"Mel Gibson a reuşit să facă un film despre Iisus Christos în care Dumnezeu lipseşte.

Transcendenţa nu se manifestă decît vag meteorologic (nori, ploaie, cutremur) sau în

variantă demonică. Din cînd în cînd, un vampir palid se strecoară printre protagonişti
pentru a semnala nelămuriţilor de unde vine răul. În rest, e vorba strict despre ce se poate
face cu un corp omenesc, dacă vrei să provoci oroare. Însuşi chipul lui Iisus e scos din scenă
cam după zece minute de la începutul filmului: un ochi, umflat de bătaie, se închide,
celălalt e înecat de sînge. Portretul e înlocuit cu o fleică descompusă care, la răstimpuri,
geme. Biciuiri prelungi, în care pielea explodează spectaculos, dezvăluind, în secţiune,
întreaga anatomie subepidermică, lovituri îndesate, cu scule ingenioase sau cu pumnul,
detalii de crucificare duse pînă la pedanterie, totul înghesuit într-un prim-plan obscen,
totul "documentat" cu exactitate. Sîngele ţîşneşte gros, tendoanele crapă sub piroane prost
ascuţite, asistenţa - evreiască şi romană - jubilează grotesc, cu rînjete ştirbe şi priviri
cleioase. Iisus nu e "victima" misiunii Lui, nu suferă din cauza păcatelor omeneşti. E pur şi
simplu un om cumsecade care are ghinionul de a încăpea pe mîna unor sadici. "Strategia"
regizorală e transparentă: se face o reconstituire riguroasă şi amănunţită a faptelor, aşa
încît spectatorul să priceapă cît de mult a suferit Iisus şi să se umple de o milă infinită,
respectiv de o credinţă reîmprospătată. Ideea subiacentă este că ne-am pierdut credinţa
pentru că am încetat să ne mai reprezentăm durerea teribilă pe care o provoacă un cui
bătut în palmă (sau la încheietura ei). În această logică, orice nefericit care face faţă unei
torturi fizice trebuie să devină obiect de cult. Iar relaţia cu Dumnezeu este de tipul
compasiunii oripilate pe care o stîrneşte contemplarea, la morgă, a unui trup sfîrtecat
sălbatic.

Ambiţia exactităţii este, de la bun început, un mod de a suspenda problema credinţei.

Adevărul celui care crede nu este o ecuaţie, iar Evangheliile nu sînt reportaje. Refuzul
sistematic al lui Iisus de a face minuni e tocmai refuzul de a reduce transcendenţa la
dimensiunile demonstrabilului. Religia este, prin definiţie, relaţia omului cu inevidenţa,
asumarea unui mister care nu se poate nici analiza, nici clasa, nici dovedi ştiinţific.
Evangheliile - şi cărţile sacre, în general - practică nu întîmplător minimalismul, expresia
laconică, elipsa. Revelaţia nu e locvace, drept pentru care "adevărul" ei nu poate fi
documentat gazetăreşte. A fi exact în acest domeniu e a respecta litera textului revelat, nu a
face reconstituiri muzeografice pe cont propriu. Iar textul revelat, cînd e vorba de
răstignire, e sec pînă la abstracţiune: "după ce [Pilat] L-a biciuit, L-a dat să fie răstignit".
Se aminteşte scurt de bătaie şi batjocură, dar accentul nu cade pe cruzime, ci pe sminteală
şi pe ordinea pre-scrisă a evenimentelor. În versiunea Ioan, se povesteşte că lui Iisus nu i s-
au zdrobit, după obicei, fluierele picioarelor "ca să se plinească Scriptura: Nici un os nu I
se va zdrobi". Decizia de a muta istoria sacră din registrul Realului semnificativ în acela al
realităţilor anecdotice sfîrşeşte, inevitabil, în derizoriu şi trivial. Las la o parte capcanele,
groteşti, în care cade exigenţa preciziei. În filmul lui Gibson se vorbesc aramaica şi latina.
Dincolo de obiecţiile pe care le pot face (şi le-au făcut) filologii, e imposibil să nu te amuzi
cînd Pilat, jucat de un excelent actor bulgar, etalează o latină cu un delicios accent slav. Nici
minunata noastră Maia Morgenstern n-a fost bine sfătuită. I s-a spus, probabil, că fiind
sfîntă şi avînd pre-ştiinţa sau intuiţia trans-umanităţii lui Iisus, ea nu trebuie să perceapă
atrocele Lui suferinţe cu un banal patos lumesc. În consecinţă, o vedem afişînd mereu un
soi de indispoziţie sobră, pendulînd între stupoare şi insensibilitate.
Mel Gibson pare să creadă că principala ispravă a lui Iisus e capacitatea de a încasa.
Faptul că El e Fiul lui Dumnezeu se vede mai cu seamă din uriaşa Lui, supraomenească,
rezistenţă la durere. Se poate spune că filmul ilustrează felul de a se raporta la
transcendenţă al unui ins (şi al unei epoci) pentru care carnea a devenit cer, singurul cer
accesibil. E o opţiune riscantă. Răstignirea era o procedură greu de suportat, dar nu e sigur
că nu s-au inventat, "în zbuciumata noastră istorie", proceduri de tortură cel puţin la fel
de sinistre. Sînt oameni, oameni oarecare, a căror "Golgotă" a fost inimaginabilă. Nu în
ascuţimea durerii stau sensul şi unicitatea răstignirii lui Iisus, ci în identitatea amuţitoare a
Celui răstignit. Cel răstignit e Dumnezeu însuşi şi El o face din prima zi a întrupării Sale
pînă astăzi. Nu trupul şi sîngele, ci trupul devenit pîine şi sîngele devenit vinul vieţii, acesta
e misterul crucificării. La acest mister, Mel Gibson nu are acces. Băiat isteţ (şi prostuţ), el a
eşuat rapid în eficacitate comercială. Aud că adună bani serioşi vînzînd cópii (exacte) după
piroanele răstignirii, montate pe un lanţ de pus la gît.

Dacă e să rezum enormitatea demersului său regizoral într-o frază, aş observa că, în multe
ţări, filmul e interzis minorilor. Nu-mi pot imagina o mai păcătoasă drăcovenie, decît să
faci un film despre Iisus pe care
copiii n-au voie să-l vadă."