Teoria generală a statului şi dreptului

8.1 Principiile activităţii normative

Transformarea şi promovarea intereselor sociale fundamentale ca voinţă general
obligatorie are loc, de regulă, pe calea activităţii normative a organelor statului, în principal cea
exercitată de către Parlament, ca „unică autoritate legiuitoare” şi de către Guvern, în contextul
executării legilor sau asigurării cadrului necesar executării lor. Această trecere de la social la
reglementar se realizează cu ajutorul unor procedee speciale, constituite într-o tehnică de sine
stătătoare, numită generic tehnică legislativă. Activitatea de consacrare legislativă a intereselor
sociale generale, precum şi modul de realizare a acestor operaţiuni are la bază unele principii.
Principiul planificării legislative, în conformitate cu care întreaga activitate normativă trebuie
să se desfăşoare în baza unui program de legiferare atât la nivelul Parlamentului, cât şi la nivelul
iniţiatorului de proiecte de legi, Guvernul. Importanţa acestui principiu este sporită mai ales în
momente sau perioade de schimbări majore, precum schimbarea regimului politic (cazul nostru
după 1989), armonizarea ori alinierea la legislaţia internaţională sau comunitară (cazul procesului
de aderare/integrare a României la/în Uniunea Europeană) etc.
Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice
Principiul fundamentării ştiinţifice a actelor normative decurge din cerinţa esenţială ca
norma juridică să fie o expresie, o reflecţie fundamentală a necesităţilor sociale obiective şi să
răspundă în mod eficient realităţii sociale. Acest obiectiv impune ca procesul de elaborare a
normelor juridice să fie precedat şi bazat pe o cunoaştere aprofundată a realităţii, ceea ce permite
anticiparea realistă a efectelor noilor reglementări, sesizarea neajunsurilor legislaţiei existente,
inclusiv abordarea comparată cu legislaţiei altor state. Realizarea practică a cerinţei enunţate
impune implicarea unor organisme de specialitate şi colaborarea legiuitorului cu specialiştii din
diverse domenii, utilizarea unor tehnici şi instrumente moderne de participare cetăţenească
(precum dezbaterea publică) pentru elaborarea de variante de proiecte de lege şi adoptarea celor
care se dovedesc optimale.
Dintr-un alt punct de vedere, activitatea normativă se raportează la o societate în continuă
evoluţie, în care dezvoltarea şi progresul tehnico-ştiinţific nasc probleme de reglementare cu
caracter de noutate absolută şi complexitate sau implicaţii de substanţă (de exemplu ingineria
genetică, comerţul electronic şi fraudele corespondente, domeniul cosmic etc.). Adoptarea unor
norme juridice eficace solicită în aceste condiţii o specializare accentuată, considerarea corelaţiilor
interne şi internaţionale în procesul reglementării, investigaţii prealabile economice, sociologice,
de psihologie socială36. În atare condiţii, este evident că legiuitorul nu poate ajunge niciodată în
mod întâmplător la definirea propoziţiei normative (a normei), ci doar prin practică şi
raţionament. În acest proces complicat el trebuie să asigure, pe baza unui studiu aprofundat al
realităţii, corespondenţa necesară între fapt şi drept.

36 Nicolae Popa, op. cit, p. 224

112
 Teoria generală a statului şi dreptului

În cazul nefundamentării ştiinţifice a soluţiilor juridice adoptate, eficienţa socială a

