ETICA- DISCIPLINA FILOSIFICA A MORALITATII

Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupaţi să reglementeze relaţiile dintre
ei prin norme care să aibă ca scop protejarea fiecărui individ al comunităţii, a comunităţii ca
întreg sau a anumitor segmente ale acesteia (familie, trib, gintă, popor, naţiune, etnie,
organizaţie etc.) Asemenea norme trebuie să aibă câteva caracteristici fără de care şansa lor de
a se impune este puţin probabilă: să delimiteze, pentru toţi şi pentru fiecare în parte obligaţii,
interdicţii, permisiuni; să fie recunoscute de toţi sau de cel puţin o majoritate; să prevadă
sancţiuni pentru impunerea lor în folosul comunităţii. Este de reţinut faptul că chiar şi în cele
mai autoritare şi opresive regimuri politice ale istoriei, caracteristicile de mai sus ale
reglementărilor s-au menţinut, chiar dacă acestea au convieţuit cu norme de conduită impuse
împotriva voinţei majorităţii, în folosul unei persoane sau al unei minorităţi. 1 Constituirea
acestor norme au avut la bază valori promovate de-a lungul timpului in diferite momente
istorice si in diferite arii de conviețuire umană. Au fost constituite o mulțime de categorii
valore-normă, din care s-a desprins o categorie aparte, identificată ca aparţinînd de sfera de
preocupări a eticii: sfera moralei.  Natura acestei sfere este dată de problematica omului,
raportată la sensul şi semnificaţia, valoarea şi scopul fiinţei umane, de valori, norme, atitudini
şi manifestări raportate la categoriile de “bine” şi “rău”, toate acestea promovate, susţinute şi
apărate sub sancţiunea opiniei publice şi a propriei conştiinţe.
Termenii de etică şi morală au, la începuturile utilizării lor, anumite similitudini. Ei
provin din două culturi diferite dar,  în devenirea lor istorică, aflate într-un proces de
permanentă influenţă: cultura greacă şi cea latină. Astfel, termenul etică provine din filosofia
greacă (ethos = lăcaş, locuinţă, locuire şi ethicos = morav, obicei, caracter), în timp ce
termenul morală provine din limba latină (mos-mores-moralis = obicei, datină, obişnuinţă).2
Etica este totalitatea normelor de conduită morală care reglementează relațiile dintre oameni
precum și atitudinea lor față de societate, de o anumită clasă socială, de stat, de patrie, de
familie etc și se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și al condiției umane, din perspectiva
principiilor morale, și cu rolul acestora în viața socială.3
Morala este ansamblul convingerilor, atitudinilor, deprinderilor reflectate și fixate în principii,
norme, reguli, determinate istoric și social, care reglementează comportarea și raporturile
indivizilor între ei, precum și dintre aceștia și colectivitate și a căror respectare se întemeiază
pe conștiință și pe opinia publică.4
Diferența dintre cele două este faptul că moralitatea are puternice conotații religioase,
lucru pe care definiția dexului nu ni-l spune. Moralitatea nu îți răspunde la întrebări,
moralitatea îți spune doar că un lucru, ori un fapt, ori o idee este acceptabilă sau nu din punct
de vedere moral. În shimb etica nu necesită credința, etica este un procedeu sistematic de
gândire. În etică nu exista legi categorice (cu o excepție) și nu există ordine. Etica te învață
cum să gândești, nu te învață ce să gândești. La fel ca moralitatea, etica nu este un fenomen
absolut: în etica kantiană, “să nu ucizi” are conotații absolute. În etica utilitaristă, uneori,
“ucisul” este considerat o acțiune etică.

