TEORIA COMPORTAMENTULUI PRODUCĂTORULUI - C08

DIN DATA DE 4 MAI 2020

Introducere:

Teoria comportamentului producătorului pe termen scurt are în vedere

echilibrul producătorului, respectiv luarea acelei decizii economice care permite
stabilirea volumului producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul,
respectiv diferenţa dintre încasările totale şi costurile totale este maximă. Profitul
este maxim atunci când costul marginal este egal cu încasarea marginală.
Teoria comportamentului producătorului pe termen lung presupune luarea în
considerare a două probleme: combinarea optimală a factorilor de producţie care
asigură maximizarea profitului şi mărimea optimală a firmei care să permită
obţinerea unei producţii maxime la un nivel dat al costului total sau obţinerea
volumului dat al produţiei, cu un cost de producţie total minim.
Capitolul debutează cu analiza conflictului dintre nevoi şi resurse, a funcţiei de
producţie care este o relaţie matematică între producţie şi resurse (factorii de
producţie) folosite pentru obţinerea acesteia.
În continuare fac o trecere în revistă a factorilor de producţie tradiționali -
munca, natura şi capitalul şi dezbat subiectul combinării şi substituirii acestora.
În ultima parte a acestui capitol prezint o analiză a costului de producţie,
deoarece prin intermediul acestuia sunt evaluate toate eforturile implicate de
procesul economic determinat.

Obiective:

 Înţelegerea aspectelor importante ale comportamentului producătorului;

 Cunoaşterea principalilor factori de producţie tradiţionali (munca, natura şi
capitalul) şi a conţinutului funcţiei de producţie;
 Înţelegerea combinării factorilor de producţie;
 Surprinderea capacităţii manageriale a producătorului în alegerea alternativei
de combinare care să permită obţinerea de rezultate maxim posibile cu resursele
existente;
 Explicarea modificărilor producţiei pe termen scurt şi pe termen lung;
 Dezvoltarea capacităţii de a analiza comportamentul producătorului din
perspectiva alegerii variantei optime de producţie.
 Explicarea conţinutului costurilor, a rolului acestora în activitatea de
gestiune şi decizie economică;
 Delimitarea diferitelor concepte, tipuri de cost şi a relaţiilor dintre ele;
 Explicarea comportamentului producătorului bazat pe criteriul de eficienţă în
alocarea şi utilizarea resurselor.
 Cuprins:

Teoria comportamentului producătorului

1. Conflictul dintre nevoi şi resurse
2. Funcţia de producţie
3. Factorii de producţie şi combinarea lor
3.1.Factorii de producţie
3.1.1 .Munca - factor determinant în producţie
3.1.2. Natura - factor originar de producţie
3.1.3.Capitalul - factor derivat de producţie
3.2.Combinarea şi substituirea factorilor de producţie. Programe de
producţie. Rata marginală de substituţie
4.Costul de producţie. Nivele şi structuri

Teoria comportamentului producătorului este o modalitate de studiere a

unui proces logic de decizie care-l determină pe agentul economic producător să
caute maximum de avantaje pornind de la resursele de care dispune. Pentru
început, teoria comportamentului producătorului ca de altfel în general, teoria
comportamentului firmei, a fost dezvoltată de R. Cyert, J. G. March şi H. A.
Simon.
Principiile fundamentale ale teoriei comportamentului producătorului sunt:
a) producătorii încearcă să satisfacă mai degrabă decât să folosească
comportamentul maximizator şi
b) producătorii acţionează individual sau ca sociogrupuri, fiecare cu aspiraţii
proprii, ceea ce conduce la urmărirea unor scopuri multiple, adesea contradictorii.
O contribuţie importantă a acestei teorii este aceea că, pe baza studiilor efectuate, a
informaţiilor oferite, permite producătorilor evitarea soluţiilor costisitoare şi luarea
celor mai avantajoase decizii economice, în vederea atingerii scopului de
maximizare a profitului. Teoria comportamentului producătorului presupune:
a) utilizarea unor instrumente de analiză, şi anume funcţia de producţie, Q = f (x,
y);
b) curbele de izoprodus descrescătoare, convexe şi nesecante, productivitatea
marginală pozitivă şi descrescătoare;
c) obiectivul sau funcţia scop - maximizarea nivelului producţiei care asigură
maximizarea profitului sub constrângere de resurse (bugetare);
d) construcţia funcţiei ofertei. Se presupune un agent economic întreprinzător
raţional care acţionează în conformitate cu principiul de comportament economic
al economicităţii, al eficienţei economice. Teoria comportamentului
producătorului pe termen scurt are în vedere echilibrul producătorului, respectiv
luarea acelei decizii economice care permite stabilirea volumului producţiei care,
în condiţiile date, maximizează profitul, respectiv diferenţa dintre încasările totale
şi costurile totale este maximă. Profitul este maxim atunci când costul marginal
este egal cu încasarea marginală. Teoria comportamentului producătorului pe
termen lung presupune luarea în considerare a două probleme: combinarea
 optimală a factorilor de producţie care asigură maximizarea profitului şi mărimea
optimală a firmei care să permită obţinerea unei producţii maxime la un nivel dat
al costului total sau obţinerea volumului dat al producţiei, cu un cost de producţie
total minim.

Test de autoevaluare 1.
Ce reprezintă teoria comportamentului producătorului?

