FIRMA, CA OBIECT AL MANAGEMENTULUI

2.1. Conceptul de firmă şi rolul ei în funcţionarea economiei contemporane

Firma în adevăratul sens al cuvântului prezintă o mare complexitate şi

sferă de cuprindere, în sensul că evidenţiază, practic, orice tip de activitate
umană prestată în domenii variate, de la cel industrial, agricol, bancar, sportiv,
cultural, la cel militar, religios, civic etc1 .
Una din principalele caracteristici ale economiei de piaţă este situarea
firmelor în prim- planul activităţilor economice, pornind de la premisa că dacă
acestea sunt profitabile toţi cei implicaţi sunt afectaţi pozitiv, inclusiv economia
naţională.
Această abordare, tipică pentru aşa-zisa societate capitalistă, şi-a dovedit
în practică eficienţa. Nivelul de dezvoltare economică al ţărilor cu economie de
piaţă – cu toate că şi ele sunt confruntate nu cu puţine probleme economice şi
sociale - net superioare celor aşa-zis comuniste, este cea mai bună dovadă în
acest sens.
O a doua concepţie economică are drept idee centrală situarea firmelor în
prim planul a economiei naţionale, în ansamblul său, subestimând importanţa
întreprinderilor componente. În consecinţă, judecăţile, deciziile şi acţiunile
majore se concep şi se aplică la scara întregii ţări, pornindu-se de la premisa că
este primordială eficienţa complexului economic naţional şi nu a firmelor care o
alcătuiesc. Aparent justificată, această abordare tipică pentru ţările comuniste s-a
dovedit falimentară, dovadă situaţia lor actuală, economică, socială şi politică şi
ceea ce se întâmplă în prezent în Europa de Est 2 .
Prin prisma celor arătate, rezultă că potenţialul şi calitatea rezultatelor
unei economii naţionale depind în măsură decisivă de capacitatea de a determina
crearea şi funcţionarea unui număr cât mai mare de firme sau întreprinderi, care
să furnizeze produse şi servicii de bună calitate, la costuri şi preţuri reduse şi în
cantităţi concordante cu cerinţele pieţei interne şi externe.
Abordată ca sistem, organizaţia prezintă mai multe dimensiuni sau
trăsături definitorii:
 sistem complex, întrucât încorporează resurse umane, materiale,
financiare şi informaţionale, fiecare dintre acestea fiind alcătuită dintr-o
varietate apreciabilă de elemente;
 sistem socio-economic, în sensul că, în cadrul său, grupele de
salariaţi, ai cărei componenţi se află în strânsă interdependenţă, desfăşoară
procese de muncă generatoare de noi valori de întrebuinţare;
 sistem deschis, în sensul că se manifestă ca o componentă a
numeroase alte sisteme cu care se află în relaţii continue pe multiple planuri;

1
O. Nicolescu, I. Verboncu - Fundametele managementului organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti, 2005,
2
O. Nicolescu, I. Verboncu - Fundametele managementului organizaţiei, Editura Economică,
Bucureşti, 2005,
  sistem organic adaptiv, adică se schimbă permanent, sub influenţa
factorilor endogeni şi exogeni, adaptându-se atât la evoluţia pieţei, cât şi la
cerinţele generate de dinamica susţinută a resurselor încorporate;
 sistem tehnico-material, în sensul că între mijloacele de muncă,
materiile prime şi materialele utilizate în cadrul său există anumite legături care
se manifestă prin dependenţa tehnologică dintre subdiviziunile sale, evident cu
prioritate între compartimentele în care se realizează activităţi de producţie;
 operaţional, deoarece, cea mai mare parte a proceselor de muncă
din cadrul acestora.

