CURS DIN DATA DE 16 MARTIE 2020 LA DISCIPLINA ECONOMIE

PENTRU F.L.S. – LAMAZ, AN I, GR. 40908

OBIECTUL ȘI METODA ȘTIINȚEI ECONOMICE

Termenul de Economie politică provine de la grecescul „oikonomia”

(format la rândul său din trei cuvinte: „oikos” - casă, gospodărie economică,
„nomos” - lege și „polis” - cetate, stat - adică legile administrării cetății) și a
fost utilizat pentru prima dată în perioada mercantilistă (1615) în Franța, în
lucrarea “Traité d’Economie politique” a lui Antoine de Montchréstien de
Vatteville.
Bazele teoretice ale economiei politice au fost puse de marii economiști
clasici: Adam Smith, David Ricardo, Jean Baptiste Say, John Stuart Mill, în
lucrările lor fundamentale.
Știința economică a evoluat de-a lungul timpului, parcurgând patru faze mai
importante.
Prima fază (preștiințifică) a început din antichitate și a durat până în secolul
al XVIII-lea, fiind marcată de gândirea economică a lui Aristotel și Platon, a
stoicilor și epicurienilor, care în studiile lor politice au abordat și problemele
vieții economice din punct de vedere al unei aristocrații ce se confrunta cu o
clasă de negustori în ascensiune.
A doua fază a constituirii propriu - zise a științei economice (1750 - 1870) a
fost inaugurată de apariția unui nou curent de gândire, care a mutat analiza
bogăției din sfera circulației în cea a producției. Această nouă orientare s-a
referit mai întâi la agricultură, sub impulsul fiziocraților în frunte cu François
Quesnay, iar apoi și la industrie, sub influența școlii clasice engleze.
În cea de-a treia fază a evoluției sale, cea a descoperirii și elaborării
principiilor sale teoretice fundamentale (1870 - 1930) știința economică este
așezată pe fundamente noi. Această perioadă a fost dominată de trei școli
economice: Școala de la Viena, Școala de la Lausanne și cea de la Cambridge.
Cea de-a patra fază a evoluției științei economice - aceea de aprofundare
și extindere în epoca contemporană a început în 1930 și continuă și în prezent.
Știința economică contemporană nu respinge contribuțiile marilor economiști de
la sfârșitul secolului trecut și din secolul nostru. Totodată, ea dezvoltă și
completează analiza economică cu elemente și aspecte noi.
Inițial, în condițiile nediferențierii științei economice, obiectul de studiu al
economiei politice se identifică cu cel al științei în cauză în ansamblul ei. Dacă
la început el se limita la producția agricolă, cu timpul a fost extins la producție
în ansamblu și mai departe la circulația, repartiția și consumul avuției.
La mijlocul secolului XIX-lea a apărut curentul marxist care reducea obiectul
de studiu al economiei politice la raporturile sociale de producție.
 Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, obiectul de studiu al economiei politice a
fost orientat în mod deosebit spre schimbul de mărfuri, cu accent pe trebuințele
umane și pe utilitatea economică.
Alături de aceste concepții, în secolul al XX-lea s-a afirmat opinia după care
economia politică este știința opțiunilor raționale și eficiente.
Economistul american John Kenneth Galbraith consideră că cea mai
cunoscută definiție a științei economice este aceea că ea reprezintă „știința care
studiază comportamentul uman ca o relație între țeluri și resursele rare, care au
întrebuințări alternative”.
În domeniul său specific de studiu și prin prisma funcțiilor sale teoretice și
aplicative, economia politică are o serie de valențe inconfundabile.
1. Ea constituie un ansamblu coerent de cunoștințe despre realitatea
economică înconjurătoare, o reflectare generalizată a acestei realități
și nu o acumulare de fapte și date economice brute.
2. Ca știință social economică, economia politică studiază economia așa
cum se prezintă ea în lumea contemporană, prin prisma restrictivă a
producerii bunurilor și serviciilor, a extinderii raționalității
economice asupra întregii vieți sociale.
3. În calitatea sa de știință teoretică, economia politică are menirea de a
pune în relief conexiunile și interdependențele dintre procesele și
fenomenele economice în cadrul unor sisteme noționale ordonate.
4. Ca știință umanist - socială, economia politică studiază procesele și
fenomenele economice nu izolat, indivdual, ci în legătură nemijlocită
cu producția, circulația, repartiția și consumul bunurilor economice,
acele raporturi sociale ce se manifestă între membrii societății prin
intermediul societății însăși.
În fața problemelor noi propulsate de tranziția la economia de piață și
dispunând de instrumente adecvate de studiu, economia politică are rolul
important ca, împreună cu celelalte științe economice, să contribuie la
cunoașterea trăsăturilor caracteristice și a mecanismului de funcționare a
economiei de piață, la pregătirea agenților economici și a viitorilor
specialiști în acest sens.
Locul și rolul deosebit al economiei politice este strâns legat de
studierea, de analiza profundă a esenței fenomenelor și proceselor
economice, a conexiunilor și interdependențelor lor, a realităților vieții
economico - sociale. În acest sens, economia politică are, în primul rând,
o importanță și o utilitate cognitivă. În al doilea rând, ea are și o
importanță și utilitate informativă, indicând căile și mijloacele ce
trebuie folosite pentru a face ca activitatea economică să fie cât mai
eficientă. În strânsă legătură cu aceasta se află rolul economiei politice
de a furniza baza științifică pentru elaborarea și înfăptuirea politicii
economice. Ar mai putea fi menționate importanța și utilitatea
economiei politice ca știință formativ - educativă.
 Cursul de economie politică contribuie la cunoașterea și înțelegerea
vieții economice, la identificarea tehnicilor de investigație științifică.
Metoda prin care se realizează cunoașterea economică științifică
cuprinde ansamblul concepțiilor și procedeelor gândirii cu privire la
obiectul științei economice, împreună cu mijloacele de investigație a
fenomenelor și proceselor economice.
În ansamblul metodelor și procedeelor folosite în știința economică se
includ: abstracția, inducția și deducția, analiza și sinteza, comparația,
analogia, ipoteza, logicul și istoricul, modelarea economico - matematică
etc.
Legea economică presupune legături de interdependență funcționale,
de durată și de profunzime, între actele, faptele și comportamentele
oamenilor în/și prin activitățile social - economice.
Legile economice nu obligă pe nimeni, în mod individual, ci îi
orientează pe toți. Raportarea oamenilor la exigențele legilor economice,
în măsura în care le cunosc, reprezintă condiția unor activități economice
utile și eficiente.
Politica economică reprezintă acțiunea conștientă a puterii publice,
democratic stabilită, care presupune definirea științifică a obiectivelor
economice și sociale ale statului - națiune pe o anumită perioadă de timp
și punerea în aplicare a acestor obiective, pornind de la condițiile
(premisele) existente și folosind mijloace și tehnici adecvate.
În raport cu obiectivele finale urmărite sau cu domeniile pentru
care sunt elaborate, se pot distinge: politici economice și sociale de
creștere, dezvoltare socială, durabilă etc.; politici de ocupare deplină a
forței de muncă și de atenuare a șomajului; politici anticriză; politici
antiinflaționiste, politici sociale etc.
Amploarea domeniului ce face obiectul politicii economice
delimitează politicile economice și sociale adoptate și promovate în:
politici globale și politici sectoriale.