8. Gestiunea firmei pe termen lung.

Evaluarea riscurilor

8.1. Introducere
8.2. Riscul economic la nivel de firmă
8.3. Riscul financiar la nivel de firmă
8.4. Riscul de faliment la nivel de firmă
8.5. Metoda scorului pentru diagnosticul riscului de faliment

8.1. Introducere

Riscul reprezintă o coordonată care însoţeşte orice decizie economică, el reprezentând

pierderile potenţiale pe care le poate suporta o firmă atunci când ea decide asupra unui anumit
comportament economic. Riscul este, într-un fel, un concept opus celui de cost de oportunitate: în timp
ce costul de oportunitate reprezintă avantajul la care se renunţă atunci când se ia o decizie, riscul
constituie pierderea care este posibilă atunci când se ia o decizie. Aşa cum nu există decizie
economică fără cost de oportunitate, tot aşa nu există decizie economică fără risc. Totul este ca acest
risc să fie calculat şi, în măsura posibilităţilor, acoperit. Prin acoperirea riscului se înţelege luarea unor
măsuri care să reconstituie avantajul pierdut ca urmare a realizării riscului respectiv. Rezultă, totodată,
că riscul este o eventualitate, o potenţialitate sau virtualitate, care se poate produce sau nu. Producerea
efectivă a riscului poartă numele de actualizarea riscului. Riscul este o variabilă exogenă firmei, deşi
el poate fi generat şi de activitatea firmei (de exemplu, prin incompetenţă în luarea deciziilor sau prin
fraudă intenţionată). Exemplu, exprimă o eventualitate care poate cauza prejudicii monetare sau alte
dezavantaje firmei în cauză. Riscul de firmă a fost definit prin trei categorii de risc: 1) riscul
economic; 2) riscul financiar; 3) riscul de faliment.

8.2. Riscul economic la nivel de firmă

Riscul economic exprimă variabilitatea profitului curent faţă de media rentabilităţii din
ultimele exerciţii financiare. El exprimă incapacitatea firmei de a se adapta, în timp util şi la un cost
minim, la variaţia condiţiilor de mediu economic şi social. Riscul economic reprezintă, aşadar, o
relaţie între condiţiile de mediu şi capacitatea de reacţie adecvată a firmei la variaţia acestor condiţii.
Riscul economic vizează două categorii de agenţi economici: a) firma (întreprinderea): este periclitată
politica firmei de a creşte averea proprietarilor (acţionarilor) şi de a remunera în mod corespunzător
factorii de producţie utilizaţi; b) investitorii financiari din afară, care sunt interesaţi de realizarea celui
 2

mai bun plasament financiar, în condiţiile unei pieţe financiare formată din mai multe sectoare, cu
rentabilităţi şi grade de risc diferite.
a) riscul economic din perspectiva firmei. Acest risc economic poate fi analizat, la rândul
său, din două unghiuri de vedere: a.1) ca variabilitate a profitului în urma variaţiei nivelului de
activitate; a.2) ca variabilitate a profitului în urma variaţiei poziţiei întreprinderii faţă de punctul mort
(pragul de rentabilitate).
a.1) variabilitatea profitului în urma variaţiei nivelului de activitate. Această
variabilitate se numeşte efect de levier de exploatare. El se poate calcula astfel: notăm profitul cu  ,
cifra de afaceri cu CA, cheltuielile variabile cu CV, cheltuielile fixe cu CF. Atunci profitul se
determină astfel:   CA  CV  CF . Notăm cu v coeficientul cheltuielilor variabile, definit astfel:

CV
v . Atunci profitul devine   CA  v  CA  CF  (1  v)  CA  CF . In felul acesta se poate
CA
determina dispersia şi abaterea medie pătratică a profitului în funcţie de dispersia şi abaterea medie

pătratică a cifrei de afaceri:  2 ( )   2 (CA )  (1  v) 2 , respectiv (  )  ( CA )  (1  v) . Aşadar

riscul economic este cu atât mai mare cu cât variaţia cifrei de afaceri este mai mare şi cu cât marja
asupra cheltuielilor variabile este mai mare. Observăm că cei doi factori de care depinde riscul
economic (variaţia profitului) sunt substituibili în mod indefinit, ceea ce înseamnă că o variaţie mare a
cifrei de afaceri poate fi compensată, din punctul de vedere al riscului economic, de o scădere a marjei
asupra cheltuielilor variabile. Raportul dintre abaterea medie pătratică a profitului şi abaterea medie
pătratică a cifrei de afaceri este o constantă (dacă condiţiile de producţie ale firmei nu se modifică pe

