MORALA, ETICA SI DEONTOLOGIA - CONSIDERATII GENERALE

            1. Introducere
           
            Daca ar trebui sa credem veridicitatea informatiilor cuprinse in Vocabularul filozofic al lui Andre
Labande , termenul de „deontologie” a fost creat in 1825 de J. Bentham si a aparut  in 1834 intr-o lucrare
postuma a acestuia, intitulata „Deontologiy or the science of morality”. In viziunea lui Labande,
deontologia reprezinta „teoria indatoririlor”, in timp ce in Vocabularul juridic  publicat de Asociatia Henri
Capitant, sub coordonarea lui G. Cornu, ea este definita astfel: „Ansamblul datoriilor inerente exercitarii
unei activitati profesionale liberale, definite cel mai adesea prin reglementari ale profesiei”.
            In Dictionarul explicativ al limbii romane  regasim termenul deontologie ca neologism preluat din
frantuzescul „deontologie”, definit astfel: „Disciplina care se ocupa cu datoriile profesionale. Totalitatea
regulilor si a uzantelor care reglementeaza relatiile dintre medici in ceea ce priveste clientela lor”.  La
randul  sau, in „Dictionarul limbii romane. Explicativ. Practic” , regasim urmatoarea definitie: „Doctrina
privind normele de conduita si obligatie etica (ale unei profesiuni)”.
Mai apropiata de economia lucrarii noastre, in Dictionarul de Administratie Publica al lui Anton P. Parlagi
, sintagma „deontologia functionarului”  este definita dupa cum urmeaza: „Termen de origine greaca
introdus de J. Bentham ca sinonim pentru < stiinta moralitatii >.  In sens liberal, disciplina functiei
inseamna < discurs asupra a ceea ce trebuie facut > (de catre o persoana). In stiinta administratiei , pentru
a defini sfera de obligatii moral-juridice ale unui functionar public, se utilizeaza : probitate, loialitate,
responsabilitate etc”.
            De la inceput trebuie sa precizam faptul ca, din moment ce deontologia constituie stiinta
indatoririlor profesionale, am comite un dublu pleonasm daca am utiliza formula „deontologie
profesionala”, prin adaugarea complementului de nume care desemneaza membrii unei profesii. Astfel, nu
am putea vorbi despre Codul deontologic al profesiei de politist, cand ar trebui sa ne referim pur si simplu
la Codul de deontologie al politistului sau Codul deontologic al politistului. Deontologia este practic o
etica sau o morala profesionala si un drept profesional.
            Creat, asa cum am precizat anterior, de filozoful hedonist englez Jeremy Bentham, cuvantul
„deontologie” deriva  din doua cuvinte de origine greaca: deon (datorie) si logos (stiinta). In sensul
originar grec, deontos semnifica stiinta a ceea ce va trebui facut, stiinta datoriei.
            2. Despre codurile morale
           
            Termenul de „cod moral”  se poate extinde spre doua sensuri diferite, dupa cum il considera
individul sau societatea. Pentru a le distinge, vom folosi termenul de cod moral in sensul perceput in mod
individual, in timp ce, atunci cand ne vom referi la intelesul sau la nivel social, il vom inlocui cu sintagma
„principii morale”.
            Principiile morale, vezi morala, sunt, de cele mai multe ori, asertiuni complexe despre ceea ce este
just sau ceea ce este injust. Din moment ce fiecare individ doreste sa perceapa ca aceste principii morale
izvorasc din sine, este destul de rar sa gasim ceva simplu in cadrul acestor principii sau in etica unui sau
altuia dintre semenii nostri, ceea ce face dificila judecata despre principiile morale ale altuia. Dificultatea
izvoraste din faptul ca morala provine adeseori din religie si reflecta, la fel de des,  imaginile codurilor
culturale si nu pe cele strict morale.
            O varianta comuna, reunificata, a principiilor morale o constituie legea, in care statul fixeaza
pedepsele sau compensatiile solicitate pentru una sau alta dintre actiunile particulare, care nu incalca
principiile morale devenite norme obligatorii de comportament in societate. In anumite culturi, relatia
dintre principiile morale si lege este absoluta. Aici vorbim despre faptul ca principiile morale servesc
drept ghid pentru conduita individuala.
