See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/323368584

Analiza Războiului Rece - The Age of Extremes

Article · January 2015

CITATIONS READS

0 6,487

1 author:

Aurelian Dragoș Mohan

University of Bucharest
14 PUBLICATIONS   1 CITATION   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

BA Thesis View project

All content following this page was uploaded by Aurelian Dragoș Mohan on 23 February 2018.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 UNIVERSITATEA BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE

Analiza Războiului Rece

The Age of Extremes
The short twentieth century (1914-1991)

Mohan Aurelian

2015
 Cel de-al Doilea Război Mondial a avut un impact major asupra scenei politice inter-
naționale, fiind considerat cel mai devastator război neîntrerupt din istoria omenirii. Acesta a
luat sfârșit abia după șase ani de la începerea sa, provocând daune incomensurabile, estimate
la aproximativ 70 de milioane de morți și pagube materiale de 1000 de miliarde de dolari1.
Printre consecințele inevitabile ale acestei conflagrații mondiale se află și reconfigu-
rarea granițelor, Aliații neputând să cadă de acord asupra modului în care ar trebui să arate
harta Europei. Prima întâlnire între principalii lideri politici ai vremii (denumiți „Cei Trei
Mari Lideri”), Franklin Delano Roosevelt (președintele S.U.A.), Winston Churchill (prim-
ministrul Marii Britanii) și Iosif Vissarionovici Stalin (conducătorul U.R.S.S.) a avut loc la
Teheran, în anul 1943, unde s-au pus la punct probleme de o importanță vitală pentru termi-
narea războiului și pentru organizarea lumii postbelice. Cei trei s-au reîntâlnit în cadrul
Conferinței de la Ialta (4-11 februarie 1945), care a convenit capitularea necondiționată a
Germaniei naziste, împărțirea acesteia după război în patru zone de ocupațe (la fel ca și a
Berlinului), intratrea U.R.S.S-ului în O.N.U. (fiecare membru permanent al Consiliului de
Securitate primind drept de veto) și participarea sovieticilor la războiul împotriva Japoniei.
Un alt eveniment de mare semnificație a fost Conferința de la Potsdam (Germania) din 16
iulie – 2 august 1945, unde s-au trasat principalele coordonate de administrare ale Germaniei
(care a capitulat pe data de 8 mai a aceluiași an), s-au discutat problemele ordinii
internaționale postbelice și s-a încercat ameliorarea efectelor războiului. Deciziile luate au
inclus demilitarizarea și democratizarea Germaniei, retrocedarea tuturor anexărilor făcute de
către naziști, judecarea criminalilor de război, împărțirea Germaniei și Austriei în câte patru
zone de ocupație („Acordul de la Potsdam”) și s-au stabilit termenii capitulării Japoniei
(„Declarația de la Potsdam”).
După încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial, în lunile iulie-octombrie ale
anului 1946 a avut loc Conferința de Pace de la Paris, iar pe 10 februarie 1947 s-a semnat
Tratatul de Pace de la Paris, prin care fiecare guvern era obligat să împiedice renașterea
fascismului și au fost incluse o serie de clauze care priveau despăgubirile de război, drepturile
minorităților și noi ajustări teritoriale.
În acest nou context internațional, determinat de către terminarea războiului mondial,
au apărut două superputeri care dominau scena economică și politică a lumii: Statele Unite
ale Americii și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.). Fiecare dintre cele două
state reprezenta o ideologie și un sistem politic unic: prima era simbolul capitalismului,
implicit a democrațiilor liberale occidentale, iar cea din urmă simboliza comunismul și
regimurile totalitare cu o economie planificată. Între ele a existat o relație tensionată în peri-
oada imediat următoare Celui de-al Doilea Război Mondial, deoarece au concurat intensiv
pentru a obține supremația pe plan mondial. Prin urmare, intervalul anilor 1947 și 1991 a
rămas în istorie sub denumirea de „Războiul Rece”, numele fiind rezultatul lipsei
confruntărilor militare direct între cele două superputeri (termen popularizat de către ziaristul
american Walter Lippmann).
Confruntarea ideologică, politică și militară între S.U.A. și U.R.S.S. a fost intens
studiată, elaborându-se pe parcursul timpului numeroase analize privind rolul lor în evoluția
lumii postbelice. Cu toate acestea, una dintre cele mai obiective și bine documentate pers-
pective asupra războiului care a ocupat cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea îi
aparține lui Eric Hobsbawm (1917-2012), în cartea sa intitulată sugestiv „Age of extremes –
The short twentieth century (1914-1991)”.
Autorul englez, absolvent al Universității Cambrigde, s-a remarcat prin lucrările sale:

1
ENCYCLOPEDIA BRITANNICA. World War II. Accesat la 20 martie, 2015.
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/648813/World-War-II

2
The Age of Revolution: Europe, 1789–1848; The Age of Capital: 1848–1875; și The Age of
Empire: 1875–1914, în care tratează subiecte precum socialismul, naționalismul, capitalismul
industrial, fiind considerat unul dintre cei mai importanți istorici ai Marii Britanii. El s-a
concentrat în principal asupra Revoluției Franceze și revoluției industriale engleze, pe care le
considera responsabile pentru apariția capitalismului liberal.
A avut un parcurs academic impresionant, fiind pe lângă președintele Universității
Birkbeck din Londra și membru al Academiei Engleze, profesor al Universității Stanford,
fondator al revistei Past&Present (în 1952) și laureat al premiului Balzan pentru istorie
europeană.
Lucrarea sa apărută în anul 1994, The Age of Extremes: The short twentieth century
(1914-1991), este un remarcabil studiu asupra eșecurilor pe care comunismul, nazismul și
capitalismul le-au avut de la începutul Primului Război Mondial până la căderea U.R.S.S.-
ului, aducând în prim-plan o serie de păreri proprii bine argumentate în legătură cu eveni-
mentele majore care au schimbat ireversibil istoria umanității.
Pentru a evidenția abilitatea istoricului englez de a interpreta cu acuratețe complexul
de întâmplări declanșator al unor fenomene vitale din evoluția societăților secolului al XX-
lea, ne-am oprit asupra Capitolului al VIII-lea („Cold War”) din cartea sa anterior
menționată. Tema predilectă a secțiunii în cauză este, așa cum se poate remarca și din titlu,
Războiul Rece. Autorul afirmă încă din incipit faptul că cei 45 de ani care au urmat lansării
bombelor atomice nu formează o perioadă omogenă – au fost marcați de exacerbări ale
tensiunilor între superputeri sau detensionări evidente – preferând o împărțire a acestora în
două „jumătăți”, cu linie de demarcație anii 1970. Ca model recurent (ca asemănare între ele),
Hobsbawm propune o confruntare constantă a celor două superputeri care au apărut odată cu
sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial, fapt ce a general o relativă insecuritate la nivel
global: zilnic exista posibilitatea declanșării unui atac nuclear.
Totodată, autorul consideră ca și particularitate a Războiului Rece, pe lângă cea cu-
noscută a lipsei conflictului militar direct, faptul că, obiectiv vorbind, nu exista un pericol
iminent pentru declanșarea unei alte conflagrații la nivel planetar, deoarece guvernele celor
două state care dominau viața politică a vremii au acceptat distribuția globală a forțelor. Cel
mai bun exemplu în acest sens este posesia armelor nucleare care practic făcea imposibilă un
război între S.U.A și U.R.S.S., întrucât lansarea focoaselor ar fi însemnat anihilare reciprocă.
Prin urmare, respectând linile de demarcație trasate la diferitele summit-uri la care au
participat Churchill, Roosevelt și Stalin (menționate mai sus), sovieticii au trebuit să accepte
enclava Occidentului a Berlinului de Vest pentru că nu aveau forța și obiectul necesar
negocierii acestui fapt2.
O altă consecință a războiului mondial pe care Hobsbawm o aduce în discuție este
sfârșitul iminent al imperiilor coloniale, lucru ce a dus la apariția „terenului de luptă” al
superputerilor. Cu alte cuvinte, orientarea viitoare a fostelor state coloniale era incertă, zona
fiind un spațiu de competiție pentru acapararea influenței și sprijinului. De asemenea, este
conturată ideea că aria de răspândire a comunismului nu a putut fi prevăzută, nici sovieticii
nu au reușit să anticipeze guvernul comunist instaurat în octombrie 1949 în China.
Prima perioadă amintită de istoricul englez, cea de la revoluția chineză până în anii
1970, era descrisă ca nefavorabilă – cel puțin în majoritatea cazurilor – expansiunii
comunismului, având în vedere că mare parte din statele noi apărute deși nu erau neapărat
simpatizanți ai Occidentului, erau non-comuniste. Situația urmând să se schimbe, așa cum
vom vedea în cele ce vor urma, în a doua jumătate, când sistemul internațional a intrat într-o