(  )
perioada analizată):  1  v . Acest raport poate fi numit coeficient de instabilitate
(CA )
economică a firmei şi el trebuie să fie, evident, cât mai mic. Aceasta înseamnă că trebuie minimizată
diferenţa (1-v). Or, această diferenţă este minimă atunci când v este maxim, adică atunci când
ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri este maximă. Putem trage concluzia că o cale de a
reduce riscul economic al firmei (din punctul de vedere al variabilităţii profitului în raport cu variaţia
cifrei de afaceri) este aceea de a minimiza costurile fixe.
a.2 variabilitatea profitului în raport de poziţia cifrei de afaceri (a firmei) faţă de
pragul de rentabilitate. Această variabilitate se numeşte tot efect de levier de exploatare, şi se
calculează sub forma elasticităţii profitului în raport cu cifra de afaceri, exprimând numărul de
procente cu care se modifică profitul atunci când cifra de afaceri se modifică cu un procent. Modul de
calcul este următorul:
 CA(1  v)  CF CA(1  v)
0 CA 0 (1  v)  CF0 CA 0 (1  v)  CF0 CA 0 (1  v)
ELex    
CA CA CA CA 0 (1  v)  CF0
CA 0 CA 0 CA 0
 3

Să determinăm pragul de rentabilitate al firmei, din punctul de vedere al cifrei de afaceri (şi nu al
producţiei fizice). Stim că el se produce atunci când cifra de afaceri este egală cu cheltuielile totale,

CF
adică: CA  CV  CF  CA = CA  v + CF  CA(1- v) = CF  CA = . De aici rezultă
1- v

CF
1 v  . Dacă notăm acest prag de rentabilitate cu  , atunci relaţia riscului economic de mai
CA

CA 0 CA 0
ELex  
sus devine: CF CA 0   0 . Deci , riscul economic depinde, pe de o parte, de
CA 0  0
1 v
variaţia cifrei de afaceri iar, pe de altă parte de poziţia cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate.
Să reprezentăm grafic riscul economic în raport cu fiecare dintre cele două variabile considerate

0
separat. Mai întâi funcţia f(CA0) = 1  . Ea are graficul reprezentat în Fig. 1:
CA 0   0
ex
E L

C A 0



Fig.1
0
Acum funcţia f(  0 ) = 1  . Graficul ei este prezentat în Fig. 2:
CA 0   0
 4

ex
E L


C A 0

Fig. 2

Se observă, în primul grafic, că riscul economic tinde la infinit dacă cifra de afaceri se apropie
de pragul de rentabilitate, el scăzând pe măsură ce cifra de afaceri creşte în raport cu pragul de
rentabilitate. Această scădere a riscului economic este încetinită pe măsură ce distanţa dintre cifra de
afaceri şi pragul de rentabilitate se măreşte. In legătură cu cel de-al doilea grafic, riscul economic
creşte pe măsură ce pragul de rentabilitate creşte faţă de cifra de afaceri cifra de afaceri.

8.2. Riscul financiar la nivel de firmă

Dacă riscul economic ia în considerare aspectele economice (realizarea profitului) de către

firmă, riscul financiar se referă la aspectele pur financiare al reactivităţii microeconomice. Riscul
financiar măsoară variabilitatea rezultatelor firmei ca urmare a modificării structurii financiare a
firmei. Structura financiară a firmei se referă la ponderea capitalurilor împrumutate în totalul
capitalurilor utilizate (activelor economice). Apelul la îndatorare se explică prin faptul că remunerarea
capitalurilor împrumutate este inferioară celei a capitalurilor proprii. Această situaţie încurajează firma
în a găsi o structură optimă a capitalurilor, care să minimizeze costurile şi să maximizeze
rentabilitatea. Problema este că creşterea îndatorării (care măreşte rentabilitatea şi micşorează
 5

costurile) este însoţită de creşterea riscului financiar. Analiza riscului financiar se poate face în trei
modalităţi: a) pe baza metodei pragului de rentabilitate; b) pe baza efectului de levier; c) pe baza
explicării factoriale a rentabilităţii financiare.

a) analiza riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate.