            Printre exemplele de principii morale putem mentiona regulile nobilei simtiri ale budismului, cele
10 porunci respectate de iudaism, crestinism si islam, sau cele 10 comandamente indiene. Un concept,
mai avansat si mai cuprinzator, este cel de etica, care stabileste un echilibru intre argumentele pro si
contra unei decizii individuale, in functie de cel mai mare bine general. Numeroase coduri etice se
aseamana cu cele morale, dar majoritatea codurilor sunt mai putin stricte si nu presupun separarea binelui
de rau, in forma obisnuita. Etica consta in evaluarea efectelor pozitive si negative ale uneia sau alteia
dintre actiunile umane, in argumentele pentru sau impotriva acestora si in luarea unei decizii in favoarea
celui mai mare  bine dintre un numar mai mare ale eventualitati si variante posibile.
            Conceptul cel mai legat de principiile morale este cel de Cod moral, pe care il consideram propriu
fiecarui individ. Subintelegem ca acceptiunea diferentelor de gandire dintre indivizi este extrem de
importanta, mai importanta decat Creatorul si legile divine. In unele sisteme religioase sau filozofice, cum
ar fi taoismul sau gnosticismul, acest concept este considerat ca o baza a intregii estetici si, deci, si pentru
chestiunile morale ale individului. Principiile morale sunt, deci, vazute in cadrul unor sisteme coercitive
care izvorasc mai mult din politica decat din morala.
            Codul moral al unui individ reprezinta modalitatea in care o persoana va aplica propria notiune
despre morala. Aceasta notiune este centrata pe individ, insa se poate extinde la mai multe persoane sau la
un grup. Functie de acest cod, individul ii vede pe ceilalti ca meritand sa fie tratati in forma in care ar dori
el insusi sa fie tratat.
            Pe de alta parte, Codul moral reprezinta modalitatea prin care un individ aplica in practica valorile
sale morale si credintele personale. El este descris in diferitele teorii etice ca o frontiera a rationalitatii in
cadrul eticii insasi. Din acest punct de vedere, Codul moral este o notiune estetica care nu poate fi
partajata in mod direct cu ceilalti.
            O persoana care se afla in afara codului moral al unui individ nu mai este protejata de acest cod.
Astfel, conceptul de cod moral ne permite sa explicam ipocrizia aparenta a celui care pretinde ca are si
respecta principiile etice. De exemplu, el poate fi intrebuintat de catre un credincios pentru a explica
pentru ce aproba razboiul sau pedeapsa cu moartea pentru unele crime , chiar daca propria sa religie
interzice omorul. Astfel, cei care aproba moartea sunt iesiti din sfera de aplicare a propriului cod moral.
            Un Cod moral este de presupus ca se naste din experienta, in special din exemplul moral dat de
parinti, din dezvoltarea lenta a ansamblului de conditii, de inhibitii si de reprezentari ale binelui in cursul
intregii vieti de experiente de cunoastere. Acest Cod moral, mereu in schimbare, nu poate fi comunicat
direct, insa aplicarea cotidiana a acestuia poate inspira, influenta si educa pe ceilalti.
            O serie de teorii ale moralei, in special teoria relativismului cultural, dar si numeroase ramuri ale
teologiei, pun putin pret pe valori in ideea de a comunica codul la moral sau de a cauta o armonizare a
chestiunilor morale in afara strictului necesar de a evita un conflict frontal. O idee opusa este ca toate
codurile morale pertinente pot fi puse in comun in cadrul unui proces de control social si al invatarii bunei
conduite. O asemenea credinta induce un anumit grad de standardizare a comportamentelor pe calea
principiilor morale impartasite de catre toti indivizii si sanctionate de lege.
           
            3.  Sensurile si fundamentele eticii
            Am convenit asupra faptului ca deontologia este partea eticii care se ocupa de indatoririle
profesionale, de datoriile specifice unei profesii, dar si ca etica este stiinta care studiaza normele morale:
viata, obisnuintele, defectele, caracterele. Etica este o disciplina practica si normativa care are scopul de a
ne spune cum trebuie sa traim si sa ne comportam. Exista diverse forme de etica, care se diferentiaza prin
gradul lor de generalizare , prin obiectul lor  sau prin fundamentarea lor . In toate aceste situatii, etica
trebuie sa raspunda la intrebarea: Ce si cine face, pentru a face bine ?
