Plagiatul reprezintă însușirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor

unei alte persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obținute, prezentându-le drept creație
proprie.[1]

Plagiatul este considerat o lipsă de cunoștințe academice și o încălcare a eticii jurnalistice. Este
supus unor sancțiuni, cum ar fi penalizări, suspendarea și chiar exmatricularea din școală sau
muncă. Recent, cazuri de „plagiat extrem” au fost identificate în mediul academic.[2] Conceptul
modern de plagiat, ca imoral și original, ca un ideal, a apărut în Europa în secolul al XVIII-lea, în
special cu mișcarea romantică.

Plagiatul și încălcare a drepturilor de autor se suprapun într-o măsură considerabilă, dar ele nu sunt
concepte echivalente, iar multe tipuri de plagiat nu constituie o încălcare a drepturilor de autor, care
este definită de legea drepturilor de autor și poate fi pronunțată de instanțe. Plagiatul nu este definit
sau pedepsit de lege, ci de instituții (inclusiv asociații profesionale, instituții de învățământ și
entități comerciale, cum ar fi societățile de publicare).

Cuvântul „plagiat“vine din latinescul „plagium“, care se traduce prin „a vinde altora sclavi furați
sau care nu aparțin vânzătorului“. Termenul și-a păstrat până acum sensul originar, pentru că el
este, din punct de vedere semantic, sinonim cu furt.

O altă definiție a plagiatului, de această dată din perspectivă juridică, este prevăzută la art. 4, alin.
(1), lit. d) din Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea
tehnologică și inovare: “Plagiatul - expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în
format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode
științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menționa
acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale”.

Autoplagiatul este definit în modul următor de Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în
cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare, la art. 4, alin. (1), lit. e): „expunerea într-o
operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii,
demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise, inclusiv în
format electronic, ale aceluiași sau acelorași autori, fără a menționa acest lucru și fără a face
trimitere la sursele originale”(Legea 206/2004).

Este important ca la finalul acestui subcapitol să reținem că munca unei persoane trebuie
recunoscută prin atribuire, care, pentru a fi făcută corect, trebuie să îndeplinească două condiții
cumulative:

1. porțiunile care nu îi aparțin studentului să fie marcate de ghilimele,

2. autorul să fie menționat explicit, prin referire la titlul lucrării, anul apariției, editura sau
jurnalul în care a fost publicată lucrarea.

În România:

Existența contrafacerii sau a plagiatului se stabilește, în principiu, pe baza de asemănări și nu de

deosebiri. Simpla existență a unor deosebiri nu apără de învinuirea de plagiat, dacă se dovedește
existența și importanța asemănărilor. Stabilirea existenței plagiatului este, prin urmare, o "problemă
de fapt".

Nu se consideră plagiat, și nici încălcarea drepturilor de autor, următoarele utilizări, fără

consimțământul autorului, și fără plata vreunei remunerații, ale unei opere aduse anterior la
cunoștința publică, cu condiția ca acestea să fie conforme bunelor uzanțe, să nu contravină
exploatării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de exploatare

În Statele Unite ale Americii:

În Statele Unite ale Americii, un student care copiază pentru a trece un examen sau pentru a obține
un calificativ bun la o materie de studiu este pedepsit prin eliminarea din toate universitățile statului
pe teritoriul căruia s-a petrecut fapta de plagiat. Pedeapsa este deosebit de gravă, deoarece orice
cetățean al SUA beneficiază de reduceri de taxe numai în statul în care trăiește. Dacă este obligat să
plece din statul în care trăiește, nu-și poate face studiile decât prin plata integrală a taxelor
universitare.

Plagierea, la nivelul unei opere date, poate avea grade diferite de severitate. Patru criterii sunt
definitorii pentru diagnosticarea severității plagierii: extensia preluărilor ilegitime, localizarea lor în
arhitectura lucrării, caracterul realmente voluntar sau involuntar al actelor de plagiat și
repetabilitatea actelor de fraudă ale autorului în diferite lucrări. Un al cincilea criteriu de gravitate a
plagiatului este de natură extrinsecă și se referă la avantajele obținute, nemeritat, de către autor ca
urmare a plagierii. Marcatorii anterior menționați, detaliați în paragraful următor, reprezintă
propuneri de instrumente sau de reguli operaționale de evaluare a lucrărilor suspecte de plagiat în
diagnosticarea severității fraudei.
Criterii de evaluare a severității:

1. Numărul de paragrafe plagiate. Cu cât numărul de paragrafele copiate ca atare (verbatim), în

bloc, este mai mare, cu atât probabilitatea de intenționalitate în plagiere este mai mare.

2. Numărul de cuvinte. Cu cât numărul de cuvinte identificate în paragrafele copiate ca atare , în

bloc, este mai mare, cu atât probabilitatea de intenționalitate în plagiere este mai mare.

3. Plagierea parafrazărilor. Preluarea nelegitimă, fără citările de rigoare, de către autorul III (C) a
parafrazărilor pe care autorul II (B) le-a realizat după texte ale autorului I (A) este semn sigur de
intenționalitate a plagiatului practicat de autorul de evaluat (C). Sunt mai multe variante ale acestui
gen de furt intelectual.

4. Practicarea plagiatului de tip mozaic: se preia un bloc de text, fără citarea de rigoare, iar în
interiorului textului respectiv se înlocuiesc cuvinte, dar cu păstrarea structurii de ansamblu a
frazării.

5. Localizarea plagiatului în introducerea lucrării ca zonă de definire a obiectivelor de cercetare, în

partea de prezentare a metodologiei proprii, contribuțiilor originale și concluziilor constituie
circumstanțe agravante în diagnosticarea severității plagiatului.

6. Falsitatea motivației de necunoaștere a bunelor practici de citare. O astfel de situație apare atunci
când persoana suspectă de plagiat a) susține în apărarea sa ideea că atunci când am scris eu teza sau
articolul nu se știau toate aceste reguli de citare corectă de astăzi” dar b) are în propria lucrare
secvențe multiple în care citează corect. Este o autoinfirmare a motivației pe care o dă pentru
plagiat. Nu poți susține că nu ai știut regulile citării prin ghilimele și note de subsol dacă în aceeași
lucrare citezi, cu multiple ocazii, corect.