2
HOBSBAWM, Eric. (1995) The Age of Extremes: The short twentieth century (1914-1991). Londra:
Abacus. pp. 226-230.

3
criză acută, iar de această dată superputerile nu mai făceau eforturi pentru a evita un conflict
armat direct.
În februarie 1946, „Telegrama Lungă” scrisă de George F. Kennan de la Moscova s-a
concretizat prin articularea unei politici tot mai severe a guvernului SUA împotriva sovietici-
lor, care a devenit fundamentul strategiei sale față de Uniunea Sovietică. Raportul îi prezenta
președintelui Truman o perspectivă asupra acordurilor existente și, cel mai important, detalii
privind încălcările sovietice ale acordurilor cu Statele Unite ale Americii, evidențindu-se
faptul că regimul sovietic era un regim expansionist și influența sa trebuie „stăvilită” de SUA
în zonele de importanță strategică vitală. La scurt timp după lansarea acestei „Telegrame
Lungi”, fostul prim-ministru britanic Winston Churchill a rostit în Fulton, Missouri faimosul
său discurs „Cortina de Fier”. Discursul făcea apel la o alianță anglo-americană împotriva
sovieticilor, care erau acuzați de el că au „tras” o „cortină de fier" de la Stettin, în Marea
Baltică, până la Trieste, în Marea Adriatică3. Ecoul acestei recomandări s-a materializat pe 11
martie 1947, când președintele Truman a schițat un program al politicii externe americane
pentru combaterea „pericolului comunist” în lume. În acest scop, el a cerut Congresului să
aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru ajutorarea Greciei (eliberată de britanici în
1944 de sub conducerea germanilor, măsură care reprezenta începutul Doctrinei Truman4),
amenințată de comunism, și a Turciei, unde U.R.S.S. revendica partea de nord-est a
Anatoliei. Pe data de 5 iunie a aceluiași an într-un discurs rostit în aula Universității Harvard,
secretarul de stat american George Marshall anunță lansarea unui vast program de asistență
economică destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a stăvili extinderea
comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice5.
La câteva luni diferență, în septembrie, sovieticii au creat Cominformul, al cărui scop
a fost de a controla evoluția ideologică a mișcării comuniste internaționale și de a organiza
mai strâns controlul politic asupra statelor satelite sovietice, prin coordonarea partidelor
comuniste ale „Blocului răsăritean”. Totodată, ca reacție la Planul Marshall, sovieticii au
lansal Planul Molotov, pentru reconstrucția țărilor din Europa de Est, care mai târziu (în
ianuarie 1949) a fost instituționalizat sub numele de CAER.
Eric Hobsbawm este de părere că ambele superputeri credeau într-o moderație
reciprocă, fapt motivat prin neimplicarea Occidentului în revolta muncitorilor din Germania
de Est (în 1953) și din Ungaria (în 1956), iar U.R.S.S la rândul ei avea o abordare moderată a
relațiilor internaționale, cu o implicare minimală în Războiul din Coreea (1950-1953). Mai
mult decât atât, istoricul numește prima perioadă a Războiului Rece, „Pacea Rece”, fiind o
înțelegere mutuală între cele două state care prinde contur imediat după ce Uniunea Sovietică
face rost de bomba atomică (1949), implicit de cea cu hidrogen (în 1953). Totuși, este
reliefată o scurtă perioadă de tensiune în ceea ce privește prima parte a Războiului Rece și
anume între martie 1947 și 1951, când a început Doctrina Truman, iar generalul McArthur a
fost trimis în Koreea.
În ciuda titulaturii pe care englezul o ofertă perioadei, cele două țări au amenințat în
repetate rânduri cu folosirea arsenalului nuclear: S.U.A. în timpul Războiului din Coreea
(1951) sau Războiului din Vietnam (1953, 1954) - cu scopul de a determina grăbirea semnării
păcii între combatanți – U.R.S.S. împotriva Chinei în 1969 sau pentru a forța Franța și Anglia
să se retragă din Egipt (în timpul crizei Canalului Suez) în 1956. În același timp, autorul are
în vedere și un alt moment tensionat în care s-a pus problema utilizării rachetelor