            Etica generala stabileste criteriile de a judeca daca o actiune este buna sau rea si pentru a stabili
motivatiile si consecintele unui act sau ale unei fapte. Finalitatea eticii face din aceasta o activitate
eminamente practica. Vorbim despre faptul ca nu este vorba de a stabili ceva nou pentru ea insasi, ci de a
oferi solutii pentru a actiona in mod responsabil. Ea este, astazi, perceputa ca fundamentul eticii aplicate,
al eticii individuale, al eticii sociale si ale diferitelor forme de etica specializata, care se confrunta cu
problemele normative ale propriului domeniu particular.
            Este o chestiune delicata incercarea de a determina raporturile dintre morala si etica, intrucat
diferenta dintre cei doi termeni este, ea insasi, diferenta dintre mai multe moduri de gandire. In sensul sau
cel mai rudimentar, termenul de etica este sinonim cu morala si semnifica o practica care are drept obiect
stabilirea unei forme de a trai conform cu scopurile vietii umane: cautarea bunei cuviinte sau a virtutii.
            Totusi, o diferentiere curenta consta in a intelege prin morala ansamblul de norme specifice unui
grup social sau unei populatii la un moment dat al istoriei acestora si de a apela la etica pentru a face bine,
incepand cu momentul conceperii actiunilor individuale. Astazi, utilizam termenul de etica pentru a
codifica reflectiile teoretice critice cu privire la moralitatea actiunilor. Vorbim, spre exemplu, despre
comitetul de etica in interiorul institutiilor administrative sau al institutiilor politienesti. Etica are
fundamentele sale in luarea unor decizii, asa-zis rationale, plecand de la dialogul liber intre cunostinte, ca
bogatii de traditii si de coduri ideologice asimilate.
            O alta distinctie este propusa de catre o serie de filozofi contemporani  pentru a putea defini
morala ca ansamblul datoriilor si etica ca realizarea rezonabila a dorintelor si aspiratiilor .
            Morala este, de asemenea, atasata unei traditii idealiste, de tip kantian, care distinge intre ceea ce
este si ceea ce ar trebui sa fie, in timp ce etica este alaturata unei traditii materialiste, de tip spinozian,
care incearca doar sa imbunatateasca realul printr-o atitudine rezonabila de a cauta  bunastarea in toate.
            Dreptul si normele sale este deosebit fata de morala si de etica, in sensul ca nu se pronunta cu
privire la valoarea actelor, bine sau gresit, bun sau rau, si nu defineste decat ceea ce este permis sau
interzis, deci aparat de stat, intr-o societate data. Pe de alta parte, deontologia este, la randul sau,
ansamblul obligatiilor pe care o profesiune se angajeaza sa le respecte pentru a garanta o practica
conforma cu etica.
            Exista o serie de domenii legate de etica. De pilda, etica este mai intai inseparabila de filozofie, in
punctul in care se confunda cu filozofia morala. Drept urmare, se considera frecvent ca etica este o
ramura principala a filozofiei, in special a filozofiei morale.
            Apoi, etica este intim legata de meta-etica, cu toate ca in dezbaterile contemporane se considera ca
trebuie facuta o diferentiere neta intre ele. Meto-etica, drept urmare, are obiectul de a analiza materia
enunturilor, normelor si procedurilor eticii. Ea constituie disciplina care ii permite  eticii sa se intoarca in
mod reflexiv asupra ei insasi.
            Un alt domeniu inseparabil este politica, mai precis filozofia politica. Este traditional in filozofie
de a considera cetatea drept cadrul natural si ca prelungire a comandamentelor etice. Nu in ultimul rand,
dar intr-o masura mai mica, este traditionala legarea eticii si a filozofiei actiunii, si aceasta, dupa Aristotel,
in masura in care teoria actiunii intereseaza o serie de probleme fundamentale pentru etica, ca o problema
de responsabilitate a agentului sau functionarului, de intentionalitatea unei actiuni sau de a defini ceea ce
inseamna un functionar.