1
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/etica-si-deontologia-juridica/etica-disciplina-filosofica-a-
moralei/
2
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/etica-si-deontologia-juridica/etica-disciplina-filosofica-a-
moralei/
3
https://dexonline.ro/definitie/etica
4
https://dexonline.ro/definitie/moral%C4%83
 Spunem adesea, despre lucruri diferite, că sunt morale sau imorale (deși de cele mai
multe ori nu folosim neapărat aceste cuvinte). Ne referim astfel la acțiuni, la intențiile din
spatele acțiunilor sau chiar la persoane („e un om moral”). Lucrurile pot să se complice însă
dacă observăm că una și aceeași acțiune poate să aparțină unor categorii diferite, în funcție de
context. Dacă am deschis computerul pentru a trimite un mail prin care să-mi exprim
compasiunea și disponibilitatea de a ajuta un coleg care trece printr-un moment dificil, atunci
respectiva acțiune devine parte a unui lanț acțional sau a unui comportament moralmente
dezirabil. Dacă, pe de altă parte, mi-am deschis computerul cu intenția de a scrie niște
comentarii jignitoare sau care îndeamnă la ură ori violență pe pagina de Facebook a unei
persoane ale cărei opțiuni de viață nu le împărtășesc, acțiunea mea capătă valențe cu totul
diferite.
Moralitatea nu este același lucru nici cu legalitatea. La fel ca în cazul religiei, e foarte
ușor să le confundăm. Asta pentru că ne așteptăm ca legile să fie drepte și în conformitate cu
valori morale universale. În general, legile codifică și impun prin sancțiuni juridice o serie de
reguli considerate a fi esențiale pentru bunul mers al unei societăți.5
Primele idei sistematizate despre morală în afara unor sisteme religioase au apărut în
filosofia greacă presocratică. Presocraticii identificau morala cu virtutea, cu viaţa în armonie
cu natura, cu universul, fiind prin excelenţă adepţii unei morale individualiste.
Realizând marea răsturnare epistemologică a filosofiei greceşti, prin întoarcerea
cugetării filosofice spre om, Socrate pune la baza moralităţii raţiunea ca virtute, realizând o
ierarhie valorică asupra căreia se vor opri numeroşi alţi filosofi ai antichităţii:
ÎNŢELEPCIUNEA
CURAJUL
CUMPĂTAREA
DREPTATEA
Preluând liniile de cercetare filosofică ale lui Socrate, eroul dialogurilor
sale, Platon consideră că morala există în viaţa oamenilor în baza unor prescripţii sub forma
virtuţilor, constituite după principiile raţional, voliţional şi sensibil proprii naturii umane, dar
aparţinând societăţii ca un “dat” al universului. Platon a gândit etica drept o ştiinţă a
organizării raţionale a societăţii, ierarhia valorilor morale stabilită de acesta fiind:
DREPTATEA
ÎNŢELEPCIUNEA
CURAJUL
CUMPĂTAREA6
În viziunea lui Aristotel, morala este produsul unui raport social, prin care se asigură
cultivarea unor virtuţi confirmate social, apoi trăite conştient. Aristotel a formulat pentru
prima dată ideea libertăţii de a alege, dar nu ca un atribut înnăscut al individului, ci ca relaţie
socială.
Dar, epoca modernă cunoaşte o mare varietate de interpretări ale moralei, iar în timp ce unele
se înscriu în continuarea concepţiilor religioase, altele interpretează morala de pe poziţii
psihilogice sau biologice.
Immanuel Kant (1724 - 1804) a abordat problema etică dintr-un unghi diferit,
considerând etica (morala) drept dimensiune distinctivă, fundamentală a omului modern. Pe
parcursul cercetărilor sale metodice asupra etosului din perspectiva obiectivităţii ştiinţei, Kant
surprinde sensul de proces al naturii moralei şi inaugurează o abordare analitică a legilor sale
de manifestare. Kant şi-a devansat timpul distingând dincolo de orizontul epocii un univers
posibil al scopurilor, universul libertăţii şi necesitatea, astfel implicită, a unei morale libere a
5
file:///C:/Users/Adriana/Downloads/Etica%20si%20integritate%20academica%20(1).pdf
6
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/etica-si-deontologia-juridica/etica-disciplina-filosofica-a-
moralei/
oamenilor care ridică la nivel de principiu propria lor afirmare şi o desemnează drept o
valoare fundamentală a vieţii lor și anume omul - ca scop în sine - însuşi, niciodată ca mijloc.
Opinia lui Kant a plecat de la ipoteza că, de vreme ce fiecare om are o voinţă raţională,
el îşi poate avea în sine sursa legislării morale (acţiunile morale sunt o specie a acţiunilor
raţionale; voinţa raţională este voinţă bună, liberă, autonomă; nu avem nevoie de pedepse sau
recompense pentru a fi morali.) A fi moral înseamnă, din această perspectivă, a-ţi face datoria
dictată de conştiinţă. „Să nu ucizi”, „Să nu furi”, „Să nu minţi” sunt reguli morale ce nu pot fi
încălcate sub nici un pretext, de către nici o persoană ce se pretinde a fi morală, şi aceasta din
motive de conştiinţă, nu din raţiuni de constrângere exterioară ori din cauza consecinţelor pe
care le-ar produce. Originea legilor morale ale omului este exclusiv în raţiunea fiinţei umane.
Ceea ce este moral nu poate fi ceea ce e determinat plăceri, dorinţe care ţin de natura
pasională a omului, ci doar de conştiinţa sa de fiinţă raţională, înrudită cu divinitatea. Kant
intră în contradicţie cu morala aristotelică, măsura justă impusă de raţiune în manifestarea
afectelor şi acţiunilor, fiind în ochii săi un concept empiric (ex.: Căci fără principiile de bază
ale unei voinţe bune ele pot deveni rele în cel mai înalt grad şi sângele rece – vezi virtutea
aristotelică a stăpânirii de sine – al unui răufăcător nu numai că îl face periculos, dar îl face de
îndată şi mai abominabil în ochii nostru decât în cazul că nu l-ar avea.Î.M.M. I,2,30).2
Bunăstarea, atât de lăudată de utilitarişti, dacă e necenzurată de voinţa bună, degenerează în
viciu, în îndrăzneală şi trufie (ex.: Puterea, bogăţia, onorurile, sănătatea însăşi şi întreaga
bunăstare şi mulţumire cu situaţia în care ne aflăm, reunite sub numele de fericire, nasc
îndrăzneală şi, prin aceasta, de multe ori trufie, acolo unde nu există o voinţă bună care să
corecteze influenţa lor asupra sufletului şi, odată cu aceasta, să regleze întregul principiu al
acţiunii şi să-l facă în mod universal conform scopului; Î.M.M. I,1,29)3 Morala lui Kant nu
este o morală eudemonistă, nici una a faptelor sau a consecinţelor, ci una a intenţiei. Această
viziune, în care nu valoarea vizată legitimează norma morală, ci respectul normei atrage după
sine valoarea, se numeşte deontologism. Voinţa bună nu este bună prin ceea ce produce, ci
numai prin actul volitiv, adică este bună în sine.7
De asemenea Kant face o difernţiere foarte clară între legalitate şi moralitate. Legea
care prescrie numai obligaţii este juridică. Domeniul legii care cuprinde şi dreptul civil se
fondează pe maxime cu valoare negativă care nu pot fi niciodată universalizate. În domeniul
legii nu contează de ce am făcut într-un anumit fel sau altul atâta timp cât nu atentez la
integritatea drepturilor altei persoane. Însă, deoarece motivaţia nu contează în domeniul legii
sau în chestiuni legale, dacă nu mă comport cum trebuie , voi fi obligat să o fac, sub imperiul
pedepsei. Rezultă că nu obţin nici un fel de merit moral din respectarea îndatoririlor mele
legale, de vreme ce respectarea lor se face sub imperiul pedepsei sau a oricăror altor factori de
natură exterioară mie. Astfel, legalitatea înseamnă simpla conformitate a acţiunilor cu legea
morală, pe când moralitatea înseamnă determinarea voinţei de către legea morală, a acţiona
din respect pentru legea morală indiferent de consecinţele pe care le va atrage acţiunea.8