3
ENCYCLOPEDIA BRITANNICA. Sir Winston Churchill. Accesat la 20 martie, 2015.
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/117269/Sir-Winston-Churchill
4
MCCAULEY, M. (1999) Rusia, America și Războiul Rece, 1949-1991. Iași: Ed. Polirom. p. 33.
5
ENCYCLOPEDIA BRITANNICA. Marshall Plan. Accesat la 21 martie, 2015.
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/366654/Marshall-Plan

4
nucleare, Criza rachetelor din Cuba (1962), N.S. Khrushchev decizând amplasarea unor
focoase în țara vecină S.U.A. pentru a-i obliga pe americani să-și retragă rachetele din Turcia.
Prin realizarea unei analize obiective, Hobsbawm își dă seama că U.R.S.S. nu
prezenta niciun fel de pericol iminent pentru Occident, deoarece era slăbită după război, cu o
economie ruinată și o populație care nu avea încredere în modul de guvernare al regimului.
Din aceste considerente, Uniunea Sovietică se afla într-o postură defensivă, fiind conștientă
de superioritatea tehnologică și financiară a americanilor. În ciuda situației de la nivel
mondial, S.U.A. a abordat o postură total opusă, de tip ofensiv, lucru demonstrat de către
autor prin doi factori care sunt, în opinia lui, esențiali pentru motivarea acestei poziții: frica
pe care americanii o aveau în fața pericolului unei viitoare supremații globale a U.R.S.S și
profitabilitatea unei abordări puternic anticomuniste pentru politicienii americani, atât în
sensul câștigării voturilor în Congres sau a alegerilor. Pe de altă parte, pentru sovietici
singura strategie rațională în acest caz era lipsa compromisului. Moscova era profund
îngrijorată de hegemonia actuală a S.U.A.
In extenso, autorul realizează o „hartă” completă a motivațiilor intrinseci care au dus
la apariția în 1954 a unei strategii a „represaliilor masive” bazată exclusiv pe amenințări cu
folosirea arsenalului atomic: combinație între impulsurile de a câștiga voturi, de a economisi
banii de la buget, de a elabora o politică de stopare a așa-zisei agresiuni sovietice și dorința de
a interfera cât mai puțin posibil cu comfortul cetățenilor. În consecință, Hobsbawm caută
răspunsul la dilema responsabilului pentru începerea Războiului Rece. Răspunsul constă în
existența în acea perioadă a unei frici mutuale a superputerilor facilitată de situația
internațională, dar viziunea apocaliptică a războiului era exclusiv produsul americanilor. Nici
măcar aliații din NATO (alianță miliată formată la 4 aprilie 1949 pentru protecție în cazul
unei agresiuni) nu erau mulțumiți de politica aleasă de S.U.A., însă o acceptau în schimbul
protecției împotriva U.R.S.S.
Războiul Rece, deși atipic prin lipsa unei confruntări directe între principalele puteri
mondiale, presupunea supremație militară și economică pentru a argumenta titlul de lider
global. Discrepanța dintre cele două sisteme politice și ideologii, a dus la formarea a două
tabere, una în vestul Europei (comuniștii fiind excluși cu rapiditate de la guvernare) și alta în
est, unde non-comuniștii erau eliminați din „democrațiile populare”, dar una dintre cele mai
importante consecințe pe care istoricul englez le extrage din întreaga desfășurare a războiului,
este formarea Comunității Europene – în fază incipientă, în 1957, alcătuită din șase state:
Franța, R.F.G, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg, iar până la sfârșitul secolului al XX-lea s-
au mai alăturat încă șase: Marea Britanie, Irlanda, Spania, Portugalia, Danemarca, Grecia.
Este adusă în prim-plan și ideea conform căreia Comunitatea Europeană reprezenta
chintesența puterii, dar și limitele S.U.A. (era creată atât de către americani, cât și împotriva
lor). Această afirmație este argumentată prin faptul că fără ajutorul american economiile
europene nu ar fi cunoscut o așa mare dezvoltare după Al Doilea Război Mondial
(Comunitatea Europeană era aliat al S.U.A. și practic, în mod indirect, creația sa – se explică
„chintesența puterii”), dar la un anumit moment a întrecut S.U.A. din punct de vedere
economic și a devenit extrem de greu de controlat în ceea ce însemnă politici interne și chiar
externe (se explică „limitările”).
Concomitent, istoricul trasează și coordonatele principale care au favorizat formarea
Comunității Europene: puterea în continuă creștere a S.U.A., împreună cu temerea față de
U.R.S.S. și de o posibilă dezvoltare accelerată a Germaniei, fiind o reacție la planul
americanilor de integrare europeană. În ciuda faptului că americanii au eșuat în încercarea lor
de a-și impune propriul plan economic și politic, ei au reușit în cele din urmă să domine
comportamentul țărilor europene pe plan internațional (este vorba despre politica alianței