Este analoagă analizei riscului economic pe baza pragului de rentabilitate, cu luarea în

considerare a cheltuielilor financiare (dobânzile aferente capitalurilor împrumutate) care sunt
considerate constante, la un anumit nivel al activităţii firmei. Dobânda este considerată o cheltuială
fixă în raport cu cifra de afaceri. In acest caz, formula de calcul a pragului de rentabilitate, tratată la

CF  D
riscul economic, va cuprinde în plus şi cheltuielile cu dobânda, adică:   . In continuare,
1 v
riscul financiar se poate evalua cu ajutorul indicatorului de poziţie faţă de pragul de rentabilitate, fie în
mod absolut, ca diferenţă între cifra de afaceri şi pragul de rentabilitate (CA-  ) fie relativ, ca raport

CA
între cifra de afaceri şi diferenţa de mai sus ( ). De asemenea, riscul financiar se mai poate
CA  

evalua prin metoda elasticităţii profitului în raport cu cifra de afaceri (asemănător modului în care s-a
tratat riscul economic), cu deosebirea că, de data aceasta, la numărător se consideră profitul curent,

 cr
 0cr
adică profitul rămas după deducerea dobânzilor: ( ELcr  ).
CA
CA 0

b) analiza riscului financiar pe baza efectului de levier de îndatorare

Pune în evidenţă legătura dintre valoarea de piaţă a întreprinderii (adică valoarea activelor sale
economice) şi structura de capital a acesteia. Dacă se face abstracţie de impozitul pe profit, atunci
profitul net este diferenţa dintre profitul de exploatare şi dobânda plătită pentru capitalurile

e
împrumutate:  n   e  D . Notând cu R e rata rentabilităţi economice, unde R e  rezultă
Ae

 e  R e  A e , unde A e este activul economic, adică suma dintre capitalurile proprii şi cele

împrumutate ( A e  K pr  K d ). Pe de altă parte, dacă notăm cu R d rata dobânzii la capitalurile

împrumutate, rezultă D  R d  K d . Aşa cum rata rentabilităţii economice se referă la eficacitatea cu

care sunt utilizate activele, eficacitatea cu care sunt utilizate capitalurile proprii se măsoară cu ajutorul
 6

ratei rentabilităţii financiare. Dacă notăm cu R f rata rentabilităţii financiare a firmei, atunci rezultă:

n  e  D Re  A e  Rd  K d
Rf    
K pr K pr K pr
R e  K pr  R e  K d  R d  K d Kd
  Re   (R e  R d )
K pr K pr

Kd
Raportul = L se numeşte levier (pârghie) şi exprimă rata de îndatorare a firmei. iar
K pr

produsul dintre levier şi diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii se numeşte

efectul de levier (de pârghie) al îndatorării (E L): EL  L  (R e  R d ) . Se observă că efectul de levier

este favorabil (adică indică o creştere a rentabilităţii financiare a firmei ca urmare a îndatorării) numai
dacă rata rentabilităţii economice este mai mare decât rata dobânzii la capitalurile împrumutate. De
aici rezultă că efectul de pârghie financiară se produce doar dacă activitatea economică a firmei este
normală, în caz contrar, efectul de levier conducând la reducerea rentabilităţii financiare. Indatorarea
care are loc în situaţia în care rata rentabilităţii economice este inferioară ratei dobânzii, produce un
efect contrar efectului de levier, numit “efect de măciucă”. Efectul îndatorării asupra rentabilităţii
financiare a firmei în cele două situaţii (rata rentabilităţii economice mai mare decât rata dobânzii,
respectiv mai mică) este redat grafic în Fig. 3:
r a ta r e n ta b ilită ţii fir m ă
f in a n c ia r e în d a to r a tă
fir m ă
n e în d a to ra tă