dreptului va fi redusă ori inexistentă, putând ajunge la respingerea de către societate a
prescripţiilor juridice.
Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului (principiul echilibrului)
Principiul asigurării raportului corespunzător dintre stabilitatea şi mobilitatea
reglementărilor urmăreşte realizarea corelativă a două cerinţe imperative pentru dreptul obiectiv:
pe de o parte să fie stabil, astfel încât încrederea în drept să nu fie subminată, iar pe de altă parte
să fie dinamic, răspunzând nevoilor nou manifestate de reglementare (schimbărilor societăţii).
Stabilitatea dreptului este o consecinţă a tradiţionalismului parţial purtat de acesta (conţinând
instituţii juridice şi reglementări de lungă durată, dovedite eficiente în timp), iar dinamismul
dreptului este un rezultat al presiunilor sociale în continuă schimbare. În activitatea sa, legiuitorul
trebuie să ţină cont de ambele aspecte şi să le îmbine cât mai armonios posibil. De exemplu,
stabilitatea dreptului exclude cel puţin principial retroactivitatea legilor, dar dinamica dreptului şi
a relaţiilor sociale impun admiterea unor excepţii de retroactivitate, tocmai pentru a găsi un
echilibru între aceste două tendinţe.
Principial, legile sunt adoptate pentru o perioadă de timp mai lungă, fără a se determina
de la bun început durata producerii efectelor juridice. Ele rămân în vigoare atâta timp cât se
dovedesc necesare şi utile în realizarea raporturilor juridice şi protejarea intereselor celor implicaţi
în acestea. Cu toate aceste, dreptul este dependent, prin modul său de formare, de politică, în
raport cu care are un caracter mai conservator şi o anumită autonomie relativă. Tendinţa de
continuă inovaţie şi schimbare a politicului este temperată de aceste caractere ale dreptului. Ori
de câte ori lucrurile se produc în sens invers, rezultatul va fi instabilitatea legislativă, care scade
încrederea în drept, în sistemul juridic de ansamblu şi în valorile ocrotite de acesta şi în final,
slăbeşte puterea grupării aflate la guvernare.
Principiul corelării sistemului actelor normative (principiul articulării)
Principiul unităţii reglementărilor juridice asigură corelarea organică şi deplină a actelor
normative cu sistemul principiilor fundamentale ale dreptului şi cu cele generale ale ramurii de
drept. Sub acest aspect, fiecare act normativ nou adoptat trebuie să se integreze organic în cadrul
actelor deja existente, cu care se află în strânsă legătură şi, prin aceasta, în întregul sistem de drept,
fără să implice contradicţii cu acesta. Similar, modificările şi abrogările de norme nu trebuie să
afecteze esenţa unităţii şi echilibrului sistemului juridic. Fiecare soluţie normativă adoptată în
cadrul reglementării trebuie şi ea să fie compatibilă atât cu întregul act, cât şi cu sistemul legislativ
în vigoare. Prin toate acestea se contribuie la eliminarea lacunelor legislative, a diverselor
paralelisme, suprapunerii şi contradicţiilor dintre reglementări.
Actele normative care există şi acţionează într-un stat se află într-o strânsă legătură unele
cu altele. Sistemul actelor normative (sistemul legislaţiei) implică, alături de marea diversitate a
raporturilor reglementate, multiple legături între părţile care îl compun. În procesul de elaborare a
actelor normative, organele legislative trebuie să pornească de la existenţa legăturilor şi

