FOLCLOR. CARACTERISTICI.

CLASIFICĂRI
Folclor – totalitatea creațiilor artistice, literare, muzicale, plastice etc., a obiceiurilor și a
tradițiilor populare ale unei țări sau ale unei regiuni.
Folcloristică – știință care se ocupă cu studiul sistematic al folclorului.
Folclorul conține, în formă de maximă concentrare, esențele vieții spirituale ale poporului. Din
tezaurul creațiilor folclorice moștenim cunoștințe legate de om, de lumea macro- și
microcosmică, de lumea reală sau transcendentală.
Creația populară: caracteristici

Caracter oral
Necesitatea transmiterii elementelor de cultură, mai ales a celei populare, într-un timp
îndelungat, prin viu grai, se explică prin inexistenţa, la cele mai multe dintre popoarele lumii
antice, a unor sisteme grafice.
De cele mai multe ori, păstrarea faptelor de folclor s-a realizat prin memorizare.
O consecinţă firească a oralităţii o constituie instabilitatea, variabilitatea operelor
populare. Fiecare interpretare a generat un text nou, pentru că fiecare transmiţător/ interpret a
simţit nevoia să-i confere o nuanţă nouă. Astfel se explică de ce numeroase variante conţin
schimbări de formă şi, adesea, de conţinut faţă de textul considerat prototip. Prin compararea mai
multor variante ale aceluiaşi fapt folcloric se poate observa efortul conştient al interpretului de a
realiza un progres faţă de variantele anterioare. Desigur, inovaţia pe care el o aduce primeşte
atributul valoric numai dacă ea corespunde gustului colectivităţii care o acceptă şi o asimilează.
În condiţiile oralităţii, asimilarea şi stabilizarea inovaţiei, care este un „plus valoric” realizat de
interpret generează permanenta „şlefuire” a creaţiilor populare.
Oralitatea reprezintă însuşirea cea mai importantă a folclorului şi, cum afirma Radu
Niculescu, „condiţia prealabilă a tuturor celorlalte proprietăţi ale fenomenului.

Caracter colectiv
Situată într-o poziţie antinomică faţă de creaţia cultă, care prin excelenţă este individuală,
creaţia folclorică se caracterizează prin „factura sa colectivă”, fiind expresia spirituală a unei
colectivităţi. Aceasta nu diminuează rolul individului talentat, care creează conform cutumei,
utilizând un material lexical şi un model structural tradiţionale, create anterior de nenumăraţi
interpreţi. Prin urmare, se poate vorbi în folclor de creaţie individuală numai în stadiul incipient
al acesteia, deoarece o dată ce este absorbită de colectivitate îşi pierde personalitatea iniţială.
Individul talentat creează opera care este apoi asimilată de colectivitatea în cadrul căreia se
păstrează prin circulaţie şi este supusă reînnoirii până atinge perfecţiunea formei. De fiecare dată
când este reluat un text folcloric, el capătă elemente noi, şi din acest motiv, el nu va fi cântat /
vorbit în aceeaşi manieră, chiar dacă nu există intenţia de a-l schimba. O stare sufletească,
entuziasmul sau oboseala, influenţele unei tovărăşii vesele şi componenţa ei (oamenii singuri,
sau fete şi băieţi tineri, sau doar fete), locul însuşi unde este spus (casă particulară sau cârciumă):
totul influenţează textul folcloric, modul de executare... Cu alte cuvinte, la crearea textului
folcloric participă o întreagă colectivitate.
Răspândirea unei teme folclorice într-un spaţiu mai amplu şi circulaţia ei de-a lungul
timpului îi imprimă un caracter colectiv mai pronunţat. Caracterul colectiv este strâns legat de
tradiţie, întrucât faptele folclorice, fiind supuse permanent modelării, inserarea de noi elemente
nu este acceptată dacă acestea nu corespund normelor cutumei. Păstrătoarea tradiţiei este
colectivitatea care participă la manifestările folclorice şi determină o anumită atitudine din partea
creatorului/ interpretului. Acesta asimilează şi transmite elementele tradiţionale în funcţie de
faptul folcloric pentru care manifestă înclinaţie artistică şi pentru care se specializează. Astfel,
naratorul de basme, de snoave, se deosebeşte de interpretul baladei, al doinei, de bocitoare etc.
Deci, se poate vorbi şi în domeniul folclorului, nu numai al literaturii culte, de o specializare într-
un anumit gen şi chiar într-o anumită specie. Ca atare, nu întreaga colectivitate este creatoare, ci
unii „dintre reprezentanţii ei, care contribuie la „desăvârşirea” operelor populare. Fiecare
interpret se perfecţionează în faptul folcloric preferat, îl modelează cu mijloace de expresie
specifice şi îl transmite într-o formă nouă. Astfel au apărut variantele prin care se diferenţiază
stilistic nu atât creatorii între ei, cât, mai ales, colectivităţile din diverse regiuni şi epoci.
Caracterul colectiv, aflat în strânsă legătură cu tradiţia, are un rol major în conturarea
mentalităţii, a spiritualităţii unui popor, relevate în creaţiile artistice.

Caracter tradițional
Fără a diminua valenţele estetice ale operelor folclorice, tradiţia alături de celelalte
trăsături distinctive defineşte modalitatea de existenţă a acestora în spaţiu şi în timp. Chiar dacă
şi în cazul literaturii culte putem afirma că există o tradiţie, aceasta nu se manifestă atât de
pregnant, atât de puternic ca în cazul „literaturii tradiţionale”, pe care o particularizează.
În folclor, inovaţiile sunt determinate de evoluţia socială a colectivităţii. Cu cât o
comunitate este mai receptivă la înnoire, considerată factor al progresului, cu atât ea va renunţa
mai repede la tradiţie. Ca atare, faţă de factorul tradiţional şi de cel novator, atitudinea
colectivităţilor se manifestă diferit. Ovidiu Bîrlea nota că „tradiţia se conservă mai îndelung la
periferia culturii naţionale, ariile laterale fiind mai conservatoare, mai „înapoiate”, inovaţiile
petrecându-se în zonele centrale.” De aceea, în unele sate şi chiar zone, domină elementele
tradiţionale, în timp ce în altele, mai ales în cele situate în apropierea oraşelor, se impun
elementele novatoare. Procesul de inovaţie a faptelor folclorice a impus în ultimele două secole
coexistenţa vechiului şi noului. Astfel, alături de secvenţe ritualice, tradiţionale, în cadrul nunţii
au apărut şi altele moderne, alături de creaţii foarte vechi (basmul fantastic, doina) există şi
creaţii mai noi (snoava, romanţa, bancurile) şi chiar la nivelul aceleiaşi creaţii populare pot fi
întâlnite „variante mai fidele tradiţiei şi variante mai bogate în elemente noi de conţinut şi
structură.”

Caracter anonim
Alături de oralitate, anonimatul constituie una dintre trăsăturile distinctive ale creaţiei
folclorice. Întrucât creatorul/ interpretul popular relevă sentimente şi idei ale reprezentanţilor
unei întregi comunităţi şi nu ale sale, personale, numele lui nu prezintă importanţă. Creaţia în
sine este aceea care primează în mentalitatea colectivităţii păstrătoare a valorilor culturale
populare. Anonimatul s-a impus „pe măsură ce s-a instituit şi accentuat însăşi diferenţa dintre
cultura orală şi cea scrisă.” Această trăsătură a folclorului este o consecinţă firească a oralităţii şi
a caracterului colectiv. Conştiinţa individuală se întrepătrunde în mod imanent cu cea colectivă.
Întrucât creaţia şi receptarea faptului folcloric sunt concomitente, individul talentat beneficiază
în actul creaţiei (el creează în timpul execuţiei) de sugestiile din partea publicului, pe care le
inserează în creaţie. Deci este vorba de o „operă” colectivă.
Chiar dacă s-a întâmplat ca numele autorului să însoţească produsul folcloric, după un
timp relativ scurt şi o dată depăşită zona în care era cunoscut, s-a pierdut sau a coborât într-un
termen generic. Ovidiu Bîrlea menţionează că a circulat în Muntenia, în perioada interbelică, o
2
melodie de joc remarcabilă, intitulată după numele celui care a compus-o, un talentat lăutar, hora
Calului. În scurt timp, a devenit hora lui Calu şi apoi hora calului...
Au existat şi situaţii când ţăranii talentaţi şi-au notat în caietele personale textele create de
ei, menţionându-şi numele, dar acesta nu s-a păstrat în circuitul oral, în afara colectivităţii
respective. Manifestarea de a atribui paternitate unei opere populare are caracter strict oral. În
ampla circulaţie în timp şi spaţiu, faptele folclorice rămân anonime.

Caracter sincretic
La nivelul folclorului, sincretismul se manifestă ca un fenomen organic, complex,
implicând existenţa simultană a mai multor forme de artă. De notat că sincretismul nu reprezintă
o caracteristică exclusiv folclorică, întrucât îl regăsim şi la nivelul culturii cărturăreşti „majore”,
filmul, teatrul, opera fiind prin excelenţă sincretice.
În desfăşurarea majorităţii faptelor ritualice de folclor, alături de vers, melodie şi dans
uneori, se apelează la gesturi magice care le conferă un veritabil caracter spectacular (Pluguşorul,
colindele, descântecele). În procesul de creaţie a doinelor, a baladelor, în general a cântecului
popular, un rol esenţial îl deţine melodia. Între vers şi muzică se creează corespondenţe care „le
pun în anumite relaţii, inteligibile pentru public, şi care exprimă, cât mai adecvat,
intenţionalităţile artistice ale cântăreţului.”
Datorită sincretismului, mesajul diferă de la o categorie folclorică la alta, diferenţele fiind
generate de necesitatea sincronizării limbajelor utilizate. De exemplu, în cântecele populare
accentul unor termeni este altul decât cel uzual, pentru că este impus de sincronizarea cu accentul
melodic. Aceeaşi motivaţie implică adesea introducerea în vers a unor cuvinte cu sau fără
semnificaţie la nivelul lexical („măi”, „hăi”). Basmele au fost şi ele creaţii sincretice, deoarece în
povestitul popular, naratorul apela şi la mijloace de expresie metalingvistice (mimică, gest). Un
element se completează cu celălalt, toate formând un întreg în care neconcordanţele,
discontinuităţile nu mai pot exista. Faptele folclorice se încadrează acelui „complex expresiv” ale
cărui părţi se află într-o permanentă şi obligatorie interdependenţă.

Caracteristicile folclorului determină funcțiile acestuia: estetică; educativă;

moralizatoare; comemorativă

Creația populară: criterii de delimitare

a) după modalitatea de realizare

- folclor literar
- folclor muzical
- folclor coreografic
- teatru popular
- artă populară
- „științe” populare

b) după funcționalitate (ne referim doar la folclorul literar)

- folclorul de ritual și ceremonial (poezia obiceiurilor calendaristice, poezia obiceiurilor
existențiale, cântece de leagăn, descântece)
- folclorul neritualuc (lirica populară, eposul popular, folclorul copiilor, paremiile/
aforistica)

3
 c) după structură (folclorul literar)
- genul liric (doina, cântecul liric, strigături)
- genul epic (cântecul epic, balada, legenda, basmul, snoava, anecdota)
- genul dramatic (vicleimuri/ irozii, jocul cu măști)
- folclorul copiilor (numărători, cimilituri, frământări de limbă etc.)
- speciile folclorice mici: paremiile – proverbe, zicători, ghicitori; stigături)

Influența exercitată de folclorul literar asupra literaturii artistice

a) nivelul formelor de organizare
• Preluarea speciilor folclorice (de ex., basmul – M. Eminescu, I. Creangă, I. Slavici;
legenda – V. Alecsandri, D. Bolintineanu; balada – Gh. Asachi, G. Coșbuc; doina – V.
Alecsandri, M. Eminescu, G. Coșbuc etc.)

b) nivelul fondului tematic și de motive

• Preluarea unui fond tematic și de motive consolidat de folclor, în care anumite teme au
căpătat consistența unor mituri fundamentale (mitul mioritic – M. Sadoveanu „Baltagul”,
al creatorului – L. Blaga „Meșterul Manole”, al Zburătorului – H. Rădulescu
„Zburătorul”, M. Eminescu „Luceafărul” etc.)

c) nivelul stilului
• Preluarea unor forme stilistice proprii liricii sau epicii orale (cuvinte, expresii, proverbe,
zicători etc.) cu intenția de a obține anumite efecte estetice (stil oral, paremiologic etc.- I.
Creangă, M. Sadoveanu ș.a.)

Etape și modalități de preluare a folclorului de către literatura cultă

I. În literatura veche, creațiile folclorice sunt preluate intuitiv, deși lui I. Neculce îi datorăm
prima culegere de legende istorice, lui D. Cantemir prima schiță a mitologiei românești și a
formelor vieții rurale, iar lui I. Golescu – prima culegere de proverbe și zicători românești

II. Sub influența romantică folclorul literar este preluat doctrinar, pragmatic. Interesul
accentuat si organizat fata de creația folclorică este o manifestare specifică romantismului,
determinată de necesitatea adâncirii formelor concrete și reale ale vieții, de a sublinia
particularul prin coloritul local, de a explora și a promova fondul specific național (vezi
„Introducție” la „Dacia literară” de M. Kogălniceanu). Dar 48-tiștii sunt atrași de
decoratismul folcloric.

III. Se produce descoperirea valorii poetice a textelor folclorice. Schimbarea de optică se

observă și prin compararea culegerii de folclor a lui V. Alecsandri cu cele întocmite de Ov.
Densuseanu sau L. Blaga

Treptele asimilării folclorului:

• mediul (contactul direct)

• culegerea și transcrierea folclorului
• contactul livresc
• prelucrări și imitații în gen popular
• scrieri originale de inspirație folclorică

4
 LIRICA POPULARĂ
Exemple: http://poeziipopulare.blogspot.md

DOINA. Specie a liricii populare și a folclorului muzical românesc, care exprimă un

sentiment de dor, de jale, de revoltă, de dragoste etc., preluată și de poezia cultă.
Ca formă de poezie cântată (specie folclorică sincretică), doina este atestată pretutindeni
la poporul român, dar cu denumiri diferite: în Muntenia - ,,cântec de codru”, ,,cântec de frunză;
în Oltenia - ,,cântec lung” sau ,,prelungat”, ,,de coastă”, ,,oltenesc”, ,,haiducesc”, ,,ca pe vale”; în
Bihor - ,,hore”; în Maramures - ,,horie lungă” sau ,,duină”; în Salaj, termenul cel mai des folosit
este de ,,hore”, ,,hore trăgănată”, ,,cântec din bătrâni”, având ca acompaniament vioara.
Doina (clasificare tematică): de dragoste, de jale, de dor, de voinicie, de haiducie, de
cătănie, de înstrăinare, păstorească etc.
Termenul de ,,doină” s-a impus mai cu seamă, datorită lui Vasile Alecsandri care o
definește astfel: ,,Doinele cuprind toate cântecele de doruri, de iubire și de jale”. Printre creaţiile
populare culese de V. Alecsandri în vol. „Poezii populare ale românilor” se numără şi poezia
Doina (vezi comentariul literar)
Trăsăturile doinei:
• exprimă direct, profund și intens o varietate de sentimente, idei, aspirații
• se inspiră din viața poporului român și are o tematică variată
• reflectă comuniunea omului cu natura
• reflectă atitudinea omului față de viață și moarte, scurgerea timpului

CÂNTECUL LIRIC
 este expresia multiplă și nuanțată a vieții, mentalității, gândurilor și năzuințelor poporului;
 substanța fondului imaginar este dominată de capacitatea omului simplu de a surprinde toate
trăirile în cele mai variate determinări, pornind de la concretism, până la o generalizare lirică
profundă:
„Te lasă, te lasă, Te lasă, te lasă,
Salcie pletoasă, Salcie pletoasă,
Să te-apuc cu mâna, Să te bată vântul,
Să-mpletesc cununa, Să săruți pământul,
S-o port totdeauna. Să-mi umbrești mormântul.”
(Este cântecul omului care-și caută liniștea, obosit de suferință; este tragismul unei existențe.)
Clasificarea cântecului liric: de înstrăinare, satiric, de lume (de dragoste), de seceriș, de pahar,
de leagăn etc.
Unii exegeți consideră cântecul de leagăn o specie folclorică aparte, având în vedere
funcționalitatea acestuia – este creat dintr-o necesitate general-umană de natură practică ca
mijloc eficient de realizare pentru copilul nou-născut a atmosferei de linişte, de stimulare a
procesului adormitului. Sintetizează funcţii multiple: liniştire şi adormire, terapeutică,
comunicativă, socială, etică, estetică ş.a.
Conţinutul poetic tratează frecvent următoarele subiecte: îndemn la somn, dragostea
mamei pentru copil, mediul înconjurător, cunoaşterea pe sine, proiecte de viitor, pentru fată,
pentru băiat, ş.a. Este caracteristic utilizarea formulelor onomatopeice specifice – a, ai, nani. lui,
5
liuliuţu, ş.a., care pot să se repete pe parcursul creaţiei, să alterneze cu versurile ce au un conţinut
concret sau să le substituie. O particularitate în interpretarea cântecului de leagăn este
intercalarea textului cântat cu cel rostit în şoaptă. Textul poate fi improvizat.

Conținutul imagistic al cântecului liric: Natura (raportul om – natură); Munca

(păstoritul și agricultura); Motive sociale (relații și conflicte). Imaginile se întâlnesc atât aparte,
cât și intercalându-se:
Ex.: Frunză verde di săcară, / Toate plugurile ară, / Numai plugul badiului, /
Stă în vârful dealului./ Nici nu suie, nici coboară, / Să-și vadă boierii să moară.