2.2. Tipologia firmelor în funcţie de principalele variabile ale

managementului

Din punctul de vedere al managementului, deosebit de importantă este

cunoaşterea diferitelor tipuri de firme, ale căror particularităţi reclamă abordări
diferenţiate pe anumite planuri. În consecinţă, este utilă cunoaşterea clasificării
întreprinderilor în funcţie de principalele variabile de management, care le
imprimă particularităţi semnificative.
În funcţie de forma de proprietate se pot delimita mai multe tipuri de
firme, ale căror caracteristici tipologice le relevăm succint în continuare, după
care efectuăm particularizările valabile pentru România, potrivit prevederilor
actualei legislaţii 3 .
Întreprinderile private se caracterizează prin faptul că patrimoniul lor
aparţine unei persoane sau unui grup de persoane. În funcţie de numărul
posesorilor de capital, firmele private pot fi individuale şi de grup. Prima
categorie, firma sau întreprinderea individuală, aparţine, din punctul de vedere
al patrimoniului, unei singure persoane. Este forma cea mai larg utilizată, mai
ales pentru firmele de dimensiuni mici şi mijlocii.
Întreprinderea sau firma de grup prezintă drept caracteristică definitorie
dreptul de posesiune asupra patrimoniului său din partea a cel puţin două
persoane. Formele pe care le îmbracă firmele private de grup sunt deosebit de
diverse. Dintre acestea menţionăm firma familială al cărui patrimoniu se află în
coproprietatea membrilor unei familii 4 .
Întreprinderea cooperatistă constituie o altă formă de firmă privată,
înfiinţată ca urmare a dorinţei colaborării libere, pe baza participării în condiţii
egale a mai multor persoane, ce desfăşurau înainte activităţi similare în calitate
de mici producători.
Societatea pe acţiuni este întreprinderea privată de grup cea mai larg
utilizată în epoca contemporană 5 . Definitorie pentru ea este împărţirea
3
Vezi Legea nr. 15 privind reorganizarea unitãţilor economice de stat ca regii autonome şi societãţi comerciale, în
Monitorul Oficial, nr. 98, din 1990 şi Legea nr. 31 privind societãţile comerciale, în Monitorul Oficial, nr. 126-127,
din 1990, republicată în Monitorul Oficial nr…/1998
4
O. Nicolescu, I. Verboncu - Fundametele managementului organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti, 2005,
5
Idem1
patrimoniului într-un număr mare de părţi cu o anumită valoare nominală,
denumite acţiuni. Din succinta prezentare a unora din principalele forme de
firme private rezultă că ele asigură exercitarea de facto a prerogativelor esenţiale
ale proprietăţii private - de posesiune, dispoziţiune, de folosinţă şi uzufruct –
care se află la sorgintea viabilităţii economice a acestora. Aşa se explică istoria
milenară a firmelor private şi rolul crescând pe care acestea îl au în dezvoltarea
economică a omenirii.
Firmele sau întreprinderile de stat constituie o altă categorie importantă
de unităţi economice care au înregistrat o mare amploare în acest secol, ce au
drept trăsătură definitorie posedarea întregului lor patrimoniu de către statul pe
teritoriul căruia se află. Înfiinţarea şi funcţionarea firmelor de stat depind în
exclusivitate de voinţa factorilor decizionali etatici, potrivit reglementărilor
existente în fiecare ţară. Practic, s-au înregistrat două tipuri de întreprinderi de
stat, în funcţie de natura factorilor politici şi ideologici predominanţi în statele
respective.
Firmele de stat de tip socialist, cele existente în ţările conduse de partide
comuniste, sunt caracterizate printr-o puternică centralizare a deciziilor în afara
lor, la organele de management macroeconomic, fundamentarea întregii
activităţi pe planificare macro şi microeconomică, transformată adesea într-un
scop în sine, folosirea insuficientă şi necorespunzătoare a pârghiilor economice,
puternice fenomene de birocratism etc.
Întreprinderile de stat de tip capitalist sau firme publice 6 sunt cele
utilizate în ţările dezvoltate economic, precum şi în celelalte ţări nesocialiste.
Specifică lor este şi o pronunţată autonomie, cu toate că statul este proprietarul
lor.
În România, potrivit prevederilor legislaţiei, firmele se divid în două
categorii principale 7 : regii şi societăţi comerciale.
Regiile se organizează şi funcţionează în principal în ramurile strategice
ale economiei naţionale - industria de armament, energetică, exploatarea minelor
şi a gazelor naturale, poştă şi transporturi feroviare. Înfiinţarea regiilor este
decisă de Guvernul României, pentru firmele de interes naţional, şi de organele
judeţene şi municipale pentru cele de interes local, în ramurile şi domeniile
expres statuate prin lege 8 .
Cea mai mare parte a întreprinderilor de stat s-a transformat în societăţi
comerciale. Cea mai mare parte a agenţilor economici îşi desfăşoară activităţile
economice tot prin firme comerciale. Acestea se înfiinţează în vederea efectuării

6
O. Nicolescu, I. Verboncu - Fundametele managementului organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti, 2005,
7
O. Nicolescu, I. Verboncu - Fundametele managementului organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti, 2005,
8
Dupã opinia noastrã, denumirea de societate comercialã preluatã din legislaţia şi terminologia româneascã din perioada
antebelicã este „neinspiratã”. În decursul jumãtãţii de secol ce a trecut de atunci, ştiinţa şi practica economicã din ţãrile
dezvoltate au evoluat, în cvasitotalitatea ţãrilor, inclusiv în cele de limbã francezã, renunţându-se la termenul de societate
comercialã. O atare evoluţie se explicã prin faptul cã termenul de societate comercialã sugereazã doar o dimensiune a
activitãţii firmei - cea comercialã. Tocmai de aceea, în literatura de specialitate şi în practica economicã din ţãrile dezvoltate
se folosesc predominant termenii de firmã (firm), întreprindere (entreprise) sau companie (company), cu o sferã de
cuprindere şi sugerare sensibil mai largã, corespunzãtoare realitãţilor economice.
de acte economice, fiind persoane juridice şi îmbrăcând următoarele forme 9 :
societate în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor;
societate în comandită simplă, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor
comanditaţi; comanditarii răspund numai până la concurenţa aportului lor;
societate în comandită pe acţiuni, al cărei capital social este împărţit în acţiuni,
iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea
nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; comanditarii sunt obligaţi numai
la plata acţiunilor lor; societate pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor
lor; societate cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt garantate cu
patrimoniul social; asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale şi
obligaţiile membrilor fondatori, ale administratorilor etc.
O altă clasificare, din ce în ce mai mult luată în considerare, are la bază
criteriul mărimea firmei. Deşi se pot utiliza numeroşi parametri pentru a
exprima dimensiunea unei organizaţii mai mult sau mai puţin sofisticate, cel
mai frecvent folosit este numărul de salariaţi. Avantajele sale rezidă în uşurinţa
obţinerii informaţiilor necesare şi comparabilitatea sa - nefiind afectat de
conversia şi dinamica unităţilor monetare implicate - indiferent de ţară sau
ramură implicate. În funcţie de acest criteriu în România - ca şi în Uniunea
Europeană de altfel - firmele se clasifică în 4 categorii de firme: micro-
întreprinderi cu 1-9 salariaţi, întreprinderi mici cu 10-49 salariaţi, întreprinderi
mijlocii cu 50-249 de salariaţi, întreprinderi mari cu peste 250 de salariaţi.
În unele ţări se utilizează şi categorii de firme foarte mari începând de la
1000 sau 2000 de salariaţi. Managementul fiecărui tip de societate comercială
prezintă apreciabile elemente specifice referitoare atât la organismele
manageriale, cât şi la organizarea şi desfăşurarea activităţii lor. Astfel, în
managementul societăţii cu nume colectiv, rolul decisiv îl au administratorul sau
administratorii desemnaţi de asociaţi.
Societăţile în comandită simplă încredinţează conducerea unuia sau mai
multor asociaţi comanditaţi.
Societăţile pe acţiuni în cele două variante – în comandită şi pe acţiuni -
posedă un mecanism de management sensibil mai complex. Se organizează
adunări generale ordinare şi extraordinare ale acţionarilor care adoptă
principalele decizii privind existenţa, dezvoltarea şi încheierea activităţii lor,
cum ar fi: aprobarea bilanţului, alegerea administratorilor şi cenzorilor, stabilirea
bugetului de venituri şi cheltuieli, prelungirea duratei societăţii, mărirea
capitalului, fuziunea cu alte societăţi, emisiunea de obligaţii, alegerea membrilor
consiliului de administraţie etc. În conducerea tactică şi curentă a activităţilor,

