Sunteți pe pagina 1din 13

Teoria generală a statului şi dreptului

2.1 Conceptul de stat şi apariţia statului


Forma modernă de organizare a societăţii este reprezentată de stat. În literatura de
specialitate, statul este considerat ca o formă de organizare sau o instituţie prin care se exercită
puterea politică în limitele unui anumit teritoriu, de către un grup organizat de persoane care îşi
impun voinţa şi interesele asupra membrilor societăţii. În acest sens, statul reprezintă principala
instituţie politică a societăţii, putând fi definit ca o organizaţie politică, formată din reprezentanţi
ai populaţiei de pe un anumit teritoriu care sunt învestiţi cu atribuţii de putere, constând în
posibilitatea de a lua decizii obligatorii, concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a
dreptului care pot fi aduse la îndeplinire cu ajutorul forţei de constrângere a statului. Într-o
exprimare sintetică, statul este sistemul organizaţional reglementat juridic ce realizează în mod
suveran conducerea unei societăţi.
Aprecierile de mai sus reliefează strânsa legătură care se manifestă între cele două
fenomene sociale complexe: statul şi dreptul. Corelaţia dintre acestea două este una de natură
obiectivă şi este dată de procesul apariţiei şi evoluţiei lor în plan istoric, cauzele apariţiei şi
configurării acestora fiind în mare parte comune. Altfel spus, statul se formează având la bază
„puterea” dreptului, iar dreptul apare ulterior ca rezultat al activităţilor statului, condiţionându-se
reciproc.
În plan etimologic, termenul "stat" provine din latinescul "status" exprimând iniţial
"stabilitatea" relativă a unui proces. În timp, "statusul" roman este asociat cu alţi termeni şi
primeşte o semnificaţie politică în sintagme precum "status civis" (starea guvernării cetăţii), "status
rei romane" (starea lucrurilor romane) sau "status rei publicae" (starea lucrurilor publice). Se consideră
că sensul actual al cuvântului "status" a fost introdus în literatură de către Nicolo Machiavelli, în
lucrarea "Il Principe", în care acesta afirma că "Toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au
putere asupra oamenilor au fost şi sunt fie republici, fie principate". Deşi în accepţiunea iniţială
acordată termenului stat se avea în vedere o legătură strânsă între acesta şi persoana principelui,
puterea politică fiind astfel personalizată, trebuie remarcat că, începând din acest punct, termenul
"stat" desemnează instituţia organizării într-o anumită formă a societăţii.
Apariţia statului în sens cronologic diferă de la o societate la alta, dar ca proces istoric
aceasta are loc în perioada de trecere de la societatea gentilică la cea sclavagistă. Evoluţiile social-
economice specifice acestor perioade istorice au determinat în mod obiectiv insuficienţa unor
forme de organizare precum ginta, fratria sau tribul. Între principalii factori care au stat la baza
procesului apariţiei statului regăsim:
 dezvoltarea de ansamblu a societăţii în plan economic, social, organizatoric şi politic.
Trecerea de la triburi la uniunea de triburi şi tendinţa acestora de constituire în popoare a
determinat un cadru politic superior – statul;

20
Teoria generală a statului şi dreptului

 stabilizarea populaţiilor în anumite zone, care a impus existenţa şi apărarea unui


teritoriu şi în strânsă legătură cu acestea, existenţa unei instituţii politice adecvate, concretizate în
stat;
 apariţia proprietăţii private, diviziunea socială a muncii şi apariţia/schimbul
plusprodusului a determinat de asemenea apariţia unor instituţii politice care să reglementeze
relaţiile specifice dintre producători, consumatori, membrii societăţii etc.
Toate aceste modificări şi transformări pe care le-a cunoscut societatea au impus apariţia
unui organism articulat de instituţii specializate care şi-au găsit exprimarea în stat, prin
încredinţarea către anumite persoane a unor funcţii de organizare, apărare şi conducere socială.
Aşa cum precizează şi Leon Duguit, “statul este pur şi simplu produsul unei diferenţieri naturale, uneori
prea simple, alteori prea complexe între oameni, unii aparţinând aceluiaşi grup social, de unde rezultă ceea ce se
numeşte puterea politică”5.
Accepţiunile termenului stat sunt astăzi multiple. Prin noţiunea de stat desemnăm puterea
centrală raportată la colectivităţile locale (regiuni, departamente, oraşe), desemnăm pe guvernanţi
spre a-i diferenţia de guvernaţi, evocăm puterile publice în ansamblul lor. În mod similar, statul ca
noţiune poate desemna o societate civilă organizată, cu un guvernământ autonom (de exemplu,
statul francez, statul român, statul german etc.). În acest sens, se afirmă că statul reprezintă
armătura juridică a unui fenomen sociologic6.
Ca organizare politică a puterii, statul apare drept un sistem articulat de instituţii sau
organe investite cu autoritate prin care se realizează o ordine socială. Într-o asemenea accepţiune,
statul presupune constituirea (instituirea) forţei publice - aparat specializat în asigurarea ordinii
sociale şi în care dispune de posibilitatea constrângerii (de aici identificarea statului cu "puterea
publică") şi pe această bază, instituţionalizarea puterii politice. Pe baza celor enunţate se pot
contura două accepţiuni ale statului, una generică şi una specifică, adică un sens larg şi un sens
restrâns.
În sens larg, statul este "organizarea politică a societăţii, deci a unei populaţii în limitele
unui teritoriu istoric recunoscut de comunitatea internaţională, în care puterea şi libertatea se
înfruntă şi coexistă pentru asigurarea prosperităţii fiecăruia şi a Binelui Comun, pentru
înnobilarea fiinţei umane prin valorile perene ale culturii şi civilizaţiei"7.
În sens restrâns, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea, adică
aparatul prin care se realizează direcţionarea societăţii, care deţine în acest scop monopolul creării
şi aplicării dreptului.
În altă viziune, conceptul de "stat" poate avea o accepţiune istorico-geografică şi una
politico-juridică.
Accepţiunea sau sensul istorico-geografic vizează populaţia organizată pe un anumit
teritoriu, delimitat prin frontiere, precum şi relaţiile economice, politice, culturale, juridice, etc. ale