5
NATO împotriva U.R.S.S. și despre planurile militare).
Perioada anilor 1960-1970 s-a dovedit plină de schimbări pe plan internațional:
S.U.A. pierde monopolul asupra sistemului monetar internațional (august 1971), cele două
superputeri sunt conduse de lideri cu un grad ridicat de risc (J.F.Kennedy este ostil
comuniștilor și pozițiile lui Khrushchev devin din ce în ce mai radicale, datorate interesului
său de a nu pierde sprijinul Chinei) și se fac pași importanți pentru controlul sau limitarea
armelor nucleare: restricții contra testelor nucleare, stoparea proliferării nucleare (China,
Franța și Israel împotrivă), SALT (Tratat de limitare strategică a înarmării), pact anti-rachete
balistice.
A doua jumătate a Războiului Rece sau așa cum o prezintă Hobsbawm, Al Doilea
Război Rece, începe cu o schimbare majoră în economia mondială și anume cu criza
petrolului din 1973 generată de OPEC din cauza sprijinului oferit de către S.U.A. și aliții săi,
Israelului în războiul Yom Kippur (contra Egiptului și Siriei). În acest interval de timp, isto-
ricul identifică două evenimente corelate care ar fi putut înclina balanța puterii la nivel
internațional: Războiul din Vietnam (1965-1975) și Războiul Yom Kippur (1973), situații în
care americanii și-au demonstrat izolarea – aliații nu au dorit să ofere sprijin militar.
Eșecurile militare americane repetate și noul val de revoluții din Asia, Africa și America
Centrală și de Sud au dus la „Al Doilea Război Rece”.
În realitate, contrar evenimentelor care au avut un impact negativ asupra economiei
americane, puterea S.U.A. a rămas net superioară celei sovietice, iar declarațiile despre un
atac nuclear al U.R.S.S. și paranoia insecurității erau autogenerate și iraționale. Această
retorică apocaliptică s-a propagat până și în perioada lui R. Regan (1980-1988), când el a
avut o serie de gesturi militare menite a șterge rușinea (rezultată din înfrângerile repetate pe
plan militar, neîncrederea publicului după scandalul Watergate și demisia lui R. Nixon, criza
diplomaților americani din Iran și o a doua criză a petrolului) și de a evidenția caracterul
invincibil al S.U.A.: invazia Grenadei (1983), atac naval și aerian asupra Libiei (1986),
invazie Panama (1989).
Eric Hobsbawm infirmă ipoteza conform căreia inevitabila cădere a U.R.S.S. a fost
planificată și grăbită strategic de către S.U.A. printr-o serie de campanii politice sau militare.
Nu există dovezi clare în acest sens sau măcar că S.U.A. ar fi fost pregătită pentru momentul
în care acest lucru s-ar fi întâmplat. Cert este că americanii încercau să mențină economia
sovietică sub control, dar erau informați greșit de către propriile servicii de informații cum că
economia sovietică este încă capabilă a susține cursa înarmărilor. Căderea Uniunii Sovietice
și sfârșitul Războiului Rece nu se determină reciproc, ele sunt într-o oarecare relație (nu de
tip cauzal), dar din punct de vedere istoric sunt separate. Războiul Rece s-a terminat când una
sau ambele superputeri au recunoscut cursa înarmării nucleare ca fiind inutilă, iar practic
acest lucru s-a întâmplat prin cele două smmit-uri de la Reykjavik (1986) și Washington
(1987). Căderea U.R.S.S. , pe de altă parte, a fost determinată de o serie de defecte majore ale
economiei sovietice și de expansiunea economiei capitaliste de piață. Totul a început din
cauza, paradoxal, detensionării relațiilor dintre Est și Vest în anii 1970, când liderii socialiști
au început să exploateze resursele de pe piața mondială (împrumuturi ieftine, petrol, etc.).
Istoricul englez conturează și schimbările esențiale pe care Războiul Rece le-a produs
pe scena politică internațională: a eliminat majoritatea vechilor rivalități – cele între marile
imperii coloniale, conflictul franco-german a fost ameliorat, nimeni nu se mai gândea la
pericolul german sau japonez, cât timp erau toți membrii ai alianței americane, NATO – a
solidificat (înghețat) situația internațională, stabilizând ceea ce se poate numi o existență
pașnică în Europa, deși în afara ei aproape fiecare an între 1948 și 1989 a fost presărat cu
conflicte serioase, a dus la dezvoltarea unor state prin intermediul complexelor industriale
militare (concomitent a lăsat o lume în dezordine și în colaps parțial, de exemplu în țările
Lumii a Treia: Somalia, Etiopia, Afghanistan, unde surplusul de arme a dus la distrugeri).