9
Cele 5 forme de societate comercialã sunt valabile şi pentru firmele particulare.
rolul decisiv îl au administratorii şi consiliul de administraţie. Pentru ei se
precizează detaliat competenţele şi responsabilităţile ce le revin.
Un alt element cu un rol major în managementul şi funcţionarea
societăţilor pe acţiuni îl reprezintă cenzorii, aleşi de adunarea constitutivă, a
căror menire rezidă în supravegherea gestiunii unităţii, verificarea bilanţului şi a
contului de profituri şi pierderi. În cazul ultimului tip - societatea cu răspundere
limitată - principalul organ decizional îl reprezintă adunarea generală a
asociaţilor. Managementul curent se asigură de către administratorii desemnaţi
de adunare, iar supravegherea din punct de vedere economic este realizată de
cenzori.
Un alt criteriu de clasificare utilizat pe scară din ce în ce mai largă în
ultimele decenii este apartenenţa naţională a firmei. În funcţie de acest criteriu,
delimităm întreprinderi: naţionale, a căror caracteristică esenţială rezidă în
faptul că totalitatea bunurilor pe care le posedă se află integral în proprietatea
unei persoane fizice sau juridice din statul respectiv; mixte, cu participarea
capitalului autohton şi a capitalului dintr-o altă ţară, firma putând funcţiona pe
teritoriul României sau pe teritoriul altui stat (joint-venture); internaţionale, în
care capitalul aparţine unor proprietari din ţara de origine unde se află activele şi
pasivele. Veniturile şi rezultatele se obţin în mare parte în ţara de origine şi în
parte, în străinătate (prin exporturi). Managerii aparţin, în majoritatea cazurilor,
ţării de origine; multinaţionale: capitalul aparţine acţionarilor din mai multe ţări,
cu o predominanţă a acţionarilor din ţara de origine; sediul în 1-2 ţări; activele şi
pasivele sunt răspândite; veniturile şi profitul sunt obţinute pe teritoriul mai
multor state; managerii pot fi de diferite naţionalităţi; tranznaţionale: capitalul
aparţine în mod predominant acţionarilor din 2- 3 ţări; sediul în 1-2 ţări;
veniturile şi profitul se obţin pe teritoriul mai multor state; managerii au
naţionalităţi diferite; conducerea este exercitată de echipe multinaţionale;
exportul de capital este activitate specifică lor.
Încadrarea unei întreprinderi în una din categoriile enunţate se reflectă în
particularităţi ale managementului pe multiple planuri: modul de constituire a
firmelor şi conducerii acestora, interesele pe care le reprezintă cu prioritate
managementul, amploarea sferei decizionale în elaborarea strategiilor şi
politicilor lor de dezvoltare, segmentul de piaţă avut în vedere cu prioritate de
firmă, modalităţile organizatorice utilizate cu precădere, concepţia şi căile
principale de motivare a personalului pentru realizarea obiectivelor stabilite,
principalele tipuri de control uzitate în procesele de management, nivelul şi
varietatea sistemelor şi metodelor de management folosite ş.a.
În funcţie de caracterul obiectului muncii utilizat, firmele se împart în
extractive şi prelucrătoare. Primele se ocupă cu extracţia obiectelor muncii din
natură (carbonifere, petrolifere etc.), iar celelalte cu transformarea materiilor
prime în produse finite. Firmele industriale extractive se caracterizează printr-o
dependenţă pronunţată de factorii naturali, îndeosebi la nivelul activităţilor de
producţie, ceea ce se reflectă în criterii economice specifice de evaluare a lor, în
variabile şi restricţii suplimentare de considerat în procesul de management.
Indiferent de categorie, întreprinderile sau firmele constituie cadrul juridic
şi de management pentru desfăşurarea celei mai mari părţi din activităţile
economico-sociale din cadrul fiecărei ţări. Având în vedere că în cadrul lor se
produce cea mai mare parte a venitului naţional şi că ele asigură locuri de muncă
pentru majoritatea populaţiei, este îndreptăţită teza că firma, întreprinderea
reprezintă celula economică de bază a fiecărei societăţi. De aici importanţa
deosebită a managementului şi funcţionării profitabile nu numai pentru cei care-
şi desfăşoară munca în cadrul firmelor, dar şi pentru întreaga populaţie a fiecărei
ţări, pentru viitorul său economic şi politic şi locul deţinut în comunitatea
internaţională.