5 Leon Duguit, Traité de droit constitutionnel, vol. I, Paris, p. VII-VII


6 G. Vrabie, S. Popescu, op.cit., p. 184
7 A. Iorgovan, Drept constituţional si instituţii politice, Editura Galeriile J.L.Calderon, Bucureşti, 1994, p. 140

21
Teoria generală a statului şi dreptului

acesteia. Sensul este larg şi este aproape sinonim cu termenul "ţară", "patrie". Această accepţiune
prezintă ca elemente definitorii populaţia, organizarea politică a acesteia şi teritoriul delimitat prin
frontiere.
Accepţiunea sau sensul politico-juridic este mai restrâns ca sferă, însă mai precis, prin stat
se înţelege organizaţia politică de pe un anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor,
mecanismelor sau instituţiilor autorităţii publice prin intermediul cărora se realizează conducerea
generală a societăţii. Această accepţiune, care surprinde doar o latură a sensului juridic, indică
utilizarea unor termeni diferiţi precum: putere de stat, putere publică, autoritate publică, forţă
publică, aparat de stat, organisme ale statului, regim politic al statului.
Doctrina modernă asupra statului pleacă de la tezele contractului social, a drepturilor
naturale ale omului şi a separaţiei puterilor. Definirea statului trebuie să cuprindă indisolubil
referiri la libertatea şi demnitatea umană.
Statul nu este o suprastructură, nu se află deasupra societăţii, el este chiar societatea însăşi.
Rezultă de aici trei elemente fundamentale ce definesc statul, şi anume: teritoriul, populaţia şi
puterea politică sau puterea de stat ori suveranitatea, fără ca aceasta să însemne că statul este
acelaşi oricând şi oriunde. Statul nu există în general, el nu reprezintă ceva ‚dat”, ci este un
fenomen concret şi există numai raportându-ne la aceste trei elemente definitorii şi concomitente.
Statul nu trebuie înţeles ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru înfăptuirea puterii
suverane a poporului, putere care trebuie orientată spre apărarea şi dezvoltarea valorilor
fundamentale ale unei societăţi.
Statul a apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei şi dezvoltării societăţii. Apariţia sa a fost
precedată de o lungă perioadă de dezvoltare lentă a forţelor de producţie în cadrul comunei
primitive, ca primă formă de manifestare a unei orânduiri sociale, de evoluţia formelor de
conducere socială, de structurare a acesteia, pentru că nu este de conceput existenţa unei
colectivităţi fără o formă anume de organizare şi de conducere. Orânduirea comunei primitive nu
a cunoscut organizarea statală datorită nivelului extrem de slab dezvoltat al relaţiilor şi al forţelor
de producţie. Fără a intra în amănunte asupra primelor forme de evoluţie a organizării sociale,
asupra cărora ştiinţa istorică, în primul rând, a emis mai multe ipoteze, ginta ne apare, în demersul
istoric, ca o comunitate mai mare sau mai restrânsă de persoane, toţi membrii săi participând în
comun, la producţie şi la consum8.
Uneltele de muncă, tehnica utilizată fiind destul de primitive, realizarea mijloacelor de trai
minimale, de supravieţuire, nu era posibilă decât printr-o participare globală a colectivităţii.
Munca în comun şi repartiţia comună, egalitară a produselor au dus la crearea şi
menţinerea proprietăţii comune asupra mijloacelor de producţie. Totul aparţine tuturor, însă lupta
pentru supravieţuire a dus la crearea şi a proprietăţii individuale asupra unor unelte şi arme. Ginta
s-a constituit pe criteriul rudeniei, al filiaţiunii. Un alt element de legătură al membrilor gintei era
teritoriul pe care coexistau membrii colectivităţii.

22
Teoria generală a statului şi dreptului

Datorită faptului că la începutul existenţei gintei relaţiile de căsătorie nu aveau o