113
 Teoria generală a statului şi dreptului

interferenţelor existente între raporturile sociale care urmează a fi reglementate cu alte raporturi
deja reglementate. Trebuie luate în calcul toate implicaţiile pe care le produce o nouă
reglementare, domeniile afectate, modificările normative pe care aceasta le impune, eventualele
conflicte de reglementări. În situaţia în care printr-o lege se reglementează un domeniu, se
impune ca şi actele normative cu forţă juridică inferioară legii să fie abrogate şi puse de acord cu
noua reglementare.
Principiul corelării sistemului actelor normative trebuie aplicat şi respectat în cele două
ipoteze în care el ni se înfăţişează: în primul rând, este vorba de corelarea internă a actelor
normative, iar în al doilea rând de articularea lor în interiorul sistemului nostru legislativ. De
exemplu: legile speciale care cuprind dispoziţii penale trebuie corelate cu dispoziţiile Codului
penal şi Codului de procedură penală; actele normative privitoare la disponibilizarea unor
categorii de salariaţi trebuie corelate cu dispoziţiile Codului muncii. În al doilea rând, este vorba şi
de corelarea externă, respectiv armonizarea actelor normative şi reglementărilor asemănătoare
existente în dreptul comunitar şi în dreptul internaţional. De exemplu: Codul Rutier (Legea sau
ordonanţa privind regimul circulaţiei pe drumurile publice) trebuie să conţină norme juridice care
să nu contravină normelor internaţionale privind efectuarea transporturilor rutiere; legea română
privind producţia, traficul şi consumul de droguri trebuie să conţină reglementări care să se
coreleze cu dispoziţiile Convenţiei O.N.U. privitoare la acest domeniu etc.
Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea normativă
Acest principiu vizează în mod direct utilizarea mijloacelor de tehnică legislativă în
elaborarea normelor juridice şi a actului normativ în ansamblul său. În practică, înţelegerea
dispoziţiilor legale şi aplicarea clară şi coerentă a acestora sunt dependente de conţinutul exprimat
de normele juridice, construcţia logică a acestora, claritatea/lipsa de echivoc a textului etc.
Premisa principală de la care se porneşte în formularea acestei cerinţe specifice activităţii
normative este aceea că normele juridice se adresează unor indivizi de cele mai multe ori neavizaţi
în drept, cu nivele culturale şi intelectuale diferite, receptând diferit un mesaj normativ. De aceea
se afirmă că „legiuitorul trebuie să gândească profund ca un filosof, dar trebuie să se exprime clar ca un ţăran”.
În mod similar, în construcţia normei juridice trebuie avută în vedere şi disponibilitatea
sau intenţia unora dintre cei vizaţi de a eluda norma de drept sau de a exploata eventualele
deficienţe, inadvertenţe sau neclarităţi ale reglementării.37 Aplicarea acestui principiu trebuie să
conducă la adoptarea unor reglementări riguroase, clare, neechivoce, simple, concise şi directe,
uşor de înţeles de către oricine ar fi interesat.
Principiul accesibilităţii impune ca emitentul actului să respecte următoarele cerinţe:
- alegerea formei exterioare corespunzătoare (potrivite) reglementării care va fi adoptată,
întrucât forma exterioară este cea care dă valoare şi forţă juridică actului normativ elaborat,
stabileşte poziţia acestuia în sistemul actelor normative şi determină corelarea lui cu celelalte

37 Nicolae Popa, op.cit., p. 228

114
 Teoria generală a statului şi dreptului

reglementări. Această alegere se face în funcţie de natura relaţiilor reglementate şi de valorile

sociale ocrotite.
- alegerea modalităţii (metodei) de reglementare, adică a metodei prin care se impune
subiectelor de drept conduita prescrisă, depinde la rândul său de specificul relaţiilor sociale
reglementate, de subiectele vizate, de natura intereselor ocrotite şi de valorile pe care normele
juridice le protejează. În dreptul privat, metoda folosită mai des este cea a egalităţii sau a
recomandării, pe când în dreptul public, metoda mai des utilizată este cea autoritară sau a
subordonării. Rezultatul constă preeminent în primul caz în adoptarea de norme dispozitive
(permisive), iar în cel de-al doilea caz în adoptarea de norme juridice onerative sau prohibitive.
- alegerea procedeelor de conceptualizare şi limbajului adecvat domeniului care urmează a
fi reglementat. Această cerinţă se referă la construcţia logică a normei juridice, fixarea tipului de
conduită, alegerea stilului şi limbajului juridic adecvat. Având caracter abstract, norma juridică
operează în mod necesar cu o serie de concepte, categorii, definiţii etc. Conceptele, categoriile şi
noţiunile pe care le conţin normele juridice vor avea valoare (vor fi operaţionale) atât timp cât ele
exprimă necesităţile reale sociale, trebuind a fi modificate, reformulate, în condiţiile în care ele vor
înceta să corespundă acestor necesităţi.
8.2 Tehnica juridică şi tehnica legislativă
Tehnica juridică sau tehnica dreptului reprezintă ansamblul metodelor, procedeelor şi
regulilor necesare elaborării, sistematizării şi realizării dreptului în scopul asigurării eficienţei
sociale depline a acestuia. Tehnica legislativă reprezintă doar o componentă a tehnicii juridice,
limitată la procesul ce vizează elaborarea dreptului, respectiv a legilor, categoria cea mai
importantă a actelor normative.
În procesul devenirii sale, un act normativ parcurge mai multe etape. Este vorba de
pregătirea sau elaborarea proiectului de act normativ, de avizarea acestuia (dacă este cazul), de
adoptarea sau emiterea sa, de promulgare şi publicare, de executare şi de controlul aplicării,
această ultimă etapă fiind în afara existenţei sale juridice.
Tehnica elaborării actelor normative, numită şi tehnică legislativă în cazul legilor, are
reguli specifice determinate în funcţie de categoria concretă a actului normativ avut în vedere. De
regulă, legislaţia stabileşte organele competente a iniţia şi a pregăti proiectele de acte normative,
fazele sau etapele pe care acestea trebuie să le parcurgă, condiţiile de valabilitate ale actelor
juridice sub aspectul fondului etc.
În procesul de reglementare a relaţiilor sociale prin intermediul dreptului, se elaborează şi
se utilizează o mare varietate de concepte, categorii şi construcţii juridice. Limbajul, inclusiv cel
juridic, ca mijloc de redare, exteriorizare şi de comunicare a noţiunilor, ideilor şi sentimentelor
între indivizi umani presupune o anumită tipizare şi abstractizare prin intermediul noţiunilor. Cele
mai cunoscute procedee de conceptualizare juridică sunt definirea, enumerarea, clasificarea,
construcţia juridică, prezumţiile şi ficţiunile juridice.