POEZIA OBICEIURILOR CALENDARISTICE

Modalități de clasificare:
I. Obiceiuri de iarnă, obiceiuri de primăvară-vară, obiceiuri de toamnă
II. a) Obiceiuri calendaristice cu dată fixă (Colindele, Plugușorul, Sorcova, Drăgaica)
/ b) Obiceiuri calendaristice cu dată mobilă (Paparuda, Caloianul, Cununa)

Cele mai multe dintre obiceiurile poporului român se desfășoară:

• la o dată fixă (Drăgaica (Sânzienele) - 24 iunie, Armindeni (ziua pelinului) - 1 mai) sau
• într-un interval de timp bine determinat (Căluşul – în săptămâna Rusaliilor, colindatul –
din ajunul Crăciunului până la Anul Nou sau chiar până la Bobotează);
În folclorul românesc, „ciclul celor 12 zile care formează sărbătoarea Anului Nou este cel
mai important ciclu sărbătoresc popular tradițional, cel mai bogat şi colorat prilej de manifestări
folclorice.” (Mihai Pop) Obiceiurile de Anul Nou cuprind: Colindele, Plugușorul, Sorcova,
Vasilca, jocuri cu măști (Cerbul, Turca, Brezaia, Capra sau Malanca), jocuri de păpuși, dansuri
precum Călușerii, Căiuții, teatrul popular religios (Vicleimul sau Irozii), teatrul popular cu
tematică haiducească.
Ne vom referi doar la obiceiurile care cuprind și texte poetice.

Obiceiuri calendaristice cu dată fixă

COLINDATUL
• datină perpetuată din perioada precreștină, care se practică în preajma Crăciunului și
Anului Nou;
• participă copii, flăcăi organizați în cete, bărbați până la o anumită vârstă, rareori femeile,
(mai nou, fetele şi băieții împreună;
• ceata se organizează cu câteva săptămâni înainte, în preajma datei de 6 decembrie: își
alegeau vătaful/judele (conducătorul), goaga (gazda grupului), ajutorul vătafului (cel
care strângea banii sau darurile). Grupul de colindători își pregătea apoi repertoriul,
angaja un instrumentist, iar în final împărțea darurile primite.

Colindele
• se cântă în preajma Crăciunului și Anului Nou și sunt legate de obiceiul colindatului;
• semnificația o constituie transmiterea mesajului de bun augur destinatarilor;

6
 • În textul colindelor (care cuprinde între 20 și 60 de versuri) s-au infiltrat diverse elemente
mitologice şi păgâne, ceea ce atestă arhaicitatea lor;
• unele au o sumedenie de variante și versiuni, potrivit diferitelor regiuni și graiuri;
• colindele religioase nu trebuie confundate cu cântecele de stea, specifice sărbătorilor
creștine de iarnă. În acestea este glorificat Iisus, iar în colinde accentul se pune pe
preamărirea stăpânului casei şi a membrilor familiei lui;
• colinda românească a intrat în patrimoniul UNESCO.

Tipologia colindelor
a) conform vârstei colindătorilor:
• Colindele copiilor sunt niște urări glumețe, cuprinzând doar vestirea sărbătorii şi
urările de belșug. Fără pretenții de mare artă, aceste colinde copleșesc publicul prin
sinceritatea şi prospețimea lor
• Colindele cetelor de flăcăi sau oameni vârstnici adesea sunt acompaniate de
diverse instrumente muzicale şi se transformă în adevărate spectacole în aer liber.
Acestea frapează ascultătorii prin mesaj artistic, melodie, particularități ale vocii

Colindele copiilor:
Textul are structură fixă şi este repetat la fiecare casă fără modificări:
Bună dimineața la Moș Ajun. Ne dați ori nu ne dați?
Într-un ceas bun. Sau plecăm supărați?
Dacă gospodarii întârziau să-i primească, ei cântau astfel:
Am venit şi noi odată Sănătoși să vă găsim.
La un an cu sănătate, Ne dați, ne dați,
Şi la anul să venim Ori nu ne dați?
Uneori, în colindele copiilor, sunt amintite şi darurile pe care le așteaptă de la gazde:
Bună ziua lui Ajun, Că-s mai bune,
Că-i mai bun-a lui Crăciun, Dă-ne nuci,
Că-i cu miei, cu purcei, Că-s mai dulci,
Cu copiii după ei, Dă-ne poame,
Buni sărsărăi! Că ni-i foame
Dă-ne alune, Că suntem piţărăi!

Colinda este diferită de Cântecul de Stea care care se cantă, numai de către copii, începând
cu prima zi a Anului Nou. Cântecele de stea au în centru pe Iisus Hristos şi pe Fecioara Maria,
Viflaimul (Bethlehemul) şi Rusalimul (Ierusalimul). Colindele au o altă metrică şi un conţinut
laicizant, cu „ne daţi ori nu ne daţi”.

Colindele de ceată (propriu-zise)

Aceste colinde au un grad mai mare de individualizare, urătorii selectând pentru fiecare familie
textele adecvate.
„Am plecat să colindam Au plecat la vânătoare Căprioare n-au vânat
Domn domn să-nalțăm,  Domn domn să-nalțăm,  Domn domn să-nalțăm,
Când boierii nu-s acasă Să vâneze căprioare Au vânat un iepuraș
Domn domn să-nalțăm…  Domn domn să-nalțăm…  Domn domn să-nalțăm.”
Adesea, universul uman prezentat în colinde se situează la granița dintre real şi fabulos:
„Până june chibzuia, Om merean de pe pământ?
Leu din somn se pomenea, Eu am venit să te-ntreb
Şi din gură-aşa-mi grăia: Sau în puşti să ne puşcăm,
Da tu june, ce-ai gândit Sau în săbii să ne tăiem
De la mine ai venit, Sau în lupte să ne luptăm?”
(Colind „pentru flăcău”)
7
 b) după principiul tematic
În colinde se îngemănează prilejul de a glorifica viața oamenilor cu preocupările şi
îndeletnicirile lor cotidiene, pe de o parte, cu îndemnul moralizator la fapte bune, la măsură şi
cumpătare în toate, la bunăvoință, dărnicie, ospitalitate, pe de alta.
 Colinde de tip general – cosmogonice (despre facerea lumii); laice (pentru întreaga familie);
religioase „…colindele religioase sunt expresia literară a ofensivei Bisericii împotriva
fondului de colinde precreștin.” (Petru Caraman)
Structura narativă a colindelor religioase este mai apropiată de epic, colindătorii
asumându-şi rolul de mesageri ai divinității:
„După dealul cel mai mare, / Unde soarele răsare, / Este-un mândru feredeu / Şi se scaldă
Dumnezeu, / Tot se scaldă / Şi se-ntreabă: / Ce-i mai bun pe ist pământ? / Nu-i mai bun / Ca
calul bun, / Că te duce / Şi te-aduce. / Iar se scaldă / Şi se-ntreabă: / Ce-i mai bun pe ist
pământ? / Nu-i mai bun / Ca boul bun, / Că răstoarnă brazdă neagră / Şi revarsă pâine albă./
Iar se scaldă / Și întreabă… … … … ”
Noi umblăm şi colindăm / Pe la gazde ne-nchinăm, / C-aşa-a lăsat Dumnezeu... / Streşină de
busuioc, / Da-v-ar Dumnezeu noroc…..”

Colindele religioase sunt de origine populară, spre deosebire de cântecele de stea care sunt
de origine cultă.
 Colinde de tip special – pentru părinți, pentru gospodar/ gospodină, pentru logodiți și tineri
însurăței, pentru fete / flăcăi, pentru păstori/ vânători / pescari / soldați etc.

PLUGUȘORUL (înainte, începutul Anului Nou era considerată ziua de 1 martie)

 Plugușorul este la origine ceremonialul primei brazde practicat de către căpetenia obștei
patriarhale.
 Ceata urătorilor poate cuprinde 2 – 20 de flăcăi sau bărbați proaspăt căsătoriți.
 Obiceiul este sincretic (urarea în versuri și prezentarea istovitoarei activității agricole; se
creează o atmosferă de spectacol).
 Recuzita: un plug împodobit, tras de 2 sau 4 boi (în ultimele decenii, plugul a fost înlocuit cu
unul în miniatură sau cu unul simbolic) şi un buhai (vas de lemn de formă cilindrică, acoperit
într-o parte cu o piele de oaie sau capră, bine întinsă, legată cu un cerc; prin mijlocul pieii se
introduce o şuviţă de păr de cal; un urător ţinea buhaiul, iar altul, cu degetele umezite cu apă
sau borş trage şuviţa de păr care produce un zgomot ce imită mugetul taurului), bice,
clopoţei, tălăngi.

Plugușorul se recită (nu se cântă). E un poem lung de circa 500 de versuri, în care este
dezvăluit întregul proces de producere a pâinii: de la prima brazdă şi până la coptul colacilor;
rostirea textului este completată de gesturi cu valențe simbolice, semnificând belșugul,
bunăstarea (un gest ritualic, în mare parte astăzi dispărut, era tragerea unei brazde la poarta sau
în curtea celui căruia îi era destinată urarea şi aruncarea semințelor în acel loc); protagoniștii sunt
badea Vasile, badea Traian, nevasta lui, fete tinerele, babe, fierarul, morarul etc. Tonul narațiunii
îmbină elementul apoteotic cu cel umoristic, comic:
„Aho, aho, copii şi frați / Stați puțin şi nu mânați / Lângă boi v-alăturați / Şi cuvântu-mi
ascultați: / S-a sculat mai an / Bădica Traian / Ş-a încălecat / Pe-un cal / Cu numele de Graur /
Cu șaua de aur / Cu frâul de mătase / Cât vița de groase / Şi-n scări s-a ridicat / Peste câmpuri
s-a uitat / Ca s-aleagă loc curat / De arat şi semănat / Şi curând s-a apucat / Câmpu neted de
arat…;

8
iar deznodământul acestei epopei se axează pe urările de belșug, sănătate, armonie în familie:
Să vă fie casa, casă;/ Să vă fie masa, masă;/ Tot cu mesele întinse/ Și făcliile aprinse./Și la anul
să trăiți, / Sa vă găsim înfloriți,/ Ca merii,/ Ca perii,/ În mijlocul verii,/ Ca toamna cea bogată /
De toate-ndestulată./ Aho, aho!”

SORCOVA

 Cu Sorcova merg mai mult copiii.

 Numele de „Sorcova” e de etimologie bulgară: „surov” – „verde fraged” („verde crud”) –
aluzie la ramura abia îmbobocită.
 Această ramură face parte din recuzită: crenguță de pom, împodobită cu flori artificiale şi cu
cordele (un fel de baghetă magică) cu care cei care sorcovesc lovesc ușor pe umărul celor
felicitați şi rostesc o Urare.
Esența sorcovei este asemănătoare în toate regiunile folclorice, cu unele adăugiri, însă urarea
propriu zisă este aceiași: „Sorcova Veselă, / Să trăiți / Să-nfloriţi, / Ca un măr, / Ca un păr, / Ca
un fir / De trandafir. / Câte pietricele / Atâtea mielușele, / Câți bolovani, / Atâția cârlani; / Câte
cuie sunt pe casă, / Atâția galbeni pe masă…. …. … La anul / Şi la mulți ani!”
Ca şi în cazul celorlalte obiceiuri legate de sărbătorile de iarnă, şi aici avem a face cu un
ritual a cărui funcţie este augurală, bazat însă pe magia de contact, căci, păstrând urme ale
mentalităţii mitice, oamenii credeau că prin atingerea cu o ramură a unui arbore li se transmite
forţa energetică a acelui arbore considerat sacru, iar aceasta este stimulată de forţa incantatorie a
cuvântului.

SÂNZIENELE
(drăgaica, dârdaica, regina holdelor, mireasa, împărăteasa, stăpâna surorilor) (24 iunie)

 Cel dintâi care a descris obiceiul este Dimitrie Cantemir, în monografia „Descrierea
Moldovei”.
 Numele "Sânziene" se referă la trei elemente strâns legate între ele: zâne bune, extrem de
harnice în noaptea Sânzienelor; flori galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori
având importante atribute magice; chiar sărbătoarea de pe 24 iunie.
 Potrivit credinței, sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24
iunie, cântă şi dansează, împart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile căsătorite,
înmulțesc animalele şi păsările, umplu de leac şi miros florile şi tămăduiesc bolile şi
suferințele oamenilor.
 Din spicele de grâu, sânziene şi alte plante, fetele îşi făceau cununi cu care se împodobeau şi
jucau dansul Drăgaicei (Sânsienelor).

Elemente literare:
Sânzienele îşi au originea într-un străvechi cult solar. R. Vulcănescu notează că fetele şi
băieții care vor să se căsătorească, în unele sate, se adună în seara dinaintea zilei de Sânziene,
băieții fac ruguri, aprind facle şi toți se învârtesc în sensul mișcării soarelui la apus, strigând:
„Du-te soare, vino lună, / Sânzienele îmbună, / să le crească floarea floare, / galbenă
mirositoare, / fetele să o adune / să le prindă în cunune, / să punʼ la pălărie / struţuri pentru
cununie. / Boabele să le răstească, / până-n toamnă să nuntească”.

9
 Pe 24 iunie, în zori, grupurile de flăcăi merg prin sate „cu struțuri de sânziene la pălărie”,
acest fapt reliefând că „le-a căzut coronița pe hornuri”, acelor fete care îi interesează. Ei strigă în
cor la porțile fetelor nemăritate: „Du-te, lună, vino, soare / că tragem la-nsurătoare, / Cununile
neursite/ zac sub hornuri azvârlite, Hai, frumoaselor, ce stați,/ zâne să nu rămâneți! / Că venim
după pețit, / până nu v-ați răzgândit!“
Potrivit credinței populare, plantele colectate în această zi de sărbătoare își dovedesc în
mod deosebit calitățile vindecătoare şi pot fi utilizate cu maxim succes în descântecele de
dragoste şi chiar pentru prezicerea viitorului.

Obiceiuri calendaristice cu dată mobilă

PAPARUDA (papaluga, păpăluga, peperuie, matahulă, băbăruţă, babarugă, dodoloaie etc.,)
 este un obicei de invocare a ploii în timpul secetei, paparuda fiind identificată cu „o zeiță
pluviometrică.”
 Prima consemnare a obiceiului o întâlnim în monografia Descrierea Moldovei de D.
Cantemir

Secvențe ritualice ale ceremonialului

 constituirea cetei Paparudei din fetițe/fete nemăritate, fiind considerate caste, pure și alegerea
Paparudei (uneori putea fi un flăcău/băiat, o femeie gravidă);
 confecționarea costumului din frunze de brusture, boz sau de alte plante și îmbrăcarea
Paparudei cu costumația vegetală;
 pornirea alaiului pe ulițele satului, căutând, dansând şi bătând din palme;
 udarea cu apă a întregului alai de către oamenii din fiecare gospodărie, având „menirea de a
ajuta rodirea prin provocarea ploii” (uneori Paparuda îi stropește cu apă pe cei întâlniți, apoi,
imitând ploaia, se scutură de apă);
 primirea darurilor (bani, alimente);
 retragerea cetei în locul unde Paparuda a fost îmbrăcată (lângă o fântână, pe marginea unui
rău, pârău etc.); persoana care a îndeplinit rolul zeității se dezbracă de costumația vegetală,
apoi o aruncă în apă; urmează „scalda” rituală a grupului şi împărțirea darurilor primite.

Texte poetice
I. „Paparudă, rudă, / Vino de te udă, / Ca să cază ploile / Cu gălețile, / Să dea
porumburile/ Cât gardurile / Şi să crească spicele / Cât vrăbiile, / Să pornească pătulele, /
Paparudele!”
II. „Papalugă, lugă, / Stai în sus şi udă / Şi scornește ploile / Şi rodește holdele. / Ne suim
la ceriu, / Să deschidem ceriu, / Să ploaie ploițe, / Să crească holdițe, / Să le secerăm, / Să
le măcinăm. / Să facem colaci / Să dăm la săraci,/ Să facem păpușă,/ Să dăm la mătușă, / Să
facem covrigi, / Să dăm la voinici. / Şi-o găleată nouă, / Şi-o mână de ouă, / S-un stuc de ureche,
/ Ş-un stuc de slănină, / Ş-un blid de făină.”
 În unele zone, Paparudele trebuie să țină, într-o anume zi, „Dansul Paparudelor". Această
zi era, de obicei, în joia a patra de după Paște sau, în alte zone, odată cu „dezgroparea”
Caloianului.
 În vreme de secetă, acest obicei se repetă şi în iunie şi iulie.
 Exista credința că acelei case unde nu joacă Paparudele nu îi va merge bine în vara ce
urmează.
10
  Frunzișul cu care se îmbracă Paparudele e bun de leac, dar numai până la ziua lor. După
ce trece Ziua Paparudei (a dansului Paparudelor), ierburile de leac nu mai au nicio putere.

CALOIANUL (scaloianul, ienele, tatăl soarelui, săntilie, Maica Domnului, zâna, scaloiana,
mama secetei, muma ploii etc.)

Scenariul obiceiului are la bază secvențele ritualice ale ceremonialului de înmormântare

 se constituia o ceată din copii sau fete nemăritate (mai rar o femeie căsătorită, de obicei
însărcinată) care confecționează păpușa ce putea atinge 50 de centimetri;
 caloianul era așezat pe o scândură sau într-o cutie de lemn în formă de sicriu; un copil
juca rolul preotului, altul al dascălului etc.;
 înmormântarea avea loc într-un loc secret (pe malul unei ape); păpușa împodobită cu flori
şi cu lumânări aprinse era lăsată să plutească pe apă; în locurile unde nu există o apă
curgătoare sau stătătoare, caloianul era dus la o fântână, stropit cu apă şi îngropat lângă
aceasta;
 după îndeplinirea ceremonialului funerar, se făcea pomană, care se încheia, în unele sate,
cu hora Caloianului, la care puteau participa şi ceilalți membri ai colectivității.
Variantă a cântecului
„Caloiene, Iene, / Caloiene, Iene, / Du-te-n cer şi cere! / Să deschidă porțile,/ Să sloboadă
ploile,/ Să curgă ca gârlele, / Zilele şi nopțile, / Ca să crească grânele./ Caloiene, Iene, /
Caloiene, Iene,/ Cum ne curg lacrimile, / Să curgă şi ploile,/ Zilele şi nopțile, / Să umple
șanțurile, / Să crească legumele / Şi toate ierburile. / Caloiene, Iene, / Caloiene, Iene,/ Du-te-n
cer la Dumnezeu, / Ca să plouă tot mereu, / Zilele şi nopțile, / Să dea drumul roadelor, /
Roadelor, noroadelor, / Ca să fie îmbelșugată, / Țara toată, lumea toată!”
 După înmormântare, Caloianului i se face pomană, timp în care este bocit din nou:
Iene, Scaloiene! Apă multă şi vin mult
Tinerel te-am îngropat, Să dea Domnul ca un sfânt,
De pomană că ţi-am dat, Apă multă să ne ude,
Să ne facă poame multe!
 A treia zi, după ce l-au înmormântat, fetele se adună iarăși, se duc la locul unde a fost
înhumat, îl dezgroapă şi-l bocesc:
Caloiene, Ene, Cu inima friptă, arsă,
Mă-ta te căta Prin pădurea rară,
Prin pădurea deasă, Cu inima friptă, amară!
 Uneori erau confecționate două păpuși (doi mesageri), Caloian şi Caloiana sau Mama
Ploii şi Tatăl Soarelui. Fiecare avea un mesaj: „Ea să aducă, El să oprească ploile pe
pământ.”