recunoaştere în cadrul comunităţii, rudenia se stabilea după mamă. Acest fenomen a dus la
crearea mai întâi a gintei matriarhale.
Evoluţia cantitativă, dar şi calitativă a gintei matriarhale, sporirea nevoilor colectivităţii,
conştientizarea membrilor gintei, manifestarea individualismului şi a personalităţii membrilor săi
au dus la înlocuirea gintei matriarhale cu ginta patriarhală, unde întâietatea aparţine bărbatului, iar
descendenţa se stabileşte după acesta. Apare astfel familia patriarhală, în cadrul căreia copiii îl
moştenesc pe tată, ca descendenţi ai acestuia.
Conducerea gintei, în privinţa vieţii economico-militare, sociale este încredinţată unui
organism obştesc. Membrii adulţi ai gintei reprezintă organul cel mai înalt de conducere şi decizie,
iar conducerea curentă este încredinţată unui şef ales.
Autoritatea organelor de conducere ale gintei era de natură morală, religioasă, părintească
şi nu exista un aparat specializat care să poată lua măsuri de constrângere. Obiceiurile
reprezentau, de asemenea, un alt punct de referinţă în activitatea colectivităţii.
Cu timpul, însă, dezvoltându-se viaţa economică şi spirituală a societăţii, dar şi numărul
membrilor societăţii, oamenii încep să constate că, deşi ei sunt egali în drepturi şi obligaţii, sunt
inegali în posibilităţi fizice şi intelectuale, că unii sunt mai dotaţi nativ, au mai multă putere de
înţelegere şi de muncă faţă de alţii.
Comuna primitivă începe să se descompună, omul începe să devină producător al unor
bunuri necesare traiului diversificat. Are loc descoperirea fierului şi sunt create uneltele din acest
metal, se dezvoltă noi îndeletniciri. Apar astfel preocupări noi, se trece de la organizarea pe
considerente de rudenie, la organizarea pe criterii de apartenenţă la anumite profesii, apar
comunităţile săteşti sau obştile săteşti. Proprietatea asupra pământului, principalul mijloc de
producţie, este menţinută atât ca o proprietate a comunităţii, cât şi ca proprietate individuală.
Se declanşează o serie de războaie de acaparare a bogăţiilor altor colectivităţi, fie prin
deposedarea acestora pur şi simplu, fie prin alungarea acestor colectivităţi de pe teritoriile
respective, iar uneori prin aducerea populaţiei băştinaşe în stare de sclavie şi supunerea acesteia la
munci brute, înjositoare.
Pe cale de consecinţă, se impune în acelaşi timp schimbarea formei de organizare a
societăţii, găsirea unor noi modalităţi de organizare a vieţii sociale, impunerea unor reguli de
comportament obligatoriu pentru toţi membrii colectivităţii. Apar astfel structuri instituţionale
necunoscute până acum, şi anume organe de constrângere. Această formă de organizare a
societăţii este statul.
Apariţia statului a cunoscut o diversitate de căi şi ritmuri de evoluţie în funcţie de
condiţiile istorice concrete în care s-a produs şi de stadiul de dezvoltare al societăţii respective.
Astfel, în Orientul Antic – Egipt, India, China, Babilon se evidenţiază primele organizaţii
statale. Acest fapt are la bază nevoia de a face faţă unor cerinţe ample de dezvoltare a agriculturii

8 Vezi pentru detalii, Dumitru Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, pp.

23
Teoria generală a statului şi dreptului

întemeiată pe irigaţie, introducerea prelucrării aramei şi a bronzului. Cu toate acestea, ele rămân
tributare unor forţe de producţie modeste, menţinându-se încă o serie de relaţii din perioada
descompunerii comunei primitive şi păstrându-se caracterul patriarhal al societăţii, locul principal
revenind încă obştilor săteşti.
Proprietarul pământului rămâne statul, personificat prin monarhul absolut, obştile săteşti
rămân uzufructuare ale pământului în schimbul plăţii unui tribut, al unor prestaţii în natură către
Stat.
O altă cale de apariţie a organizării statale o reprezintă statele greco-romane, care,
constituindu-se mai târziu decât cele din Orientul Antic şi în condiţii îmbunătăţite de dezvoltare
economică, precum prelucrarea avansată a fierului, practicarea agriculturii prin folosirea plugului
cu brăzdar de fier, creşterea animalelor, dezvoltarea multiplelor meserii, sunt caracterizate şi prin
prezenţa masivă a sclavilor ca principală forţă de muncă.
Pământul se afla aproape în exclusivitate în proprietate privată, iar calitatea de proprietar
de pământ le conferea persoanelor calitatea de cetăţean al cetăţii. Apar astfel state-cetăţi (polisuri)
care, pentru a fi mai puternice, au început treptat să se unească.
În ţara noastră, procesul destrămării comunei primitive a început şi s-a accelerat în
perioada de trecere de la neolitic la epoca metalelor, respectiv către epoca bronzului, în contextul
primei mari diviziuni a muncii9. Organizarea tribală a societăţii se caracterizează prin existenţa
Adunării poporului, a unui Sfat al bătrânilor, precum şi a unui conducător militar, caracteristici
întâlnite şi la alte popoare. Perioada aceasta de început, denumită în istoria omenirii perioada
"democraţiei militare", se impune odată cu descoperirea şi prelucrarea fierului şi se caracterizează
prin războaie de jaf şi cotropire, care duc la îmbogăţirea unei anumite părţi a populaţiei ce va
forma aristocraţia gentilico-tribală. Astfel, uniunea tribală a lui Dromichete apărută la sfârşitul sec.
IV î. Hr. precum şi a lui Oroles, Ribobostos şi alţii, apărute în sec. III î. Hr. sunt primele forme
cu organizare proprie care preced apariţia statului10.
La începutul sec. I î. Hr, se constituie o puternică organizaţie statală sub conducerea lui
Burebista, ce cuprindea cea mai mare parte a teritoriului actual al ţării noastre, stat care se va
dezvolta şi consolida puternic în timpul regelui Decebal.