115
 Teoria generală a statului şi dreptului

Definirea reprezintă determinarea riguroasă a conceptelor juridice în baza unor principii

prin intermediul cărora realitatea este reflectată în expresia normativă. Unele noţiuni sau concepte
utilizate în norme nu sunt definite legal, aşa cum le defineşte doctrina juridică, dar sensul lor
rezultă din ansamblul reglementărilor juridice. Este cazul, actelor juridice care în lumina Codului
civil se referă doar la categorii de acte determinate (contracte, testamente etc.). În alte situaţii,
noţiunile sunt definite expres de lege, aşa cum este, de pildă, cazul noţiunii de locuinţă sau de
familie în dreptul civil şi în dreptul familiei, al infracţiunii în dreptul penal etc., diferit de ceea ce
se acceptă în limbajul comun sau a noţiunii de funcţionar definită în mod extensiv de Codul penal
faţă de normele dreptului administrativ.
Dreptul dă expresie unor valori cantitative exprimate prin procedeul cifrajului sau unor
valori calitative exprimate prin procedeul enumerării limitative sau exemplificative.
Clasificarea conceptelor în baza unor criterii unitare, precis determinate şi corect respectate
tinde spre gruparea elementelor destinate, în scopul uşurării reglementării.
Construcţia juridică reprezintă raţionamentul juridic sau logica normei juridice care rezultă
din elementele ei interne: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.
Un procedeu frecvent întâlnit în drept este cel al ficţiunilor juridice, conform cărora un
anumit fapt este considerat ca existent sau ca stabilit deşi el nu există sau nu a fost stabilit cu
certitudine.
O altă modalitate specifică utilizată în activitatea de elaborare şi aplicare a dreptului este
cea a prezumţiilor juridice, adică a concluziilor deduse din fapte cunoscute cu privire la fapte
necunoscute, dar cu care sunt în strânsă legătură. Prezumţiile pot fi legale, adică stabilite de lege, şi
judiciare, adică stabilite de instanţa de judecată. De asemenea, după forţa lor probantă, prezumţiile
pot fi absolute (irefragabile), neputând fi înlăturate prin proba contrarie şi prezumţii relative, care
pot fi combătute sau înlăturate.
Stilul şi limbajul actelor normative
O cerinţă de bază a întocmirii actelor normative este redactarea clară şi riguroasă a
acestora. În acest sens, ele trebuie să aibă un stil precis, concis şi un limbaj cât mai accesibil celor
cărora li se adresează. Redactarea trebuie făcută în formă prescriptivă, cu stabilirea şi delimitarea
exactă a drepturilor şi obligaţiilor care revin părţilor unui raport juridic, fără a lăsa loc dubiilor şi
posibilităţii de interpretare diferită. Limbajul folosit trebuie să fie, în principiu, cel obişnuit, în
sensul pe care îl au cuvintele în mod curent în limba română modernă. Neologismele se vor
folosi numai atunci când sunt necesare, unde nu există corespondent în limba română. În cazul
termenilor de strictă specialitate sau a celor susceptibili de mai multe interpretări se va preciza,
prin textul legislativ, sensul utilizat, aceasta deoarece s-ar putea ca acelaşi concept să fie diferit
reglementat în diferite ramuri de drept (de exemplu, capacitatea de exerciţiu revine în dreptul civil
persoanei care a împlinit 18 ani, iar în dreptul muncii, persoanei care a împlinit 16 ani).