R f> R e

E
R d

R f< R e

0
45 R d
r a ta r e n ta b ilită ţii
e c o n o m ic e

e fe c t d e m ă c iu c ă e f e c t d e le v ie r

- R d .L

Fig. 3
 7

In raţionamentul de mai sus nu s-a ţinut cont de impozitul pe profit. Dacă se ia în considerare
şi acesta, atunci rata rentabilităţii financiare a întreprinderii îndatorate va creşte datorită deducerii
fiscale (deducerea dobânzii aferentă impozitului pe profit. Relaţia generală dintre diversele rate de
fructificare (rata rentabilităţii economice, rata rentabilităţii financiare, rata dobânzii) este redat în Fig.
4:

K pr

A e
R f

R e

K d

R d

Fig.4

In legătură cu efectul de levier şi corelaţia sa cu riscul financiar, mai trebuie amintite

două fenomene: 1) efectul de levier şi procesul de arbitraj; 2) efectul de levier şi riscul structurii
financiare a firmei.

(1) efectul de levier şi procesul de arbitraj

Se referă la arbitrajul efectuat de un agent economic-investitor pentru a valorifica efectul de

levier datorat structurii capitalurilor deţinute. Arbitrajul financiar în acest caz este posibil datorită
fenomenelor de întârziere ale producerii efectului de levier pe de o parte şi dezechilibrelor existente pe
piaţa financiară din punctul de vedere al ratelor de rentabilitate ale diverselor firme pe de altă parte.
Această diferenţiere este rezultatul diferenţelor existente între remunerarea capitalurilor proprii
(acţiuni) şi cea a capitalurilor împrumutate (obligaţiuni).
Să presupunem două firme, 1 şi 2, firma 1 deţinând numai capitaluri proprii, iar firma 2 având
un activ economic format atât din capitaluri proprii cât şi din capitaluri împrumutate. Dacă notăm cu

R1e rata rentabilităţii economice a firmei 1 şi cu R 2e rata rentabilităţii economice a firmei 2, cu  1n

profitul net al firmei 1 şi cu  n2 profitul net al firmei 2, atunci se poate scrie:

 8

 1n
A K1
e
1
pr K 1
d , respectiv A  K
2
e
2
pr K 2
d . Dar K  0 , deci A  K
1
d
1
e
1
pr  1;
Re

 n2  1n  R d  K 2d
K 
2
pr  şi
R 2f R 2e  (R 2e  R d )  L

 1n  R d  K 2d  R 2e  K 2d  R 2e  L  K 2d  K 2d  L  R d
A  K K 
2
e
2
pr
2
d 
R 2e  (R 2e  R d )  L
 1n  R d  K 2d (1  L )  R 2e  K 2d (1  L )  1e  (1  L )  K 2d  (R 2e  R d )
 
R 2e  (R 2e  R d )  L R 2e  (R 2e  R d )  L
Datorită rentabilităţii financiare mai mari a firmei 2 (datorată efectului de levier), investitorul
va proceda la vânzarea acţiunilor deţinute la firma 2 şi se va împrumuta pe piaţa financiară la rata

dobânzii R d , pentru a obţine o structură a capitalurilor similară cu cea a firmei 2. In acest moment,
investitorul beneficiază de aceeaşi rată a rentabilităţii financiare ca şi întreprinderea 2. Cu întregul
capital deţinut (ceea ce i-a mai rămas din acţiunile deţinute la firma 2 plus ceea ce a împrumutat de pe
piaţa financiară) investitorul cumpără acţiuni la firma 1, acţiuni ce vor fi remunerate cu rata
rentabilităţii financiare a acestei firme. In felul acesta, investitorul obţine un câştig net din acest
arbitraj de următoarea mărime:
L L
(  K pr2     K pr2 )  R1e     K pr2  R d 
1 L 1 L
1  2L 1 L   K pr2
   K pr 
2
 Re     K pr  R d 
2
 [(1  2L)  R1e  L  R d ]
1 L 1 L 1 L
Efectul macroeconomic al comportamentului de arbitraj al investitorului este următorul:
vânzarea de acţiuni ale firmei 2 va conduce la scăderea valorii acestei firme (scăderea valorii
capitalurilor sale economice totale) iar cumpărarea de acţiuni ale firmei 1 va conduce la creşterea
valorii acestei firme, aşa încât, pe termen lung şi în medie, dacă pe piaţa financiară există o concurenţă
perfectă, toate întreprinderile vor ajunge la valori egale ale activelor lor economice. Rezultă
concomitent operaţiunea de arbitraj pe baza efectului de levier nu are sens decât în situaţii de
dezechilibru al pieţei financiare, deoarece numai în acest caz investitorul poate avea un câştig net.
Este, în fond, aceeaşi situaţie cu cea a concurenţei perfecte pe piaţa bunurilor, când arbitrajul între
pieţe nu are sens deoarece profitul economic este nul, obţinându-se, pe orice piaţă doar profitul
normal.