CUNUNA (grâului) - rit închinat fertilității (buzduganul, peana, crucea, barba popii, barba lui
Dumnezeu)
 Obiceiul este consacrat grâului – simbol al hranei, al morții şi al învierii, simbol vegetal
sacru
 Ritualul este foarte vechi și răspândit mai ales în Transilvania
11
  La desfășurarea lui, era antrenată întreaga colectivitate rurală care mergea la secerat

Obiceiul se desfășura după un anumit ritual:

 Când grâul era copt şi gata de cules, se organizau clăci de seceriș, la care participau, de
obicei, tineri, fete şi flăcăi.
 Îmbrăcați în haine de sărbătoare, ei se adunau în zorii zilei respective la casa săteanului
pentru care lucrau şi, însoțiți de lăutari, plecau pe câmp;
 De cele mai multe ori, secerișul se termina în aceeași zi. După ce tinerii secerători terminau
de cules grâul, fetele împleteau fie o cruce („buzdugan”), fie o cunună din cele mai frumoase
spice (în funcție de zonă), pentru a nu se lua „puterea roditoare” a holdei.
 După ce cununa era gata, un băiat/ o fată o purta de la holda de grâu și până la casa gazdei.
Pe tot parcursul drumului spre locuința gazdei se cânta „Cântecul cununii”
 Sătenii și copii satului „udau cununa” pentru a sporii și îmbogăți roadele de grâu anul viitor.
 După ce alaiul de secerători ajunge la casa gazdei, unde se va încinge o petrecere, cel care
duce cununa, este răsplătit cu bani , iar ceata de secerători se așază la masă pentru a mânca si
pentru a-și „trage sufletul” după o zi întreagă de secerat .
Cântecul cununii cunoaște două tipuri distincte cu numeroase subtipuri, toate prezentând
îmbinări ale câtorva motive tipice acestui obicei

 Unul, poate cel mai vechi, este cunoscut sub numele Dealu Mohului și se remarcă prin
deosebite imagini poetico-mitice, înfățișând disputa între „Sora soarelui” şi „Sora vântului”
(probabil reminiscențe ale unor zeități ale naturii, ale fertilității). În unele variante, finalul era
conceput sub forma unui avertisment adresat celui care nu îi răsplătește corespunzător pe
secerători.

I. „Dealu Mohului, Lumea încălzește. C-unburduf de brânză

Lunca grâului, Iar a vântului Şi la fund e frunză;
Umbra snopului. Din grai își grăia: Pe masă de in
Cine se umbrește? Eu oi fi mai mare, C-o vadră de vin,
Sora soarelui. Că frate-meu-i vânt, La fund îi pelin.
Şi cu-a vântului. El, când se pornește, Nouă de ni-i da,
Ele se d-umbreau Lumea răcorește, Dumnezeu va da
Şi se socoteau Că el de n-ar fi, Claia, găleata,
Care-o fi mai mare. Oamenii-ar muri. Mănunchiu, copu.
Iar a soarelui Oamenii la plug, Iar de nu mi-i da,
Din grai își grăia: Vitele la jug. Dumnezeu va da
Eu oi fi mai mare, Stăpâne, stăpâne, Corbu negru
Că frate-meu-i soare, Gată cina bine, Să-ți ia stogu-ntregu;
El, când se ivește, Grea oaste îți vine, Va da cioara neagră
Pe masă de pânză Snopul, feldera, Să-şi ia claia-ntreagă.”

 Într-un alt tip sunt reliefate eforturile secerătorilor, aducerea cununii la casa gospodarului;
este inserat şi îndemnul adresat de fete flăcăilor de a uda cununa spicelor şi „gazdei” de a-şi
pregăti spațiul de depozitare a recoltei

II. „Dimineață ne-am sculat, Secera-n mân-am luat

Pe obraz că ne-am spălat, Şi la hold-am alergat,

12
 Mândră hold-am secerat; Ieşiţi, ficiori, cu apa,
Holdă ca păreţile, Şi ne udaţi cununa!
Săcerat-o fetele. Ieşâţî, ficiori, cu râu
De la vârvu arşâţî Ca să ne udaţi grâu!
Vine fruntia cununii. Mătură-ţi, gazdă, podu,
Di la vârvu muntelui Mătură-l de grâu de vară,
Vine fruntea grâului. C-amuș vine din iaz vară;
Şi-aşa-i rându fetilor Mătură-l de grâu de toamnă,
Ca şi rându merilor: Că-ţ aducem din iaz toamnă,
Până-s mere mărunţele, Îţi aducem grâu frumos
Şed pă crănji înşirăţele, Ca şi faţa lu Hristos,
Dacă prind a se mări, Să fii, gazdă veselos!”
Ele prind a se rări.

Când jocul este pe sfârșite, secerătorii își iau rămas bun de la gazdă, urându-i ca anul viitor
roadele să fie mai bogate, iar ei să mai poată veni la clacă:
I.„Mulțumim la gazda nostʼ/ Că ne-o ominit frumos / Cu cină și cu lumină / Și cu dor de la
inimă”
II. „Zâua bună am plecat / Mulțamim de ce ne-ați dat / Zâua bună noi ne-om duce / Mulțamim
de gură dulce”

POEZIA OBICEIURILOR EXISTENȚIALE

Poezia obiceiurilor existențiale sau poezia obiceiurilor de familie cuprinde folclorul
literar legat de cele mai importante evenimente din viața omului: nașterea (textele ursite noului
născut), nunta (orațiile de nuntă), moartea (bocetul, Cântecul Zorilor, Cântecul Bradului). Unii
folcloriști includ în această categorie și descântecele.
Ne vom opri la acele etape și elemente ale ritrilor existențiale, care conțin folclor literar.
NAȘTEREA
Învremuirea sau intrarea omului în timp constituie primul prag în viaţă. Toate practicile
săvârşite din perioada pregătitoare şi din timpul naşterii până la botez, sunt menite să controleze
destinul şi forţele malefice, care vor să strice, să facă rău celui ce vine pe lume. Oamenii credeau
că orice inexactitate rituală poate produce dezechilibre, o violenţă manifestată în lanţ.
După ce copilul era născut, urma urarea moașei: „Acest baiat / Ce l-am ridicat / Să fie
sănătos, / Și norocos, / Și mintios, / Și voios / Și frumos, / Și învățat, / Și bogat. / Om de treabă, /
Luat în seamă.” (Moașa era aceea care, pe lângă rolul de a asista medical nașterea, practica toate
riturile (alături de nașă) în legatură cu nașterea copilului.
Înaintea botezului, la plecare naşa spunea: „Merem la biserică şi ducem un păgân”. La
întoarcere ea zicea: „Dumnezău vă ierte, am adus un creştin”. Cei din casă, când primeau
copilul ziceau: „Dumnezeu să-l ţie şi să-i deie noroc”.
Când se făcea masa de botez (cumetria), după ce se servea, în unele localități venea
moaşa şi naşa cu o farfurie cu sare şi se adresa invitaţilor: „Dragii mei oameni buni! Trebuie să
ştiţi că finul X a avut mult de lucru până a adunat prunele de a făcut răchie, şi struguri de a
făcut vin, apoi cât s-o năcăjit până a adunat grâu şi l-a dus la moară să facă făină. Dapoi cât s-
13
o trudit până ce din făină o copt pita şi plăcinta, şi o făcut prânz, iar D-voastră aţi venit la masa
gata, dară trebuie să plătim osteneala”, după care arunca bani în farfurie şi toţi invitaţi făceau la
fel.
În alte localități, pentru aceste ospeţe se făcea, în mod special, un tip de colaci lunguieţi,
numiţi „pupăză“, în ei fiind înfipţi bani de către musafiri. Nașa zicea: „Şi-n pungă mâna băgaţi/
Parale albe cătaţi/ Şi de mărunte n-aflaţi/ Chiar şi întregi să luaţi/ În pupăză le-mplântaţi“.
După cumetrie, dar uneori chiar în timpul ei, copilului i se făcea băiță, numită
„scăldăciune“ / „scălduşă“ sau „scălduşcă“. Nașa descânta copilul cu crenguța de busuioc de la
botez:
• pe la ochi „să vadă lucruri bune și frumoase”,
• pe la urechi „să audă numai învățăminte și să ia aminte la ele”,
• pe la gură „să vorbească cuvinte înțelepte și să știe a respecta pe cei din jur”,
• pe la mânuțe „să fie harnic și priceput”,
• pe piept „să fie iubitor și cu suflet mare”,
• pe cap „să fie deștept și luminat”,
• pe picioare „să îl ducă acolo unde trebuie și să îl aducă mereu acasă, lângă cei dragi”.
Moașa punea în scăldătoarea noului născut diverse plante, precum busuiocul și bujorul,
miere, un ou, untdelemn și o monedă (În Muntenia se pune și pâine, ca să crească precum pâinea
în cuptor). Tatal copilului nu participa la acest ritual, căci el intra în casă numai după ce apa din
scăldătoare a fost aruncată. Dintre bărbați, la prima baie a pruncului putea participa doar nașul.
Apa din baie era scoasă din casă cu o deosebită solemnitate. Nașa lua o lumânare aprinsă într-o
mână și în cealalată o sticlă de vin sau de rachiu și mergea în urma moașei care ducea albia cu
apă. Ea era urmată de toate femeile prezente, care se țineau de mână, dansând un dans
ceremonial și rostind strigături și paremii adecvate momentului.
Apa se vărsa într-o vale, într-un râu, iar, dacă nu exista această posibilitate, în apropiere,
în grădină, pe straturi sau în livadă, la rădăcina unui pom tânăr. După ce se varsă apa, urțndu-se
să crească copilul mare și sănătos ca pomul, moașa răsturna albia și, așezându-se pe ea, începea
să strige: „S-a răsturnat covata, / Să trăiască nepoata [mama copilului, n.a.], / Și s-a răsturnat
deodată, / Să mai facă înc-o fată. / S-a răsturnat pe-un picior / Sp mai facp și-un fecior".
După ce copilul era înfășat în scutece noi, moașa îl ducea și îl dădea mamei urându-i:
„Să fie voios, / Sănătos / Și frumos; / Lucrător, / Ascultător, / Și-ndurător; / Să trăiască / Și să
crească; / Să fie harnic foc, / Să aibă mult noroc. / Iar dumneata, cumatră, / Ca o mamă
adevarată / Să trăiești / Sp poți să-l crești / Și să-l povățuiești!"
Apoi copilul era adus nașilor așezați la masă, cu următoarea urare, care amintește de
închinarea de la început de Plugușor sau de orațiile de nuntă din Moldova: „Buna vremea la
domnia voastra, / Cinstiti meseni si gospodari, / Dar mai cu de-ales / La dumneavoastra,
cumatri mari! / Bine v-am gasit sanatosi / Si voiosi! / Iata v-aduc un fiu al dumneavoastra / De
la nanasi pocmoc, I De la Dumnezeu noroc! / Poftim, cumatra mare / Daruieste finului
dumnitale / Ce te trage inima, / Ce-i voi, ce ti-a placea!". Nasul raspunde: „Multamim, mosica
draga! / Multamim ca l-ai adus / Si-naintea mea l-ai pus. / Ian sa-l vad cit ii de mare / De istet si
de frumos / De voinic si sanatos! / Poftim, mosica draga”.

Urma un nou act al ceremonialului: se mimau diferite munci, diferite profesii, pentru ca
nou-nascutul să aiba noroc de ele, se ara cu niște bețe, se cosea, se făceau căpițe, se torcea, se

14
cosea etc. După ce și acest ultim act al ritului era terminat, moașa invita femeile care doreau să
aibă copii să sară peste covată: „Hai, săriți peste covată, / S-aveți și voi câte-o fată. / Săriți cam
năltișor, / S-aveți și cîte-un fecior”.

A doua zi după cumetrie (sau chiar în timpul cumătriei), părinții copilului făceau
închinarea colacilor nașilor și rosteau o oraţie, potrivită acestui moment. „Bună ziua,/ Bună
ziua!/ La dumneata, cumetre mare!/ Şi la dumneata, cumătră mare!/ Ne arătăm cu colăcei;/
Colăceii-s mititei,/ Dar mândri şi frumuşei,/ Că-s făcuţi din grâu frumos,/ Ca şi faţa lui
Hristos“.

NUNTA
Mircea Eliade considera că toate riturile matrimoniale din lume au un model divin,
căsătoria umană reproducând de fapt o hierogamie, şi anume unirea Cerului cu Pământul. Din
această perspectivă, căsătoria este o retrăire rituală, o replicare a primei nunţi, care a avut loc,
cândva, la începuturi, în acel timp încărcat de sacralitate.
Nunta reprezintă un complex de obiceiuri (unele dintre care au și elemente literare) care
ceremonializează căsătoria.
Poezia nupțială, după „felul de interpretare” se împarte în câteva grupe inegale după
importanța lor:
• cântată („Cântecul miresei”, cântece de pahar ş. a.);
• interpretată în formă de orație festivă şi totodată nelipsită de umorul declamator); aici se
încadrează operele, numite după etapa respectivă a ritualului nupţial − „Conocăria”,
„Pocloanele” sau „Iertăciunea” ş. a.;
• dansurile din timpul unor sau altor obiceiuri sunt însoțite de Strigături;
• poezia rostită în formă de formule-invocații, de pildă, transmiterea miresei mirelui ş. a.

 Chemarea la nuntă. Nici azi, la nuntă nu se merge nechemat. Odinioară, invitaţia era
rostită în versuri. Textul invitației este construit pe o structură fixă, variantele fiind foarte
asemănătoare de la un sat la altul și suna cam așa: „În casă am intrat,/ Bună dimineaţa am
dat, / Mulţămit frumos am căpătat. / Am venit să vă chemăm / La un pahar de băutură, / La
mai multă voie bună, / De-un ceas-două, pânʼ la nouă, / Chiar la zece, / Şi mai bine ne-om
petrece”.
Mai recent, invitaţia a început să fie făcută în proză. Formularea politicoasă, mai
păstrează o parte din textul consacrat: „Bună ziua. Ne-a trimis mirele şi mireasa (se spune şi
numele lor), nănaşul şi nănaşa, socrul mare şi socrul mic, să vă chemăm la nuntă, la masă
mare, la un pahar două, până la nouă de băutură, cu purcel fript şi o litră de vin, că de ar fi
zece toate ar trece” sau „Cu bucurie vă invită…la nunta fiului său (sau a fiicei sale), pentru
puţină distracţie, câteva pahare de vin şi pentru ce va rândui Dumnezeu” sau „Pentru
aceasta am intrat în casa dumneavoastră cu un cuvânt bun din partea tinerilor (cutare și
cutare) care vă poftesc să luaţi parte la nunta lor, la un scaun de odihnă, la un pahar de
beutură, la un prânz de mâncare, un ceas, două, până-n nouă, cât inima vă lasă” etc.
 Plecarea după nănași. După ce s-au adunat, atât invitaţii mirelui cât şi cei ai miresei, în
frunte cu vorniceii, pleacă fiecare după nănaşi / cumetrii lor. Vornicul cel mare dădea
semnalul de plecare cu cuvintele: Dacă tot suntem nuntaşi / Să mergem după nănaş / Să-l
ducem la mire acasă / Şi să mem după mireasă.

15
 Pe drum femeile spuneau: „Noi mergem după nănaşi, / Nănaşii de ne-or primi, / Nuntă
mare-n sat va fi. / Frunză verde ca iarba / Să trăiască cumătra / Uiuiu cumătru mare, /
Ţucu-ţi gura dumitale / Să trăieşti, să te distrezi, / Să cununi şi să botezi”
 Mersul după mireasă. În trecut, înainte de a ieşi din casă, ca să meargă după mireasă,
feciorul îşi lua rămas bun de la părinţi. Plecarea de acasă echivala şi în cazul lui cu o
schimbare, fiindcă mirele se întorcea de la biserică, ca bărbat cununat. Adeseori această
iertăciune era rostită în numele său de vornic:

„Mai nainte de a mă duce Dar voi mulţămi aşe:

Două-trei cuvinte aşi zice! Tată scump,măicuţa me
Tata mneu şi mamă dulce, Dumnezău şi vă trăiască,
Vă salut tare cu dulce. Şi dă rele vă ferească!
Că mă dăspărţăsc dă casă Dar vă rog să mă iertaţi
Şi-om pleca după mireasă. Şi voi părinţi, şi voi fraţi
După o floare dîn grădină Şi voi fraţii mei iubiţi
Asmulsă dîn rădăcină, Care mult mă bănuiţi,
Şi-o punem în altă grădină. Şi voi neamuri mici şi mare,
Tare mult aţi alergat Vă sărut pe fiecare.
Până ce m-aţi ridicat. Şi ne rugăm lui Dumnezău
Aţi suferit pentru mine, Şi ne ferească dă rău
Nopţi întreji şi luni dăpline. Şi ne începem la drum,
M-aţi crescut cât îs dă mare, Doamne ajută în ceas bun!
Cum să vă mulţămăsc oare?

