6. Gestiunea firmei pe termen scurt.

Gestiunea ciclului de
exploatare (a stocurilor şi creanţelor)

6.1. Aspecte conceptuale

6.2. Gestiunea stocurilor
Optimizarea stocurilor
Stocurile în condiţii de incertitudine
Metode specifice de determinare a stocurilor

6.1. Aspecte conceptuale

Cea mai importantă parte a gestiunii financiare a firmei este

gestiunea ciclului de exploatare. Prin gestiunea ciclului de exploatare se
înţelege alocarea optimă a capitalului pe cele două direcţii specifice
activităţii de exploatare: stocuri şi creanţe, în condiţiile minimizării
riscului specific. Există trei raţiuni importante pentru rolul esenţial al
gestiunii ciclului de exploatare în gestiunea financiară a firmei: a)
ponderea ridicată a activelor şi pasivelor alocate activităţii de exploatare;
b) gradul ridicat de repetabilitate a operaţiunilor specifice activităţii de
exploatare; c) rolul determinant al datoriilor pe termen scurt în gestiunea
financiară a firmei. În mod concret, gestiunea ciclului de exploatare
urmăreşte, pe de o parte, rentabilitatea (realizarea activităţii de exploatare
cu minimum de active circulante) iar, pe de altă parte, minimizarea
riscului (procurarea pasivelor circulante necesare finanţării activelor
circulante, cu minimum de costuri).
 2

Gestiunea ciclului de exploatare cuprinde două acţiuni distincte:

1) determinarea necesarului de active circulante (stocuri, creanţe şi

lichidităţi);

2) determinarea modalităţii de finanţare a activelor circulante (FR, De,

Crt, etc.).

Firma poate folosi trei politici distincte pentru gestionarea ciclului

de exploatare:

a) o politică agresivă: realizarea unei cifre maxime de afaceri cu

stocuri minime, ceea ce maximizează rentabilitatea

- accentul este pus pe pasivele pe termen scurt (datorii de

exploatare, credite bancare), care au costurile cele mai mici de
procurare;

b) o politică defensivă: realizarea unei cifre de afaceri date cu

stocuri şi creanţe care să minimizeze riscul

- accentul este pus pe finanţarea activelor circulante din surse

permanente (fondul de rulment) cu costuri mari dar cu o
anumită siguranţă în funcţionare

c) o politică echilibrată: armonizarea contradicţiei dintre

rentabilitate şi risc

- sincronizare între siguranţa aprovizionării şi costurile acesteia

 3

A c t iv e c ir c u la n t e

C ifr a d e a fa c e ri

6.2. Gestiunea stocurilor

Prin stocuri se înţelege cantitatea fizică de materiale, produse sau

mărfuri necesare realizării fiecărei faze a ciclului de exploatare. Ciclul de
exploatare are trei faze: aprovizionare, producţie, desfacere. Faza de
producţie are un caracter continuu în timp ce fazele de aprovizionare şi
desfacere au caracter discontinuu. Acesta este motivul pentru care apare
necesitatea unei activităţi specifice de gestionare a stocurilor.

Sub aspect financiar, stocurile reprezintă alocări de capital care nu

pot fi recuperate decât după încheierea ciclului de exploatare, adică după
vânzarea mărfurilor obţinute în activitatea de producţie. În acest context,
asigurarea unor stocuri mici care să se reînnoiască pe măsură ce apar
necesităţile de producţie prezintă riscul apariţiei unor rupturi (gap-uri) în
aprovizionare în timp ce asigurarea unor stocuri mari care să elimine
riscul rupturilor de stoc prezintă costuri mari de imobilizare a capitalului.
Rezultă că este necesară optimizarea mărimii stocurilor. De fapt,
optimizarea mărimii stocurilor se referă la armonizarea relaţiei care există
între cheltuielile de aprovizionare (Ca) care variază în funcţie de numărul
de aprovizionări şi cheltuielile de stocare (Cs) care variază în funcţie de
 4

mărimea stocurilor. Din punct de vedere grafic, această optimizare se va

produce în punctul de minim al curbei costurilor totale cu formarea
stocurilor (Ct), cu Ct  Ca  Cs :