1. CONFLICTUL DINTRE NEVOI ŞI RESURSE

Constituirea economiei a fost impusă de faptul că potenţialul de resurse (primare

şi derivate) al Terrei rămâne permanent în urma trebuinţelor generând o stare
continuă de tensiune între acestea, tensiune pe care majoritatea specialiştilor au
definit-o prin raritate, iar perceperea ei şi lupta pentru a o atenua se face prin
intermediul economiei care reprezintă un ansamblu de acţiuni şi activităţi sociale
care au drept caracteristică fundamentală şi ghid principal eficienţa.
În condiţiile unor mijloace disponibile limitate, cu întrebuinţări alternative, şi ale
unor nevoi nelimitate, apare necesitatea alegerii celor mai avantajoase activităţi
economice de producere sau procurare a bunurilor economice.
Aceasta înseamnă că, atunci când alegem să folosim resursele limitate pentru a
produce sau a procura utilităţi, inevitabil renunţăm la a avea alte bunuri şi, prin
urmare, nu este posibilă satisfacerea concomitentă a tuturor nevoilor noastre.
Cea mai bună alternativă la care se renunţă atunci când s-a luat decizia de a folosi
resurse limitate pentru a produce sau a procura un anumit bun economic se numeşte
cost real al alegerii făcute. Să presupunem că o persoană are 100 RON şi doreşte să
cumpere o pereche de pantofi sau un parfum care costă fiecare 100 RON. Dacă
alege să cumpere perechea de pantofi dorită, costul real al acestei alegeri este
renunţarea la a cumpăra şi a avea parfumul, şi invers. Acest sacrificiu este
interpretat ca un „cost real al alegerilor” pe care le facem în condiţiile unor nevoi
mai mari decât existentul de bunuri economice, ca un „cost alternativ”, „de
opţiune” sau „de oportunitate”.
Dacă resursele ar fi nelimitate, nici o activitate economică nu s-ar înfăptui pe
seama alteia, toate alternativele dorite de cheltuire a resurselor s-ar putea
desfăşura, iar costul oportunităţii ar fi egal cu zero! Prin urmare, activitatea
economică se bazează pe principiul că „nu există câştig fără sacrificiu”.
Drepturile de proprietate şi alte reguli ale jocului economic determină, în esenţă,
ce vor alege persoanele individuale în realizarea intereselor lor.
Raţionalitatea economică presupune ca mijloacele limitate să fie în aşa fel
utilizate încât satisfacţia obţinută să fie maximă. Acţiunea raţională se mai
numeşte şi acţiune desfăşurată pe principiul raţionalităţii, al eficacităţii. Acesta se
poate formula:
a) fie sub forma maximului, în sensul că, prin mijloacele date, să se obţină cele
mai bune rezultate posibile;
b) fie sub forma minimului, în sensul că rezultatele dorite, bine definite, să se
realizeze cu cele mai mici cheltuieli de resurse (mijloace).
 Indiferent de gradul de folosire sau refolosire, resursele trebuie interpretate ca
fiind limitate. Este adevărat că dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii oferă posibilitatea de a
dezvolta şi de a utiliza mai bine resursele, dar limitarea acestora rămâne o problemă
principală a omenirii. Consumul este o mărime direct proporţională cu gradul de
cultură şi civilizaţie, ceea ce înseamnă că nevoile cresc o dată cu dezvoltarea
generală a umanităţii, solicitând tot mai multe resurse. Resursele, oricât de
diversificate şi de bine folosite ar fi, se limitează teoretic la potenţialul pe care îl are
planeta noastră (cel puţin până la folosirea resurselor microcosmosului nostru). În
concluzie, creşterea nevoilor nu poate fi însoţită de o creştere similară a resurselor.
Orice acoperire a unor nevoi suplimentare trebuie deci să se realizeze printr-o
utilizare mai bună, mai raţională a resurselor, care sunt limitate.
Dacă resursele nu sunt folosite în concordanţă cu principiul raţionalităţii, în
economie apare risipa de resurse. Aceasta survine, în principal, atunci când:
• se produce ce nu se cere;
• se produce mai mult decât se cere;
• se produce de proastă calitate;
• se produce cu consumuri de resurse mai mari decât permite tehnologia
dominantă;
• activitatea respectivă poluează mediul.
Dacă unele resurse folosite în activitatea economică se pot recupera mai mult
sau mai puţin, timpul cheltuit de om pentru producerea de bunuri este singura
resursă irecuperabilă! De aici aprecierea că economisirea timpului ce poate fi
folosit este cea mai importantă cerinţă a progresului.

Test de autoevaluare 2.
Când survine risipa de resurse?

2. FUNCŢIA DE PRODUCŢIE

Funcţia de producţie este o relaţie matematică între producţie şi resurse

(factorii de producţie) folosite pentru obţinerea acestei producţii, între output şi
input, bazată pe o anumită stare a tehnicii şi tehnologiei. Generic, funcţia de
producţie este de tipul Q = f (L, K,....) unde Q este variabila dependentă
(producţia) şi L, K... sunt variabile independente (resurse, factori de producţie).
Funcţia de producţie este expresia diferitelor posibilităţi de producţie. Cu ajutorul
funcţiei de producţie se măsoară eficienţa relativă a factorilor de producţie,
contribuţia fiecăruia la obţinerea producţiei, posibilităţile lor de substituire. Se
utilizează pentru ramurile cu producţie omogenă, care presupun stabilitate în timp
în ceea ce priveşte combinarea specifică a factorilor de producţie. Funcţia de
producţie de tipul Q = f (a, b) este omogenă de gradul n dacă, f (xa, xb) = x (a + n

b), unde n este o constantă şi x un număr real pozitiv. Dacă n = 1, funcţia este
omogenă de gradul 1 şi se numeşte funcţie omogenă lineară. În acest caz, se
consideră că există randamente constante de scară. Dacă n > 1, există randamente
crescătoare de scară. Dacă 0 < n < 1, vor fi randamente descrescătoare de scară.
 3.FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI COMBINAREA LOR

Factorii de producţie constau din potenţialul de resurse economice atrase în

circuitul economic. Deci, resursele economice disponibile şi valorificabile, în
măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică, apar ca fluxuri sub
formă de servicii ale factorilor de producţie. Tipologia factorilor de producţie
include atât factori tradiţionali, respectiv munca, natura şi capitalul, cât şi
neofactori, cum sunt: abilitatea întreprinzătorului, tehnologia, informaţia,
managementul.