2.3. NOI ABORDĂRI MANAGERIALE ÎN CONTEXTUL ECONOMIEI

BAZATE PE CUNOAŞTERE.
MUTAŢII ÎNREGISTRATE LA NIVELUL FIRMELOR

In economia viitorului, mutaţiile vor fi complexe şi mult mai mari decât

ne putem imagina la prima vedere. Mediile electronice de comunicare în plină
dezvoltare vor putea fi utilizate ca platforme de manifestare pentru organizaţiile
politice, sociale şi culturale. Internet-ul va putea deveni un mediu propice pentru
exprimarea ideilor despre lume, viaţa şi societate. E-comerce-ul este preconizat
să devină un pilon al noii economii, bazate pe informaţie. In acest caz, este
foarte important că ţările să-şi dezvolte sisteme de comunicaţie mobilă şi fixă
foarte rapide şi de mare capacitate (reţele de telefonie, cablu, reţele radio şi prin
satelit). De asemenea, din cauza timpului scurt de luare a deciziilor, tot mai
multe firme vor apela la sisteme inteligente care să asiste managerii în luarea
deciziilor importante. In prezent, peste 35% dintre firmele de brokeraj, peste
50% din bănci şi peste 80% din firmele de asigurări utilizează o formă sau alta
de programe de asistare a deciziilor.
La momentul actual, tot mai mulţi oameni lucrează în domenii în care
creează informaţie şi sunt mai puţin angajaţi în activităţi de producţie de bunuri
materiale. In viitor, aceasta proporţie se va modifica dramatic. Utilizarea pe
scară larga a maşinilor şi utilajelor va face ca, chiar şi muncitorii care lucrează
în domeniile de bază, să trebuiască să fie din ce în ce mai bine pregătiţi din
punct de vedere al studiilor. In ţările OECD rata şomajului este mai mare pentru
persoanele care au educaţie secundară 10,5%, spre deosebire de persoanele cu
educaţie superioară pentru care rata şomajului este doar de 3,8 %. Acesta
înseamnă că, în societate, concurenţa pentru posturile unde este nevoie doar de
studii medii este mai mare decât pentru posturile ce necesită studii universitare.
Forţa de muncă este în acest fel forţată sa devină mai calificată.
In noua economie, importanţa informaţiei derivă din avantajele pe care
acestea le aduce, într-o societate profund concurenţială. Informaţia devine o
marfa în primul rând datorită codificării ei. Restricţionarea accesului la
informaţie determină necesitatea unei plăţi în schimbul decodificării. Acesta
serie de activităţi se produc în spirală: pe măsură ce o informaţie devine
valoroasă apare nevoia protejării ei, deci a codificării. Imposibilitatea accesului
direct conferă valoare informaţiei.
Un lucru de mare importanţă în noua economie îl va reprezenta distribuţia
cunoaşterii în rândul societăţii. Cu cât o societate va fi capabilă să dezvolte, să
acumuleze şi să utilizeze informaţia, cu atât va deveni mai bogată. Cunoaşterea
poate fi asociată capitalului uman, însă cele doua noţiuni nu se suprapun exact.
Pe măsură ce tot mai multă muncă se desfăşoară pe plan intelectual, deţinerea şi
manipularea informaţiei devine o calitate esenţială pentru orice angajat. Există
însă şi munci eminamente manuale sau care impun în primul rând efort fizic. De
asemenea, sfera cunoaşterii depăşeşte graniţele omului, pentru că informaţia
poate fi produsă, stocată şi manipulată şi în mod artificial, adică în primul rând
electronic.
Informaţia poate fi tacită dar şi explicită. Ea se transformă, pe rând, din
una în cealaltă. Informaţia tacită poate fi asociată cu Know-How-ul, adică cu
capacitatea de a “rezolva” diferite probleme, de a “face” anumite lucruri.
Acumularea de informaţie tacita nu poate fi făcută decât prin învaţare. Atunci
când informaţia trebuie să fie comunicată, ea devine informaţie explicită. In
afara de Know-how mai apar în cadrul societăţii moderne şi alte concepte
importante cum ar fi:
 Know-what – care se referă la cunoaşterea faptelor, a fenomenelor;
 Know-why – ce se referă la înţelegerea desfăşurării fenomenelor, şi
 Know-Who – adică informaţia despre cine cunoaşte o anumită
informaţie.
Toate aceste informaţii circulă pe canale diferite. Know-what-ul şi Know-
why-ul pot fi învăţate din cărţi, cursuri, seminarii, pe când Know-how-ul nu
poate fi obţinut decât prin practica directă. Know-who-ul se învaţă din societate,
prin înţelegerea mediului şi canalelor prin care persoanele comunică diferitele
tipuri de informaţii. In viitor, o persoană va trebui să posede nu numai Know-
how, adică abilităţi fizice, psihice şi mentale (training, şcolarizare, forţă de
muncă, rezistenţă la stres) dar şi Know-what (cunoaşterea informaţiei, a datelor
despre procese), Know-why (înţelegerea fenomenelor) precum şi Know-Who
(adică capacitatea de a interacţiona cu persoanele deţinătoare de informaţii).
In trecut, societăţile ce aveau resurse şi capacitatea de a le apară erau
societăţi bogate. In prezent, balanţa atârnă în favoarea forţei de muncă calificate.
In viitor, societăţile puternice vor fi acelea care vor putea produce, deţine şi
controla informaţia. Vor fi societăţi mobile, cu un înalt grad de calificare al
forţei de muncă, vor oferi condiţii excelente de viaţă populaţiei (sub aspectul
securităţii individuale şi de grup, calităţii vieţii, mediului înconjurător etc.).
Acestea vor lupta pentru supremaţie prin angajarea cu toate forţele în menţinerea
progresului tehnic şi al inovării continue, în creşterea gradului de satisfacţiei al
consumatorilor, în asigurarea celor mai bune condiţii de viaţa pentru populaţia
activă.
In economia bazată pe cunoaştere, se pot observă, la nivelul produsului,
următoarele transformări:
 Scurtare a duratei de viaţă a produselor. Pentru a fi competitive,
firmele sunt nevoite să lanseze mereu produse noi pe piaţă. Aceasta înseamnă că
ciclul “concepţie, producţie, punere în valoare, abandon” se restrânge tot mai
mult. Beneficiile se adună către firmele care pot promova noul, deci către
firmele puternice ce pot susţine programe complexe de cercetări;