6.3. Optimizarea stocurilor

Cheltuielile de aprovizionare (Ca) sunt determinate de realizarea

unei aprovizionări noi (sau unei comenzi noi), însumând toate cheltuielile
ocazionate de acest eveniment. Să notăm cu c ua costul unitar d
aprovizionare (adică cheltuielile ocazionate, în medie, de o
aprovizionare). Acest cost unitar de aprovizionare va fi considerat ca
fiind un cost fix. Cheltuielile de depozitare sau de stocare sunt
determinate de toate cheltuielile ocazionate de păstrarea, recondiţionarea,
paza etc. stocurilor deja aprovizionate. Să notăm cu c us cheltuielile

unitare de stocare (cheltuieli de stocare la un leu stoc). Acestea reprezintă

o medie a costului de stocare pe perioada de existenţă a stocului (din
punct de vedere practic se consideră media costului din prima şi ultima zi
de existenţă a stocului), conform graficului de mai jos:
C h e lt u ie l i
d e s to c a re

M ă r im e a
s t o c u lu i

M e d ie (1 /2 )

T im p
 5

Pentru stabilirea mărimii optime a stocurilor se utilizează modelul

Wilson-Whitin:

N S  p ua
Ct  Ca  Cs   c ua   c us
S 2

unde: S : mărimea optimă a stocului

N : necesarul de aprovizionat
p ua : preţul unitar de aprovizionare

În acest model se consideră îndeplinite o serie de condiţii

simplificatoare: stocul se constituie instantaneu imediat ce a fost dată
comanda de aprovizionare; intervale constante între două aprovizionări
succesive; stocul se consumă treptat până la epuizarea lui totală, moment
care coincide perfect cu momentul unei noi aprovizionări.

Pentru minimizarea costului total, se anulează derivata de ordinul

întâi a funcţiei de mai sus:

Ct N  c ua p ua  c us
  0, de unde rezultă:
S S2 2

2  N  c ua
S* 
p ua  c us

Pe baza mărimii optime a stocului, se pot determina şi alţi

indicatori utili activităţii de gestiune a stocurilor:

N N  p ua  c us
 Na * : numărul de aprovizionări Na *  *

2  c ua
S

 d : intervalul mediu dintre două aprovizionări succesive

S*  T 2  c ua
d  T
N N  p ua  c us
 6

unde cu T s-a notat intervalul de timp în care se desfăşoară ciclul de

exploatare (în funcţie de unitatea de măsură a lui T se determină şi
unitatea de măsură a lui d ).

Din punct de vedere metodologic, modelul Wilson-Whitin se poate

adapta şi pentru cazurile stocurilor de produse finite sau de produse în
curs de fabricaţie, stabilindu-se atât loturile optime de lansat în fabricaţie
(pentru cazul stocului de produse în curs de fabricaţie) cât şi stocul optim
de produse finite care urmează a fi desfăcute (pentru cazul stocului de
produse finite).

6.4. Gestiunea stocurilor în condiţii de incertitudine

Condiţiile simplificatoare puse în cazul stabilirii mărimii optime a

stocului în condiţii de certitudine nu sunt realiste. În aceste condiţii,
armonizarea relaţiei dintre rentabilitate şi risc se complică.

Alături de stocul propriu-zis, numit stoc curent (Scrt), apare

necesară constituirea unui stoc suplimentar, numit stoc de siguranţă (S sig),
care să acopere necesarul de stoc în cazul unor rupturi de stoc, adică al
unor întreruperi sau întârzieri în aprovizionare.