3.1. FACTORII DE PRODUCŢIE

3.1.1.MUNCA - FACTOR DETERMINANT ÎN PRODUCŢIE

Munca este un factor primar, originar, de producţie.

Munca este o activitate specific umană, fizică şi/sau intelectuală prin care
oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se, în
acest scop, de instrumente corespunzătoare, mobilul ei fiind asigurarea
bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.
Munca a fost şi a rămas factorul de producţie activ şi determinant; ea este
aceea care produce factorii derivaţi de producţie, ea antrenează ceilalţi factori, îi
combină şi îi utilizează eficient.
Transformarea muncii în factor de producţie a presupus existenţa producţiei
de mărfuri. În plus, o astfel de devenire a muncii însemna şi o seamă de modificări
în plan instituţional. În fond, munca a devenit factor de producţie atunci când, pe
baza proprietăţii particulare, s-a trecut de la munca în sistem de sclavaj şi de
dependenţă feudală la munca meşteşugarului liber şi a fermierului având parcela sa
de pământ. Apoi, ea s-a dezvoltat ca atare în contextul proprietăţii private şi privat -
asociative când s-a transformat, deci în muncă salariată.

3.1.2.NATURA - FACTOR ORIGINAR DE PRODUCŢIE

Ca factor de producţie, natura reprezintă un ansamblu de elemente la care

oamenii fac apel pentru a produce; aceste elemente sunt adaptate nevoilor umane
prin muncă. În acest sens, natura asigură substanţa, condiţiile materiale, cadrul
desfăşurării vieţii însăşi, ca şi majoritatea energiei primare necesare oricărei
activităţi social - economice.
Cea mai importantă parte a naturii, pe care omul şi-a apropiat-o, este pământul,
care, din punct de vedere economic, include şi apa. Toate activităţile umane sunt
legate într- un fel sau altul, direct sau indirect, de pământ. Până la un punct, acesta
se identifică cu „mama natură”, fiind suportul desfăşurării oricărei activităţi umane.
Pământul ca factor de producţie se caracterizează prin câteva trăsături
specifice. El este un dat preexistent omului, adică un element neprodus de om;
este un element durabil şi teoretic indestructibil; este limitat.
Funcţiile specifice ale pământului - fond funciar pot fi redate astfel:
  suport şi mediu de viaţă pentru toate plantele terestre;
 sursă principală de elemente nutritive şi rezervorul principal de
energie pentru organismele vii;
 receptor şi reglator al umidităţii în sistemul sol - apă - plantă.

 3.1.3. CAPITALUL - FACTOR DERIVAT DE PRODUCŢIE

Capitalul*este acel factor de producţie care constă din ansamblul bunurilor

produse și folosite pentru obținerea altor bunuri materiale și servicii, destinate
vânzării cu avantaj eonomic, cu profit.
Literatura de specialitate din ţările cu economie de piaţă avansată (modernă) a
consacrat mai multe optici de abordare a capitalului: juridică, contabilă, economică.
Optica juridică asupra capitalului dă acestuia sensul de ansamblu al drepturilor
de proprietate şi de creanţe, pe care o persoană le deţine şi de care beneficiază.
Optica contabilă identifică capitalul cu aportul iniţial şi cu cel adus pe parcurs,
de acţionari (societari), la care se adaugă beneficiile acumulate, investiţiile noi
făcute. În sens mai larg, într-o asemenea optică, capitalul unei firme constă din
capitalul ei financiar, respectiv din expresia monetară a capitalului social (resurse
proprii şi mijloace atrase pe termen lung la dispoziţia firmei).
În optică economică, capitalul constă din mijloacele de producţie avansate şi
folosite (punctul de vedere al producţiei) sau din ansamblul resurselor eterogene a
căror utilizare face posibilă obţinerea periodică a unui venit (punctul de vedere ce
pune în centrul problemei repartiţia). În fond, cele două laturi ale opticii economice
se întrepătrund, ele subordonându-se una celeilalte.
După modul de participare a diferitelor elemente de capital la producerea de
bunuri, după felul în care ele se consumă în activităţile economice şi modalităţile
de înlocuire a acestora în momentul când sunt consumate sau uzate, capitalul
tehnic se împarte în fix şi circulant.
Capitalul fix este, deci, acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe
procese economice, se consumă treptat, parte cu parte, şi se înlocuieşte periodic
atunci când este consumat integral sau când este uzat moral.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care se consumă în
fiecare ciclu de producţie, participă cu întreaga lui expresie bănească la formarea
costurilor şi se înlocuieşte după fiecare consumare, o dată cu reluarea unui nou
ciclu.
Elementele capitalului circulant (materiile prime, combustibilii, energia, apa
tehnologică) sunt susceptibile la mai multe utilizări alternative, cu atât mai multe cu
cât ele se află mai aproape de stadiul materiei brute naturale.