2.2 Funcţiile statului


Statul nu este un scop în sine, el este un instrument pentru organizarea şi conducerea
societăţii în serviciul acesteia, în conformitate cu orientarea (politică) majoritară la un moment
dat. Potrivit unei asemenea viziuni, statul poate acţiona ca subiect de drept privat (actor, jucător),
de pe poziţii egale cu celelalte subiecte de drept atunci când, de exemplu, încheie un contract
(supus regulilor dreptului civil sau comercial), dar acţionează ca putere suverană (autoritate,

20-21
9 Dumitru Firoiu, op. cit., p. 16
10 idem, pp. 21-23

24
Teoria generală a statului şi dreptului

arbitru) atunci când creează regulile juridice (vizând relaţii de tip administrativ, penal, valutar-
financiare, vamale etc.).
Rolul statului diferă de la epocă la epocă şi de la societate la societate în funcţie de valorile
specifice, constituind obiect de studiu şi analiză pentru majoritatea marilor gânditori ai lumii.
Astfel, Montesquieu a explicat pe larg rolul statului în apărarea şi garantarea libertăţii politice. J.J.
Rousseau11 definea guvernământul prin sintagma exercitare legitimă a puterii executive şi afirma că
rolul statului este acela de a asigura un raport corespunzător între autoritatea publică şi cetăţeni.
Sintetic, statul are rolul de a apăra interesul general al cetăţenilor şi al fiecărui individ în parte.
Totodată, statul are îndatorirea de “a face legi bune”. J.J. Rousseau arată în Contractul Social că
statul are menirea de asigura democraţia şi justiţia, sistem ce duce la respectarea drepturilor
omului.
Rolul şi scopul statului, diferit apreciate sub impactul diferitelor doctrine manifestate în
timp (liberalism, intervenţionism etc.) se realizează prin îndeplinirea funcţiilor sale care pot fi
interne şi externe. În cadrul funcţiilor interne distingem funcţia politico-juridică ce constă în
elaborarea şi aplicarea de norme juridice şi cea social-economică, care vizează protejarea anumitor
categorii sociale, reglementarea relaţiilor din domeniul economic în scopul atingerii unor
obiective specifice, garantarea stabilităţii politice şi sociale, contribuirea la progresul economic,
tehnic şi uman precum şi cu un rol cultural, educativ, sportiv etc.
Măsura implicării statului în societate şi în economie în cadrul îndeplinirii funcţiei social-
economice este percepută diferit după cum avem de-a face cu o guvernare de orientare liberală,
aceasta promovând ideea de economie de piaţă liberă, fără imixtiuni statale şi în care primează
iniţiativa individuală sau cu una de tip social-democrat, care promovează ideea de economie
„socială” de piaţă, statul urmând să intervină atât legislativ, cât şi material pentru asigurarea
bunăstării pentru toţi (statul providenţă, welfare state).
Deşi este în general acceptată ideea că statul intervine în economie pentru a redistribui
mai echitabil veniturile în societate, pentru a produce bunuri şi servicii publice şi a corecta
externalităţile, există numeroase controverse privind măsura în care ar trebui să se implice statul şi
ce alte responsabilităţi ar mai trebui să îşi asume. În unele opinii se consideră că “statul
atotputernic” este o problemă, intervenind mult prea mult. Alteori se consideră că sectorul de stat
este neglijat şi că ar trebui avut în vedere mai mult.
Potrivit concepţiei liberale, statul modern trebuie să acţioneze pe baza principiului non-
intervenţiei în treburile private. Individul este componenta fundamentală a societăţii şi el este
capabil de iniţiative care să ducă la dezvoltarea societăţii.
Liberalii conservatori afirmă că rolul statului în economie ar trebui să fie limitat. Ei
consideră că prin intervenţia statului libertatea economică şi politică ar fi subminate. În plus,
reprezentanţii liberalismului pun la îndoială capacitatea statului de a rezolva problemele
economice sau sociale. Ca urmare, statul ar trebui să se rezume numai la un minim de activităţi,