Cât privește plecarea după mireasă, fie că mergeau cu căruțele fie pe jos, în
organizarea alaiului se respecta o anumită rânduială. În unele localități, nuntașii mirelui
cântau în drum spre casa miresei: „Gată-te mireasă bine / Hai nam şi dai nam/ Că iată
mirele-ţi vine/ Hai nam şi dai nam/ Lasʼ să vie, Domnul ştie/ Hai nam şi dai nam / Că eu
îl voi ţine bine ...”
În alte localități, femeile descântau: „Noi merem după mireasă / Da nu ştim lasa-
ne-o-n casă / Noi om face ce-om putea / Şi n-om veni fără ea.” sau „Floricea şi o
frunzuliţă / Cine trece pe uliţă? / Pepinile cel sfărmos / Junile nost cel frumos”.

 La casa miresei (CONOCĂRIA și IERTĂCIUNEA)

Odinioară în toate satele, în apropiere de casa miresei, drumul era închis cu
crengi, cu lemne, pe care invitaţii mirelui trebuiau să le dea la o parte. Ajunşi la casa
miresei, poarta era încuiată. Ca să îşi anunţe prezenţa, cineva din grup descânta: „La
hotar şi la hotară / Este un pom cu poamă rară / Cine vine vrea să-l ceară.” sau „Ieşi
mireasă la fereastră /Să vezi cine-ţi vine-n casă / Şi te uită pe obloc / Ca să-ţi vezi a tău
noroc”.
Dacă alaiul era ţinut prea mult la poartă femeile începeau să descânte: „Şi ne
ţâneţi mult la poartă / Ori nu vi mazărea şiartă / Ori curechiu nu vi uns / Ori n-aveţi pită
d-ajuns?”.
În unele localități, existau „grăitori” (vornicul mare) și la poartă, nuntaşii erau
întâmpinaţi de grăitorul miresei, care se prefăcea că bate poarta în cuie, ca aceştia să nu
16
poată intra. Mai departe, dialogul (plin de glume) se purta între grăitorul miresei şi
grăitorul mirelui:
-„Ce căutaţi pe la noi, ori v-aţi rătăcit?
-Noi suntem 99 şi mai căutăm pe unul, ca să fim 100!
-N-aveţi ce căuta pe la noi, că omul ce-l căutaţi nu-i aici!
-Atunci dă-ne barem un pahar de răchie că ni sete!
-Apoi asta v-om da, că văd că sunteţi oameni de omenie şi nu faceţi ruşine la casa
omului!”.
Cum poarta era doar simbolic ferecată, chemaţii mirelui se prefăceau că o forţează
şi pătrundeau în curte, dar erau opriţi din nou la uşa casei.

Varianta I.
Grăitorul mirelui se îndrepta spre grăitorul miresei cu o sticlă de răchie/ vin,
zicând: „Noi avem un crai / Ce-o călărit pe şapte cai; / De dimineaţă s-o sculat, / Pă faţă
s-o spălat / În haine nouă s-o-mbrăcat, / Şi pe cal o încălecat; / S-o ridicat în scări / Şi-o
început la fluerat, / Oaste mare-o adunat / 99 am numărat / Şi noi vrem să fie 100! / Că,
craiul nostru a văzut / În grădina voastră-o floare / Care nici n-o veştejit / Nici n-o
înflorit; / Ni-o rugat să-l însoţim / Greutăţi de care-om da / Noi n-apoi nu ne-om turna! /
Slugă ne-o băgat/ Să vă spunem vouă fraţi, / Ce ni-ţi da?”
Gr. miresei răspundea: „-Noi ţ-om da nevoi / Şi cizme cu foi pă dinapoi; /Ţi-om
da nădragi cu urechi / Şi curauă pentru pielea ta / Şi pentru iarnă o căciulă cu mâneci!”
Gr. mirelui „-Bine dacă asta-i treaba, / Numai să aveţi grijă, că aveţi a păţire cu
noi!”
Gr. miresei: „- Dacă-i vorba aşe / Eu m-oi duce în tindă / Oi căta su grindă / M-
oi băga-n cămară / Oi căta su scară.”
Varianta II.
Gr. miresei: -Ce căutaţi la casa noastră? Ce aţi pierdut?
Gr. mirelui: -Avem un fecior de crai, / Şi-i căutăm o crăiasă / Care este-n astă
casă,/ Şi vă rugam să ne-o daţi!
Gr. miresei: -Ce acte aveţi să ne arătaţi? Crăiasa să ne-o luaţi?
Gr. mirelui: -Pe acest colţ de hârtie / Numele crăiesii scrie.
Gr. miresei: -S-o vedem, s-o vedem / Noi încredere n-avem. / Alte acte arătaţi /
Crăiasa să vi-o căutaţi.
Gr. mirelui: -Iacă sticla cu răchie / Numele crăiesii scrie / Noi vom intra pe
fereastră/ Şi-om lua mireasa noastră./ Mireasa-i a mirelui /Boii-s a nănaşului /Birişu-i a
dracului!
Scoaterea miresei nu se făcea direct. Era adusă mai întâi o bătrână sau un bărbat
travestit, apoi o fetiţă şi abia a treia oară mireasa. Uneori, femeile din alaiul mirelui
strigau: „Frunză verde dă răchită / Astă mireasă-i zbârcită Frunză verde ca nalba Ţâne-
o pentru dumneata!” (la aducerea bătrânei)
În final, mireasa era scoasă din casă („Frunză verde de răchită Ce mireasă
potrivită!” – striga alaiul) şi aşezată în curte, lângă mire, amândoi cu faţa spre răsărit.
Nuntaşii începeau să cânte cântecul miresei (o variantă):

17
 Azi fiico de dimineaţă Einam şi dai namu Fecioară
Einam şi dai namu Fecioară Că ielu ţi-a cumpăratu
Faţa albă ai spălatu, Einam şi dai namu Fecioară
Einam şi dai namu Fecioară Un balţ mândru tăt cu flori,
Lui Dumnezeu te-ai rugatu, Einam şi dai namu Fecioară
Einam şi dai namu Fecioară Să-l porţi fiico-n sărbători
Mândră oaste ai căpătatu, Einam şi dai namu Fecioară
Einam şi dai namu Fecioară Taică-tău s-o lăudat
Şi noi fiică ţi-am adusu Einam şi dai namu Fecioară
Einam şi dai namu Fecioară Că şi el ţi-a cumpărat
Un mirelu tinerelu Einam şi dai namu Fecioară
Einam şi dai namu Fecioară Un balţ mândru dă mătasă,
Să trăieşti fiico cu elu Să-l porţi fiico sănătoasă.
Einam şi dai namu Fecioară Fi-i fiico cu bucurie
Mirelu s-o lăudatu Că plecăm la cununie.
Când se termina cântecul se forma alaiul şi porneau la cununie.
Astăzi, acest obicei, dacă se mai păstrează în unele localități, apare trunchiat. Astfel,
alaiul era așteptat la poarta încuiată de tatăl miresei care întreba: „Ce căutaţi aici?”
Grăitorul mirelui zicea: „Am auzit că la astă casă este o fată frumoasă, pe care ăst ficior
vrea să o ia de nevastă.
I se răspundea: „Da avem o fată. Uite asta îi”.
Şi atunci era adusă o mireasă urâtă.
• „Nu, nu asta e! E prea urâtă şi bătrână, noi vrem una mai tânără şi mai frumoasă”.
Atunci este adusă o fetiță.
• „Asta e frumoasă dar e prea mică. Alta n-aveţi?”.
I se răspundea: „Ba da, este o fată frumoasă, dar trebuie plătită.”
Abia după ce se plătea simbolic era adusă adevărata mireasa. Cei doi tineri se sărută, fata
îşi ia rămas bun de la părinţi, care o sărută pe frunte, muzica începe să cânte „I-aţi mireasă ziua
bună” (sau Hora miresei) şi alaiul de nuntă pornește la primărie la cununia civilă şi de acolo la
biserică.
Ia-ţi, mireasă, ziua bună De la fetele din joc.
De la mamă de la tată Astăzi eşti cu fetele
De la fraţi, de la surori, Mâine cu nevestele
De la grădina cu flori, Poimâine cu babele etc
De la fir de busuioc,

Femeile din alai dădeau semnul de plecare: „Frunză verde după vie / Noi plecăm la
cununie/ Dumnezeu cu noi şi fie.”
Când nunta după cununie se întoarce acasă, pe tineri îi udă cu apă, iar mirele aruncă
pentru asta bani. Udarea în obiceiurile nunţii înseamnă dorinţa celor ce udă să fuga tot răul şi
toată nevoia de cei tineri, precum fuge apa.
Conocăria și Iertăciunea sunt adevărate spectacole ritualice. Scenariul acestor
obiceiuri variază de la o localitate la alta, dar se păstrează esența: conocăria (orație de nuntă) –
un fel de laudaţio a mirelui în faţa socrilor; iertăciunea – marchează momentul de iertare a

18
mirilor cu părinţii, pentru toate cele necuviincioase (aceste tradiţii sunt exprimate în versuri şi se
rostesc de către conocar/ vornic)
Exemple de folclor literar nupțial, vezi:
http://poeziipopulare.blogspot.md/#!/2014/02/nunta-cantece-si-oratii-7.html
https://harlauletnografie.wordpress.com/tag/conocarie/
http://www.moldovenii.md/md/section/literature-document/sectionId/473/id/1867 etc.

MOARTEA (Folclor literar funerar)

Ca toate lucrurile existente în lumea aceasta, ca tot ce se află sub puterea timpului, viaţa
omului are şi ea un caracter trecător. Moartea închide ciclul trecerii omului pe pămâmt.
Credinţele şi practicile rituale legate de moarte, la fel ca şi ceremonialul înmormântării,
sunt construite pe convingerea că sufletul, în momentul morţii, părăseşte trupul şi, după ce stă un
timp pe lângă casă, porneşte pe drumul fără întoarcere şi se ridică la cer.

Clasificare în funcţie de timpul în care sunt săvârşite:

- rituri prefunerare, în care se înscriu riturile de scoatere din moarte şi riturile de
uşurare a morţii;
- rituri funerare, în care sunt performate rituri de dregere a mortului, de separare a celor
vii de cei morţi şi de dezlegare a unei persoane vii, aflată într-o relaţie specială cu cel mort (toate
vizează protejarea celor vii de cei morţi);
- rituri postfunerare care includ rituri de dregere a mormintelor şi rituri de exorcizare a
morţilor strigoi.
Folclorul literar e prezent în ritualul BOCÌTULUI:

 ritual apărut în cele mai vechi timpuri, fiind practicată de toate popoarele vechi – egipteni,
greci, romani, evrei, slavi);
 o obligaţie rituală în ceremonialul înmormântării (a nu boci mortul era considerat un păcat şi
implicit o ruşine pentru familie);
 funcţia – de a arăta comunităţii cât de mult este regretat decedatul (mortul trebuia plâns, cu
vorbe, că să nu se creadă că nu a fost iubit de cei care au rămas);
 a reprezentat în trecut nişte forme mediate de comunicare, în care mortului i se dădeau
indicaţii precise despre ce trebuie să le spună celorlalţi din familie, plecaţi mai demult în
lumea de dincolo;
 conform datinii, bocitul începea după câteva ore de la moarte (ca nu cumva regretele
exprimate şi plânsul zgomotos, să-l aducă pe mort înapoi);
 se bocea ziua, mai ales în camera unde era mortul, dar şi pe drumul spre cimitir sau la
groapă.

BÒCETUL („vaier”/ „cântec de moarte”)

 tip de poezie cântată pe o melodie lentă, în public, transmisă de la o bocitoare la alta;
 utilizează, în funcţie de gradul de rudenie, un anumit schelet (bocete „pentru tată”,
„pentru mamă”, „pentru fiu”, „pentru fiică” etc.);

Ex. Bocete „După mamă”

19
 I. „Draga me, măicuţa me II. „Umblă, maică, şi tot umblă,
Doamne cum dă te-nduraşi Să te-ntâlneşti cu tata,
De pe noi tu ne lăsaşi. Să vă băgaţi car cu plată,
Nu şi-e ţie maică jale Să veniţi la noi odată,
De noi, ficuţele tale Sau la Paşti, sau la Crăciun,
C-am rămas noi sângurele C-atunci e ospăţul bun!
Ori măicuţă-n pământ îi bine La Crăciun v-om da colaci,
Că din el nimeni nu vine. La Paşti, ouă împistrite,
Auo io şi maica mea Să aveţi şi voi merinde!”
Nu pleca, nu ne lăsa”.

CÂNTECUL ZORILOR („Zorile”)

Înainte de înmormântare, în fiecare dimineaţă, când se crăpa de ziuă, câteva femei
bătrâne din sat îi cântau mortului la fereastră, iar apoi în casă, cu faţa spre răsărit, „Cântecul
Zorilor”. Conţinutul tematic al acestuia este precreştin, fiind o invocare adresată zorilor, probabil
o reminiscenţă a străvechii invocaţii către soare, ca acesta să-şi întârzie „revărsatul” până ce
mortul va fi pregătit cu toate cele necesare pentru lumea spre care călătoreşte. După invocaţie,
cântecul descrie pregătirile de înmormântare conform obiceiurilor. În alte variante, apare cearta
dintre soare şi moarte sau, mai des, cea dintre cuc şi moarte, ori este amintit cocoşul „gai” ce
cântă prevestitor din „poartă de rai”.
Acest cântec funerar al zorilor este sublimarea poetică a practicilor menite să îl ajute pe
om să ajungă pe lumea cealaltă, având rolul de a-l iniţia pe mort pentru lumea de dincolo. Îl
strigau pe nume pe mort şi îi dădeau sfaturi despre ce să facă pe tărâmul celălalt. Mortul este
însoţit prin cântecul bocitoarelor, pas cu pas, pe drumul către lumea cealaltă. Iată una din
variante:
Dă-le dalbe zori La mijloc de cale
Dă-le zori surori Maica Precista
Zori de n-ar grăbi Ea te-o aștepta
Pân’mi te-am găti La ciopor de miei
Pân’mi te-am spăla Ai azi nepoţei
Pe mâni pân’la coate Să rămâi cu ei
De sudori de moarte La ciopor de miele
Sama să mi-ţi iaiu Alea-s nemurele
La mânuţa stângă Să rămâi cu ele
Cătai calea strâmbă Şi noi ne-om ruga
Cu pluguri-i arată Să-nvii la Rusale
Cu spini sămănată Că ni-i zâua mare
Cu sânje-i picată Noi te-om aştepta
La mânuţa dreaptă Cu mese întinse
Că-i calea direaptă Cu făclii aprinse
Cu pluguri-i arată Cu pahare pline
Cu flori sămănată Cum o fi mai bine.
Cu lacrimi picată Unu-i cu zahar
Sama să mi-ţi iaiu Într-unu-i dor şi amar
Sfântu Pătru vine Într-unu-s viorele
Să-ţi dea cheili Într-unu-i dor şi jele
Şi-i dăscuni porţâli ……………………
Să-ţi vezi călili. Şi noi ne-om ruga
20
Să fii iertătoriu Dintr-o lume-ntr-alta
Cum eşti ducătoriu Dintr-o lume-ntr-alta…

CÂNTECUL BRADULUI
La mormântul celor morţi tineri (necăsătoriți) este răspândit obiceiul de a pune un brad.
Acesta era dus odată cu mortul la cimitir şi se înfigea în mormânt, la cruce. (Există în popor
credinţa conform căreia atunci când se naşte un om un brad răsare în pădure şi o stea pe cer; când
moare, bradul este tăiat, iar steaua cade, se stinge.)
Pe lângă o valoare simbolică mai generală – aceea a tinereţii – acest obicei are și o
semnificaţie mai profundă, fiind integrat ceremonialului cunoscut ca nunta mortului. Bradul
împodobit „ca de nuntă” (cu fructe, batiste, lână, hârtie colorată, turte dulci, panglici) era un
substitut al soţului (sau al soţiei) postume.
Ritualul bradului: nouă feciori trebuiau să plece la pădure, cu un topor, ca să găsească
un brad frumos şi rotund. Când găseau un brad pe care voiau să îl taie, fiecare dintre ei dădea o
dată cu toporul în copac şi, dacă nu cădea din nouă lovituri, ei alegeau altul. Aduceau acasă
numai bradul ce cădea din nouă lovituri. Bradul însuşi moare ca să ajungă să fie substitutul
omului mort.
Când era adus în gospodăria mortului, bradul era cărat cu vârful înapoi (spre pădure), aşa
cum şi mortul era scos din casă cu picioarele înainte. Când ajungeau cu el acasă, femeile cântau
„Cântecul bradului”. (Astăzi se împodobește simbolic doar o creangă. În părţile unde nu este
brad, se împodobeşte o creangă de măr sau de prun, sau alt pom).
Textul epic, de dimensiuni ample, nu vorbește direct despre moarte. Dar mesajul se poate
descifra atât din imaginile ce intercalează elementele de rit și realitate (prezența preotului,
lătratul sfâșietor al câinilor, fumul de tămâie, colacii de grâu subliniază ritul), cât și din bogata
simbolistică a bradului.
Secvențe narative: plecarea voinicilor în căutarea bradului / căutarea propriu-zisă /
doborarea / aducerea / împodobirea / punerea la mormânt.
Structura:

 cântecul începe cu întrebarea adresată bradului („Bradule, bradule / Cin` ţi-a poruncit /
De mi-ai coborât / De la loc pietros / În loc mlăştinos”);
 continuă cu răspunsul acestuia (bradul, într-o formă de monolog, îşi istoriseşte soarta sa
tristă: „Si ei ca m-au luat / Tot din munți în munți / Prin brădui mărunți / Tot din văi în
văi / Prin brazi mărunței”; bradul este minţit, când e tăiat, că va fi sădit într-o grădină, la
o fântână lină (Transilvania), sau că va fi pus tălpoaie sau căprior la casă (Oltenia), pe
când el este sortit să se ofilească la căpătâiul tânărului (sau tinerei) cutare („Și ei m-au
mințit; / Că m-au secuit, / Jos la rădăcină, / Cu fum de tămâie; / Mai pe la mijloc, / Chiți
de busuioc, / Tot milă și foc" (…) „Dar ei m-au pus/ La mijloc de câmp / La cap de
voinic”);
 dincolo de această structură binară mai regăsim în text:
a) prezentarea protagoniștilor:
„cu parul lasat / Cu capul legat, / Cu roua pe față, / Cu ceața pe brațe, / Cu berde la
brâu, / Cu colaci de grâu,/ Cu securi pe mână, / Merinde de-o lună"
21
 Portretul lor este mai degrabă o descriere a atitudinii de jale și a rolului pe care urmează să
îl indeplinească în desfășurarea ritualului funerar;

b) descrierea modului de alegere a bradului:

Aceasta nu se face oricum, ci în funcție de „craca uscată, / De moarte lasată”, pentru că

este un „brad pocit”. Destinul bradului se hotărăște o dată cu alegerea predestinată, „doborârea”
lui fiind semn al mutării și însoțirii ulterioare a mortului în lumea de dincolo;

c) sentimentul tragic al neîmplinirii (sugerat în ultimele secvențe ale textului):

Jalea exteriorizată a bradului, se îmbină cu senzația de jale universală: „Ploaia să mă

ploaie,/ Cetina să-mi moaie;/ Vântul să mă bată,/ Cetina să-mi cadă;/ Ninsoarea să ningă,/
Cetina să-mi frângă”.