 Termenul de capital a fost introdus în limbajul de specialitate încă din secolele XI - XII, cu sensul de: fond, stoc
de mărfuri, cheag pentru o afacere, bani aducători de venituri (dobânzi). În secolele XIII - XVI, capitalul se folosea
şi cu sensul de bogăţie, de averi băneşti, valoare, fonduri, patrimoniu. Sensul modern al capitalului a fost consacrat
 pentru prima dată de către economistul francez A. J. Turgot, încă din anul 1770. Acesta susţinea: „capitalul nu mai
înseamnă doar bani, ci mai mult - participant la producerea de valoare şi profit”.
o Formarea şi deteriorarea capitalului fix

Formarea de noi capitaluri fixe este rezultatul efectuării de investiţii; acestea

sunt formate din totalitatea cheltuielilor făcute de întreprinderi pentru dezvoltarea
capacităţilor de producţie (intrări de capital fix). Astfel de investiţii au rol de motor
al creşterii economice, ele având drept sursă o parte a beneficiului (profitului)
obţinut de producători şi fondul de amortizare constituit.
Scoaterea din funcţiune a capitalului fix este rezultatul deprecierii sale, datorate
uzurii fizice şi celei morale.
Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor
lui tehnice de exploatare, ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor
naturali.
Uzura morală constă în pierderea unei părţi a preţului de achiziţie al utilajului, a
*

valorii lui, ca urmare a scoaterii din funcţiune înainte de termenul prevăzut în

proiectul de fabricaţie, adică înainte de a se fi amortizat complet.
De exemplu, o întreprindere producătoare de strunguri produce şi vinde în anul
2000 un strung de 10.000.000 lei, care este proiectat să funcţioneze 10 ani.
Întreprinderea achizitoare - utilizatoare de strunguri programează o amortizare
lineară, adică cu o cotă anuală de 10 %, începând cu anul 2001. După 8 ani de
utilizare se constituie un fond de amortizare de 8.000.000 lei, partea rămasă
neamortizată fiind de 2.000.000 lei.
Să presupunem că în anul 2008 întreprinderea producătoare reuşeşte să ofere
acelaşi strung (ca parametri tehnici şi de exploatare) cu un preţ de achiziţie mai mic
decât în anul 2000, adică cu preţul de 8.000.000 lei. Dacă întreprinderea utilizatoare
decide să achiziţioneze noul strung folosind în acest scop fondul de amortizare
constituit, atunci ea sacrifică partea din preţul de achiziţie plătit în anul 2000, parte
rămasă neamortizată. Aceasta este uzura morală care, în cazul nostru, însumează
2.000.000 lei, adică diferenţa dintre preţul de achiziţie al strungului şi amortizarea
calculată şi recuperată prin vânzarea mărfurilor produse şi cu ajutorul capitalului fix
folosit.
Gradul de depreciere a capitalului fix, ca stare a acestuia, la un moment dat, se
măsoară mai întâi prin coeficientul uzurii capitalului fix (bn), care se calculează ca
raport între uzura capitalului fix (uk) şi stocul de capital fix la preţurile iniţiale de
achiziţie (kt):

bn = uk/ kt
Acest grad de depreciere se exprimă şi prin coeficientul stării fizice (bf), ca
raport între valoarea rămasă a capitalului fix (kr) şi stocul de capital fix la valoarea
iniţială (kt).

* 
În literatura economică, uzura morală a capitalului fix mai este numită şi uzură involuntară. Ea constă din acele
pierderi de capital fix ca urmare a unei schimbări a valorilor pe piaţă, a uzurii prin învechire sau prin simpla trecere a
timpului (J .M. Keynes).
 bf = kr/kt
Cei doi indicatori reflectă starea capitalului fix
din punctul de vedere al expresiei lui băneşti.

3.2.COMBINAREA ŞI SUBSTITUIREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE.

PROGRAME DE PRODUCŢIE. RATA MARGINALĂ DE SUBSTITUŢIE

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a

acestora, îndeosebi unirea factorului muncă cu capitalul, în vederea producerii de
bunuri şi a vânzării lor cu scopul de a obţine profit.
Oricât de complexă ar fi combinarea factorilor de producţie şi oricât de abstractă
ar fi această operaţiune, în caracterizarea combinării este necesar să se ţină seama de
două aspecte: divizibilitatea şi adaptabilitatea factorilor de producţie.
Divizibilitatea factorilor de producţie constă în proprietatea acestora de a fi
împărţiţi în unităţi simple, în subunităţi omogene, fără a fi afectată calitatea
respectivului factor de producţie; cel care hotăreşte cât de mici sunt aceste diviziuni
este întreprinzătorul.
Pentru unele bunuri (grâu, benzină, energie electrică), divizibilitatea este
perfectă, în sensul că respectivul factor poate fi obţinut şi utilizat în unităţi atât de
mici cât să răspundă nevoilor pieţei. Pentru alte bunuri, divizibilitatea este foarte
dificilă sau chiar imposibilă (centrala nucleară, barajul unei hidrocentrale, vaca cu
lapte). În plus, nici factorii din prima categorie nu pot fi divizaţi la infinit.
Adaptabilitatea se defineşte ca acea proprietate a unui anume factor de
producţie de a se asocia cu un număr mai mare sau mai mic de unităţi dintr-un alt
factor de producţie.
Tradiţional, această caracteristică se ilustrează cu factorul - pământ; în funcţie de
felul de cultură, de gradul de intensivitate a agriculturii, pe una şi aceeaşi parcelă pot
lucra mai mulţi sau mai puţini oameni, numărul lor este deci adaptabil.
Pe baza celor două caracteristici ale factorilor de producţie s-a impus operaţiunea
de substituire.
Substituirea factorilor de producţie exprimă posibilitatea, respectiv realitatea
înlocuirii unei cantităţi date dintr-un factor de producţie printr-o cantitate
determinată dintr-un alt factor, prin aceasta păstrându-se neschimbată producţia
realizată.
Spre deosebire de aceasta, complementaritatea se manifestă atunci când o
cantitate dată dintr-un factor poate fi asociată doar cu o cantitate fixă dintr-un alt
factor de producţie (tractoare şi tractorişti).
Combinarea şi substituirea factorilor de producţie are, în condiţiile economiei de
piaţă, două laturi: una tehnică şi alta economică.
Alegerea tehnologiei de fabricaţie este o problemă tehnico - inginerească.
Astfel, orice producător este preocupat să aibă la dispoziţie un set de programe de
producţie, de tehnologii, dintre care să reţină pe cea mai bună.
Deoarece economia se caracterizează prin raţionalitate şi este opusă risipei,
pentru a produce o cantitate dată de bunuri un întreprinzător caută să folosească
cât mai puţini factori de producţie. De exemplu, dacă o producţie de 1.000 de tone
poate fi fabricată în medie cu 4 maşini şi 500 de ore de muncă, atunci întreprinderea
care va obţine aceeaşi producţie cu 4 maşini şi 600 de ore de muncă înseamnă că
risipeşte 100 de ore de muncă. Deseori, sunt posibile şi se practică mai multe
tehnici şi tehnologii. Este posibil, de exemplu, ca cele 1.000 de tone să poată fi
fabricate cu 600 ore de muncă şi cu 3 maşini, faţă de 500 de ore şi 4 maşini, cât s-a
presupus iniţial. În acest caz, nu se poate spune dacă cea de-a doua tehnologie este
mai bună decât prima. În fond, această nouă tehnologie cere mai multă muncă (600
de ore faţă de 500), ea economisind o maşină (3 faţă de 4).
Într-o ţară săracă, unde lipsesc resursele tehnice şi prisosesc cele umane, cea de-a
doua tehnologie este preferabilă celei dintâi. Invers, într-o ţară avansată economic,
unde munca costă mult, se va opta pentru prima tehnologie.
În exemplul nostru, un lucru este cert: tehnologia care utilizează 600 de ore de
muncă şi 4 maşini este ineficientă (ea sacrifică fie 100 de ore, fie o maşină).
O asemenea apreciere vine în contradicţie cu unele idei admise de mulţi agenţi
economici. Astfel, în unele ţări întreprinderile au ezitat să diminueze efectivele lor
în anii crizei petroliere, fiind încurajate de puterea publică să menţină nivelul
ocupării.
Pe baza multiplelor tehnologii posibile, întreprinderea optează,
economic vorbind, pentru acea combinaţie de factori care costă mai
puţin.
Se consideră două tehnologii posibile:

T1: 500 ore şi 4 maşini

T2: 600 ore şi 3 maşini

Presupunându-se un salariu orar de 10 u.m. şi costul unei maşini de 1.000 u.m.,

costul celor 1.000 tone este identic, indiferent de tehnologia folosită (9.000 u.m.).

T1: (500 × 10) + (4 × 1.000) = 9.000 u.m.

T2: (600 × 10) + (3 × 1.000) = 9.000 u.m.

Întrucât costurile sunt aceleaşi, întreprinzătorul poate alege una din cele două
tehnologii. Dar dacă salariul orar creşte la 20 u.m., atunci prima tehnologie devine
mai eficientă economic.

T1: (500 × 20) + (4 × 1.000) = 14.000 u.m.

T2: (600 × 20) + (3 × 1.000) = 15.000 u.m.

Opţiunea pentru T1 înseamnă mai puţină muncă şi mai mult capital. Creşterea
salariilor încurajează substituirea muncii cu capitalul. Invers, creşterea preţurilor
maşinilor face avantajoasă substituirea capitalului prin muncă.
Curba izocuantei (izoprodusului) desemnează ansamblul combinaţiilor posibile
între doi sau mai mulţi factori, fiecare din ele putând asigura obţinerea aceluiaşi
volum de producţie. Ea este descrescătoare, convexă la origine şi nonsecantă.
Una şi aceeaşi cantitate de produse (Q 1) poate fi realizată atât prin combinarea
cantităţilor KA + LA, cât şi prin cea a cantităţilor K B + LB. Graficul 1. evidenţiază
aceasta.
 Graficul 1. Substituirea factorilor de producţie

Rata marginală de substituire (Rms) evidenţiază numărul de unităţi din

factorul de producţie y, care poate înlocui o unitate din factorul x, în condiţiile
obţinerii aceluiaşi volum de producţie.

Rms = |-Δx/Δy| = fx/ fy

unde:
Δx - scăderea factorului x;
Δy - creşterea factorului y;
fx, fy - producţiile marginale ale factorilor x şi y.

Măsura în care poate fi menţinută producţia când un factor este înlocuit cu altul
este evidenţiată de elasticitatea substituirii. Ea exprimă creşterea sau descreşterea
utilizării unui factor în comparaţie cu altul. Elasticitatea substituirii este pozitivă
pentru toate combinaţiile normale ale factorilor de producţie. Ea variază de la zero
la infinit, în funcţie de uşurinţa cu care unul din factori îl poate înlocui pe altul,
producţia rămânând aceeaşi. Substituirea imperfectă constă în folosirea mai
multor resurse din cele abundente pentru a înlocui resursa deficitară, respectiv, are
loc creşterea progresivă a volumului dintr-o resursă abundentă pentru a substitui o
unitate din resursa rară.
Substituirea perfectă arată că volumul factorilor suplimentari necesari
compensării reducerii cu o unitate a altui factor rămâne constant.
Factorul timp are un rol foarte important în modul de manifestare a
comportamentului producătorului. Pe termen scurt, adică în timpul istoric al
aceloraşi factori de producţie, deciziile producătorului sunt luate pe baza costurilor
şi a modificării lor în raport de cererea pentru un anume bun şi de oferta acestuia;
în acest caz, esenţială este cantitatea produsă şi oferită. Pe termen lung,
producătorul ţine seama de progresul factorilor de producţie, el căutând
 maximizarea profitului, mai ales, pe baza sporirii randamentului şi productivităţii
folosirii factorilor de producţie.

Test de autoevaluare 3.
În ce constă tipologia factorilor de producție?