 Produsele vor fi mai ieftine şi mai competitive. Calitatea lor va fi mai
bună, dar şi durata de viaţă va fi stabilită de design (şi nu de materialele
utilizate). Limitarea duratei de viaţă a produselor înseamnă abandonarea ideii de
reparaţie şi înlocuirea ei cu conceptul de fiabilitate. Aceasta înseamnă că
produsele vor fi garantate să reziste o anumită perioadă de timp fără reparaţii
(întru-cât este imposibil să se menţină un stoc de piese de schimb fiecare dintre
zecile de produse lansate anual);
 Produsele ce vor avea o durată de viaţă mai lunga (unde este probabil
să fie nevoie de reparaţii), vor fi realizate modular. Astfel, ele, deşi vor arata
diferit, în concordanţă cu moda anului respectiv, vor fi construite după concepte
ce vor fi menţinute ani în sir;
 Valoarea produselor de înaltă tehnologie va tinde să crească în
detrimentul produselor simple, de bază. Aceasta înseamnă ca activităţile ce
înglobează progresul tehnic într-o mai mică măsură: ca agricultura, creşterea
animalelor, producţia de metale, de energie, de combustibil etc., să devină din ce
în ce mai puţin eficiente;
 Tot mai multe produse vor îngloba tehnologie inteligentă. Sistemele
mobile de comunicaţii, micro-computerele, sistemele multimedia vor fi
încorporate în produse de uz casnic, în automobile, în jucării etc. Produsele
viitorului vor fi aproape în întregime automatizate, robotizate, astfel încât munca
fizică va fi încet înlocuită. Pe de alta parte, cantitatea de cunoaştere necesară
pentru ca oamenii să poată funcţiona normal în societate se va mări considerabil;
 Ultima tendinţă a societăţii informaţionale o reprezintă ideea de
“comunicare” între diferite produse. Exemplu ar fi frigiderul care comandă
automat produsele care au fost consumate la magazin sau computerul care
anunţă direct pe ecranul televizorului că a sosit un e-mail important.
Şi la nivelul organizaţiilor se vor petrece numeroase modificări. Astfel:
 Datorită concurenţei din ce în ce mai puternice, marile firme vor forma
conglomerate (consorţii) internaţionale. Acestea vor împărţi riscul identificării,
producerii şi lansării noilor tehnologii. Parteneriatele strategice dintre aceste
firme foarte mari vor face ca, la nivel local, firmele mici să fie dezavantajate în
faţa filialelor firmelor multinaţionale. Concurenţa se va muta de pe piaţa locală
la un palier mult mai înalt, la cel internaţional;
  Pentru reducere costurilor, firmele multinaţionale au început deja
mutarea activităţilor productive în zonele sărace, unde forţa de muncă este
ieftină. Ele au păstrat în ţările avansate tehnologic numai activităţile de
concepţie şi design. In acest fel, ele şi-au răspândit filiale în multe ţări,
folosindu-se de oportunităţile locale în ceea ce priveşte resursele informaţionale,
naturale, umane, legislative, pentru obţinerea unui avantaj competitiv;
 In viitor, organizaţiile vor deveni din ce în ce mai puţin conturate ca şi
organisme. Structura organizaţională va trece de la una de tip piramidal, la una
de tip reţea. Din acest punct de vedere, firmele viitorului vor semăna din ce în ce
mai puţin cu actualele companii. Ele vor putea să nu aibă sedii centrale, să nu
posede o anumită naţionalitate, iar salariaţii nici măcar să nu se cunoască între
ei. Datorită revoluţiei informaţionale, majoritatea tranzacţiilor se vor putea
desfăşura on-line, întâlnirile de afaceri vor putea fi înlocuite cu video-conferinţe
iar anumiţi angajaţi vor putea chiar să lucreze din propria lor casă, la un terminal
legat prin internet la un sediu “virtual”. John Saunders (director al Langborough
University Business School, editor al Journal of Research in Marketing)
consideră ca cei cinci F ai întreprinderilor viitorului vor fi: Focus (întreprinderea
se va axa în primul rând pe satisfacţia clientului), Fast (firma va trebui să fie
deosebit de adaptabilă, inovând în permanenţă), Flexible (organizarea firmei să
fie cât mai flexibilă), Flatten (organizarea va fi cât mai apropiată de cea de tip
retea), Fun (întreprinderea se va ocupa ca angajaţii să fie cât mai mulţumiţi la
locul de muncă);
 Firmele multinaţionale vor căuta pe de alta parte să elimine din
structura lor acele activităţi ce vor deveni nerentabile. Pe măsura trecerii
timpului şi accentuării procesului de descentralizare, consorţiile vor deveni mai
mult “Brand-uri” decât ceea ce azi numim firme. Cu alte cuvinte ele vor fi
organizaţii ce vor produce bunuri de “marca”, la o anumită calitate, iar marea
majoritate a activităţilor firmei, de la concepţie, promovare, la aducerea pe piaţă
a produselor vor fi sub-contractate.
La nivel personal, indivizii vor trebui, şi ei, sa se adapteze noilor
schimbări, precum:
 Angajaţii vor deveni din ce în ce mai apreciaţi pentru calităţile native:
creativitate, spontaneitate, rapiditatea în luarea deciziilor. Munca fizică va
deveni din ce în ce mai puţin apreciată. Excepţie va face sectorul serviciilor,
unde munca fizică bazată pe aptitudini deprinse (de exemplu în frizerie, saloane
de înfrumuseţare, recepţia hotelurilor, servirea la baruri şi restaurante, birouri de
informare) va continua să deţină o pondere importantă;
 Tinerii vor trebui să se pregătească din ce în ce mai mult şi să îşi
dezvolte aptitudinile native pentru a face faţă concurenţei de pe piaţa muncii.
Mobilitatea forţei de muncă însemnă că, aşa cum firmele nu vor mai avea
monopol asupra pieţei de desfacere, nici profesioniştii nu vor mai avea monopol
asupra pieţei muncii. Un manager din România va concura pentru propriul post
nu numai cu alţi manageri locali, ci cu manageri din toata lumea. Cu cât postul
va fi mai sus în ierarhia firmei, iar răspunderea mai mare, cu atât firma va
neglija costul aducerii unui noi angajat, în favoarea experienţei şi capacităţii de
lucru a individului;
 Mobilitatea forţei de muncă înseamnă şi adaptare rapidă la nou. Firmele