            4. Semnificatiile codurilor deontologice
            A intrat in obisnuinta ideea de a reuni intr-un corp normativ sau intr-un ansamblu de reguli, ce
compun un cod sau o carta de etica, toate cunostintele fundamentale despre ceea ce este just si convenabil
pentru buna exercitare a unei profesii. Astfel, trebuie sa precizam, de la inceput ca, deontologia, in sens de
reguli si datorii care reglementeaza o profesie, reuneste sub forma unui cod regulile privitoare la
responsabilitatea membrilor profesiunilor organizate in ordine profesionale. Plecand de aici, la inceputuri,
unii autori considerau ca aceste profesiuni sunt exclusiv liberale. Astazi, insa, codurile deontologice
reglementeaza toate formele de activitate profesionala: medicala – generalisti, medical – veterinara,
chirurgie, dentisti, farmacisti, infirmieri, arhitecti, agenti bancari, experti contabili, agronomi,
administratori, chimisti, notari, parlamentari, magistrati, politisti, mediatori, avocati s.a.
            Trebuie sa adaugam ca, in ecuatia redactarii si aplicarii codurilor, sindicatele joaca un rol din ce in
ce mai activ, cu concursul asociatiilor patronale, in elaborarea codurilor deontologice aplicabile propriilor
membri. A se vedea, Codul deontologic al lucratorilor sociali, Codul deontologic al functiei publice,
Codul deontologic al agentilor politiei municipale, Codul deontologic al jandarmeriei s.a.
            De-a lungul duratei intregii lor cariere, profesionistii sunt supusi unor obligatii deontologice
particulare a caror incalcare poate fi sanctionata chiar prin pedepse penale, atunci cand incalcarile iau
formele prevazute de legea penala, sau prin aplicarea de sanctiuni disciplinare, prevazute de Codul lor
deontologic, atunci cand ei savarsesc acte care aduc atingere datoriei de probitate, de integritate, de
onoare sau de buna conduita.
            Organizatiile profesionale exercita si ele un control jurisdictional, prin reprimarea incalcarii
valorilor codului deontologic. Ele sanctioneaza functionarii indisciplinati sau contravenienti; la nevoie, in
cazul unor incalcari grave, ele pot recurge la excluderea din corpul profesional in urma unor proceduri
disciplinare. Codurile deontologice enunta reguli de comportament pe care functionarul trebuie sa le
respecte atat in timpul exercitarii profesiei sale, cat si, uneori, in viata cotidiana. Spre exemplu, barourile
de avocati adopta norme deontologice a caror esenta si necesitate rezida din raporturile pe care avocatul le
intretine cu protejarea interesului public. Principiul protejarii interesului public anima, in principal, codul
deontologic al profesiei si se adauga principiului integritatii, care este garantat astfel mult mai bine. De
aceea, normele principale pe care le contine codul se refera la probitate, la competenta si la calitatea
serviciului, la sinceritate si onestitate, la respectarea secretului profesional, la impartialitate, la inexistenta
conflictelor de interese, la incompatibilitatea functiilor, la curtoazie, la respect si la buna credinta.
            Regulile deontologice , de natura esentialmente morala, sunt sanctionate prin norme de drept. De
aceea, deseori si cu just temei, se afirma ca principiile deontologice isi gasesc sursa in morala si in
sanctiunile in drept. In general, autoritatea legislativa sanctioneaza codurile pe care autoritatile
administrative le elaboreaza impreuna cu asociatiile profesionale. Insa, dezbaterea asupra problemei de a
sti daca normele deontologice deriva din lege sau din morala nu s-a incheiat. Juristii sustin ca sanctiunea
data de autoritatea administrativa fac din acele percepte morale incalcate prevederi juridice, din moment
ce ignorarea dispozitiilor unui cod antreneaza aplicarea unor sanctiuni disciplinare. Pentru juristi,
deontologia este, in mod automat, o sursa a dreptului profesiei in cauza. Alti autori sustin, insa, ca morala
este singura sursa a deontologiei.
            Trebuie sa vedem, pe de alta parte, ca deontologia figureaza in nomenclatura dictionarelor,
vocabularelor si lexic-urilor de drept. Codurile deontologice se regasesc si pe site-urile juridice. De altfel,
vorbind despre functionarii publici, si in mod special, despre politisti, vom constata ca membrii
organizatiilor politienesti raspund de faptele de ordin profesional fie in fata propriilor consilii de
disciplina (pentru incalcarile mai simple decurgand din propriul cod deontologic), fie in fata unei
autoritati judiciare (pentru fapte mai grave, cu un mare pericol social si/sau urmari grave). De altfel,
constituie greseala profesionala orice act care contravine legii si regulamentelor si orice ignorare a
regulilor deontologice. Si aceasta  constituie dovada ca deontologia deriva din drept.