11 Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, 1993, p. 103-106

25
Teoria generală a statului şi dreptului

care nu pot fi lăsate în seama iniţiativei private (aşa-numitele sarcini tradiţionale: justiţie, ordine
internă, apărare, relaţii diplomatice), fără a interveni în activităţi economice.
Ei subliniază modul deficitar de funcţionare a birocraţiei, dificultatea de a controla
organizaţiile guvernamentale uriaşe, problemele de ordin politic care pot să apară şi dificultatea de
a aprecia dacă un program guvernamental a fost eficient sau nu. Datorită tuturor acestor
consideraţii, argumentează ei, rolul statului în economie ar trebui să fie strict limitat.
Cu toate acestea, realităţile sociale şi economice, cu precădere cele care au urmat crizei
economice din 1929-1933, au impus în mod obiectiv o mai largă implicare a statului, îndeosebi în
plan economic şi al protecţiei sociale, ceea ce a corespuns unei amplificări a funcţiilor statului.
În acest context, adepţii doctrinei intervenţionist-statale au pus la îndoială capacitatea
pieţei de a rezolva problemele apărute (criză, şomaj, inflaţie etc.). Ei scot în evidenţă
disfuncţionalităţile pieţei şi cer statului să intervină pentru a le corecta. Statul poate şi trebuie, în
această nouă viziune, să reglementeze şi să influenţeze activitatea economică din sectorul privat.
În cadrul doctrinei intervenţionist-statale se manifestă o mai slabă preocupare în ceea ce priveşte
efectele intervenţiei statului asupra libertăţii personale.
Principiul non-intervenţiei statului în treburile private, esenţial pentru exercitarea
neîngrădită a liberei iniţiative, nu exclude, ci presupune exercitarea de către stat a unor funcţii şi
îndeplinirea unor obligaţii şi activităţi care să faciliteze promovarea liberei iniţiative, să apere, să
garanteze şi să promoveze drepturile şi libertăţile cetăţenilor, să combată fenomenele antisociale,
crima organizată şi să asigure climatul corespunzător desfăşurării normale a relaţiilor sociale.
Exercitarea funcţiilor statului are ca rezultat îndeplinirea rolului specific al acestuia,
putând fi identificate mai multe aspecte ale rolului statului în societatea contemporană. Astfel, în
plan intern, statul creează cadrul legal al activităţii economice (prin elaborarea legilor şi organizarea
instituţiilor statale, asigurarea informaţiilor necesare funcţionării economiei, crearea sistemului
monetar, definirea dreptului de proprietate etc.), produce bunuri publice (autostrăzi, căi de
comunicaţie, apărarea naţională etc.), menţine competiţia (prin adoptarea unor legi antitrust,
reglementarea monopolurilor naturale), redistribuie veniturile (pe calea impozitelor/taxelor şi a
cheltuielilor publice reflectate în bugetele publice), corectează externalităţile12 (prin instituirea
unor taxe cu scopul de a reduce efectele negative ale activităţilor economice, precum poluarea sau
prin acordarea de subvenţii pentru amplificarea efectelor pozitive, precum este cazul educaţiei).
Totodată, statul ia măsuri pentru stabilizarea economiei prin folosirea impozitelor, taxelor,
cheltuielilor publice, bugetului de stat şi a masei monetare pentru a sprijini creşterea economică,
pentru a controla inflaţia şi a reduce şomajul.
Statul are atribuţii importante în domeniul fiscalităţii, stabilind prin politica sa financiară
tipurile de prelevări obligatorii, modalităţile concrete de aşezare şi percepere a impozitelor şi
taxelor. De asemenea, statului îi revin răspunderi concrete pentru asigurarea unor servicii cum
sunt educaţia, sănătatea, gospodărirea locală etc. Este cunoscut faptul că educaţia este o

12Externalităţile sunt efecte ale activităţilor economice resimţite de o “a treia parte”, costuri sau beneficii la nivelul
unor persoane sau entităţi care nu sunt producătorii sau consumatorii direcţi ai diferitelor bunuri.

26
Teoria generală a statului şi dreptului

componentă a politicii economice de ansamblu, fiind considerată prin prisma costurilor sale ca o
investiţie în resurse umane. Domenii ale tehnologiei de vârf obligă statul la derularea unor
orientări strategice privind procesele educaţionale, pe care le organizează şi le finanţează.
Totodată, statul are importante răspunderi în planul protecţiei sociale. El trebuie să
asigure combaterea şomajului, ajutorarea celor săraci, ocrotirea persoanelor handicapate etc. Tot
statului îi revine obligaţia de a susţine financiar şi derula programe de reorientare şi ocupare a
forţei de muncă, de instruire în noi domenii şi specializări a forţei de muncă disponibilizate.
Statul asigură ordinea publică, combate şi previne fenomenele antisociale. Amploarea
fenomenului infracţional, diversificarea şi internaţionalizarea faptelor antisociale obligă statul să-şi
concentreze eforturile în direcţia limitării şi prevenirii lor.
Un alt aspect al rolului statului priveşte promovarea drepturilor şi libertăţilor membrilor
societăţii. Normele edictate de stat trebuie să vizeze în mod constant acest obiectiv.
În plan extern, exercitarea funcţiilor statului şi îndeplinirea rolului acestuia implică
participarea pe plan internaţional, în relaţiile cu alte state sau cu organizaţii internaţionale, atât
pentru rezolvarea unor probleme proprii, cât şi a unor probleme generale ale umanităţii sau ale
unor regiuni geografice. În acest context, statul încheie acorduri de cooperare economică şi
tehnico-ştiinţifică, acorduri de împrumut, garantează credite ale unor instituţii şi agenţi
economici, emite titluri de valoare pe pieţele financiare externe etc.
Statornicirea şi dezvoltarea unor relaţii de bună vecinătate este o preocupare constantă a
statelor moderne. Relaţiile contemporane dintre state implică o comportare prietenească,
cooperarea în plan politic, economic şi cultural, liberalizarea formalităţilor privind circulaţia
persoanelor.
Apărarea ţării, ca funcţie a statului, priveşte în condiţiile actuale mai degrabă cooperarea
politico-militară, descurajând tendinţele de confruntare şi acţiunile care sunt de natură să
pericliteze securitatea şi stabilitatea unor ţări.