multinaţionale vor forma echipe multinaţionale. Până ce se va dezvolta o cultură
globală organizaţională, vor exista diferenţe în ceea ce priveşte obiceiurile,
mesajele transmise şi modul de reacţie, potrivit ţării de origine a fiecăruia.
Salariaţii societăţii informaţionale vor trebui să se adapteze rapid şi să poată
lucra în echipe multidisciplinare şi, mai ales, multiculturale.
Întemeierea pe cunoaştere a activităţii organizaţiilor şi a actorilor din
cadrul lor face ca, în domeniile asociate acestei evoluţii (managementul
cunoaşterii, învăţarea organizaţională, sistemele inteligente), delimitarea dintre
latura teoretică şi cea aplicativă să rămână pur convenţională. Noile elaborări de
concepte şi soluţii, investite dintru început cu vocaţie operaţională, sunt integrate
în proiecte, se expun transparent unei validări comunitare, inclusiv la scară
internaţională, şi se transformă în realitate sub formă de modele, instrumente şi
practici organizaţionale; dinamica lor novatoare atestă că, înainte de toate,
cunoaşterea înseamnă originalitate în diversitate.
Viziunea americană şi vest-europeană, formată în medii organizaţionale
cu valori preponderent individualiste, situează pe prim plan diseminarea şi
utilizarea cunoaşterii; în contrast, viziunea japoneză se concentrează pe
producerea cunoaşterii, diseminarea ei fiind implicită într-un mediu centrat
tradiţional pe valorile grupului. Paradoxal, în abordarea occidentală, aplatizarea
piramidei ierarhice este considerată o soluţie necesară pentru întemeierea
organizaţiilor pe cunoaştere, în timp ce, în cea japoneză, acelaşi scop continuă să
fie servit, în mod redutabil, de ierarhii înalte.
Într-un asemenea context, deşi universităţile - în special cele europene,
americane, japoneze sau australiene - s-au afirmat deosebit de activ, ele nu pot
revendica, pentru acest domeniu, prioritatea absolută ce le revenea tradiţional în
promovarea unor noi generaţii de idei. O serie de companii, nu neapărat de mari
dimensiuni, plasate în spaţii economice şi culturale dintre cele mai diferite, au
transformat activitatea lor curentă în mediu de cercetare, dar şi de învăţare, după
cum sugerează noile concepte de ”centru de cunoaştere” (”knowledge center”)
sau ”universitate de firmă” (”corporate university”).
Realizări semnificative, mai ales pe linia noilor soluţii de management al
cunoaşterii, s-au obţinut nu numai în firme producătoare de bunuri intelectuale
(birouri de consultanţă, laboratoare de cercetare), ci şi de bunuri intelectual-
intensive (de exemplu, produse electronice sau farmaceutice). Printre cele mai
convingătoare exemple pot fi citate cele ale companiilor Ernst & Young,
Skandia, Microsoft sau Bucknan Laboratories (Davenport, De Long, Beers,
1998), Ericsson (Hellström, 2000); acestora li se adaugă cele din categoria
instituţiilor publice, cum este cazul autorităţilor guvernamentale din ţările
scandinave, care practică sistemul economiei negociate, bazată pe valorile
consensului social şi profesionismului.
Ca regulă generală, promovarea acestor dezvoltări se conformează
principiilor societăţii cunoaşterii, prin aplicarea selectivă a regimului de bun
intelectual public (cu acces gratuit), devenit conţinut informaţional pentru
comunităţi virtuale; disponibilitatea noilor concepte şi soluţii pe portaluri sau sit-
uri Internet dedicate, cu arhive de publicaţii virtuale şi biblioteci de programe
informatice în versiuni demonstrative sau experimentale; întreţinerea de
dicţionare virtuale cu rol de unificare a limbajului specific domeniului (de
exemplu, www.bus.utexas.edu/kman); crearea de forumuri (de exemplu,
www.km-forum.org), liste de discuţii pe Internet şi pagini personale ale
participanţilor implicaţi în dezvoltarea domeniului; acreditarea de programe
educaţionale (inclusiv virtuale) de dezvoltare a competenţelor de management al
cunoaşterii (de exemplu, The Knowledge Management Professional Society -
www.kmpro.org); iniţierea de parteneriate şi proiecte internaţionale pentru
concertarea acţiunilor diferitelor centre din lume cu preocupări în domeniul
managementului cunoaşterii, inovării şi învăţării organizaţionale. De exemplu
proiectul european MACIS (www.hellasnet.gr/macis) îşi propune studierea
impactului societăţii informaţionale asupra organizaţiilor şi reproiectarea
adecvată a conţinutului disciplinelor din învăţământul superior de management.
La nivelul Uniunii Europene, majoritatea iniţiativelor relevante sunt
subsumate devizei ”Europa inovaţiei”, adresată prioritar tandemului universităţi-
firme. Comisia Europeană asumă fie calitatea de organizator pentru manifestări
cum este conferinţa-expoziţie ”KM Europe” (www.kmeurope.com), aflată la a
doua ediţie anuală, fie pe cea de observator şi evaluator de rezultate şi tendinţe
înregistrate în spaţiul european, care sunt făcute publice.
Se poate constata că acţiunea forurilor europene acordă prioritate rolului
tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor în asistarea inteligentă a activităţilor de
învăţare, inovare şi management al cunoaşterii, susţinând adoptarea extinsă a
celor mai bune practici, cu o atenţie specială acordată categoriei întreprinderilor
mici şi mijlocii. Se remarcă, de asemenea, iniţiativa Băncii Mondiale de a asuma
funcţii de ”bancă a cunoaşterii” în scopuri de dezvoltare economică 10 . În planul
acţiunilor non-guvernamentale predomină iniţiativele de tip asociativ,
concretizate în crearea de organizaţii deschise participării individuale şi
instituţionale, cum sunt, de exemplu, European Consortium for the Learning
Organization (www.eclo.org), Federation for Enterprise Knowledge
Development (www.fend.es), Global Knowledge Economics Council
(www.gkec.org) etc.
Dinamica mondială rapidă a ideilor referitoare la organizaţia bazată pe
cunoaştere, deşi benefică sub aspectul aplicaţiilor posibile, este, totuşi,