(2) efectul de levier şi riscul structurii financiare

Riscul financiar al unei firme se determină prin calcularea dispersiei şi, mai ales (datorită
sensibilităţii mai mari) a abaterii medii pătratice a ratelor de rentabilitate observate pe o anumită
 9

perioadă de timp, considerată relevantă pentru analiza în cauză. Aşa cum am arătat, rentabilitatea
financiară depinde de rata rentabilităţii economice, de raportul de mărime dintre rata rentabilităţii
economice şi rata dobânzii la capitalurile împrumutate şi de gradul de îndatorare a firmei, măsurat prin

raportul dintre capitalurile împrumutate şi capitalurile proprii, adică R f  R e  (R e  R d )  L . In

general, rata rentabilităţii economice măsoară riscul economic al firmei, iar gradul de îndatorare
(levierul) măsoară riscul financiar. Dacă se admite că rata dobânzii la creditele împrumutate este
constantă (nu prezintă variaţii), atunci dispersia rentabilităţii financiare poate fi scrisă după cum

urmează:  2 (R f )   2 [R e  (R e  R d )  L ] . Cum  2 (R d )  0 , rezultă:

 2 (R f )   2 [R e (1  L )]  (1  L ) 2   2 (R e ) . Abaterea medie pătratică va fi: (R f )  (1  L )  (R e ) .

Întreprinderea neîndatorată are numai risc economic (riscul financiar fiind nul), în timp ce o
întreprindere îndatorată are un risc financiar nenul. Pe măsură ce creşte gradul de îndatorare, creşte şi
riscul financiar, ceea ce conduce la o creştere a riscului total al firmei (riscul economic rămânând egal
cu cel al întreprinderii neîndatorate). Efectul de pârghie financiară determină o creştere a variabilităţii
rentabilităţii financiare, ceea ce măreşte dispersia şi deci abaterea medie pătratică a rentabilităţii
financiare. De aceea se spune că rentabilitatea financiară cuprinde două componente: a) rentabilitatea
economică; b) prima de risc. In genere, îndatorarea firmei nu determină modificări ale valorii
întreprinderii sau ale costurilor capitalurilor. Efectul îndatorării firmei se relevă în următoarele:
rentabilitatea financiară (rentabilitatea capitalurilor proprii) reprezintă suma a trei prime: 1) prima de
exploatare sau de risc economic (rata rentabilităţii economice, adică a activelor de exploatare); 2)
prima de risc financiar; 3) prima de îndatorare (rata de piaţă a dobânzii la capitalurile împrumutate):
R f  R e  R d  R r , unde cu Rr s-a notat rata riscului financiar.
Evoluţia riscului financiar în raport de diferitele relaţii dintre rata rentabilităţii economice şi
rata rentabilităţii financiare poate fi reprezentată ca în Fig. 5:
 10

r e n t a b ilita t e a

R e> R d R f> R e

R e= R d R f= R e

R e< R d R f< R e

le v ie r u l ( L )
Fig. 5

c) analiza riscului financiar pe baza explicării factoriale a

rentabilităţii financiare

In acest caz, se rescrie rata rentabilităţii financiare în aşa fel încât să se pună în evidenţă doi
factori explicativi şi anume: a) rata marjei curente de acumulare (raportul dintre profitul curent şi cifra
de afaceri); b) rata rotaţiei activului economic (raportul dintre cifra de afaceri şi activul economic). In