2.3 Elementele componente ale statului


Potrivit cu sensul larg acordat noţiunii de stat, rezultă că organizarea acestuia are la bază
trei elemente principale, în afara cărora el nu poate exista: populaţia, teritoriul şi puterea publică.
Deşi în procesul de formare a statelor s-au manifestat influenţe particulare de ordin economic,
istoric, politic etc., determinând existenţa unei diversităţi de state, fiecare stat în parte se
caracterizează prin cele trei elemente esenţiale, unanim recunoscute de către autorii de drept
constituţional români şi străini13 .
2.3.1 Populaţia
Abordarea statului nu se poate realiza în afara raportării la un aşa zis element „personal”,
la populaţie, la o colectivitate umană, între membrii căreia s-au statornicit în timp şi se manifestă

Vezi în acest sens G. Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1999, p. 60; de asemenea, I.
13

Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, pp. 162-163

27
Teoria generală a statului şi dreptului

diverse legături: de rudenie, economice, culturale, spirituale etc. Populaţia reprezintă factorul
uman atât sub aspectul totalităţii membrilor acelei comunităţi statale, cât şi al raporturilor
economice, politice, cultural-spirituale, etnice ce stau la baza comunităţii respective, având un
sens mai larg decât noţiunile de popor sau naţiune.
Într-o abordare mai restrictivă, care porneşte de la ideea existenţei comuniunii de limbă,
viaţa economică şi spirituală, valori etc., ansamblul de indivizi legaţi într-o asemenea manieră
concretizează categoria de popor sau naţiune. Determinarea naţiunii ca element al statului are o
deosebită importanţă, pentru că, în principiu, statul îşi exercită autoritatea statală asupra unei
populaţii care se găseşte faţă de acesta în raport de cetăţenie, de legătură juridică permanentă cu
statul în cauză, care o protejează juridic şi ale cărei interese le apără şi le reprezintă. În unele
opinii14, în raport cu termenul de populaţie, care desemnează atât cetăţenii unui stat, cât şi străinii
sau apatrizii aflaţi pe teritoriul acestuia, termenul de naţiune asigură o imagine mai bună, făcând
trimitere la distinctibilitate şi permanenţă.
În ştiinţele socio-umane se operează cu trei categorii pentru exprimarea principalelor
forme de comunitate umană: societatea, prin care se desemnează populaţia sub aspectul ei
relaţional şi instituţionalizat de pe un anumit teritoriu; poporul, caracterizat prin comunitate de
limbă, viaţă şi activitate materială, etnicitate, factură psihică şi cultură; şi naţiunea - comunitatea
modernă şi contemporană, care, pe lângă elementele specifice poporului, presupune ca suport
spiritual conştiinţa naţională, iar ca suport material comunitatea de viaţă economică,
fundamentată pe economia de piaţă.
Persoanele care locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuse aceleiaşi
autorităţi politice pot avea faţă de aceasta fie calitatea de cetăţean, de membru al statului respectiv
cu drepturi depline, fie calitatea de străin (persoană având o altă cetăţenie decât cea a statului pe
teritoriul căruia se află), fie de apatrid (persoană fără nici o cetăţenie).
Cetăţenia poate fi definită ca reprezentând situaţia juridică ce rezultă din apartenenţa unei
persoane fizice la un stat determinat, caracterizată prin faptul că acesta are plenitudinea
drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de Constituţie şi alte legi, inclusiv drepturile politice, obligaţia
de fidelitate faţă de patrie şi cea de apărare a acesteia. Alţi autori15 definesc cetăţenia ca fiind acea
calitate a persoanei fizice care exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice
dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la acel stat şi atribuind persoanei fizice
posibilitatea de a fi titularul drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie şi alte legi. Legea
română defineşte cetăţenia română ca “legătura şi apartenenţa unei persoane fizice la statul
român”16.
Cetăţenia se dobândeşte prin naştere sau prin naturalizare. În primul caz se iau în
considerare următoarele principii:

14 Deleanu, Ion, op. cit., p. 163


15 I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p. 155
16 Legea nr. 21/01 martie 1991 modificată în decembrie 1999 şi publicată în M. Of. nr. 611 din 14 decembrie 1999