6
 În concluzie, Eric Hobsbawm reușește să elaboreze o analiză obiectivă, exhaustivă și
pertinentă a evenimentelor care au făcut obiectul Războiului Rece, a factorilor care au deter-
minat principalele decizii politice sau militare ale vremii și surprinde o serie de particularități
care oferă publicului larg o viziune corectă asupra desfășurării „ostilităților” majore dintre
cele două superputeri, eradicând ideile false despre căderea Uniunii Sovietice, despre statutul
de „erou” al S.U.A. sau despre începutul acestui conflict. Așadar, putem remarca efectele
benefice ale Războiului Rece – formarea Comunității Europene, cristalizarea unui sistem
monetar internațional multipolar, apariția unor organizații internaționale (ONU) sau a unor
alianțe militare (NATO) care au scopul de a menține pacea mondială și inovațiile tehno-
logice, științifice sau culturale ale acestei perioade – iar după o examinare atentă a efectelor
negative (haos și distrugeri în țările mai puțin dezvoltate, conflicte militare numeroase,
pericolul unui război nuclear, crize economice severe și foamete extinsă) să găsim mijloacele
necesare evitării unui astfel de conflict pe viitor.

7
 BIBLIOGRAFIE

HOBSBAWM, E. (1995) The Age of Extremes: The short twentieth century 1914-1991
Londra: Abacus. pp. 226-230.

MCCAULEY, M. (1999) Rusia, America și Războiul Rece, 1949-1991. Iași: Ed. Polirom. p.
33.

WORLD WAR II. Encyclopedia Britannica, accesat la 20 martie, 2015.

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/648813/World-War-II

SIR WINSTON CHURCHILL. Encyclopedia Britannica., accesat la 20 martie, 2015.

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/117269/Sir-Winston-Churchill

MARSHALL PLAN. Encyclopedia Britannica, accesat la 21 martie, 2015.

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/366654/Marshall-Plan

View publication stats