Acest cântec este una dintre creațiile geniului popular în care se regăsește credința arhaică
a relației om – pomul vieții.

STRIGĂTURA
(chiotitură, chiuitură, ciot, iuitură, horire, strigare, ţipătură, ţipuritură)
 Specie a liricii populare, având caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumețe ori cu un
conținut sentimental, care însoțește jocurile populare, unele petreceri sătești sau familiale
(nunta, cumetria), precum şi anumite forme de teatru popular.
 Structură este concisă, cel mai adesea de catren.

Clasificarea strigăturii se face în funcție de:

a) conținutul afectiv
• Strigătura cu caracter liric-sentimental (constituie, în genere, punctul de plecare
al multor cântece şi cuprinde confesiuni de dragoste, de o discreție deosebită)
• Strigătura satirică (are tonalitate incisivă, uneori sarcastică, iar tematica este
axată pe caracterizarea ironică a celor care se abat de la normele de comportare ale
colectivității, vizând lenea, zgârcenia, lăcomia, căsătoria din interes etc.)
b) cadrul ocazional în care este spusă
 joc (este aproape exclusiv apanajul bărbaților)
 nuntă (rostită, în mare parte, de femei)
 șezătoare
 ospăț
 drum etc.
c) funcționalitate
 Strigătura – comandă de joc (are scopul de a ordona și armoniza mișcările dansatorilor)
 Strigătura de atmosferă (destinată să creeze și să întrețină veselia petrecerilor populare)

DESCÂNTECELE
Specie a literaturii populare, de obicei în versuri, care conține formule considerate magice
și vindecătoare. Descântecele (farmecele) sunt refrene incoerente, bizare, amestecate cu urări
creştine şi invocări sacre.
22
 Tematica este foarte variată: pentru toate bolile şi încercările, pentru deochi, pentru
fiecare zgomot, pentru urcior, pentru bube, pentru icter, pentru aluniţe, pentru insolaţie, pentru
durerile naşterii, pentru epilepsie, pentru muşcăturile de animale veninoase etc. Există și
„descântece" pentru animale şi ogoare, pentru ape şi copaci şi pentru orice vine în legătură cu
omul.
Caracteristici:
• își au originea în cultura primitivă și în gândirea magică; peste acest strat primar s-au
suprapus credințele superstițioase în duhuri și sfinți, derivate din mitologia creștină;
• apariția descântecelor a fost condiționată de: dualismul credinței în bine și în rău (în
creștinism – opoziția dumnezeu / diavol) și credința în puterea magică a cuvântului;
• recuzite: diferite plante (frunza de prun și salcie, usturoiul, busuiocul, măcieșul, lemnul de
alun etc.); obiecte (cuțite, fuse, mături, foarfece, chei, ace, securi etc.), substanțe (apă
neîncepută, pământ, pietre, sare, smoală, ceară, miere, ouă, untură etc.) – toate investite cu
valoare magică;
• se transmit de la o generație la alta în cercuri închise, prin inițiere (ca să aibă leac,
descântecul nu se spune nimănui, trebuie „să-l furi”); când a învăţat cineva un descântec,
înainte de a se apuca să descânte cuiva, trebuie să de ducă la o salcie şi să zică: „Cum s-a
pris salcia asta pe pământ, aşa să se prindă şi descântecul meu”.
Textul descântecelor abundă în construcții inetide, formule organizate în structuri
convenționale. Cele mai frecvente sunt descântecele de boală, de deochi și de dragoste.
EPICA POPULARĂ
În folclor, epicul cunoaște două forme fundamentale de manifestare: epica în versuri și
epica în proză. Aceste 2 modalități reprezintă categorii de sine stătătoare, moduri proprii de
realizare și specii proprii. Linia de deamarcație între ele nu este totuși netă, mai ales din punct de
vedere tematic.
BALADA (CÂNTECUL EPIC ?)
Ex. https://www.scribd.com/doc/112165826/Balade-Populare-Romanesti

Specie a genului epic înfățișându-se ca un amplu poem narativ, fără a exclude și unele
accente lirice, unde, în general, se proiectează un eveniment eroic, având protagoniști, fie din
timpuri istorice, fie din vremuri legendare, mitice, sau fantastice, fie din realitatea imediată,
personaje prezentate mai ales în antiteză.
Termenul de baladă a fost impus de Vasile Alecsandri prin colecţia sa de Poezii
popoarele - Balade (cântice bătrâneşti) din 1852-1853, ca echivalent cu cântecul bătrânesc, cu
sensul de „cântec despre fapte memorabile ale strămoşilor”.
Eposul popular este impresionant prin cantitatea și prin varietatea subiectelor și
demonstrează importanța pe care au avut-o aceste cântece în viața spirituală a poporului român.
Clasificarea baladelor se face în funcţie de calitatea actanţilor - situaţi în supranatural,
în registrul mediu, în zona cotidianului (după Ov. Bârlea):
 balada fantastică în care protagoniştii umani înfruntă fiinţe sau forţe supranaturale;
multe dintre teme sunt preluate din legendă şi basm (iubirea dintre un astru şi un pământean,
înfruntarea unor apariţii monstruoase, ex. Soarele şi Luna, Iovan Iorgovan, Cântecul despre
Vidros);
23
 balada eroică/ haiducească, seria cea mai productivă și care materializează în cel mai
înalt grad trăsăturile speciei, cea despre viteji şi haiduci, personaje cu forţe hiperbolizate,
angrenate în conflicte naţionale sau sociale, cu duşmani externi (turci, tătari) şi interni
(domnitorul şi clasa feudală); ex. Gruia lui Novac, Toma Alimoş, Corbea, Pintea Viteazul,
Iancu Jianu, Dăianu, Vasile cel Mare.
 balada nuvelistică se referă în general la fapte din viaţa obişnuită, selectându-le pe cele
de excepţie, cu ecou în viaţa comunităţilor; este o variantă mai realistă, fără a exclude
miraculosul, preocupată de viaţa de familie, de dramele personale.
În acest cadru social se specifică mai multe corpusuri tematice: baladele despre viaţa de
familie (Ghiţă Cătănuţă), cele profesionale (păstoreşti, ca Mioriţa), despre jertfa zidirii
(Meşterul Manole), cele despre curtea feudală (Constantin Brâncoveanu).

O altă clasificare a baladelor:

 balade fantastice: Soarele şi Luna, Iovan Iorgovan
 balade legendare: Meşterul Manole sau Monastirea Argeşului
 balade eroice: Gruia lui Novac, Corbea
 balade istorice: Constantin Brâncoveanu, Radu Calomfirescu
 balade haiduceşti: Toma Alimoş, Iancu Jianu, Pintea Viteazul
 balade păstoreşti: Mioriţa, Codreanu
 balade familiale: Ghiţă Cătănuţă, Crăişor cu mult dor etc.
Firul epic al baladei ţine de un strat vechi. Prin el se relatează conflictul dintre un mod de
viaţă patriarhal, cu reguli de convieţuire bine stabilite şi un tânăr îndrăzneţ care încalcă aceste
reguli.
Trăsături:
• Acțiunea/ linia de subiect – simplă și liniară, desfășurată pe un singur plan și organizată pe
momentele subiectului;
• Mesajul este transmis indirect (prin intermediul acțiunii și a personajelor);
• Îmbină mai multe modalități de expunere (narațiunea, diferite tipuri de descriere, dialogul,
monologul);
• Spațiul și timpul sunt limitate, vag definite;
• Personajele sunt caracterizate prin antiteză și hiperbolizare;
• Conflictul este puternic, dramatic de natură diferită: socială, erotică, morală etc.
• Prozodia: versuri scurte, monorimă sau rimă împerecheată.

Dintre folcloriștii basarabeni, cel care a studiat balada, a fost Andrei Hâncu.

BASMUL
http://www.romanianvoice.com/culture/povesti/pi.php
Narațiune (populară) cu elemente fantastice supranaturale, care simbolizează forțele
binelui și ale răului în lupta pentru și împotriva fericirii omului. Numit şi poveste, este alături de
povestire, snoavă şi legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă
din antichitate, răspîndită într-un număr enorm de variante la toate popoarele.

Teorii despre originea basmului (nu este, încă, pe deplin clarificată):

24
• Teoria mitologică (Jakob şi Wilhelm Grimm, înc. sec. XIX; preluată de Friedrich Max
Müller) – conform căreia, basmele îşi au originea în străvechile mituri indo-europene.
Fiecare popor, atunci când s-a despărţit de grupul indo-european, a luat cu el şi miturile pe
care, în timp, le-a asimilat și le-a dezvoltat sub formă de basme. Schimbările produse în
lanțul natură – om – societate – mentalitate au influențat credința, religiosul și sacralitatea
textelor mitice.
Eroarea fundamentală a acestei teorii: susţinând monogeneza basmului, ea are în vedere
doar pe indo-europeni, reducând umanitatea la un singur grup de popoare, şi exclude imaginaţia
creatoare a omului de rând.

• Teoria migraţionistă (indianistă) (Theodor Benfey) – opusă celei mitologice, susţine că

basmele îşi au originea în vechea literatură indiană creată de călugării budişti în templele lor,
ele răspândindu-se datorită migraţiei popoarelor dinspre răsărit spre apus şi contactelor
culturale dintre acestea.

• Teoria antropologică (poligenetică) (Edward Burnett Tylor, în Anglia, Joseph-Charles-

Marie Bédier, în Franţa, formulată de Andrew Lang) – se opune atât conceptului mitologic,
cât şi celui migraţionist, susținând că originea basmului trebuie căutată în psihologia
umanităţii primitive; deoarece elementele fantastice din poveşti şi mituri, credinţa în obiecte
magice şi în vrăjitorii, sunt rămăşiţele vechii reprezentări despre lume ale oamenilor
preistorici, care, de-a lungul timpului au dispărut, dar ele trăiesc la popoarele primitive.
Această teorie este poligenetică, adică motivul fabulos nu s-a născut numai într-un singur loc
şi nu a fost creat doar de un anume popor sau numai de un anumit grup de populaţii, ci el s-a
născut în timpuri şi în locuri diferite care nu pot fi determinate.

• Teoria ritualistă (Pierre Saintyves) – conform căreia basmele îşi au geneza în unele
obiceiuri şi liturghii străvechi. Drept exemplu, Saintyves susține că iniţierea, dovedită ca
fiind principala practică primitivă, dă basmului cele mai multe motive (înghiţirea şi
regurgitarea eroului, dobândirea ajutorului năzdrăvan, izgonirea copiilor în pădure etc.).
Astfel, transferând mitul în zone umane, această teorie susţine că tot ceea ce se povesteşte în
basme constituie „practici comune sufletului primar, unei mentalităţi ancestrale, păstrate sub
forme de supravieţuiri, de obiceiuri şi practici în viaţa popoarelor de astăzi”.

• Teoria onirică (Bogdan Petriceicu Haşdeu) – susţine că la originea elementului supranatural

din poveştile folclorice se află visul care, la fel ca şi basmul, nu cunoaşte nici timp, nici
spaţiu şi totul capătă forme hiperbolice. Astfel, în vis, ca şi în basm, omul trăieşte în câteva
clipe mai mulţi ani, vede zâne sau zmei etc., însă visul dă basmului un plus de obiectivitate,
fiind cea mai potrivită formă de exprimare.

• Teoria istorică (Gaston Maspero, Will–Erich Peuckert şi C. W. von Sydow) – susține că

basmul a existat în urmă cu peste trei mii de ani. La începutul secolului trecut, numeroşi
cercetători au încercat să facă cunoscute documente istorice certe în care sunt atestate basme,
în diferite epoci şi locuri (basme egiptene înscrise pe papirusuri, basme asemănătoare celor
despre animalele recunoscătoare se găsesc în vechea scriere indiana Panciatranta, la grecii
antici se întâlnesc în Odiseea etc.)

25
 Clasificarea basmelor (se face după caracteristicile personajelor, specificul şi tematica
acţiunii, predominanţa elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viaţă):

 Basmul fantastic – o naratiune pluriepisodică, al cărei protagonist este omul (de obicei
adolescent ), ajutat de animale sau obiecte cu însușiri miraculoase, care reusește în cele
din urmă să fie răsplătit în chip maxim, acțiunea fiind verosimilă pentru o mentalitate de
tip arhaic. Basmul fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, in illo tempore, „când a
umblat Dumnezeu cu Sfântu Petru pe Pământ, când erau viteji cu urieşi”, adică într-un
timp mitic.

 Basmul nuvelistic – se înrudește cu cele fantastice prin profilul lor compozițional,

narațiunea fiind de obicei lungă și complicată, cât și prin tonul serios, uneori chiar grav
care o domină, călăuzind-o spre același happy end, dar se apropie de snoavă prin
scenariul realist (veridic, după optica populară), lipsit de miraculos. Eroul basmului
nuvelistic este demitizat și urmărit, de obicei, din copilărie până la o vârstă a împlinirii în
viaţă: din om simplu, el ajunge împărat sau dobândeşte alte măriri.
  
 Basmul animalier – o narațiune scurtă, alcătuita dintr-un episod (cu două sau mai multe
scene), ai cărei actanți principali sunt animalele, sălbatice sau domestice. Omul lipsește în
cele mai multe, dar atunci când participă și el la acțiune rolul său e secundar, fiind
subordonat animalelor; omul nu înregistrează niciun fel de răsplătire care să fie mai mare
decât cea a animalelor copărtașe. (Denumirea e întrucâtva convențională, deoarece
personajele pot fi și plantele, uneori chiar obiecte, naturale sau confecționate de mâna
omului)

Basmul despre animale presupune credința că animalele au suflet, similar celui uman, un
limbaj propriu prin care ele se înțeleg și pe care-l poate descifra și omul dotat cu însușiri
speciale.

Ovidiu Bârlea mai vorbește despre:

 Basmul legendar – se înrudesc cu legendele prin faptul că desfășurarea acțiunii este

condiționată și de intervenția lui Dumnezeu sau a altor ființe divine, semnificația
narațiunii are o coloratură creștină accentuată. (Clasificarea generală include acest tip de
basm în basmul fantastic).

 Basmele despre dracul (zmeul) cel prost sunt mai degrabă niște snoave, întrucat
motorul actiunii nu mai e vitejia, susținută de agenți miraculoși, ci istețimea umană, în
puternica opozitie cu prostia diavolului ( zmeului ), iar narațiunea menținându-se mereu
în registrul satiric, cu explozii ilariante la fiecare nouă întâmplare.

G. Cășinescu distinge 3 planuri ale basmului:

1. prozaic sau realist, în care sunt discutate cele mai acute probleme ale vieții individuale,
ale familiei și societății (nașterea, căsătoria, calitățile fizice și morale, diferențele de clasă
etc.);
2. hieroglific sau simbolic, în care personajele sunt asociate cu anumite momente specifice
vieții umane și naturii (întâmplarea dintre Soare și Lună e privită ca dramă sexuală;
Serilă, Mezilă și Zorilă – trei momente ale diurnei; pădurea de aramă, aur sau argint –
evocarea bogățiilor naturale etc.);

26
3. didactic, reprezintă conformația morală și imaginativă a oamenilor (satisfacerea fete de
împărat cu un mire porc sau șarpe sugerează observația morală că dragostea este oarbă și
lipsită de criterii obiective).

Caracteristici:
• Structură traditională: întotdeauna se povestesc anumite întamplări la care iau parte
aceleași tipuri de personaje;
• Tema generală - lupta dintre bine şi rău, determinată de complexitatea vieţii şi
prezentată într-o mare varietate de aspecte conflictuale:
- sociale (bogăţie-sărăcie, exploatare-lupta împotriva acesteia);
- morale (lene-hărnicie, îngâmfare-modestie, laşitate-curaj, viclenie-cinste, minciună-
adevăr, egoism-generozitate);
• Soluţionarea conflictului – victoria forţelor binelui asupra forţelor răului;
• Motive specifice (călătoria, peţitul, muncile, încercarea puterii, izbânda mezinului,
căsătoria etc.);
• Timpul nedefinit (întâmplările se petrec demult, într-un loc nedeterminat – „undeva”);
• Fuziunea dintre real şi fabulos (se trece de la real la fantezie fără să se facă distincţie
între cele două planuri);
• Clișee compoziționale: formule tipice de început, „a fost odată ca niciodată”, ce
marchează intrarea într-o lume fabuloasă în care totul este posibil; de final – „m-am suit
pe-o șa și v-am spus povestea-așa” etc.;
• Personajul principal este întotdeauna un tânăr cu însușiri deosebite pe care nu le
dezvăluie de la început. El pleacă într-o călătorie inițiatică, pe parcursul căreia întâlnește
niște obstacole pe care le depășește rând pe rând.
• Existența elementelor miraculoase (apă vie, apă moartă, trei smicele etc.)