 cr CA   cr CA  K
acest fel, rata rentabilităţii financiare devine: R f      R d   d . Pe baza acestei
CA A e  CA A e  K pr
relaţii, se poate analiza contribuţia fiecărui factor de influenţă la variaţia rentabilităţii financiare.
Totodată, se pun în evidenţă o serie de priorităţi pentru agentul economic. Aceste priorităţi se referă la:
1) necesitatea sporirii marjei curente de acumulare, prin eforturi permanente de reînnoire a produselor
şi consolidarea poziţiei de piaţă a firmei; 2) accelerarea rotaţiei activelor; 3) fundamentarea judicioasă
a politicii de îndatorare a firmei.

8.4. Riscul de faliment (de insolvabilitate)

Falimentul unei firme reprezintă ieşirea acelei firme de pe piaţă, prin imposibilitatea
menţinerii ei în circuitele financiare şi de plăţi ale pieţei. Falimentul sau intrarea în starea de
insolvabilitate reprezintă termeni similari pentru exprimarea stării de încetarea posibilităţilor de plată
ale firmei. Riscul de faliment se referă la acea stare caracterizată de imposibilitatea firmei de a face
 11

faţă angajamentelor sale la scadenţă (aceste angajamente provin fie din obligaţii anterioare contractate,
fie din obligaţii curente, fie din prelevări obligatorii). Există două metode de analiză a riscului de
faliment: 1) prin metoda statică; 2) prin metoda dinamică.
Analiza statică poate fi, de asemenea, efectuată în funcţie de concepţia predominantă în
elaborarea bilanţului: a) dacă este vorba despre concepţia patrimonială, atunci interesează patrimoniul
net al acţionarilor şi activul economic în ansamblu, ca garanţie pentru creditori; b) dacă este vorba
despre concepţia funcţională, atunci interesează modul de alocare a fondurilor şi sursele de procurare a
lor, pe cicluri financiare (de finanţare, de investiţii, de exploatare). Analiza statică patrimonială
operează cu fondul de rulment şi cu ratele de lichiditate. Ne amintim că, în această concepţie, o firmă
este solvabilă dacă asigură echilibrul maselor bilanţiere de aceeaşi durată:
1) activ imobilizat (IMO) = capital permanent (CPM)
2) activ circulant (ACR) = datorii de exploatare (DEX)
Principalele rate de lichiditate utilizate în analiza statică patrimonială sunt: a) rata lichidităţii
generale: compară ansamblul lichidităţilor potenţiale asociate activelor circulante cu ansamblul

ACR
datoriilor scadente sub un an: Rlg  ; b) rata lichidităţii parţiale: exprimă capacitatea firmei de
DEX

ACR  Stocuri
a-şi onora datoriile pe termen scurt, din creanţe şi disponibilităţi: Rlp  ; c) rata
DEX
lichidităţii imediate: asigură compararea elementelor cele mai lichide ale activului cu obligaţiile pe

Disponibilităţi
termen scurt: Rli  . Analiza statică funcţională utilizează ca instrumente nevoia de
DEX
fond de rulment şi trezoreria, despre care am discutat în capitolele precedente.
Analiza dinamică permite diagnosticarea şi explicarea dezechilibrului financiar, care a fost
pus în evidenţă prin analiza statică. Instrumentele utilizate de această analiză sunt: excedentul de
trezorerie al exploatării (ETE), capacitatea de autofinanţare (CAF), autofinanţarea (A) şi cash-flow-ul
(CF), elemente care se află în următoarele relaţii reciproce:
 ETE = EBE -  NFR
 CAF = EBE - cheltuieli financiare - impozit pe profit
 A = CAF - dividende prelevate
 CF = CAF
Pe baza acestor elemente, analiza riscului de faliment determină următorii indicatori:
datorii
1. rata capacităţii de rambursare: R CR 
CAF
CAF
2. rata autonomiei financiare : R af 
rambursarea datoriilor financiare stabile
3. excedentul de trezorerie al exploatării (EBE).
 12