4. COSTUL DE PRODUCŢIE. NIVELE ŞI STRUCTURI

Costul de producţie constă din totalitatea cheltuielilor efectuate şi/sau care

urmează să fie făcute, toate în exprimare bănească, de către o întreprindere pentru
producerea şi desfacerea de bunuri corporale şi incorporale. Este vorba deci de
evaluarea tuturor eforturilor implicate de procesul economic determinat.
Analizele microeconomice se bazează şi pe luarea în consideraţie a diferenţelor
dintre costul explicit, costul implicit şi costul contabil.
Costul explicit constă din acele cheltuieli necesare făcute cu procurarea
factorilor de producţie din afara întreprinderii şi pe care aceasta le efectuează pentru
fiecare ciclu de producţie.
Costul implicit - acele cheltuieli inerente producţiei care nu presupun plăţi către
terţi, ele făcându-se pe seama resurselor proprii ale unităţii în cauză (amortizarea,
munca proprietarului şi întreprinzătorului, dobânda cuvenită capitalului propriu).
Costul producţiei - ca evaluare - însumează atât costul explicit, cât şi pe cel
implicit.
Costul contabil cuprinde costul explicit şi amortizarea, aceasta din urmă făcând
parte din costul implicit.
Fiind un indicator factorial, unul rezultativ şi de eficienţă, costul este un
instrument extrem de util în luarea deciziilor menite să asigure nivelul
performant al producţiei. Cunoaşterea costului îi permite întreprinzătorului să
fundamenteze în aşa fel utilizarea factorilor de producţie, încât să obţină o
rentabilitate mai mare, în raport cu concurenţii săi.
Nivelul costului de producţie sau mărimea lui reprezintă totalitatea
cheltuielilor (plăţi şi evaluări) exprimate în unităţi monetare, efectuate de un
producător - întreprinzător pentru producerea şi desfacerea bunurilor ce fac
obiectul activităţii sale.
Gruparea care prezintă interes deosebit pentru întreprinzător, pentru
fundamentarea ofertei pe termen scurt este cea care împarte costurile în: global,
mediu şi marginal.

Test de autoevaluare 4.
Ce reprezintă nivelul costului de producție sau mărimea lui?

A.Costul global al producţiei desemnează toate cheltuielile ocazionate de

fabricarea unui volum dat al producţiei şi de desfacerea acesteia (costul producţiei de
grâu la o fermă într-un an agricol). Acesta este fix, variabil şi total.
A1. Costul global fix - acea parte a costului care este independentă de volumul
producţiei; elementele de cost fix sunt suportate de întreprindere, indiferent de
 nivelul producţiei. Într-un sistem de axe, costul fix al producţiei se reprezintă ca o
dreaptă paralelă cu axa cantităţilor, cu abscisa.
A2. Costul global variabil constă în acele cheltuieli care variază o dată cu
volumul fizic al producţiei. Unele din aceste costuri sunt, pe termen scurt, direct
proporţionale cu producţia fizică (salariile directe); altele au acelaşi sens cu
producţia, ambele putând fi fie crescânde, fie descrescânde. Aceste costuri sunt
nule la nivelul zero al producţiei. În graficul geometric, aceste costuri se reprezintă
ca o dreaptă crescătoare, în raport cu creşterea cantităţilor produse.
A3. Costul global total constă din însumarea costurilor fixe şi a celor variabile.
Rezultă că, pe termen scurt, modificarea costurilor globale totale constituie
rezultatul exclusiv al schimbărilor survenite în costurile variabile. Acesta cuprinde
şi costurile de fabricaţie (F) şi pe cele de distribuţie (D).
CGT = CGF (CFP + CFD) + CGV (CVP + CVD)
Relaţiile de mărime dintre costurile globale pot fi sugerate cu graficele de mai
jos:

Graficul 2. Costurile globale

B. Costul mediu (unitar) rezultă din împărţirea costului global la

producţia omogenă obţinută. Altfel spus, acestea sunt costuri pe unitatea de
produs sau de serviciu. Costul mediu este de asemenea fix, variabil şi total.
B1. Costul mediu fix se calculează prin raportarea costului global fix la
producţia obţinută. El este variabil în raport cu cantitatea produsă. În graficul
geometric, acest cost se reprezintă ca o curbă cu pantă descrescătoare. Dacă
producţia tinde către infinit, costul mediu fix tinde către zero şi invers. Deci, funcţia
costului mediu fix are drept asimptote cele două axe ale sistemului de coordonate.
B2. Costul mediu variabil se calculează ca raport între costul global variabil şi
producţia fizică obţinută. Deci, el exprimă costul variabil pe bun (produs sau
serviciu). Curba costului mediu variabil ia alura literei U, adică, pe măsură ce
cantitatea producţiei sporeşte, costul mediu variabil scade până la un punct, apoi el
începe să crească.
B3. Costul mediu total reprezintă suma costurilor medii fixe şi a celor medii
variabile, respectiv raportul dintre costul global total şi producţia obţinută în
expresie naturală.
Curba costului total, în funcţie de volumul producţiei, are, de asemenea, formă de
U, dar mai atenuată decât cea a costului mediu variabil. Nivelul minim al costului
mediu total se află în dreapta sus, faţă de minimul costului mediu variabil.
 C. Costul marginal reprezintă sporul de cheltuieli totale antrenat
de obţinerea unei unităţi suplimentare de produs şi/sau de serviciu.
Deoarece creşterea costului depinde de creşterea producţiei, interesează raportul:

Cmg = ΔCT/ΔQ, în care pentru ΔQ = 1, Cmg = ΔCT

În plus, trebuie observat faptul că, întrucât costul global fix rămâne neschimbat,
costul marginal depinde doar de costul variabil, el fiind doar unitar (mediu) și
variabil. Pentru acel nivel al producției la care costul marginal este mai mic decât
costul mediu total, sporirea cu o unitate a producției contribuie la scăderea
costului mediu (unitar) total, deci, costul marginal „trage” în jos întregul cost
mediu total.
Invers, în situaţia când costul marginal este mai ridicat decât cel mediu total, el
„trage” în sus costul mediu total. Schimbarea de stare a costului marginal se
reflectă în evoluţia curbei acestuia, care trece prin punctul ce marchează costul
mediu total minim.