10
(Stiglitz, 1999).
considerată de o abundenţă şi diversitate aproape derutante, iar necesara lor
sistematizare se lasă încă aşteptată 11 .
Din perspectiva operaţionalizării organizaţiei bazate pe cunoaştere,
complexitatea constituie caracteristica esenţială şi inerentă oricărui avans pe
traseul ”concept - proiect – sistem în funcţiune”; anvergura scopului urmărit,
diversitatea factorilor ce intervin în realizarea lui, multitudinea problemelor de
opţiune implicate fac ca unul din riscurile majore să rezide în supralicitarea
coordonatei tehnologice, în detrimentul celor educaţionale, culturale şi
manageriale. În realitate, un asemenea proiect nu este unul de informatizare în
sens strict, ci unul de pilotare strategică a procesului de maturizare
organizaţională; angajarea actorilor în acest proces poate fi obţinută numai prin
crearea unui cadru organizaţional permisiv şi transparent, recurgerea la
stimulente şi la sisteme de valori adecvate, favorizarea învăţării şi diseminării
active a cunoştinţelor.
În organizaţiile existente, vectorul transformator principal este
promovarea, pe principiul incubării locale sau al evoluţiei generalizate, a
practicilor caracteristice societăţii cunoaşterii; soluţia complementară este
crearea de organizaţii noi, special concepute în acord cu valenţele acestui tip de
societate.
Intervenţia se cere susţinută în mod coerent pe mai multe planuri:
1. Planul educaţional: dezvoltarea, la membrii organizaţiei, de
competenţe de concepţie, de lucru în regim informatizat, precum şi de gestionare
inteligentă a activelor intangibile, conform specificului lor ireductibil la cel al
clasicelor active tangibile; profesionalizarea de roluri individuale legate de
funcţionarea bazată pe cunoaştere a organizaţiilor (producători de conţinut şi
tehnologii digitale, administratori de platforme de lucru virtuale, ingineri de
cunoştinţe, formatori de competenţe etc).
2. Planul culturii organizaţionale: asumarea, de către membrii
organizaţiei, a unei etici a legitimităţii responsabile în raporturile şi acţiunile lor
referitoare la cunoaştere; o asemenea etică se opune, principial, exclusivismului
individualist şi este deschisă interactivităţii parteneriale; la scara unor asemenea
organizaţii, ca şi a ansamblului societăţii cunoaşterii, civilizaţia se va revela ca
abilitate şi disponibilitate a membrilor lor de a conlucra în mod transparent şi
echitabil; centrarea comportamentelor individuale şi colective pe valorile
spiritului de comunitate a profesioniştilor, ale recunoaşterii dreptului la
identitate intelectuală şi primatului pertinenţei conceptuale ca sursă de influenţă
în organizaţie.
3. Planul intervenţiei manageriale: asimilarea şi extinderea practicilor
manageriale de generaţie avansată, inclusiv a celor specifice managementului
cunoaşterii; adoptarea, de către factorii de conducere, a stilului de intervenţie
non-directiv, orientat către facilitarea şi articularea acţiunii profesioniştilor.