            Insa, daca este adevarat ca aceste coduri deontologice sunt corpuri de norme aplicabile disciplinei
profesionale, trebuie sa precizam ca ele sunt astfel cu titlu indirect. Rolul lor este, mai inainte de toate, de
a reuni principalele reguli morale care reglementeaza o practica profesionala anume. De aceea, trebuie sa
fim de acord cu aceste afirmatii nascute si probate de-a lungul timpului:
1      Codurile deontologice au rolul esential de a servi drept ghiduri pentru intrebarile de constiinta ale
unui functionar;
2      Un cod nu urmareste, in primul rand si nici in exclusivitate, sa defineasca ceea ce constituie o
inconduita profesionala si nu tinde nici sa evalueze importanta diverselor reguli existente sau a gravitatii
pe care o implica incalcarea lor;
3      Functiile de a stabili cazurile de inconduita, gravitatea incalcarii regulilor si a urmarilor acestora
revin organelor de conducere ale profesiei;
4      Scopul regulilor deontologice este de a servi drept ghid; drept urmare, codurile deontologice
incurajeaza autoreglementarea.
            Putem spune, astfel, ca deontologia apartine domeniului moralei profesionale. De aceea, putem
vorbi, cu just temei, printr-o asociere directa cu dreptul si deontologia profesiei de politist, de avocat, de
notar, de magistrat. In anumite momente, si in multe dintre prescriptiile sale, ea tinde sa se alinieze
regulilor moralei, insa, prin aplicabilitatea pe care o are, se apropie de normele dreptului. Este un
amalgam care trebuie apreciat ca un fruct al legaturii necesare dintre dreptul profesional si morala
profesionala. Sub forma dreptului disciplinar, deontologia a intrat practic in dreptul pozitiv prin a deveni
ceea ce ne convine sa afirmam: dreptul deontologic.
            5. Despre bine si rau
            Dupa cum vom vedea, pe intregul parcurs al lucrarii, vom opera cu notiuni conexe problemelor
moralei, eticii si deontologiei. Printre acestea, binele si raul, in sens filozofic, ajuta la proiectarea sensului
deontologic al actiunilor umane in raport cu urmarile acestora. In sens metafizic, binele desemneaza si
semnifica ceea ce este dezirabil pentru om, colectivitate si societate. El este, deci, in parte legat de
deziderate si mai precis de dezideratul definit ca pozitivitate. Cu alte cuvinte, binele este inteles ca ceva
care creeaza valori  si nu ca ceva care distruge sau creeaza lipsuri. Binele formeaza, impreuna cu opusul
sau, raul, un cuplu conceptual major al filozofiei morale. Notiunile de bine si de rau au fost si sunt
utilizate mai frecvent in context religios; este bine ceea ce se conformeaza poruncilor divine si rau ceea ce
se opune acestora. Din punctul de vedere al ateilor, semnificatia si pertinenta acestor concepte fac obiectul
unor multiple analize divergente, incepand cu problema continutului celor doua notiuni si utilizarea lor in
sens profan si pana la proiectia posibilitatii de utilizare in teoria moralei laice.
            Conceptul filozofic de bine, si greutatea pe care o are in teoria moralei, este un termen care
figureaza in numeroase opere, iar interpretarile date difera oarecum:
1      Este diferentiat binele, ca valoare categorica suprema, ideala, de binele in sens relativ restrans, in
sens filozofic; un act enuntat drept „bine”, este, deci, daca este de efectuat, un lucru pe care trebuie sa-l
realizam si, daca este deja efectuat, un lucru deja aprobat;
2      In analiza efectuata de Kant, apare expresia „binele suveran”, care desemneaza atat  ideea de
demnitate , de proba, ceea ce nu este decat o referire la morala, cat si ca studiu de intregire absoluta;
3      In conceptia filozofului Rudolf Steiner , ceea ce se numeste bine decurge adesea dintr-un automatism
moral; este facut intr-o forma constrangatoare. De aceea, adevaratul bine este cel care deriva, cel mai
adesea, dintr-un automatism moral si pe care il executam cu placere .
            Raul descrie un anume tip de comportament sau de stadii ale unei fapte distrugatoare,
destructurate sau imorale si este sursa unor referinte morale sau fizice. In conceptia lui Leibniz, este
posibila distinctia dintre:  a) raul fizic, ca suferinta care afecteaza o creatura inteligenta si sensibila;  b)
raul metafizic, sau imperfectiune a naturii si  c) raul moral, ca greseala.