 Dependenţa funcţională a costurilor de

cantităţile oferite. Timpul economic al costului

Modificarea cantităţilor produse generează efecte funcţionale asupra costului

unitar şi asupra costurilor globale. Aceste efecte sunt cunoscute sub denumirea de
funcţie cost, care este o formă specifică a funcţiei de producţie, respectiv inversul
ei. Dacă funcţia de producţie se prezintă ca:
Q = f(x), atunci funcţia cost apare ca: x = f(q), în care:
Q = cantitatea producţiei;
x = unităţile de cost variabil.
Generic, funcţia cost se exprimă astfel: C = f(q).
Dependenţa funcţională a costurilor faţă de producţie se exprimă specific în
orizonturile de timp scurte şi în cele lungi.
Din punctul de vedere al costului, timpul scurt înseamnă intervalul în care un
producător poate spori producţia numai în limitele capacităţilor de producţie
existente. În această perioadă întreprinderea nu poate să schimbe proporţia dintre
factorii de producţie sau tipul de tehnologie, acesta din urmă decurgând din deciziile
investiţionale anterioare. Volumul producţiei poate fi ajustat doar prin modificarea
cantităţii de muncă şi/sau de materii prime (vezi funcţia cost).
Curba costurilor pe termen scurt, în cadrul timpului istoric al unei tehnologii
anume, se prezintă ca în graficul alăturat.
 Graficul 3. Curba costului pe termen
scurt

Din acelaşi punct de vedere, perioada lungă reprezintă timpul (orizontul) în care
sunt posibile modificări în scara producţiei pe baza unui „mod tehnologic de capital
intensiv” (multe maşini şi puţini muncitori) şi/sau a unui „mod tehnologic de muncă
intensiv” (mulţi muncitori şi puţine maşini). Pe termen lung, evoluţia costurilor este
determinată de economiile de scară, de concentrarea producţiei. De fapt, economiile
de scară însele sunt caracterizate prin scăderea costului pe termen lung, concomitent
cu sporirea randamentului factorilor de producţie (preţuri constante ale factorilor de
producţie) o dată cu trecerea de la un aparat tehnic de producţie la altul.
Curba generală a costurilor pe termen lung se reprezintă ca în graficul alăturat,
costuri care marchează trecerea de la tehnologiile cu randamente mici la cele cu
randamente mai mari (Graficul 4. Curba costurilor pe termen lung).

Pe termen lung, punctele de intersecţie dintre costuri şi creşterea producţiei se

grupează în jurul unei curbe care are forma C - C'. Ea porneşte de la un nivel relativ
ridicat al costurilor, corespunzător unui nivel scăzut al producţiei, coboară o dată cu
creşterea producţiei, se menţine la un nivel constant şi în cele din urmă costurile
cresc. Această evoluţie este valabilă în limitele aceluiaşi aparat de producţie.
Tendinţa legică a funcţiei respective se explică în principal prin efectele diferite
pe care le au anumite elemente ale costului (fixe, variabile, directe, indirecte)
 asupra dinamicii generale a costului. Astfel, în timp ce costurile fixe rămân neutre
faţă de evoluţia producţiei, cele variabile sunt sensibile la o astfel de evoluţie.
Se presupune că relaţia dintre mărimea costului global, total şi nivelul
producţiei unei întreprinderi este - pe termen scurt - sugerată prin datele ce
urmează:

Q 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
-bucăţi
CGT 30 50 65 75 80 82, 90 107 130 165 210
-mii lei 5

Pe baza relaţiilor de mărime dintre costurile globale şi cele medii, ca şi a

relaţiilor dintre costurile totale, fixe şi variabile, se calculează toate mărimile de
costuri, aşa cum apar în continuare:

CGF 30 30 3 30 30 30 3 30 30 30 30
-mii lei 0 0
CGV - 20 3 45 50 52,5 6 77 100 13 180
-mii lei 5 0 5

De la costurile globale şi nivelurile producţiei, se poate ajunge la costurile medii

şi la cel marginal:

CMT - 5 32,5 2 20 17 15 5
15,3 16,26 18,3 21
-mii lei 0 5
CMF - 3 15 1 7,5 6 5 4,3 3,75 3,3 3
-mii lei 0 0
CMV - 2 175
1 12,5 11 10 5
1 12,50 15 18
-mii lei 0 5 1

Cmg - 20 1 10 5 2, 7,5 1 23 3 45
-mii lei 5 5 7 5

Relaţiile dintre costurile medii şi cel marginal, pe de o parte şi volumul

producţiei, pe de alta, pot fi sugerate prin graficul geometric de mai jos.
 Graficul 5. Reprezentarea grafică a costurilor medii