Esența basmului (după G. Călinescu) rezidă „în tabloul vieții, uneori cu intenție
umoristică explicită, prezentat ca o «minciună»”. Aici se regăsește deosebirea esențială dintre
mit și basm.
Mitul antic Basmul folcloric
 are legătură cu ritualul  se distanțează de ritual
 presupune un timp circular, reversibil,  presupune un timp vag, nedefinit
inaccesibil autorului și cititorului („odată ca niciodată”), evenimentele se
desfășoară într-o succesiune liniară
 pune accentul pe destinul cosmil al  pune accentul pe destinul eroului care
zeilor, eroilor, ființelor supranaturale și nu mai este om-zeu, ci un om obișnuit
supraumane sau un animal investit cu puteri
supranaturale
 este receptat ca adevăr absolut, ca  fantasticul este receptat ca ficțiune,
„istorie adevărată” relevată mai ales prin formulele finale
 are un caracter sacru și supranatural  are un caracter profan (laic, pământesc,
prozaic)
 poate fi receptat numai în cursul unui  poate fi receptat oricânt și oriunde într-
interval de timp sacru un context familiar

Unul dintre cei mai cunoscuți culegători de basme populare românești – Petre Ispirescu.

27
 LEGENDA
http://legendeleromanilor.ro/
http://legendeinlume.blogspot.md/2014/01/legengapadurii-baciu.html

Povestire în proză sau în versuri care conține elemente fantastice sau miraculoase, prin care
se explică geneza unui lucru, a unei ființe etc., caracterul aparte al unui eveniment, al unui erou
sau al unui fenomen.

Trăsături generale:
- narațiune ce explică originea unor ființe, plante, animale; geneza sau producerea unor
fenomene sau evenimente; desfășurarea unor momente istorice sau faptele unor eroi etc.
- se concentrează pe un loc, un obiect, un personaj, un eveniment;
- acțiunea are loc pe un singur plan;
- îmbină faptul real cu elemente fictive/imaginar;
- limbajul este apropiat de cel cotidian (lipsa limbajului metaforic).

Clasificare și caracteristici:
 Legendele etiologice cuprind legendele care se ocupă de crearea și organizarea lumii.
Ele nu dezvăluie numai originea a tot ce există pe pământ, ființe și lucruri, ci și cauzele inițiale
ale particularităților organice ale acestora. Deci, în cadrul unei viețuitoare sau a unei plante,
narațiunile se grupează după următoarele obiective explicative: origine, caracteristici, atribute,
nume. Tematica lor este însăși istoria vieții. Aceste legende excelează mai des prin legende
despre viețuitoare, legende geografice și legende toponimice. Au un conținut fantastic, dar se
bazează pe fapte reale. Adică, narațiun însăși ține de domeniul fanteziei, dar întotdeauna există
„un sâmbure de adevăr”. (ex. Legenda mănăstirii Putna, Legenda satului X, Legenda ciocârliei
(sau a altor viețuitoare), Legenda Primăverii, Legenda descălecatului Țării Moldovei etc.)
 Legendele mitologice . Spre deosebire de legendele etiologice, legendele mitologice
se schimbă de la un personaj la altul, rămânând valabile elementele generale care decurg din
tematica lor cum ar fi: - proveniența personajelor; - înfrățirea lor; - formele sub care apar; -
darurile care le fac; - mijloacele de apărare; - interdicții; - reședințe etc. Tematica legendelor
mitologice ne înfațișează pe ursitoare, femei veșnic tinere care au băut dintr-o licoare
miraculoasă. Natura întreagă este populată de spirite care ajută îndrăgostiții, provoacă accidente
și pedepsesc trădarea. Legendele mitologice ne mai vorbesc despre popoare imaginare străvechi
(căpcăuni, zmei, strigoi etc.). Unele legende mitologice se mișcă în limitele unei realități
existente cândva, care accentuează caracterul lor demn de crezare, cum este cazul unora dintre
comori a căror existență este explicată prin îngroparea în pământ a avuției unui domnitor real
sau presupus. (ex. Legenda lui Zamolxis, Legenda Zburătorlui, Legenda Grădinii zmeilor,
Legenda Babei Dochia etc.)
• Legendele religioase ne înfățisează figurile biblice, sfinții și sărbătorirea lor,
obiceiuri și sarbatori legate de unele dintre zilele săptămânii. Fiecare personaj în parte este
organizat pe o problematica proprie. Aceste legende marchează și anumite întâmplări de care se
leagă și unele obiceiuri ca: Blagoveșteniile, Câșlegile etc. (Legendele sf. Vineri, sf. Miercuri, sf.
Duminici etc., Legenda sf. Gheorghe, Legenda sf. Paraschiva, Legenda Floriilor etc.)

28
 • Legendele istorice sunt o oglindire a trecutului, uneori povestiri despre lucruri
petrecute, așa cum au fost prelucrate de cronicari, bazate pe amintiri sau pe închipuirea faptelor
descrise. Ele vorbesc despre domnitori, despre haiduci, despre personaje istorice locale, diferite
întâmplări care zugrăvesc trecutul. Problematica legendelor istorice variază: originea
personajului; luptele; întâmplările care portretizează psihic/moral personajele etc. Majoritatea
legendelor istorice au personaje naționale. Din legendele istorice desprindem mesajul educativ
despre demnitate, eroism și vitejie în vremurile de cumpănă; despre spiritul de dreptate; despre
dragostea de țară și dragostea pentru cei obidiți etc. (Legendele despre mama lui Ștefan cel Mare,
Legenda despre Dumbrava Roșie, Legenda despre Aprodul Purice, Legenda despre moartea lui
Constantin Brâncoveanu, Legendele despre Tudor Vladimirescu, Legenda lui Gruia Novac etc.)

Funcțiile legendei:
 cognitivă (de a transmite o serie de cunoștințe și informații)
 formativă (din perspectiva acțiunii modelatoare asupra personalității individului) și
integrativă (prin mediul povestit, individul ia contact direct cu universul mental al
grupului social, el ajunge săa cunoască mentalitatea și filosofia de viață a acestuia, să-și
însușească normele tradiționale de comportament, să se familiarizeze cu sistemul de
valori estetice, etice, tradiționale al comunității din care face parte.
 educativă și de inițiere (prin forta exemplificatoare a mesajului legendei, individul
deprinde o serie de norme comportamentale referitoare la ceea ce este bine și ceea ce este
rău, conform sistemului de valori al comunității din care acesta face parte).

SNOAVA
https://www.gazetadeagricultura.info/dezvoltare-rurala/obiceiuri-si-traditii/1046-snoave-
populare-2.html

Pe lângă denumirile ei regionale (polojanie, jâtie, tacla, trufă, sozie, basm, păcăleală,
pildă, palavră, isnoavă etc.), există termenii poveste şi glumă, larg răspândiţi în toate provinciile.
În folcloristică s-a impus cuvântul snoavă (de origine veche slavă) şi alături de acesta, au fost
adoptaţi termenii glumă şi anecdotă, pentru desemnarea unor categorii.
Snoava este o specie a epicii populare, în proză, de obicei uniepisodică, având caracter
satiric şi conţinut anecdotic.

În folclorul românesc, specia este ilustrată de aproximativ 4.000 de tipuri de snoave

propriu-zise şi două sute de anecdote.

Trăsături generale:
 este istorisită cel mai adesea în momentele de odihnă;
 este inspirată din realitatea cotidiană;

29
 realitatea este surprinsă în aspectele ei comice;
 comicul parcurge o gamă de nuanţe care cresc treptat în intensitate (de la ironia îngăduitoare
şi inofensivă până la sarcasm);
 snoavele au o vădită intenţie satirică;
 personajul ridiculizat al snoavei este, de obicei, pus în situaţia de a-şi dezvălui defectele
fizice sau morale, comportamentul, de natură să îl caracterizeze, fiind acela care generează
comicul;
 stilul e simplu, lipsit de podoabe.

Snoava se axează pa categoria estetică a comicului. Comicul de sorginte populară a fost

atestat sporadic încă în primele scrieri româneşti. Mostre de umor şi satiră folclorică atestăm în
lucrările lui Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir. Meritul de a fi iniţiat culegerea şi cercetarea
speciilor folclorice umoristice îi aparţine lui Gheorghe Asachi, care a inserat în paginile revistei
„Albina românească” snoava Pepelea se tocmeşte argat … (1841). În același an și în aceeași
revistă apare snoava Păcală şi Tândală a lui Costache Negruzzi. Cel care este considerat
întemeietorul folcloristicii ştiinţifice româneşti, B.P. Hasdeu, nu a ignorat nici el speciile
folclorice satirico-umoristice, savantul consacrând o publicaţie specială umorului (nu numai
celui popular) – „Aghiuţă”. În Etymologicum Magnum Romaniae cercetătorul include în
clasificarea folclorului comic şi anecdota, iar ulterior în (Literatura populară, 1870) identifică
snoava ca „un fel de naraţiuni satirice foarte scurte”.

Clasificare și caracteristici:
a) după criteriul tematic:
 relaţii sociale – se axează pe conflictul bogat-sărac.Ciclul cel mai reprezentativ fiind legat de
isprăvile lui Păcală. Existent sub diferite denumiri şi la alte popoare, Păcală sau Pepelea din
folclorul românesc este personajul care îşi bate joc şi îi pedepseşte pe bogaţi cu arma lui
principală, isteţimea, ascunsă în spatele unei naivităţi simulate. În cazuri mai rare, prin
intermediul aceluiaşi tip, satira este îndreptată împotriva prostiei. Snoavele cu un conţinut
social au o tentă satirică mai pronunţată;
 relaţii familiale – relaţiile soţ-soţie, părinţi-copii, naş-fin etc. Preferinţele colectivităţii merg
îndeosebi spre subiectele referitoare la cuplul conjugal, ilustrate de un număr apreciabil de
motive şi variante, care vizează infidelitatea, viclenia, răutatea, îndărătnicia unuia din soţi (de
obicei, femeii i se atribuie aproape toate aceste cusururi);
 deficienţe psihologice – persiflează defecte general-umane (lenea, beţia, hoţia, minciuna,
lăcomia, zgârcenia şi mai ales prostia), de data aceasta fără a le implica neapărat în cadrul
conflictelor sociale sau al relaţiilor familiale;
 defecte fizice (prea gras, prea slab, chior, șchiop etc.) – aceste snoave, puține la număr,
urmăresc în special amuzamentul.

b) după criteriul compozițional:

 piesele scurte (glumele şi anecdotele), construite dintr-un singur episod şi având un singur
personaj, cel negativ;
 naraţiuni binare, compuse din două scene sau două acţiuni, compoziție caracteristică
snoavelor propriu-zise;

30
 tip serial, snoave alcătuite din mai multe episoade (de ex., Povestea despre mortul ucis de
mai multe ori);
 tip ciclic, narațiuni ce își grupează întâmplările în jurul unui personaj reprezentativ (de ex.,
ciclul despre Păcală).

Ultimele două tipuri se apropie prin sistemul lor compoziţional de basm (de basmul fantastic
datorită unor elemente, procedee sau personaje specifice acestuia, existente şi în cuprinsul
snoavei (fiinţe cu puteri supranaturale, obiecte miraculoase); snoavele explicative cu caracter
legendar se apropie de basmul animalier).
Când motivele snoavei dobândesc o finalitate explicativă sau se referă la un anume personaj
istoric – narațiunea se apropie de legenda propriu-zisă.

GLUMA și ANECDOTA - două categorii/ subspecii ale snoavelor

GLUMA – mai redusă ca proporţii (se limitează la relatarea unui singur moment) şi de
provenienţă citadină, pune accent pe replica finală, aşa-zisa poantă care evidenţiază anumite
calităţi ale personajului (isteţimea, perspicacitatea, inteligenţa).
De notat: dacă replica finală disimulează anumite defecte ale protagonistului (prostia,
viclenia), vizând aspectul satiric în primul rând şi apoi comicul, e vorba tot de snoavă.
Gluma rezistă prin ineditul ei, de vreme ce, odată cunoscută, îşi diminuează efectul.

ANECDOTA – istorioară hazlie sau picantă, scurtă, de multe ori batjocoritoare, cu final
neașteptat. Asemănătoare cu snoava ca specie a povestirii populare comice şi preponderent
realiste, redă mai rezumativ epicul (doar al unui subiect sau al unei situaţii de viaţă)

FOLCLORUL AFORISTIC (sau GNOMIC) ȘI ENIGMATIC

Din speciile aforistice (cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă) sau gnomice
(care cuprinde maxime, sentințe, reflecții, sfaturi morale) fac parte proverbele și zicătorile
Speciile enigmatice (care este dificil de înțeles sau de explicat) – ghicitorile.
Toate fac parte din speciile folclorice scurte.

Funcția aforismelor (paremiilor) într-un text literar este determinată de:

• poziție: la început de text – funcție prevestitoare; în final – funcție concluzivă;
• importanța pe care o are la nivel epic – funcție moralizatoare; la nivel caracterologic –
funcție descriptivă;
Poziția aforismelor și importanța pe care le-o acordă autorul determină stilul. Deci, paremiile
îndeplinesc și funcție stilistică.

Proverbul

31
 • propoziție sau frază scurtă (judecată completă), în care se exprimă concis şi sugestiv
rezultatul unei experiențe şi care conține o povață, o învățătură;
• conținutul are profunzime filozofică, având ca nucleu probleme morale, înțelepciuni
aplicabile în diferite situații de viață;
• mesajul proverbului, de obicei, nu este comunicat direct, fiind un conținut „para-
proverbial” (exprimat prin comparație, metaforă, alegorie etc.)

Sensul proverbului poate fi nominal (direct): Omul cât trăiește învață (şi tot neînvățat
moare); Cine nu lucrează vara, n-are ce mânca iarna; Lucrul lăsat de azi pe mâine așa și
rămâne; sau poate evolua spre uinul metaforic: Apa curge (trece) pietrele rămân; Surcica nu
sare departe de trunchi; Ca să scapi de fum, te arunci în foc.

Zicătoarea
• specie folclorică, prin care se exprimă în mod figurat, printr-o expresie succintă şi
plastică, o constatare cu valabilitate generală, o normă de conduită;
• apropiată de proverb prin concizie şi aspect concret imagistic, zicătoarea nu se poate
defini decât prin raportarea continuă la context (izolat, nu are conținut ideatic);
• dacă proverbul formulează o concluzie, atunci zicătoarea doar o sugerează

Atitudinea exprimată de zicătoare:

• reprobatoare, manifestată, de obicei, printr-o ironie, bazată pe o logică a absurdului (a
face, a avea) „zile negre”; zile fripte”; „Soare cu dinți”
• pozitivă (exprimă, de obicei, aprecieri ale calităților umane) „a fi ruptă din soare”; „ca
razele soarelui”
• neutră (nu exprimă o atitudine, ci dau numai măsura lucrurilor) „plouă cu găleata";
„cât toate zilele”; „ca stelele cerului şi ca nisipul mării"

Figuri compoziționale specifice aforismelor:

• paralelismul: Când îi dai, îi fată vaca, când îi ceri, îi moare vițelul; Gura sacului o legi,
da a satului niciodată; Satul arde, da baba se piaptană;
• antiteza: Tu (îi spui) una, el – alta; Lupul păru-și schimbă, da năravul ba; La plăcinte
înainte, la război înapoi;
• elipsa: Na-ți-o bună! (Na-ți-o bună că ți-am frânt-o / că ți-am dres-o); Laudă-mă,
gură! (Laudă-mă, gură că ți-oi da friptură)
Figuri de stil specifice aforismelor:
• comparații: Omul muncitor e ca pomul roditor; Femeia cuminte e ca pâinea cea caldă;
• metafore: A fi un bou și o belea; Pasărea pe limba ei piere;
• hiperbole: A face din țânțar armăsar; A se teme și de umbra lui;
• repetiții: Bine faci, bine găsești; Osândi-v-ar Dumnezeu, să vă osândească!
• enumerări: Erau câtăfrunză și iarbă; Pielea rea și răpănoasă ori o bate, ori o lasă.

Ghicitoarea (cimilitura) (poate fi inclusă și în folclorul copiilor)

• creație poetică populară de proporții reduse, de factură versificată sau în proză, cu
caracter metaforic-figurativ şi funcții competitiv-distractive;
• concizia și laconismul textului le apropie de proverbe (B.P.Hasdeu le încadrează în specia
genului aforistic)

32
 • în ghicitori transfigurarea artistică este intenționată şi bine determinată (urmărește
scopul de a ascunde sau de a sustrage atenția interlocutorului de la subiectul în cauză,
adeseori ajungându-se la echivocuri semantice);
• sunt prezente la șezători, la clăci şi alte forme de manifestare colectivă a activității
umane.

Structura ghicitorii:
• Întrebare (text poetic, de obicei): enunță în mod figurat anumite particularități specifice
ale subiectului (ființei, obiectului, fenomenului), pe baza cărora acesta trebuie intuit;
• Răspuns: descifrează sensul figurat și depinde de istețimea şi abilitatea minții celui care
ghicește

Moduri de exprimare a conținutului:

• ghicitorile vechi (de origine mitologică) exprimă concepția primitivă a omului despre
lume şi ceea ce-l înconjoară: Un țol bortelit / toată lumea a acoperit (Cerul); Eu la toți le
dau mâncare / ei mă calcă în picioare (Pământul); Am un măr de aur,/ joacă pe-o piele
de taur (Soarele)
• unele poartă pecetea epocii în care au fost plăsmuite: Nici nu bea, nici nu mănâncă, da de
vorbit vorbește (Radioul); Într-o fereastră fermecată / se vede lumea toată (Televizorul)
• altele, păstrând asocierea metaforică, exprimă conținutul concret, obiectivist chiar: Pe
bătrâni sprijinesc, pe călători însoțesc (Cârja); Toarce, toarce, ghem nu face (Mâța)

Ghicitoarea reflectă bogăția imaginativă a poporului:

De ex., ghicitori pentru OCHI:
• Am doi luceferei, privesc lumea cu ei
• Am două ferestre: dimineața lle deschid, iar seara le închid
• Două ape-aprinse sub două păduri întinse
• Sunt doi frați gemeni: vor să se vadă, dar un munte îi desparte
• Am două pietre nestemate: încotro le arunc, acolo se duc
• Am doi porumbei, lumea se-oglindește-n ei.

Tematica ghicitorilor este foarte variată – corpurile cerești și fenomenele atmosferice, părți
ale corpului omenesc, flora și fauna, instrumente muzicale, mijloace de deplasare, meșteșuguri și
ocupații, îmbrăcăminte, încălțăminte și obiecte de uz personal, produse alimentare, arme, traiul
cotidian al omului

FOLCLORUL COPIILOR

Folclorul copiilor constituie un gen de sine stătător care însoţeşte pe copil în toate
manifestările, dezvoltându-se de-a lungul secolelor în strânsă legătură cu jocurile lor şi cu
educaţia pe care o primeau în familie. Trăsătura distinctivă a genului rezultă din particularităţile
de vârstă ale copilului, care au determinat anumite trăsături de conţinut şi modul de realizare al
acestuia.