            Dintre problemele pe care le suscita si incita existenta raului, doua sunt cele care prezinta o
importanta particulara:  a) de a sti ce este raul si de ce exista si  b) de a sti daca este posibila valorizarea
raului.
            Ceea ce este rau devine, prin definitie, o problema. El constituie o problema intr-un cadru de
puritate morala si comportamentala. In principiu, trebuie sa fim de acord cu unele lucruri: toate religiile,
spre exemplu, dar si toate legislatiile intr-un cadru ateic prevad cam aceleasi interdictii fundamentale:
omorul, furtul, mutilarea (chiar si cea cu scop ritualic), producerea de suferinte, excrocheria, violul,
incestul, adulterul, minciuna s.a. Decalogul constituie  un exemplu de interdictii fundamentale. Aceste
interdictii, deseori considerate a fi religioase, se aplica atat mediului credinciosilor dar si intregii
colectivitati umane.
            In practica, numeroase sunt situatiile care indeamna la reflectare, la gasirea unor raspunsuri: nu ar
putea fi admis de a face un rau putem evita un rau mai mare ? O ucidere poate evita un razboi sau un
genocid, ori o tortura, un atentat terorist ? O serie de actiuni si atitudini umane nu provoaca suferinte
umane, cum ar fi homosexualitatea sau avaritia si totusi unii le considera imorale. De aici, dificultatea de
a defini raul in sens moral . Dar ce ar reprezenta binele, daca nu ar exista raul ?  Ce ar fi interesul pentru
viata, daca moartea nu ar exista ?
            Etiologia raului si domeniile de manifestare ale acestuia sunt vaste, iar limitele spatiale si
conceptuale deosebit de variabile : a) raul cauzat de natura (cutremure de pamant, furtuni ale vantului,
valurile uriase s.a.) sau de animale (atacurile animalelor feroce); b) raul cauzat de catre om prin ignoranta
(crimele savarsite in numele unor ideologii, pentru a face bine patriei, rasei, principiilor virtutii s.a.) , prin
disfunctii ale vointei, adica prin faptul de a face altceva decat ceea ce ai intentia sa faci, sau din prostie,
lipsa de inteligenta ori stupiditate, izvorata dintr-un defect de gandire, deci de judecata, care leaga teoria
de practica si determina persistenta vointei in acest defect .
            In religie, se considera ca raul reprezinta intoarcerea de la Dumnezeu, prin incalcarea poruncilor
sale, prin privarea voluntara de la gratia Divina; presocraticii considerau ca faptul de a depasi granitele
naturii (ale ratiunii si ale cuvantului, cum afirma Heraclit) constituie o injustitie, deci un fapt imoral;
neoplatonistii considerau si vedeau in rautati un spectacol demn de zei; gnosticii faceau distinctia dintre
Dumnezeu si lume ,,Lumea este facuta din materie si se opune spiritului, cum binele se opune raului” ;
pentru Leibniz exista raul metafizic, raul fizic si raul moral, iar raul exista pentru ca este necesar pentru
buna indeplinire a actiunilor superioare; pentru Kant, este rea orice actiune si orice comportament care nu
poate fi generalizat tuturor oamenilor fara a declansa haosul ; Nietzsche considera ca nu toate lucrurile
rele sunt condamnabile, observand ca suferinta poate fi o sursa de placere  si ca nu exista fenomene
morale, ci numai o interpretare morala a fenomenelor; John Rowls considera ca o situatie poate fi
considerata ca justa, dreapta, daca ceea ce ne revine fiecaruia dintre noi ne face indiferenti fata de
persoana alteia si observa ca, in multe societati, exista ideea inlocuirii unor privilegii cu indatoriri pentru
a mentine echilibrul si ca, nu mai exista privilegii ci doar oportunitati suplimentare de a face bine, insotite
de sanctiuni, daca aceste indatoriri nu sunt indeplinite ; scriitorul Norman Spinrad apara ideea ca rareori
conflictele reprezinta o opozitie dintre bine si rau, ci adeseori un conflict intre doua viziuni diferite si
incompatibile ale binelui; in viziunea marxist-leninista, raul era definit ca un ansamblu de forte
reactionare care impiedicau dezvoltarea revolutiilor proletare; filozoful Michel Henry afirma ca viata este
buna prin natura si scopul ei iar raul corespunde a tot ceea ce atenteaza la normalitatea vietii si isi gaseste
originea in moarte .