În concluzie, constatăm că în majoritatea limbilor contemporane şi în vorbirea

curentă, aceste trei cuvinte se utilizează ca sinonime şi se înlocuiesc reciproc. Se vorbeşte în
acest sens de o etică a afacerilor, de o etică medicală, de o etică juridică, e.t.c.
Putem sublinia faptul că a te comporta etic nu este echivalent cu respectarea legii.
Moralitatea se întinde dincolo de ceea ce legea cere. Dacă un individ este preocupat doar de
legalitatea afacerii sale, dar nu manifesta loialitate, altruism, generozitate,etc., acel individ,
deşi respectă legile, nu este o persoană în totalitate morală.

7
IMMANUEL KANT, Întemeierea metafizicii moravurilor, trad de Filotheia Bogoiu, Valentin Mureşan, Miki Ota,
Radu Gabriel Pârvu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007,, p. 30;
8
VERGINIA VEDINAŞ, Deontologia vieţii publice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 54;
 BIBLIOGRAFIE

1. file:///C:/Users/Adriana/Downloads/Etica%20si%20integritate%20academica
%20(1).pdf
2. https://dexonline.ro/definitie/etica
3. https://dexonline.ro/definitie/moral%C4%83
4. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/etica-si-deontologia-juridica/etica-
disciplina-filosofica-a-moralei/
5. IMMANUEL KANT, Întemeierea metafizicii moravurilor, trad de Filotheia Bogoiu,
Valentin Mureşan, Miki Ota, Radu Gabriel Pârvu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007,, p.
30;
6. VERGINIA VEDINAŞ, Deontologia vieţii publice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2007, p. 54;