După originea şi structura lor, creaţiile din folclorul copiilor au fost grupate în:

• Cântecele-formulă - versuri care exprimau lupta omului împotriva forţelor ostile ale
naturii, având forţă magică şi însoţind anumite practici.
33
 Procedeul artistic frecvent este invocarea soarelui, a lunii, a ploii, a unor vietăţi şi
plante (fluture, gărgăriţă, barză, cioară, arici, păpădie, sângerică etc.), a unor lucruri neînsufleţite
(fluier, fum etc.), a unor personaje pozitive şi negative (aura-paraura, drac, auraş-păcuraş), a unor
boli personificate (frigura-migura, frigurile, furnica).
Ex.:
Soare: „Ieşi, soare, din ’chisoare / Că vin două căprioare Cu cercei, de ghiocei / Cu
salbă de nouă lei. / Ieşi, afară, soare, din ’chisoare, / Că te tai / Cu un mai, / Cu un pai, / Cu
sabia lui Mihai” sau: Luci, soare, luci / Că ți-oi da un car de nuci, / Nuci și cu alune / Care sunt
mai bune.
Lună: „Lună nouă, / Lună nouă, / Taie ceru-n două / Şi ne dă şi nouă: / Ţie - jumătate, /
Nouă - jumătate, / La vară - bucate! / La toţi - sănătate!” sau „Lună plină, / Na-ţi curea / Lună
plină, / Să faci şa; / Lună plină, / Cobori la noi în grădină. / Na-ţi brâu, / Că eşti mândră şi
frumoasă, / Să-ţi faci frâu; / Eşti a nopţilor crăiasă; / Na-ţi piele, / Să-ţi faci căpeţele! / Cal ai -
şa n-ai, / Frâu şi căpeţele n-ai”.
Dintre cele mai cunoscute cântece-formulă – cel adresat melcului: „Melc, melc
codobelc / Scoate coarne boureşti / Şi te du la baltă, / Şi bea apă caldă, / Şi te du la Dunăre, / Şi
bea apă tulbure, / Şi te du la mare / Şi bea apă tare / Şi te urcă pe buştean, / Sa mănânci
...leuştean / Mănâncă şi pătrunjel / Scoate coarne de viţel” etc., etc.

• Recitativele-numărători sau formulele de eliminare sau de tras la sorţi reprezintă versuri

scandate, având o ritmică precisă şi o gestică ostentativă, mijlocind desemnarea
conducătorului unui joc sau înlăturarea jucătorilor de prisos.
Rolul numărătorilor este de a îmbogăţii vocabularul copiilor, de a dezvolta memoria.
Recitativele-numărători îmbină motive şi teme diverse:
„Acolo sus la primărie / Şade un măgar şi scrie: / A, e, i, o, u, / Pitulă-te tu!”;
„Ala-bala, / Portocala. / Iși, fetiță, / La portiță, / Că te-așteaptă Talion, / Talion, fecior
de domn, / Cu căruța raiului, / La poarta-mpăratului.”;
„Unu, doi, trei, patru, cinci / Tata cumpără opinci / Mama cumpără secară / Dumneata
să ieşi afară! // Din Oceanul Pacific / A ieşit un peşte mic / Şi pe coada lui scria / Ieşi afară
dumneata!”,
„Unurile, tunurile, / Doile, oile, / Treile, sibiele, / Patrule-mpăratule, / Cincile,
opincile, / Şasele, casele, / Şaptele, laptele, / Optule, coptule, / Nouăle, ouăle, / Zecele,
berbecele”.
Limbajul numărătorilor este cel mai pasibil de a scăpa de sub orice control al
semnificaţiei şi de a deveni un veritabil argou ce sfidează toate canoanele limbii: „An tan tichi
tan, / Miţulache-i căpitan, / Avionul decolează, / Miţulache se-nervează, / Bum! // Una, două,
trei, / Baba la bordei, / Curăţă ardei / Pentru moş Andrei”.
Numărătorile au, adeseori, un aspect hazliu, în care farmecul şi gluma slujesc deopotrivă
atât versurile, cât şi imaginile, rămânând, nu de puţine ori, la hotarul dintre înţeles şi neînţeles.
Structura poeziei-numărătoare este asemănătoare cu a primelor poezii ale copilului:
aceleaşi ritmuri uşoare, cu jocul verbelor care nu spun prea mult singure, dar, în versuri, produc
incantaţia necesară, cu încărcătura afectivă, în jurul unei imagini infantile:
„Pisicuţă, pis, pis, pis, / Te-am visat azi noapte-n vis: / Te spălam, / Te pieptănam, /
Fundă roşie-ţi puneam”;

34
 „Căţeluş cu părul creţ, / Fură raţa din coteţ, / El se jură / Că nu fură, / Dar l-am prins /
Cu raţa-n gură”.
„La popa la poartă / E o mâţă moartă. / Cine-o râde şi-o vorbi, / Drept în gura lui va fi”
sau „La popa la poartă / E o mâţă moartă. / Cine-o râde şi-o vorbi, / S-o mănânce coaptă / Cu
mărar cu pătrunjel, / Cu untură de căţel.

• Literatura propriu-zisă - cuprinde versuri cântate, care însoţesc dansul, versuri recitate
– cu sau fără rimă – care însoţesc jocurile cu desfăşurare complexă, formule cumulative,
păcăleli, frământări de limbă etc.
Aceste texte (versuri cântate), care însoţesc dansul şi jocul, îndeplinesc rolul de comandă
a unei acţiuni. Unele jocuri amintesc aspecte ale procesului muncii: „Ţăranul e pe câmp /
Ţăranul e pe câmp, / Ura leliţa mea, Ţăranul e pe câmp”; „Podul de piatră s-a dărâmat / A
venit apa şi l-a luat / Vom face altul pe mal în jos / Altul mai mare şi mai frumos” ; sau
marchează prin versuri momente ale jocului: „Am pierdut o batistuţă / Mă bate mămica, / Cine
are să mi-o dea, / Că-i sărut guriţa”. Sau „Printre munţi şi printre văi / Trece o fetiţă / Şi din
toate fetele / Tu eşti mai drăguţă” etc.
Altele se bazează pe formule cumulative care exersează număratul în ordine crescătoare
şi descrescătoare: „Hai să zicem una / Să se facă două. / Două mâini copilul are, / Una este
luna. / Hai să zicem două / Să se facă trei. / Trei crai vin din depărtare, / Două mâini copilul
are, / Una este luna. / Hai să zicem trei / Să se facă patru. / Patru roţi la carul mare. / Trei crai
vin din depărtare”.
Frământările de limbă au un rol deosebit în dezvoltarea limbajului, fiind un mijloc de a-i
deprinde pe copii să pronunţe corect unele cuvinte, contribuind, în egală măsură, la educarea
atenţiei, a spiritului de observaţie. Aceste creaţii contribuie şi la dezvoltarea memoriei:
„Un moş cu un coş, / În coş - un cocoş. / Moşul cu coşul, / Coşul cu cocoşul”;
„Un sas cu glas de bas cam gras şi ras pe nas stă la taifas de-un ceas la parastas despre
un extras din pancreas”;
„Un codobăturoi a putut să codobăturească pe o codobăturiţă, dar o codobăturiţă nu a
putut să codobăturească pe un codobăturoi”;
„Unui tâmplar i s-a-ntâmplat o întâmplare. Alt tâmplar, auzind de întâmplarea
tâmplarului de la tâmplărie a venit şi s-a lovit cu tâmpla de tâmplăria tâmplarului cu
întâmplarea”;
„Ştiu că ştiu că ştiuca-i ştiucă şi mai ştiu că ştiuca-i peşte”;
„Piatra crapă capul caprei / Iar capul crapă-n patru”;
„Papucarul papucăreşte papucii papucăresei, papucăreasa nu poate papucări papucii
păpucarului”;
„Am o prepeliţă pestriţă şi doisprezece pui de prepeliţă pestriţă. E pestriţă prepeliţa
pestriţă, dar îs mai pestriţi puii prepeliţei pestriţe decât prepeliţa pestriţă”.

Păcălelile, cimiliturile şi glumele sunt texte care au un caracter de divertisment, fiind

create pentru buna-dispoziţie a copiilor şi nu numai, cu un caracter de cele mai multe ori hazliu:
Unde este mingea când este gol? (Între bare sau în poartă)
Ce arde fără să fie cald? (Ardeiul)
Care este cel mai tare animal? (Melcul, deoarece îşi duce casa în spinare)

35
 • Versurile şi formulele ocazionale - sunt produse „cu adresă”, ca soluţii ad-hoc la
diferite împrejurări ale jocului şi ale comunicării între copii. Ele alcătuiesc un repertoriu
şi un fel de „argou” al vârstei, servind o mare diversitate de situaţii.
Aceste situaţii se creează:
- în cadrul jocurilor: Cine pleacă la plimbare pierde locul de onoare!,
- în cadrul comunicării dintre copii, mai mult sau mai puţin cu accente grave: Jur pe
verde! Jur pe roşu!;
- a situaţiilor în care copiii îşi fac în ciudă: Nu mă doare, nu mă doare, mâncă pită cu
unsoare!.
Mai există şi situaţii în care aceste versuri şi formule ocazionale sunt pur şi simplu forme
de păcăleală: „Ţi-e foame? / Mănâncă baloane! / Ţi-e somn? / Culcă-te în pom! / Ţi-e frig? / Fă-
te covrig! / Ţi-e sete? / Bea apă din perete!”.
Antroponimele sunt şi ele prilej pentru a crea versuri satirice, de fapt, o tachinare, o
glumă izvorâtă din sonoritatea numelui: „Florinel, coadă de purcel”, „Laura, balaura”, „ X,
prostu’, / Câinele nostru, / Stă în cuşcă, / Latră / Şi nu muşcă” sau „X, nebunu’, / Trage cu tunu’
/ Noaptea la unu”.
Folclorul copiilor se îmbogăţește ca o creaţie colectivă, transmisă oral şi din generaţie în
generaţie, fiind o lume a poeziei fără graniţe pentru imaginaţie, cultivând simţul estetic şi moral
al copiilor.

MIT ȘI MITOLOGIE
https://archive.org/stream/MitologieRomanaRomulusVulcanescu/Mitologie-
Romana-Romulus-Vulcanescu#page/n239/mode/2up)

Mit – povestire fabuloasă cu caracter sacru care cuprinde credințele unui popor despre originea
Universului și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari etc. Or, mitul este o formă a
culturii spirituale, specifică societăţii primitive, prin care se încearcă o explicare a realităţii.

Mitologie – 1. totalitatea miturilor create de un popor sau de un grup de popoare înrudite.

2. Disciplină care studiază geneza și evoluția miturilor, semnificația și
simbolurile vehiculate de ele.

Caracteristici ale mitului:

 este creat de vechile culturi populare;
 explică relaţia om – lume;
 evenimentele sunt atemporale (timpul caracteristic – timpul mitic);
 aspectele relatate – sunt realităţi sacre;
 personajele sunt ființe supranaturale şi simbolizează forţe, fenomene şi procese naturale
sau sociale;
 au valoare explicativă
 „fixează” modelele exemplare ale tuturor activităţilor omeneşti semnificative: hrană,
sexualitate, muncă,educaţie etc.

36
 MITURI FUNDAMENTALE ROMÂNEȘTI
Ca să pricepi sufletul unui popor, trebuie să-i cunoști miturile fundamentale. Chiar dacă
nu se mai regăsesc decât palid în felul de a fi al indivizilor contemporani, eresurile continuă să
alcătuiască o aură spațială și temporală ce explică, prin simboluri simple, la îndemâna oricui, o
întreagă existență colectivă.
Cele patru mituri fundamentale românești au fost stabilite de George Călinescu:
• mitul etnogenezei (formarea poporului român) – balada „Traian şi Dochia”;
• mitul morţii şi transhumanţei (mit dublu) – balada „Mioriţa”;
• mitul erotic – balada „Zburătorul”
• mitul jertfei necesare creației – balada „Meşterul Manole” sau „Monastirea Argeşului”.
După această enumerare, istoricul literar lasă deschisă calea unei posibile descoperiri în
mediile folclorice şi a altor mituri: „Pe lângă aceste patru mituri, încearcă să se ridice şi altele”.
Previziunea s-a confirmat, pentru că cercetările folclorice şi mitologice naționale din ultimele
decenii au demonstrat existența în folclor a mitului „marii călătorii” (sau al „marii treceri”), care
e mitul medierii opoziției dintre viață şi moarte.
Datele fundamentale ale mitului marii călătorii le găsim în textele ceremoniale de
înmormântare: Cântecul bradului și Zorile. Aceste texte conțin sugestii şi simboluri, iar ultimul
mai conține și o descriere concretă a „marelui drum” printr-o mare densitate de imagini.
Toate miturile, baladele, legendele, basmele populare sunt forme arhetipale care conțin
un sâmbure de adevăr, îmbrăcat în haină fabuloasă. Toate aceste forme arhetipale constituie
surse de inspirație pentru opere culte, create ulterior.

TRAIAN ȘI DOCHIA
Mit care simbolizează geneza însăşi a poporului român. La baza mitului stă legenda
despre Dochia și Traian. Traian – împăratul care s-a acoperit de glorie la Roma, cucerind bogata
țară a dacilor, în anii 105-106 d.Ch., Dochia – fata regelui dac Decebal (care, învins, s-a sinucis,
spre a nu cădea în mâinile cuceritorilor țării sale).
Legenda: După cucerirea Daciei, așezându-se pe aceste meleaguri, Traian este vrăjit de
frumusețea fiicii lui Decebal. Totodată, prin uniunea sa cu Dochia, Traian urmărea să dea un
exemplu romanilor de a se căsători cu femei dacice, asigurând în felul acesta asimilarea
populaţiei dacice. Dochia a refuzat categoric să răspundă sentimentelor falnicului cuceritor. Ea
se îmracă în haine de păstoriţă și încearcă să fugă cu o turmă de oi pe muntele Ceahlău. Este
urmărită de Traian și de trupele acestuia Ea se ascunde printre stâncile sacre ale muntelui, dar
este ajunsă din urmă de Traian și în acel moment de disperare Dochia cere ajutor zeului
Zamolxis, rugându-l să o prefacă în stană de piatră pentru a nu fi nevoită să se căsătorească cu
Traian! cuceritorul poporului său. Ascultându-i ruga atât de disperată, zeul o transformă pe ea și
pe turma sa în stane de piatră.

MIORIȚA
Mitul se axează pe balada Mioriţa, subiectul căreia descinde din realitatea vechii
Moldove şi constituie o dramă din viaţa păstorească din timpul transhumanţei (păstorii
simbolizează cele trei ţări româneşti: Moldova, Muntenia şi Ardealul). Textul baladei se
constituie din dramatica veste a complotului ciobanilor muntean şi vrâncean împotriva celui

37
moldovean, din sugestivul dialog al baciului moldovean cu oiţa sa năzdrăvană şi din nunta
alegorică a protagonistului ei cu „a lumii mireasă”. La aceasta nuntă cade o stea, ceea ce
sugerează stingerea unei vieți omenești.
Motivele fundamentale: 1) transhumanţa; 2) complotul; 3) mioara năzdrăvană;
4) testamentul; 5) alegoria moarte-nuntă; 6) măicuţa bătrână

ZBURĂTORUL
Mitul Zburătorului reflectă problema fundamentală a sexualităţii la români.
După credinţa populară, Zburătorul scoboară noaptea în casele oamenilor pe coşuri şi
chinuie nevestele însărcinate sau neînsărcinate, cum şi pe fetele mari, pricinuindu-le, prin
neodihnă şi frămîntare, nenumărate vînătări pe corp, cum şi o mare oboseală.
Întîlnirea cu zburătorul uneori se întrupează din visul celui ce pătimeşte de focul dragostei şi
se petrece ca orişice întîlnire, curată sau necurată: zmeul intră pe fereastră sau se lasă pe coş şi,
apucînd pe cel ce doarme, îl pişcă, îl muşcă, îl sărută şi-l chinuie. Cel ce doarme, îl vede aievea şi
a doua zi, cînd îl doare spatele şi pieptul, - şi de care durere se tămăduieşte, ungîndu-se cu untură
de porc , - prin urmare, şi-l poate aduce aminte . Prin unele locuri se arată şi casa unde zmeul, sub
chipul unei limbi de foc, coboară noaptea în casa femeilor şi fetelor, intrînd pe uşă, dacă o află
deschisă, sau pe ferestre, şi în casă, prefăcîndu-se în om, se anină de femeie, şi apoi, după
păcătuire, tot cu înfăţişarea de pară, piere.
Dacă zburătorul era în mitologia populară românească o ființă fantastică închipuită ca un
spirit rău, care chinuiește noaptea, în somn, fetele nemăritate și femeile măritate de curând,
atunci în literatura romantică, termenul „zburător” va fi o personificare a dorului de bărbatul
iubit, a dragostei intense față de ființa iubită.
Se consideră că „zburătorul” este un bărbat care, în timpul vieții, a fost respins de o
femeie și care, după moarte, bîntuie femeile de pe Pămînt, dar mai ales pe cea care l-a refuzat
(dacă aceasta mai este în viață). Este considerat simbolul iubirii neîmpărtășite şi personifică
fiinţa iubită la care nu se poate ajunge.

MEȘTERUL MANOLE
Mitul cuprinde un motiv cu semnificaţie estetică: opera de artă dăinuie şi după moartea
autorului, dar nicio valoare nu se creează fără sacrificii. Mitul jertfei, ce se regăseşte în Legenda
meşterului Manole, este caracteristic pentru zona sud-est europeană unde jertfa pentru creaţie nu
poate fi disociată de fiinţa creatorului care trebuie să sacrifice o parte din sine pentru zămislirea
operei de artă.
Pe acest spaţiu mioritic locuitorii au crezut că jertfa ţine cumpăna unei fapte cereşti.
Meşterul Manole îşi jertfeşte soţia pentru a putea ridica o biserică. Pentru Manole reuşita este
mai presus decât o viaţă umană, creaţia devine o boală incurabilă, iar intervenţia divinităţii
reprezintă convingerea spiritului ortodox că transcedentul se revelează în om din proprie
iniţiativă, meşterul fiind doar un mesager căruia i s-a dat o vocaţie unică de a oferii oamenilor
modele.
După terminarea construcţiei şi moartea meşterului, biserica nu mai aparţine autorului ei,
ci eternităţii.