28
Teoria generală a statului şi dreptului

 principiul jus sanguinis („prin legătura de sânge”), conform căruia copilul dobândeşte cetăţenia
părinţilor indiferent de locul naşterii;
 principiul jus soli („prin locul naşterii”), conform căruia copilul dobândeşte cetăţenia statului
pe teritoriul căruia se naşte, indiferent de cetăţenia părinţilor.
În cel de-al doilea caz, cetăţenia se obţine la cererea persoanei şi în baza unui act juridic al
autorităţilor statului care o acordă conform legii. Naturalizarea reprezintă, adesea, efectul
căsătoriei sau al şederii prelungite (al rezidenţei) pe teritoriul unui stat.
Renunţarea la cetăţenie este un drept al cetăţeanului şi intervine, de obicei, atunci când o
persoană se stabileşte într-o ţară care nu acordă dublă cetăţenie. Acest act nu are efect asupra
cetăţeniei celorlalţi membri ai familiei, aceştia având dreptul să o păstreze în continuare.
Retragerea cetăţeniei reprezintă o sancţiune aplicată persoanei care a comis fapte grave
împotriva statului a cărui cetăţenie o poartă sau care a obţinut cetăţenia în mod fraudulos. Acest
mod de pierdere a cetăţeniei poate să intervină doar faţă de persoanele care au dobândit cetăţenia
prin naturalizare, nu şi prin naştere.
Ca element constitutiv al statului, populaţia se raportează şi la un anumit teritoriu pe care
aceasta se află stabilizată şi în raport cu care dobândeşte anumite drepturi şi obligaţii juridice,
morale, şi totodată manifestă interese juridice sau de altă natură.
2.3.2 Teritoriul
Teritoriul de stat se prezintă ca un alt element constitutiv şi indispensabil al organizării
moderne a societăţilor. Puterea publică reprezentată şi exercitată de autorităţile şi organele
statului este spaţial limitată, numai asupra teritoriului naţional. Fără acest element, teritoriul, o
colectivitate, oricât de numeroasă ar fi ea, nu ar constitui un stat. Astfel, triburile nomade se pot
considera cel mult ca embrioane de stat şi nu ca adevărate state, fiindcă le lipseşte stabilitatea
locuinţei, domiciliul, în condiţia stabilităţii regulilor juridice şi mai mult, unui stat care nu ar avea
dominaţie asupra unui teritoriu determinat, i-ar lipsi autarhia, adică independenţa necesară spre a
se putea impune colectivităţii.
Altfel spus, teritoriul este cel care delimitează în spaţiu competenţa puterii statului,
suveranitatea acestuia.
Concret, teritoriul statului denumit şi teritoriul statal sau teritoriul naţional reprezintă
porţiunea de pământ şi de ape, delimitate prin hotarele statului respectiv, pe care locuieşte în mod
statornic poporul, naţiunea în cauză şi asupra căreia se exercită puterea de stat.
Teritoriul de stat este format din:
 teritoriul terestru ( solul şi subsolul);
 teritoriul acvatic (apele interioare, marea teritorială, zona economică exclusivă şi
platoul continental);
 spaţiul aerian.
Limitele teritoriului de stat sunt determinate prin frontiere, care reprezintă linii reale sau
imaginare trasate între diferite puncte ale globului pământesc pentru a delimita teritoriul unui stat.

29
Teoria generală a statului şi dreptului

Frontierele unui stat pot fi naturale (orografice), adică stabilite prin intermediul formelor de relief
şi artificiale, adică stabilite pe baza unor meridiane sau paralele (ex. frontiera dintre cele două state
coreene este paralela 38 latitudine nordică).
Din punct de vedere juridic, teritoriul este caracterizat prin două trăsături, şi anume:
 independenţa şi inalienabilitatea;
 egalitatea.
Independenţa teritoriului evidenţiază limita în spaţiu faţă de care puterea suverană se
manifestă în relaţiile cu alte state. În virtutea acestui caracter, în interiorul graniţelor statului este
exclusă manifestarea de voinţă a oricărei alte autorităţi, cu excepţia celei naţionale. Prin
inalienabilitatea teritoriului naţional înţelegem că nimeni nu poate să înstrăineze acest teritoriu
către un alt stat, nici o forţă politică aflată la un moment dat la conducerea statului nu are acest
drept de renunţare la teritoriu. Un astfel de act de înstrăinare, de cedare sub orice formă a unei
părţi din teritoriu (de exemplu prin abandon, cesiune, vânzare sau pierdere prin prescripţie) este
lovit de nulitate absolută, este "nul şi neavenit". Inalienabilitatea teritoriului naţional, aşa cum
rezultă din reglementarea constituţională actuală, include trei aspecte: faptul că teritoriul
României nu ar putea fi modificat fără a aduce atingere voinţei poporului care îl locuieşte, faptul
că mici modificări ale frontierei de stat pot fi efectuate numai prin revizuirea Constituţiei şi faptul
că este interzisă prin Constituţie orice măsură de natură să implice recunoaşterea în folosul altui
stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune din teritoriul românesc.
Prin egalitatea teritoriului se desemnează faptul că, pe întreg teritoriul naţional, normele
juridice, drepturile şi libertăţile cetăţenilor se aplică în mod unitar, nediscriminatoriu, indiferent de
apartenenţa persoanelor respective la o etnie, la un cult religios, de starea lor socială, nivelul de
pregătire, sexul etc.
Statul are asupra teritoriului o putere asemănătoare aceleia ce o exercită asupra populaţiei,
adică o autoritate de ordine publică. Dreptul statului asupra teritoriului reprezintă manifestarea
suveranităţii acestuia. Şi proprietarii unei părţi din teritoriu, particularii sunt supuşi legilor statului
care reglementează limitele dreptului de proprietate, posibilitatea de expropriere în anumite
condiţii şi numai pentru cauze de utilitate publică. În acelaşi timp, şi statul poate fi proprietar al
unei părţi a teritoriului, constituind astfel proprietatea publică a statului, folosită de regulă pentru
uzul public. La rândul său, această proprietate publică asupra unor părţi ale teritoriului, deci ceea
ce nu aparţine particularilor, ci aparţine proprietăţii publice, se regăseşte sub două forme, şi
anume:
 domeniul privat al statului, care în anumite situaţii poate fi alienabil, deci poate fi înscris
în circuitul civil şi înstrăinat;
 domeniul public, care prin destinaţia sa este în afara comerţului, este inalienabil. În
această formă, domeniul public se manifestă asupra străzilor, plajelor, fluviilor etc., potrivit
distincţiilor speciale din lege, aşa cum prevede Constituţia din 1991 revizuită şi Legea 213/1998.

30
Teoria generală a statului şi dreptului

Alături de accepţiunea geografică, teritoriul are ca noţiune şi valenţe politice şi juridice.