            In viziunile religiilor monoteiste, raul devine o veritabila problema teleologica. Drept urmare, este
dificil de admis ca Dumnezeu provoaca direct raul  si, de asemenea, de a admite ca diavolul este suficient
de independent pentru a face tot ceea ce vrea. Alte religii ne conduc in lumea misterelor: numai
Dumnezeu cunoaste binele si raul, omul nu a fost creat pentru a gandi raul, existenta si sursa sa .
            6. Despre just si injust
           
            La fel de importante pentru analiza pe care o propunem beneficiarilor nostri sunt si conceptele de
justitie, de just si de injust raportate la comportamentul oamenilor in serviciu, in societate sau in propria
familie. Aici nu ne referim exclusiv nici la ideea de justitie si nici la ideea de institutie judiciara, ci mai
mult la ceea ce este just, adica in conformitate cu adevarul, cu echitatea, cu legitimitatea si cu legalitatea,
cu ordinea lucrurilor, cu realitatea sociala la un moment dat. Opusul lui just ne conduce la ideea de
nedrept, incorect, nelegitim, nepermis, inechitabil, nelegal, imoral s.a.
            La fel, noi abordam justitia si ca virtute morala. Denumirea de justitie o regasim in latinescul
Justitia, care deriva din justus = conform dreptului, la randul lui provenit din jus/juris = drept. Sensul
originar al lui jus este religios, avand conotatia de jurare, de angajare printr-o formula sacra; drept
consecinta, in antichitate juramantul era sacru, reprezentand angajamentul de a  suporta o pedeapsa in
cazul incalcarii sau a nerespectarii acestuia . Justitia latina a separat chestiunea binelui de lumea
religioasa, incepand cu cele douasprezece table, afirmand ca ea este construita pentru a face bine si nu rau
in societate .
            Justitia este virtutea prin care fiecaruia i se acorda drepturile. Ea se intemeiaza pe respectarea
drepturilor altuia. Institutiile judiciare fac dreptul si impun respectarea acestuia in numele legii si al
adevarului. Din punct de vedere moral si filozofic justitia este, totusi, un termen ambiguu, intrucat poate
desemna justitia care exista intr-o societate (ca institutie judiciara) sau justitia ca trasatura de caracter al
fiecarui individ, deci ca virtute moral-etica. Diferenta dintre cele doua sensuri este evidenta . Din aceasta
cauza apare o tensiune  fundamentala in cadrul filozofiei politice si morale: justitia sociala trebuie sa se
intemeieze pe virtutile cetatenilor  si, daca nu, acest fapt nu antreneaza oare conflicte intre un om just si
acelasi om in calitate de cetatean ? Un bun cetatean, care respecta prevederile legilor si normelor moral-
etice, poate fi, in acelasi timp, si injust din punctul de vedere al virtutii ? Inversand lucrurile, un om just
este necesarmente si un bun cetatean ?
            Se cuvine sa precizam ca termenul de justitie, in sens de virtute, apartine in mod esential filozofiei
morale antice si se opune conceptiei liberale moderne.
            Justitia sociala este un concept socio-economic care, plecand de la conceptia ca societatea are
aspecte injuste, cere ca aceste nedreptati sau incorectitudini sa fie corectate. In sens negativ, se afirma ca
este injust tor ceea ce nu este socialmente acceptabil. Spre exemplu, inegalitatile salariale dintre meserii,
care presupun calificari diferite, sunt cel mai adesea considerate ca juste, pentru ca sunt socialmente
acceptate de catre majoritatea populatiei. Sunt extrem de rare cazurile cand un lucrator obisnuit revendica
salariul unui cadru superior . Deci nu putem confunda justitia sociala cu egalitatea. Este esential sa facem
proiectia spre o societate mai justa, ceea ce nu este un scop in sine, intrucat vor exista intotdeauna si
inechitati. Actiunile care urmaresc sa acorde fiecarui membru al sau sanse de reusita vorbesc intotdeauna
despre „egalitate de sanse”. Este interesanta afirmatia filozofului Rawls, fost profesor la Universitatea
Harvard, decedat in anul 2002, care avea garantia ca societatea poate fi justa daca respecta trei principii,
in urmatoarea ordine:  1) garantarea libertatilor de baza pentru toti;  2) egalitatea „echitabila” la sanse;  3)
mentinerea numai a acelor inegalitati care sunt profitabile celor defavorizati. Corectiile necesare pentru a
mentine  un asemenea echilibru pot fi legislative, sociale, financiare si culturale. Aceasta conceptie a
ramas de referinta pentru conceptul contemporan de justitie sociala .
