12. Gestiunea modificărilor.

Falimentul şi reorganizarea

12.1. Gestionarea eşecului

12.2. Gestionarea falimentului

12.3. Gestionarea reorganizării

12.1. Gestionarea eşecului

Prin eşec se înţelege, în general, producerea unui rezultat care nu permite atingerea
obiectivelor firmei. Conceptul de eşec este legat de o serie de concepte conexe:

- eşec economic: veniturile firmei nu acoperă costurile totale ale firmei (firma se află sub
pragul său de rentabilitate)

- insolvabilitate tehnică (încetare tehnică a plăţilor): imposibilitatea de a îndeplini

obligaţiile curente la momentul scadenţei lor

- insolvabilitate în faliment: totalul datoriilor depăşeşte valoarea activelor

- suferinţă financiară: situaţia în care firma nu poate îndeplini obligaţiile contractuale

- faliment juridic: procedură juridică de lichidare sau reorganizare a firmei. Falimentul

juridic poate fi voluntar sau involuntar

- lichidare: dizolvarea unei firme prin vânzarea activelor sale

- regim de supraveghere: preluarea afacerilor firmei de către un sindic

În situaţia în care o firmă se află în situaţia de eşec, descrisă de oricare dintre termenii de mai
sus, creditorii au la dispoziţie trei opţiuni:

a) reducerea presiunii de plată asupra firmei (fie prin prelungirea scadenţei de plată
fie prin reducerea dobânzilor la datoriile scadente. Această se întâmplă atunci când
suferinţa financiară este tranzitorie şi se datorează unor factori controlabili; aceasta
este o procedură relativ ieftină

b) instituirea regimului de supraveghere: este o procedură relativ mai scumpă şi este

utilizată în cazurile de suferinţă financiară mai severe. Principala problemă este
aceea dacă firma valorează mai mult „moartă” decât „în viaţă”

c) utilizarea legii falimentului: firma este declarată falită şi este lichidată

 2

12.2. Gestionarea falimentului

Procedurile de faliment sunt declanşate atunci când un debitor este incapabil să îndeplinească,
sau se poate prevedea incapacitatea de a îndeplini, la timp, obligaţiile de plată către creditori.

Pentru declanşarea procedurii de faliment trebuie examinate următoarele probleme:

a) dacă incapacitatea de plată este o problemă temporară, reversibilă sau este una
permanentă, stabilă şi ireversibilă

b) stabilirea celui care suportă pierderile în cazul unei incapacităţi ireversibile de plată a
obligaţiilor. Aici legea falimentului prevede anumite priorităţi la a beneficia de stingerea
datoriilor

c) dacă firma valorează mai mult „moartă” decât „vie”

d) cine trebuie să conducă firma pe perioada lichidării sau reabilitării ei ?

Anumite acte de faliment pot determina creditorii să ceară declanşarea procedurii judiciare de
declarare a falimentului firmei. De ex. asemenea acte de faliment pot fi (în procedura canadiană):

- transfer fraudulos: transferul de proprietate către terţi, cu intenţia de a prejudicia creditorii

- transfer preferenţial: se mai numeşte preferinţă frauduloasă şi constă în transferul de bani

sau active către un creditor în cuantum mai mare decât vor primi ceilalţi creditori

- ascundere: ascunderea unor proprietăţi cu intenţia de a prejudicia creditorii

- îndepărtarea: îndepărtarea unor proprietăţi cu intenţia de a prejudicia creditorii

- atribuirea: atribuire voluntară de bani sau active către creditori

- plecare subită: dispariţia debitorului cu intenţia de prejudicia pe creditori

- admiterea la adunarea creditorilor: debitorul prezintă creditorilor un act din care rezultă
insolvabilitatea sa (sau o simplă declaraţie verbală în acest sens)

- neîndeplinirea termenilor unei propuneri: neîndeplinirea condiţiilor dintr-o propunere de

plată în cadrul unui aranjament comercial

- comunicare către creditori: informarea unui creditor despre incapacitatea de plată a

debitorului

- ordin executor: debitorul nu răscumpără bunurile sechestrate printr-un ordin de execuţie

emis împotriva sa

- insolvabilitate tehnică: neplata obligaţiilor în general

De notat că, între falimentul voluntar şi cel involuntar nu există diferenţe de procedură ci doar
diferenţe în ceea de priveşte modalitatea de declanşare.

2
 3

12.3. Gestionarea reorganizării

Reorganizarea apare ca o soluţie în cazul unei suferinţe financiare temporare sau

conjuncturale. În acest caz, creditorii vor considera că firma este mai valoroasă „în viaţă” decât
„moartă” şi vor proceda la restructurarea datoriilor firmei. Restructurarea poate fi: a) o prelungire a
termenelor de plată; b) un aranjament de reducerea a datoriilor debitorului către creditori.

Restructurarea poate fi, şi ea, voluntară sau involuntară. Pe perioada restructurării, creditorii
doresc să aibă un anumit control asupra activităţilor firmei, pentru a se asigura de încasarea debitelor.
De menţionat că restructurarea datoriilor este o măsură puţin costisitoare iar creditorii, deşi pot încasa
mai puţin, încasează mai repede şi, de multe ori, cu mai multă certitudine.

O propunere voluntară de restructurare (reorganizare) se bazează pe analizele efectuate de

serviciile specializate ale firmei în cauză în timp ce una involuntară se bazează pe producerea
următoarelor evenimente:

- firma este insolvabilă

- pentru reabilitarea fondului de rulment este necesară colectarea de fonduri externe

- se impune eliminarea unor insuficienţe de natură managerială şi operaţională.