116
 Teoria generală a statului şi dreptului

Părţile constitutive ale actelor normative

Orice act normativ are o anumită structură sau alcătuire care este diferită în funcţie de
felul actului (lege, decret, hotărâre etc.), neexistând o structură unitară şi uniformă pentru toate
actele normative. De regulă, distingem următoarele părţi constitutive: partea introductivă,
reglementarea propriu-zisă şi partea finală. Uneori, unele acte normative importante (legi sau
decrete) pot fi însoţite şi de o expunere de motive sau un preambul care cuprinde o ilustrare a
cauzelor ce au impus noua reglementare, scopul urmărit prin ea, neajunsurile vechii reglementări
atunci când această există, noile principii consacrate etc.
Partea introductivă a actului normativ cuprinde titlul actului, formula introductivă şi, după caz,
preambulul.
Titlul actului normativ este elementul de identificare al acestuia care trebuie să reflecte
obiectul sau conţinutul reglementării, la care se mai adaugă indicarea felului actului, numărul şi
data adoptării lui, ceea ce uşurează identificarea acestuia.
Preambulul reprezintă o succintă introducere în care sunt prezentate condiţiile social-
politice şi economice avute în vedere la adoptarea actului. El nu conţine norme juridice şi nu se
justifică în cazul existenţei expunerii de motive. Preambulul se întâlneşte frecvent în cazul
tratatelor internaţionale.
Formula introductivă este acea (primă) parte a actului normativ care indică temeiul legal care
stă la baza reglementării. Este, de regulă, cazul actelor normative subordonate legii, când se
invocă prevederile legii organice pentru justificarea actelor proprii unui organ sau împuternicirea
dată expres în vederea aplicării unei legi. Uneori, formula de împuternicire poate figura la finalul
actului normativ.
Reglementarea propriu-zisă se compune din mai multe părţi. O primă parte o poate constitui
ansamblul dispoziţiilor sau principiilor generale care privesc întregul act normativ şi au aplicabilitate
asupra tuturor situaţiilor, chiar pentru cazuri nereglementate expres. O a doua parte o formează
dispoziţiile de conţinut, care reglementează instituţii juridice, categorii de activităţi sau situaţii,
domenii de raporturi sociale etc., în funcţie de obiectul reglementării. Astfel, de exemplu, codurile
conţin o parte generală şi una specială, iar legile organice cuprind părţi referitoare la organizarea,
funcţionarea şi atribuţiile unui organ de stat.
Partea finală cuprinde prevederile privind data intrării în vigoare a noului act şi, implicit, a
ieşirii din vigoare a actului anterior sau a unor părţi sau articole din vechea reglementare, cu
indicarea numerică de rigoare. Uneori, există şi dispoziţii tranzitorii impuse de necesitatea unei
treceri organizate în timp la aplicarea noii legi şi care, de pildă, pot viza modul de soluţionare a
cauzelor în curs de judecată surprinse de apariţia noii legi procedurale.
Structura actelor normative
Principalul element structural al actului normativ este articolul care cuprinde, de regulă, o
dispoziţie sau o regulă proprie, de sine stătătoare. Articolul poate fi alcătuit din unul sau mai
multe alineate, necesare în ipoteza existenţei mai multor formulări sau construcţii logice pentru