După cum se observă, modificarea producţiei (sporul ei) determină evoluţii

neuniforme ale diferitelor costuri medii. Dimpotrivă, sensurile şi intensităţile
modificării costurilor medii sunt diferenţiate în diferite orizonturi de timp şi pe
cantităţi de producţie. Modificările inegale ale costurilor medii şi sensurilor lor de
evoluţie sunt imprimate de dinamica specifică a costului marginal. De aceea
întreprinzătorul urmăreşte cu atenţie comportamentul costului marginal în raport de
modificarea volumului de producţie.
Curba costului marginal are mai întâi o pantă descrescătoare, apoi una
crescătoare. În ceea ce priveşte specificitatea acestei curbe se pot spune
următoarele: ea înregistrează un nivel minim înainte ca un asemenea nivel să fi fost
atins de costul mediu total (la producţia de 5, faţă de producţia de 6 bucăţi, nivel la
care costul mediu total atinge un astfel de nivel). Apoi, costul marginal urcă rapid şi
se intersectează cu costul mediu total la nivelul minim al acestuia.
Deci, sporirea producţiei este eficientă (prin prisma costurilor) până în momentul
în care curbele costului mediu total şi costului marginal se întâlnesc. Acesta este
numit timpul economic al costului, adică secvenţa de timp al costului în care se
realizează producţia optimă (costuri medii totale minime).
Încadrarea în timpul economic al costului reprezintă obiectivul esenţial al
producătorului. Tendinţa de ieşire a costurilor din această zonă îi atrage atenţia
producătorului că trebuie să ia măsuri pe termen lung: promovarea progresului
tehnic, înnoirea produselor. Toate acestea pentru a menţine sensul descrescător al
costurilor, respectiv pentru a păstra asemenea niveluri de cost care să asigure
maximizarea profitului. Evoluţia generală a costului mediu total se încadrează în trei
zone, deosebit de importante pentru comportamentul producătorului, prin
fundamentarea ofertei: degresivă, optimă, progresivă.
În zona degresivă (descrescătoare) a costurilor unitare (în exemplul nostru
zona producţiei de la 1 la 6 bucăţi), costul total unitar este în scădere, aceasta fiind
 generată şi susţinută de scăderea puternică a costului marginal; acum, la acest
nivel de producţie, costul marginal „trage” în jos costul mediu total.
În zona optimă, întreprinderea lucrează cu cele mai mici costuri unitare,
acestea rămânând sub cel marginal. Nivelurile respective decurg nu doar din
mărimile costurilor globale, ci şi din cantităţile produse şi vândute. Preţurile de
vânzare fiind date, asemenea costuri asigură profituri maxime.
În zona progresivă, în paralel cu creşterea volumului producţiei, se realizează
creşteri puternice ale costului marginal, creşteri mult mai mari decât ale costului
mediu total; la acest nivel al producţiei costul marginal „trage” în sus costurile
medii variabile şi totale.

Test de autoevaluare 5.
Ce reprezintă funcția cost?

Răspunsurile la testele de autoevaluare:

1.Teoria comportamentului producătorului este o modalitate de studiere a unui

proces logic de decizie care-l determină pe agentul economic producător să caute
maximum de avantaje pornind de la resursele de care dispune;
2. Risipa de resurse survine, în principal, atunci când:
- se produce ce nu se cere;
- se produce mai mult decât se cere;
- se produce de proastă calitate;
- se produce cu consumuri de resurse mai mari decât permite
tehnologia dominantă;
- activitatea respectivă poluează mediul;
3. Tipologia factorilor de producție include atât factori tradiționali, respectiv
munca, natura și capitalul, cât și neofactori, cum sunt: abilitatea întreprinzătorului,
tehnologia, informația, managementul etc.
4. Nivelul costului de producție sau mărimea lui reprezintă totalitatea
cheltuielilor (plăți și evaluări) exprimate în unități monetare, efectuate de un
producător - întreprinzător pentru producerea și desfacerea bunurilor ce fac obiectul
activității sale;
5. Funcția cost este o formă specifică a funcției de producție, respectiv inversul
 Bibliografie:

• Amacher, Ryan; - Principles of microeconomics, ediția a V-a, South Western,

Ulbrich, Holley Publishing, 1992;
• Angelescu, Coralia; - Timpul liber, Editura Economică, Bucureşti, 1997;
Jula, Dorin
• Angelescu, Coralia;- Economie politică - elemente fundamentale, ediţia a III ,
a

Stănescu, Ileana Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003;

• Angelescu, Coralia;- Economie politică - culegere de teste şi probleme,
Stănescu, Ileana; ediția a II , Editura Oscar Print, București, 2003;
a

Papuc Marilena;
Grosu, Tudor
Socol Cristian;
• Colectivul Catedrei de Economie - Dicționar de Economie, ediţia a II- , Editura
a

şi Politici Economice Economică, Bucureşti, 2001;

• Colectivul Catedrei de Economie - Economie - aplicații, ediţia a IV- , Editura
a

şi Politici Economice Economică, Bucureşti, 2003;

• Colectivul Catedrei de - Economie, ediţia a VI- , Editura Economică,
aa

Economie şi Politici Bucureşti, 2003;

Economice
• Dobrescu, Emilian- Evaluarea comportamentului actual şi a tendințelor pe
termen scurt ale economiei româneşti, Academia Română,
ESEN 1, Raport 1999;
• Frois, Gilbert Abraham- Economie politică, Editura Humantitas, Bucureşti, 1998;
• Hardwick, Phillip ș.a.- An introduction to Modern Economics, Fourth Edition, ELBS
1994;
• Iovițu, Mariana, - Microeconomie și macroeconomie, Editura A.S.E.,
București, 2011;
• Lipsey, Richard G.; - Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti,
Chrystal, K. Alec 1999;
• Lipsey, Richard G.; - Principiile economiei, Editura Economică, 2002;
Chrystal, K. Alec
• Mansfield, Edwin - Microeconomics, Theory and applications, W.W. Norton, 1979;
• Nedelea, Ștefan - Competitivitate și costuri, Editura A.S.E., București, 2003.
• Suciu, Cristina - Martha; - Economics, Vol. II, Microeconomics, Ediția
Ivanovici,Mina a II-a, Editura A.S.E., București, 2010;