Re  Rd  Rf  Re

Re  Rd  Rf  Re

Re  Rd  Rf  Re

8.5. Metoda scorului pentru detectarea riscului de faliment

Deşi diagnosticul financiar permite o serie întreagă de evaluări ale stării economice şi
financiare a firmei, el nu poate evalua pericolul de risc de faliment. Ca urmare a trebuit să se elaboreze
o tehnică specială, de natură statistică, denumită analiză discriminantă. Ideea de bază este aceea a
căutării celei mai bune combinaţii liniare a ratelor de rentabilitate., aşa încât să se poată diferenţia
întreprinderile cu risc de faliment de cele care nu sunt supuse acestui risc.
Combinaţia liniară respectivă conduce la determinarea unui indicator numit scor. Variabilele
acestei funcţii liniare sunt reprezentate de ratele de rentabilitate luate în considerare iar coeficienţii ei
sunt determinaţi prin metoda celor mai mici pătrate, folosind drept criteriu de optimizare minimizarea
scorului.
Forma funcţiei de determinare a scorului este următoarea:
n
S    i  Ri , unde  i sunt coeficienţii care urmează a fi determinaţi prin considerente
i 1

statistice (ei funcţionează ca nişte coeficienţi de corelaţie) iar Ri sunt ratele de rentabilitate luate în
calcul (rate de rentabilitate şi de structură a capitalurilor). De menţionat că ratele utilizate în modelul
scorului trebuie selectate în aşa fel încât între ele să nu existe interdependenţe , deoarece în acest caz
se produce fenomenul de autocorelaţie, ceea ce deformează calculul prin luarea în calcul, în mod
repetat, a influenţei aceleiaşi rate.
In literatura de specialitate şi în practică sunt cunoscute o serie de modele analitice de
determinare a riscului de faliment prin metode scorurilor:
a) modelul ALTAMAN, cu cinci variabile:
profitul înainte de impozit vânzări
S  3,3   
activ total activ total
capitalizare bursieră beneficii reinvestite
 0,6   14
,  
valoarea contabilă a împrumuturilor activ total
activ circulant
 12
, 
activ total
b) modelul CONAN şi HOLDER, cu cinci variabile:
S  0,16  R1  0,22  R2  0,87  R3  0,10  R4  0,24  R5
unde: R1: raportul dintre activul circulant (fără stocuri) şi activul total
R2: raportul dintre capitalul permanent şi pasivul total
 13

R3: raportul dintre cheltuielile financiare şi cifra de afaceri

R4: raportul dintre cheltuielile de personal şi valoarea adăugată
R5: raportul dintre excedentul brut de exploatare şi datoriile totale
In legătură cu acest model se apreciază următoarele probabilităţi de faliment (risc de
faliment) , tabelul 3.4-1:

Valoarea scorului 0,21 -0,068 -0,164

Probabilitatea de faliment- % 100 50 10

Tab. 3.4-1
c) metoda centralei bilanţurilor (din cadrul Băncii Centrale a Franţei), cu opt variabile:
100  S  1255
,  R1  2,003  R 2  0,824  R 3  5,22  R 4  0,689  R 5  1164
,  R6 
unde:
 0,706  R7  1408
,  R 8  85,544

R1: raportul dintre cheltuieli financiare şi EBE

R2: raportul dintre resursele permanente şi capitalurile investite
R3: raportul dintre capacitatea de autofinanţare şi datoriile totale
R4: aportul dintre excedentul brut de exploatare şi cifra de afaceri (fără TVA)
R5: raportul dintre datoriile comerciale (furnizori de materiale, mărfuri şi produse în
cooperare) şi aprovizionări (cu TVA) ; raportul se înmulţeşte cu 360
R6: rata de creştere a valorii adăugate
R7: raportul dintre stocul producţiei neterminate din care se scad avansurile clienţi şi
la care sa adaugă creanţele din exploatare şi producţie (calculată ca producţia vândută din care
se scade producţia stocată şi la care se adaugă producţia imobilizată)
R8: raportul dintre investiţiile corporale şi valoarea adăugată.
Se apreciază că întreprinderile cu un scor mai mare de 1,25 se situează în zona favorabilă, cu o
probabilitate medie a riscului de faliment de 0,21. Întreprinderile cu un scor mai mic de
-1,8575 se situează în zona nefavorabilă, cu o probabilitate a riscului de faliment de 0,872.