În mod concret, se pot utiliza trei politici pentru gestionarea

stocurilor în condiţii de incertitudine:

1. politica prudenţială (defensivă): pentru a se evita rupturile de

stoc, de obicei se aprovizionează ceva mai mult decât stocul
optim stabilit pentru condiţii de certitudine, această diferenţă
constituind stocul de siguranţă. Costul unei asemenea politici
constă în cheltuieli suplimentare cu stocarea şi chiar cu
aprovizionarea. Este o politică caracterizată de aversiune faţă
de risc şi de neglijare a rentabilităţii
 7

2. politica agresivă: se caracterizează printr-o poziţie indiferentă

faţă de risc. Stocul de siguranţă se constituie la nivelul mediu al
stocurilor de siguranţă specifice fiecărei situaţii posibile

3. politica realistă: reprezintă o optimizare a costurilor ocazionate

atât de politica prudenţială cât şi de cea agresivă.

În proiectarea politicii realiste de gestionare a stocurilor în condiţii

de incertitudine se parcurg două etape:

a) determinarea costurilor pentru stocurile de siguranţă

Mărimea stocului de siguranţă ( S sig ) pentru 4 zile
Nr zile întârziere
0 x1 x2 x3 xn
0 0 c01 c02 c03 c04
1 c10 0 c01 c02 C03
2 c20 c10 0 c01 c02
3 c30 c20 c10 0 c01
4 C40 c30 c20 c10 0

De notat că deasupra diagonalei principale se măsoară costurile

excesului de stoc iar sub diagonala principală se măsoară costurile lipsei
de stoc. Semnificaţia costului c ij este următoarea: firma va suporta
un cost de mărime c ij dacă este surprinsă de o întârziere de i zile şi
are constituit un stoc de siguranţă pentru j zile.
 8

b) determinarea matricei consecinţelor.

Se bazează pe calculul costului de apariţie a unei rupturi de stoc în prezenţa existenţei
stocurilor de siguranţă, pe baza probabilităţilor de apariţie a situaţiilor respective. Probabilitatea se
aplică, de regulă, apariţiei întârzierilor în aprovizionare:

Nr. Mărimea stocului de siguranţă ( S sig ) pentru 4 zile

zile Probabilit
întârzi atea 0 x1 x2 x3 x4
ere
0 0 0 c 01   0 c 02   0 c03˙ ρ0 c04   0
1 1 c 10  1 0 c 01  1 c02  1 c03˙ ρ1
2 2 c20   2 c 10   2 0 c 01   2 c 02   2
3 3 c30   3 c20   3 c10   3 0 c01   3
n 4 c40   4 c30   4 c20   4 c10   4 0

În cazul în care atât intervalele dintre două aprovizionări succesive

cât şi cantităţile aprovizionate sunt variabile, se determină mediile
ponderate atât pentru una cât şi pentru cealaltă variabilă, astfel:
q  t
i i
 d , unde d este intervalul mediu de abatere între
q i

aprovizionările consecutive ti este intervalul în care este

aprovizionată cantitatea qi
N
 S crt 
D
d, unde Scrt este stocul curent iar D este durata

ciclului de exploatare
q a i i
 a , unde a este intervalul mediu de abatere faţă de
q i

intervalele contractate; ai este abaterea individuală a

aprovizionării i
N
 S sig 
D
a

6.5. Metode specifice de determinare a stocurilor

 9

Analiza detaliată a structurii şi rolului stocurilor a condus la

conturarea unor metode operaţionale specifice de determinare a
principalilor indicatori de gestionare a stocurilor în cadrul ciclului de
exploatare.

1. Metoda ABC

Se bazează pe faptul că unele categorii de stocuri au un număr

mare de articole dar o pondere mică în totalul stocurilor necesare, în timp
ce alte categorii de stocuri se află în situaţia inversă. În acest sens,
activitatea de gestionare se concentrează asupra stocurilor cu valoare
mare. Din punct de vedere practic, se realizează o grupare a stocurilor pe
trei categorii: categoria A: stocuri de valoare mare dar cu pondere mică în
totalul articolelor aprovizionate; categoria B: stocuri de valoare medie şi
cu o pondere medie în totalul articolelor; categoria C: stocuri cu valoare
mică dar cu pondere mare în totalul articolelor:
P o n d e r e a v a l o r ic ă

C a te g o ria A

C a te g o ria B

C a te g o ria C

P o n d e r e a î n n u m ă r u l a r t ic o le lo r

Nevoia de finanţare a stocurilor ( N fs ) se determină pe baza

cheltuielilor medii zilnice ale activităţii de exploatare şi a intervalului de
timp dintre două reconstituiri succesive a stocurilor (sau durata de rotaţie
a stocurilor):
 10

Ce
N fs  k  t
D

unde Ce reprezintă cheltuielile de exploatare, iar k este un coeficient de

corecţie pentru produsele finite şi pentru cele în curs de fabricaţie.