Astfel, teritoriul se relevă ca un factor care permite situarea statului în spaţiu, delimitându-l de alte
state, teritoriul permite stabilirea legăturii de cetăţenie, determină limitele exercitării puterii
publice, determinând în mod obiectiv organizarea şi structurarea puterii şi totodată se manifestă
ca un simbol şi ca un factor de protecţie a ideii naţionale.
2.3.3 Puterea publică
Existenţa şi manifestarea colectivităţii umane pe un anumit teritoriu, în mod organizat, nu
poate avea loc în condiţii bune decât dacă asupra acesteia se manifestă forţa publică, puterea
publică sau puterea de stat, care este forma oficială a puterii politice şi îşi are sorgintea în
suveranitatea naţională. Se relevă în acest context şi legătura juridică care se naşte între indivizi şi
stat, care sunt legaţi de o serie de drepturi şi îndatoriri reciproce determinate de o putere supremă
unitară, care reprezintă tocmai subiectul ordinii juridice.
Puterea de stat sau puterea publică are un caracter politic, vizează ansamblul nevoilor şi
cerinţelor sociale, iar pentru realizarea ei este nevoie de existenţa unor agenţi specializaţi, precum
şi de forme instituţionalizate de manifestare. Puterea de stat este suverană, unitară şi exclusivă. Ea
este unică, emanând de la popor, aparţine acestuia, statul nefiind decât un reprezentant al
poporului, forma de manifestare a puterii poporului. Nu există nici o contradicţie între faptul că
puterea aparţine poporului care o încredinţează statului, iar acesta, la rândul său, în exercitarea
puterii publice, ia anumite măsuri de constrângere tocmai asupra unor membri ai colectivităţii.
Problema se poate rezolva prin considerarea şi valorificarea interesului colectivităţii, interes care
este mai presus decât interesul fiecărui individ în parte.
Complexitatea domeniilor în care puterea de stat se implică prin reglementări de
comportament, prin recunoaşteri de drepturi sau limitarea acestora, dă naştere unei diversităţi de
manifestări ale puterii publice, ale puterii de stat. În general, se recunoaşte existenţa a trei forme
de manifestare a puterii publice, de separare a funcţiilor acestei puteri, şi anume puterea
legiuitoare, puterea executivă şi puterea judecătorească.

Rezumat

1. În literatura de specialitate, statul este considerat drept acea formă de organizare sau instituţie prin care se
exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu de către un grup organizat de persoane care îşi
impun voinţa şi interesele asupra membrilor societăţii. Statul este principala instituţie politică a societăţii.
2. Accepţiunile termenului stat sunt diversificate: prin noţiunea de stat desemnăm puterea centrală raportată la
colectivităţile locale (regiuni, departamente, oraşe), desemnăm pe guvernanţi spre a-i diferenţia de guvernaţi,
evocăm puterile publice în ansamblul lor. Ca organizare politică a puterii, statul apare drept un sistem
articulat de instituţii sau organe investite cu autoritate prin care se realizează o ordine socială. În sens larg,
statul este „organizarea politică a societăţii, deci a unei populaţii în limitele unui teritoriu istoric recunoscut de

31
Teoria generală a statului şi dreptului

comunitatea internaţională, în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă pentru asigurarea prosperităţii
fiecăruia şi a Binelui Comun, pentru înnobilarea fiinţei umane prin valorile perene ale culturii şi civilizaţiei”.
În sens restrâns, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea.
3. Apariţia statului a cunoscut o diversitate de căi şi ritmuri de evoluţie în funcţie de condiţiile istorice concrete
în care s-au produs şi de stadiul de dezvoltare al societăţii respective.
4. Rolul şi scopul statului se realizează prin îndeplinirea funcţiilor sale care pot fi interne şi externe. În plan
intern distingem funcţia politico-juridică ce constă în elaborarea şi aplicarea de norme juridice şi cea social-
economică. În plan extern, exercitarea funcţiilor statului şi îndeplinirea rolului acestuia implică participarea
pe plan internaţional, în relaţiile cu alte state sau cu organizaţii internaţionale, atât pentru rezolvarea unor
probleme proprii, cât şi a unor probleme generale ale umanităţii sau ale unor regiuni geografice.
5. Fiecare stat în parte se caracterizează prin trei elemente esenţiale : un teritoriu, o naţiune şi o autoritate
politică exclusivă sau suverană.
6. Populaţia reprezintă factorul uman atât sub aspectul totalităţii membrilor acelei comunităţi statale, cât şi al
raporturilor economice, politice, cultural-spirituale, etnice ce stau la baza comunităţii respective. Persoanele care
locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuse aceleiaşi autorităţi politice pot avea faţă de aceasta
fie calitatea de cetăţean, de membru al statului respectiv cu drepturi depline, fie calitatea de străin (persoană
având o altă cetăţenie decât cea a statului pe teritoriul căruia se află), fie de apatrid (persoană fără cetăţenie).
7. Teritoriul este elementul care delimitează în spaţiu competenţa puterii statului, suveranitatea acestuia.
Teritoriul statului, denumit şi teritoriul statal sau teritoriul naţional reprezintă porţiunea de pământ şi de
ape, delimitate prin hotarele statului respectiv, pe care locuieşte în mod statornic poporul, naţiunea în cauză şi
asupra căreia se exercită puterea de stat.
8. Un alt element definitoriu al statului îl reprezintă forţa publică, puterea publică sau puterea de stat.
Realizarea sa presupune crearea unui aparat specializat, a unor autorităţi (organe) ale statului.

32