11
Hendriks, 1999
 4. Planul metodelor de lucru şi instrumentelor: susţinerea producerii
de cunoaştere în organizaţii (prin: angajarea unui efort propriu de cercetare-
dezvoltare; acordarea de timp de reflecţie individuală; reuniuni de creativitate,
grupuri şi ateliere de lucru; reţele Intranet; camere electronice de deliberare cu
facilităţi de asistare a grupurilor; sisteme inteligente de gestiune a cunoaşterii şi
competenţelor; acces extins la baze de date şi de cunoştinţe proprii sau externe;
veghe tehnologică şi concurenţială, reperarea celor mai bune practici în
interiorul şi în afara organizaţiei; cartografierea cunoaşterii organizaţionale;
stimularea creării de echipe tematice pe principiul centrelor de competenţă;
apelul la experţi şi consultanţi externi; cutii poştale virtuale pentru propuneri şi
idei noi; centre-suport de expertiză şi asistenţă; favorizarea procesului de
învăţare organizaţională, prin reuniuni de diseminare a ideilor noi, prin
facilitarea învăţării din experienţă pe posturile de lucru, prin adoptarea
sistemului de tutorat intelectual (”mentoring”) pentru transferul de cunoaştere
interpersonal sau între subdiviziunile organizaţiei, prin monitorizarea nevoilor
de formare/reciclare profesională a personalului şi planificarea carierelor;
bilanţuri periodice de competenţe, prin stagii de perfecţionare profesională a
personalului, detaşări temporare în scop formativ etc.) şi prin dezvoltarea
organizaţiei ca o comunitate profesională (prin: exercitarea interactivă a
conducerii, în contact direct cu personalul; transparenţa standardelor, regulilor şi
procedurilor; organizarea lucrului pe proiecte; folosirea de manuale de
recomandări şi proceduri; încurajarea auto-responsabilizării profesionale;
capitalizarea cunoaşterii în arhive de proiecte; favorizarea creării de reţele de
comunicare profesională între membrii organizaţiei, precum şi cu partenerii
acesteia).
Enumerarea de mai sus arată că în prezent se dispune de o gamă de soluţii
tehnologice şi manageriale suficientă pentru a face posibilă operaţionalizarea
conceptului de organizaţie bazată pe cunoaştere; aplicarea lor presupune
discernământ în alegere, consecvenţă în efortul de învăţare şi receptivitate în a
sesiza şi asimila avantajele lor.
Pentru România, relevanţa conceptului de organizaţie bazată pe
cunoaştere decurge din angajarea ţării în evoluţia către societatea informaţională
– societatea cunoaşterii, condiţie a dezvoltării durabile şi integrării sale europene
şi euro-atlantice. Ar fi riscantă asumarea prejudecăţii că, date fiind decalajele
faţă de ţările avansate, organizaţia bazată pe cunoaştere ar constitui, pe plan
naţional, doar o problemă de viitor, sau că ea ar reprezenta o sofisticare
exagerată şi, deci, dispensabilă a efortului de informatizare în curs.
Sub aspect fenomenologic, mediul organizaţional românesc nu a putut
face excepţie de la tendinţa globală a orientării contemporane către cunoaştere,
dar, in lipsa unei opţiuni strategice, aceasta s-a manifestat nesistematic,
localizându-se mai ales în planul informal ; intermedierea informaţională
interpersonală, tranzacţiile informale cu cunoştinţe în şi între organizaţii,
asistenţa profesională acordată ad-hoc, improvizaţiile locale în gestiunea
cunoaşterii sunt exemple care confirmă faptic o asemenea constatare.
Firmele şi instituţiile de talie mare sunt mai pregnant ataşate de
configuraţia şi funcţionalitatea organizării ierarhice, chiar în condiţiile trecerii la
asistare informatizată. În schimb, în categoria firmelor private şi organizaţiilor
non-guvernamentale de talie mică, dar cu expunere externă, practicile
manageriale şi profesionale bazate pe cunoaştere sunt deja prezente, dar în
forme încă experimentale, reversibile.
Crearea de organizaţii bazate pe cunoaştere rămâne un imperativ pentru
dezvoltarea, la scară naţională, a unei economii a cunoaşterii ; ea este stringent
necesară şi pentru afirmarea la niveluri de vârf - nu numai în diaspora, ci şi în
ţară - a creativităţii româneşti ca principală sursă de competitivitate şi identitate
într-un mediu internaţional cu clare tendinţe de globalizare.
Favorizante în acest sens sunt sensibilizarea publică pentru opţiunea
integrării europene, efectele de învăţare din experienţa proiectelor comune cu
parteneri externi şi din cea a schimburilor internaţionale pe linie universitară şi
de cercetare.
Asigurarea fezabilităţii proiectelor de dezvoltare de organizaţii bazate pe
cunoaştere în contextul românesc presupune conjugarea efortului strategic de
informatizare cu o susţinere educaţională şi managerială adecvată. În acest sens,
pe lângă utilizarea ca atare a unor soluţii din tipologia generală prezentată mai
sus, pe plan naţional apar ca prioritare : (1) formarea profesioniştilor necesari
domeniilor legate de cunoaştere şi de gestionarea ei, (2) recunoaşterea oficială a
noilor profesii şi ocupaţii specifice organizaţiilor bazate pe cunoaştere şi (3)
formarea de formatori pentru profilurile de competenţe respective.
Conţinutul învăţământului de nivel universitar şi post-universitar, în
primul rând în profilurile economic, informatică, management, administraţie, se
cere adaptat prin includerea de discipline sau module cu tematică relevantă (de
exemplu, economia şi managementul cunoaşterii, utilizarea managerială a
reţelelor Internet şi Intranet, documentarea ştiinţifică în medii virtuale etc.), dar
şi prin crearea de filiere specializate vizând, într-o primă etapă, programele de
nivel Master, M.B.A. şi cele de doctorat.
De asemenea, este important ca temele respective să se regăsească pe
agenda de cercetare naţională asumată de institutele academice de profil, iar
afilierea organizaţiilor româneşti la foruri internaţionale reprezentative (de
exemplu, Asociaţia Internaţională a Bibliotecilor - ASLIB, Federaţia
Internaţională de Documentare - FID etc.) este de natură să favorizeze evoluţiile
preconizate.
Dezvoltarea organizaţiilor în sensul întemeierii pe cunoaştere poate fi
prefigurată sub forma unor scenarii diferenţiate prin formulele de declanşare şi
articulare a factorilor de influenţă, după cum urmează :
1. Scenariul dezvoltării emergente este unul în care orientarea
organizaţiilor către cunoaştere se produce doar în virtutea propriei ei
inevitabilităţi esenţiale. Ierarhia îşi generează premisele limitării, uneori până la
blocare, a propriei funcţionalităţi ; organizaţiile tradiţionale îşi activează spontan
pluralismul configuraţional şi se declanşează un proces de auto-
organizare informală. În replică la ineficienţa propriei structuri oficiale, ele îşi
construiesc un dual centrat pe cunoaştere, reprezentabil prin modelul organizării
anarhice (Dragomirescu, 1995). Se ajunge, astfel, la soluţii insulare de
întemeiere pe cunoaştere, adoptate ad-hoc şi dificil de menţinut prin integrare ;
asocierile labile şi entropice între comportamentele de cooperare şi cele de
confruntare ale actorilor organizaţionali cenzurează viabilitatea acestei formule
de întemeiere pe cunoaştere. O evoluţie conformă unui asemenea scenariu este
susceptibilă a interveni în condiţii de inacţiune sau de întârziere a concertării, la
scară naţională, a eforturilor de susţinere a avansului ţării către societatea
cunoaşterii.
2. Scenariul dezvoltării strategice este unul bazat pe proiecte care vizează
întemeierea pe cunoaştere prin facilitarea transformărilor adecvate în organizaţii
existente şi prin crearea unora noi. Ceea ce rezultă din aplicarea acestui scenariu
este tot o configuraţie de factură non-ierarhică, dar de o formă reprezentabilă
prin modelul organizaţiei centrate pe memorie ; în cadrul ei ar urma să prevaleze
efectele sinergice, prin consolidarea elementelor de integrare a organizaţiilor
(memorie, infrastructură de reţea, soluţii inteligente de asistare a grupurilor) ca
suport pentru comportamente parteneriale şi creative.
Al doilea scenariu este superior primului, sub aspectul tipului de demers,
dar şi al rezultatelor scontate. Cele două scenarii delimitează un continuu de
formule intermediare, nu însă hibride, ci marcate de puncte de inflexiune, care
pot interveni prin adoptarea, pe parcurs, a celui de-al doilea scenariu, în intenţia
de a continua sistematic, pe bază de proiecte, evoluţiile inerţiale, iniţial
disparate, conforme celui dintâi.
In primul rând, Economia bazată pe cunoaştere însemnă o provocare a
viitorului. In al doilea rând, Economia bazată pe cunoaştere reprezintă chiar
viitorul. România nu are nici o alt şansă decât să se adapteze noilor schimbări
economice şi sociale de pe plan mondial.