Simboluri mitofolclorice:

38
 http://cimec.ro/Etnografie/Antonescu-dictionar/Dictionar-de-Simboluri-Credinte-
Traditionale-Romanesti-c.html

https://monoskop.org/images/5/5f/Oisteanu_Andrei_Motive_si_semnificatii_mito_si
mbolice_in_cultura_traditionala_romaneasca_1989.pdf

 dominante mitologice: Soarele și Luna

 elemente sacre: pământul, aerul (materializat în Vânt), apa, focul
 cifre: 3, 7, 9, dar și 1, 2, 12
 metale: aramă, aur, argint, fier
 culori: alb, negru, roșu
 bestiarul de bază: găină/ cocoș, cal, bou, oaie/ berbec, capră, pisică, urs, lup, cerb, cuc,
șarpe
 plante: busuioc, usturoi, pelin, pom/ copac
 alimente: ou, pâine, sare, vin
 simboluri materiale: ață (fir), cuțit (ac), inel, monedă
 noțiuni: celălalt tărâm etc.

PERSONAJE MITOFOLCLORICE
Zânele
 în mitologia noastră au statut de semidivinităţi sau chiar divinități. Poporul român, asemenea
grecilor, le consideră zeițe şi le vede în general ca pe niște fecioare bune, frumoase,
luminoase şi zvelte;
 stăpâna tuturor zânelor e Zâna Zânelor (sau Crăiasa Zânelor), veșnic tânără. O fecioară care
va începe să îmbătrânească numai măritându-se, moment în care își va pierde şi atributele de
zână.
 în nopțile cu lună cântă şi încing hore în văzduh.

Ileana Cosânzeana (variante, Ileana Simziana, Chira Chiralina, Inia Dinia etc.) e o zână, chiar
dacă nu e numită întotdeauna ca atare;
 corespondentul feminin al lui Făt-Frumos;
 idealul feminin (frumoasă și vitează);
 inițiată în magia binefăcătoare;
 are adesea ca sfetnic și prieten un cal năzdrăvan.
 Conform tradiției folclorice, ea este răpită de zmeu (balaur) și închisă într-un turn, castel
sau dusă pe Tărâmul Celălalt. Eroina este salvată de Făt-Frumos care, în drumul său spre
Ileana Cosânzeana, trece prin multe încercări inițiatice. În final el se bate cu zmeul, îl
învinge și o eliberează. În final – nunta, și amândoi trăiesc fericiți până la adânci
bătrâneți.

Făt-Frumos - personajul-erou pozitiv.

 În majoritatea poveștilor, acesta se luptă cu balaurii și vrăjitoarele pentru a-și elibera
aleasa inimii;
 are toate calitățile necesare unui erou: curajul, dreptatea, tăria fizică și spirituală,
inteligența, dragoste neclintită;
39
  are, de asemenea, unele abilități magice;
 își respectă întotdeauna jurământul dat împăratului căruia îi servește.
 el călătorește prin lumea noastră și prin lumea de jos (Tărâmul celălalt) cu Calul
năzdrăvan care îi dă sfaturi salvatoare.

Eroi din folclorul românesc (Greuceanu, Prâslea cel Voinic, Harap Alb)
 eroii se nasc, de obicei, în mod miraculos;
 trec printr-o seama de peripeții;
 sunt înzestrați cu puteri fabuloase;
 au calități de înaltă ținută morală;
 ei se luptă și ucid făpturi malefice;
 se îndrăgostesc de zâne nespus de frumoase

Păcală, erou al snoavelor populare românești, este cunoscut pentru umorul și istețimea
sa, ascunse sub o mască de naivitate și simplitate. Tratează autoritățile sătești (popa, boierul,
judecătorul) cu îndrăzneală și ironie usturătoare. În folclor, poznele lui Păcală sunt reunite într-
un ciclu de snoave.
Este însoțit de Tândală (a tândăli – a pierde vremea fără a face nimic bun sau a lucra
încet și cu lene) este un personaj fictiv din folclorul românesc. Substantivul „tândală” semnifică
un om care nu este bun de nimic, care lucrează fără niciun rost sau care își pierde vremea
umblând aiurea.

Solomonarii
 Principalii magicieni din credințele noastre folclorice;
 solomonarul e capabil să organizeze după placul său fenomenele atmosferice, aducând
ploaia sau dirijând furtunile şi grindina;
 vehiculul său aerian este balaurul: solomonarii se duc la iezere şi de acolo scot balaurii,
printr-un descântec, dintr-un „şerpe pe zile nimeni nu l-a văzut, se naște un şerpe uriaș
care poate zbura;
 selecția viitorilor solomonari se face din medii diferite, dar cu oarecare predilecție față de
mediile cu vocație: de pildă, cel mai mic dintre 7 frați călugări;
 Școala solomonărească (Solomonăria) e situată sub pământ sau într-o groapă adâncă, iar
„cursurile” durează 7 ani de zile.

Babele
 erau considerate femei știutoare, inițiate, specialiste în domeniul practicilor divinatorii;
 exista și o toponimie a Babelor, a strămoașelor și moașelor mitice, considerate un fel de
divinități meteorologice, active la începutul primăverii (Zilele Babei -1-9/12 martie),
marcând timpul schimbător și capricios de primăvară.

Baba Dochia (Baba Odochia)

 este unul dintre cele mai importante personaje din mitologia românească;
40
  unele teorii susțin că numele ar fi legat de Sf. Martiră Evdochia sărbătorită în calendarul
pe stil vechi pe 1 martie;
 legenda Babei Dochia care-și scutură cojoacele și a fiului său Dragobete;
 de legenda Babei Dochia sunt legate numele culmii Babele din masivul Bucegi

Baba Cloanța (Baba Hârca, Baba Mija, Baba Coja)

 bătrână monstruoasă care apare drept o femeie urâtă, cocoșată, cu dinți lungi și colți ca
grebla;
 are atributul nemuririi ascuns într-o cușcă de suflete. Când este lovită de moarte de eroul
pozitiv, fuge și soarbe din sufletele închise viață și putere;
 este o vrăjitoare care încheagă apele cu farmecele ei și are autoritatea de a sta la taclale cu
Necuratul la orice ceas al nopții;
 stăpână peste toate duhurile necurate, care fură sufletele copiilor.
Muma Pădurii este o vrăjitoare, o femeie urâtă, ce sperie oamenii;
• sihastră, locuiește în adâncul pădurii, în copaci bătrâni, în scorburi, în planta ce-i poartă
numele;
• este adeseori prezentată ca dușmană a eroilor pozitivi, ca și Zmeul / Balaurul care adesea
e considerat fiul ei;
• În unele descântece este identificată cu Muma Mumelor (Zeița Mama): „Muma
Mumelor, / Muma Pădurilor, / Să te aud din astă noapte / Cu vacile zbierând,/ Cu porcii
grohăind,/ Cu câinii lătrând,/ Cu lupii urlând ...”
• Zeița mama apare în mitologia universală de cele mai multe ori în chip ambivalent, cu
doua fețe complementare: bătrână și urâtă - de aici denumirile de „muma” și „baba”, dar
și frumoasă, plină de viață, patronând vegetația.

Sfintele
 Sfânta Miercuri este înfățișată ca o bătrână slabă, care are puteri miraculoase. Îngrijește,
hrănește animalele sălbatice și totodată ajută pe călătorii sau drumeții rătăciți. Ca și Sfânta
Duminică posedă un tezaur de obiecte miraculoase pe care le dăruiește în împrejurări
speciale: o furcă de aur care toarce singură, mere de aur, perii care aruncate îndărăt se
preschimbă în păduri etc.
 Sfânta Duminică este personificarea zilei a șaptea, un personaj cu rol de ajutor și inițiator al
eroului principal al basmelor românești. Este imaginată ca o bătrână care locuiește dincolo de
Apa Sâmbetei, într-o casă modestă, păzită de un câine mare numit alegoric Ușor-ca-vântul-
greu-ca-pământul. Sfânta Duminică dispune de diverse instrumente magice, pe care le
dăruiește unor eroi. Printre acestea un brâu cu care cel ce se încinge poate traversa orice apă
ca pe uscat.
 Sfânta Vineri, o adaptare locală a zeiței Venera. Divinitate duală, reprezentând de fapt două
personaje diametral opuse - unul benefic, altul malefic, confundate între ele în tradiția
folclorică:
- ca divinitate pozitivă, îmbrăcată în alb, e protectoare a femeilor și a călătorilor, a
animalelor și a păsărilor, și este chiar și personaj oniric ce apare în visele femeilor pentru a le

41
comunica rețete de medicină populară (leacuri băbești); se observă un transfer de trăsături și
atribute asupra Sfintei Vineri de la Sfânta Miercuri;
- în cea de a doua ipostază figurează ca o „vădană, rea și năpăstoasă care nu îngăduie
gospodinelor să facă o sumă de lucruri în ziua ei din săptămână, pedepsindu-le". Sfânta Vineri
bântuie casele începând de joi seară, „cam de când începe preotul slujba vecerniei”.

Ursitoarele
 ființe imaginare, despre care se crede că au darul de a hotărî soarta omului de la naștere;
pot fi uneori auzite, dar nu văzute.
 Mitul ursitoarelor a fost preluat din mitologia greacă unde erau denumite Moirae: în a
treia noapte de viață a copilului nou-născut, nașa invită ursitoarele și face o masă cu
prăjituri, bomboane, vin, apă, flori și tot ceea ce crede că le-ar putea plăcea acestora. Ele
apar noaptea, la poarta casei în care dorm mama și cu fiul, și prezic destinul copilului. În
următoarea dimineață, nașa întreabă mama despre visul său și ce au prezis ursitoarele.
 Ursitoarele sunt trei femei considerate a fi înlocuitoarele mamei: URSITOAREA – cea
mai mare dintre ele, este cea care ține fusul și furca (firul vieții); SOARTA – cea care-i
prezice destinul pruncului, MOARTEA – cea care-i curmă firul vieții (se spune că acest
fir le este dat Ursitoarelor de către Dumnezeu, iar acestea trebuie să așeze pe el toate
întâmplările pe care le va avea omul de-a lungul vieții, de la care acesta nu se va putea
abate cu nici un chip).

Uriașii
 În mitologia greacă, părinții uriașilor au fost Gaia și Uranus.
 S-au născut din picăturile de sânge ce au căzut pe pământ, după ce zeul Cronos i-a tăiat,
în luptă, bărbăția tatălui lor Uranus.
 Se spune ca Gaia i-ar fi născut pe uriași (giganți) pentru a-i răzbuna pe titanii, închiși de
Zeus în Tartarus.
„Zeii sau titanii din mitologia greacă au existat pe teritoriul vechii Dacii! De aceea, în România
au fost descoperite foarte multe schelete de uriași…” (N. Densușianu)
 În mitologia română, uriașii sunt mari, vânjoși, voinici;
 ei pot sta la taifas de la un munte la altul, fiind în stare să se apuce cu mâinile de toartele
cerului;
 uneori sunt descriși ca ciclopi, cu un singur ochi în frunte şi hrănindu-se cu carne de om
(mai ales în zona Dunării);
 e frecvent tipul de poveste cu copilul de Uriaș care aduce acasă în palmă (sau poală) un
om cu plugul cu boi, ca pe niște jucării.
Căpcăunii (capcâinii)
• sunt niște mutanți înspăimântători cu bot de câine;
• uneori poate apărea cu două capete;
• are un singur scop: să facă rău;
• are propriul său teren, unul fără flori și foarte întunecat, însă nelipsit de ființe macabre ce
nu ezită să atace orice trecător;
• este prezentat ca fiind cel ce fură o prințesă, pe capul său punându-se o recompensă;
• este greu de învins și, de cele mai multe ori, eroii eșuează lamentabil;

42
 • se spune că aceste ființe se pot transforma în mai multe animale (din urs în cerb ș.a.m.d.).
Vârcolacul
 o ființă fabuloasă, un demon care mănâncă Soarele și Luna, generând în acest fel fazele
Lunii și eclipsele;
 de cele mai multe ori e suficient ca Luna să aibă o culoare roșietică, pentru ca românul să
tragă concluzia că vârcolacul o mănâncă, iar sângele astrului se prelinge printre colții
făpturii;
 este reprezentarea răului care perturbă ordinea firească a lumii, iar orice abatere de la
ordinea stabilită de comunitate poate genera un vârcolac (pot proveni din copii
nebotezați, născuții cu anomalii, oameni care și-au ucis un frate sau o soră etc.);
 omul-vârcolac se va transforma în timpul unei eclipse, iar de cele mai multe ori, sufletul
său este cel care va urca în cer și va mânca Soarele sau Luna. Dacă legătura sufletului cu
trupul este întreruptă în timpul transformării, sufletul este pierdut pe vecie.

Strigoii
 Dacii considerau strigoii reprezentarea răului, spiritele celor adormiți ale căror fapte nu
au fost demne de intrarea în „Împărăția lui Zamolxis”.
 În mitologia românească: strigoii sunt sufletele rele ale morților, despre care se crede că
ar ieși noaptea din mormânt și s-ar transforma într-un animal sau într-o apariție
fantomatică, pentru a pricinui rău celor vii (iau laptele de la vaci, iau mana grâului,
opresc ploile sau aduc grindină etc.).
 Românii i-au transformat în niște creaturi însetate de sânge cu puterea de a controla
gândirea persoanelor „expuse” (oameni sub influența alcoolului, oameni cu probleme
psihice etc.)
 Când este lună nouă, strigoii ies din morminte sau își părăsesc trupul și încep să danseze
sau să facă tot felul de răutăți. Noaptea lor este aceea de Sfântul Andrei (30 noiembrie).

Superstiții legate de strigoi:

 Se prefac în strigoi: copiii care mor nebotezați; morții care în timpul vieții au făcut multe
rele; cei care mor de o moarte „grabnică” (spânzurați, înecați, împușcați); bolnavii care în
timpul convalescenței rămân nesupravegheați și trece peste ei o pisică sau morții nepăziți
peste care au trecut pisici, câini, șoareci, găini sau orice altă pasăre (De aici provine
datina de a păzi mortul când este în casă.).
 Dacă într-un sat este secetă, înseamnă că acolo este o strigoaică (împiedică ploile); dacă
plouă cu piatră, Dumnezeu le pedepsește pe strigoaicele care nu lasă „să ploua ploaie
curată”, iar dacă plouă cu soare – una din strigoaice se mărită.
 Împotriva strigoilor se folosesc descântecele speciale, slujbele bisericești, anafura,
agheasma și… usturoiul (în special de Sf. Gheorghe (23 aprilie / 6 mai) și de Sf. Andrei
(30 noiembrie).
 Pentru omorârea strigoilor, se caută mormântul celui presupus a fi strigoi, i se citește
rânduiala de către preoți și i se bate în inimă un par de stejar, de tisă sau de frasin, se
înțeapă cu un cui sau un cuțit, pentru a rămâne legat de sicriu și a nu putea ieși pentru a
face răutăți.
Balaurul
43
  un animal fantastic de dimensiune uriașă, o reptilă gigantică cu multe capete de șarpe (3,
7, 9 sau 12), uneori înaripată, reprezentând întruchiparea răului; trupul său e solzos (solzi
de pește lați cât palma) şi arzător, deoarece pe unde trece lasă o dâră de iarbă arsă;
 Tudor Pamfile identifică 3 tipuri de balauri: de apă - cel care trăiește în fântâna satului, de
uscat – trăiește prin prăpăstii și făurește „piatra scumpă”, de văzduh – alăturat norilor de
furtună și controlat de câte un solomonar
Zmeii
 un uriaș cu puteri supranaturale, un humanoid;
 deși dispune de puteri supranaturale, este totuși muritor;
 poartă armuri de aur, argint şi aramă;
 este capabili de zbor sau ascensiuni levitaţionale;
 caii lor au statură mare, uneori sunt chiar metalici;
 întruchipare a răului, care este întotdeauna învins de către forțele binelui.
 Nu trebuie confundat cu balaurul, deși poate apărea și sub această formă, dar cu un singur
cap.
Calul năzdrăvan
 animal fabulos numai în ceea ce privește atributele lui, nu şi a prezenței unor elemente
fizice neobișnuite (exceptând, rareori, aripile);
 are o semnificație simbolică de transportor de pe acest tărâm în celălalt;
 în mitologia noastră nu este nici totemic, nici sacral, ci e doar prelungirea firească a
vitejiei, inteligenței, ingeniozității, moralei şi spiritului justițiar al lui Făt-Frumos, pe
care-l servește întotdeauna cu fidelitate şi devotament;
 nefolosit, Calul năzdrăvan pare o mârțoagă, singurul mijloc de a-l redresa fiind hrănirea
cu jăratic; după restabilire, el nu se avântă deodată în zbor, ci face mai întâi o probă, o
evoluție de încercare;
 adesea, păstrează în urechile sale obiecte magice: o perie care, aruncată îndărăt, se
preface în pădure impenetrabilă, un inel, din care răsare un munte sau un zid,
inescaladabil.
Pasărea măiastră
 are rang regal și este ajutată la nevoie și de celelalte păsări;
 dominantă între păsări, uneori chiar în toată fauna mitologică, Pasărea Măiastră aparține
de fapt Celuilalt Tărâm;
 trăind în izolare, arătându-se arareori în splendoarea penajului ei cu strălucire
multicoloră, ea are o nesecată putere magică şi un scop justițiar;
 uneori apare în ipostaza de pasăre oraculară;
 cântecul ei nu răsună decât în singurătate, dar cine are privilegiul să-l asculte, întinerește
spontan;
 există o variantă în care Pasărea Măiastră e o zână înaripată, devenită pasăre din cauza
unui blestem.

44