            7. Acceptiunea termenului de datorie
            Plecand de la definitia general acceptata si acceptabila a conceptului de deontologie, in care
termenul datorie se constituie in axa semantica a acestuia, trebuie sa ne propunem sa largim putin
semnificatiile sale. Am vazut ca datorie inseamna „ceea ce trebuie facut”, care corespunde semnificatiei
precise a grecescului odeon. Pe de alta parte, ceea ce trebuie facut raspunde normelor morale (cutumiare
si juridice) si a denumirii de nomos  din care latinii au facut „norma”. Acestea sunt si sensurile pe care le
preluam si noi: o norma care pretinde ca „Datoria este necesitatea de a indeplini o actiune prin respectarea
normelor stipulate in lege”.
            Stiinta indatoririlor este, in acelasi timp, si stiinta normelor si a regulilor. In acest sens, putem
vorbi despre logica deontologica sau despre logica normelor. Astfel, deontologia unei profesiuni este
constituita din ansamblul normelor care guverneaza exercitiul profesiunilor si care fixeaza indatoririle
acelei profesiuni.
            Deontologia diverselor profesiuni, liberale sau nu, astfel definita, a fost mult timp de natura
cutumiara, cu trasaturi ce o apropiau de morala, in general. Abia in secolul trecut, normele scrise ale
dreptului au fost introduse si in acest domeniu, iar astazi izvoarele acestor norme sunt destul de diverse.
            Este evident ca principalul izvor al normelor deontologice este legea – legi ordinare sau legi
organice, decrete – lege, hotarari ale guvernelor, care se constituie in cadrul normativ al exercitarii
profesiilor, in statute ale profesiilor sau in instructiuni de aplicare a acestora. Actelor normative originare
si instructiunilor sau regulamentelor li se adauga asa-numitele reguli corporatiste continute de
regulamentele de ordine interioara ale fiecarei organizatii profesionale in parte , ca celule de baza ale
organizatiilor profesionale. Aceste regulamente poarta marca particularitatilor fiecarei organizatii, in
parte, si sunt mai riguroase si mult mai detaliate decat legea.
            In ceea ce priveste organizatiile politienesti, cele mai multe state au promulgat statute ale
politistilor si coduri etice sau deontologice ale politiei ori ale politistilor . La nivel european, in a doua
jumatate a secolului trecut si inceputul secolului XXI, pe fondul intensificarii cooperarii internationale
pentru combaterea crimei organizate si actiunilor teroriste, mai ales la nivelul Consiliului Europei, au
existat preocupari pentru introducerea si aplicarea unor norme comune privind indatoririle politistilor si
conduita acestora. Astfel, urmare a eforturilor Consiliului Ministrilor Consiliului Europei, in anul 1979, a
fost adoptata Declaratia privind politia, o prima tentativa de conturare a liniilor directoare privind etica si
deontologia pentru politie, urmata, dupa evolutiile istorice din 1989, de Recomandarea Adunarii
Parlamentare a Consiliului Europei nr. 2001/10 si Codul european de etica al politiei. Pe baza acestuia,
Consiliul Europei a invitat statele membre sa adopte Coduri de etica ale politiei tinand cont de elementele
continute de recomandare si sa instituie sisteme de monitorizare a aplicarii principiilor esentiale privind
conduita serviciilor politienesti si ale personalului acestora.
            8. Conexiunile termenului de conduita
            Daca termenul de conduita este definit prin expresii precum „fel de a se putea …”,”comportare
…” sau „maniera de a …” este firesc sa detaliem aceste expresii pentru a le detalia semnificatiile. Astfel,
potrivit DEX, prin comportament intelegem: 1) modalitate de a activa in anumite imprejurari sau
situatii;  2) ansamblul manifestarilor obiective ale oamenilor si ale animalelor prin care se exteriorizeaza
viata zilnica;  3) mod de a se purta, tinuta, conduita;  4) totalitate a modalitatilor de reactie a organismului
fata de mediul inconjurator;  5) mod in care un organism reactioneaza fata de factorii de mediu.