2. Metode de determinare a necesarului de finanţare a ciclului de

exploatare (NFCE)

Pentru determinarea NFCE se folosesc două tipuri de metode:

a) metode analitice: se folosesc doar pentru fundamentarea nevoii

de finanţare în situaţii de modificări structurale ale activităţii
firmei (înfiinţare, dezvoltare, fuzionare etc). Ele stabilesc o
nevoie medie anuală a stocurilor, pentru nevoia trimestrială de
finanţare folosindu-se metodele sintetice

b) metode sintetice (globale): se folosesc îndeosebi în perioadele

de stabilitate economică a firmei.

2.1. Metode analitice

Ce
a) bazate pe costurile exploatării: NFCE 
D
t, unde cu Ce s-a

notat valoarea costurilor totale de exploatare iar cu t s-a notat durata de

rotaţie. Pentru fiecare materie primă se poate determina necesarul specific
de finanţare a ciclului de exploatare:

Nia  p ua d 
NFCE i     a  c  t pr 
D 2 

unde: NFCE i este necesarul de finanţare a ciclului de exploatare pentru

materia primă i, N ia este necesarul anual de aprovizionat din materia
primă i, c este abaterea medie de întârziere pentru stocul de condiţionare,
t pr intervalul pentru transportul interior
 11

Prin adaptare, formula de mai sus se poate utiliza şi pentru calcule

privind nevoia de finanţare a ciclului de exploatare în cazul produselor în
curs de fabricaţie respectiv în cazul produselor finite.

CA
b) bazate pe cifra de afaceri: NFCE 
D
 Rc , unde cu CA s-a notat

valoarea cifrei de afaceri iar cu R c s-a notat rata cinetică (durata

de rotaţie a activelor circulante în raport cu cifra de afaceri)

Ratele cinetice se determină, pe baza exerciţiului financiar anterior,

pentru fiecare categorie de stoc (materii prime, produse finite, produse în
curs de fabricaţie, creanţe).

2.2. Metode sintetice

Există următoarele metode sintetice de determinare a NFCE: a)

bazate pe viteza de rotaţie în funcţie de costuri; b) bazate pe activele
circulante la 1000 lei producţie; c) bazate pe rata cinetică a activelor
circulante.

a) bazate pe viteza de rotaţie în funcţie de costuri:

Q prev
a  c cu
NFCE   vr
D

unde c cu este costul complet unitar, iar vr este viteza de rotaţie a activelor
circulante în funcţie de costuri în exerciţiul financiar anterior, cu

S ac
vr  D, unde S ac este soldul mediu al activelor circulante din
C PM

exerciţiul anterior iar C PM este costul producţiei marfă din exerciţiul

anterior.

b) bazate pe activele circulante la 1000 lei producţie marfă:

 12

Q prev  c cu  A PM S ac
NFCE  a c
, unde A PM
c   1000 este valoarea activelor
1000 C PM

circulante la 1000 lei producţie marfă din exerciţiul anterior.

c) bazate pe rata cinetică:

CA
NFCE   Rc ,
D

S ac
unde Rc   1000 .
CA

3. Metode de determinare a nevoii de fond de rulment (NFR)

Din punct de vedere analitic, se poate determina NFR astfel:

NFR  NFCE  De

Deci, fundamentarea NFCE se reduce la fundamentarea NFR,

pornindu-se de la premisa existenţei unui raport constant între NFR şi
CA:

CA  NFR zile
NFR 
D

în ipoteza că durata de rotaţie a NFR rămâne valabilă de la an la an.