117
 Teoria generală a statului şi dreptului

aceeaşi regulă de bază ori prevedere legală. Articolele se numerotează cu cifre arabe, iar în cazul
articolelor introduse în texte mai vechi, cu cifre române (latine) sau cu indici adăugaţi la articolele
iniţiale pe care le modifică pentru a fi mai uşor identificate şi distinse de reglementarea iniţială.
Articolul poate fi dublat de o notă marginală care denumeşte instituţia sau materia de referinţă.
Articolele pot fi grupate în paragrafe, acestea în secţiuni, capitole, titluri, părţi sau cărţi în funcţie de
întinderea şi obiectul reglementării, aşa cum este, de pildă cazul codurilor care mai cuprind, de
regulă, două mari diviziuni, partea generală şi specială.

Adoptarea, completarea şi modificarea actelor normative

Adoptarea actelor normative presupune tehnici distincte în funcţie de natura organului
emitent şi de procedura de lucru specifică acestuia. În acest sens, trebuie respectate o serie de
cerinţe care ţin de votarea actului, semnarea sa, publicarea actului etc. În cazul legilor, etapele
procedurii legislative constau în iniţierea proiectului de act normativ, avizarea sa de către comisiile
competente, dezbaterea proiectului, votarea, medierea dacă este cazul, semnarea de către
Preşedinţii Camerelor şi trimiterea spre promulgare, promulgarea de către Preşedinte şi publicarea
în Monitorul Oficial. Studierea detaliată a acestei proceduri se realizează în cadrul dreptului
constituţional sau parlamentar.
Modificarea şi completarea actului normativ se face printr-un act nou care trebuie să aibă cel
puţin forţă juridică egală cu actul modificat sau printr-un act cu o forţă juridică superioară, dar
nici într-un caz printr-un act cu forţă inferioară actului ce trebuie schimbat. Modificarea este
expresă când se indică textul legal schimbat din vechea reglementare şi tacită când nu operează o
astfel de determinare. Modificarea şi completarea se face de către acelaşi organ emitent şi după
aceeaşi procedură de emitere. Ea nu schimbă, de regulă, esenţa reglementării, pentru că, în caz
contrar, este preferabilă o republicare în întregime a actului, cu o nouă renumerotare a textelor.

8.3 Tehnica redactării actelor juridice individuale

Actele juridice individuale cunosc, de regulă, o reglementare amănunţită în privinţa
modului lor de întocmire sau de redactare, uneori existând şi norme referitoare la comunicarea şi
punerea lor în executare. Actele de aplicare a dreptului, cele cu caracter jurisdicţional
(contravenţional, disciplinar etc.) beneficiază de norme speciale în acest sens. Astfel, de exemplu,
hotărârea penală cuprinde o parte introductivă (cu elemente de identificare a instanţei, a
completului de judecată, a apărătorului, data, obiectul cazului etc.), expunerea, dispozitivul
hotărârii, conform cu prevederile Codului de procedură penală; conţinutul procesului verbal de
constatare a contravenţiei şi stabilire a sancţiunii este detaliat prin Ordonanţa Guvernului 2/2001
etc. Legea reglementează şi aspectele de formă ale hotărârilor judecătoreşti, respectiv semnarea,
pronunţarea, numărul de exemplare, comunicarea, termenul şi căile de atac.
În privinţa actelor de executare a legii, trebuie să facem distincţie între actele juridice ale
autorităţilor publice şi actele de drept privat. Astfel, actele de putere publică, de exemplu cele

118
 Teoria generală a statului şi dreptului

administrative, se redactează întotdeauna în formă scrisă, cuprinzând elemente de identificare a

organului emitent, a destinatarului lor, număr şi dată, semnătură şi ştampilă.
Sub aspectul conţinutului lor, aceste acte vor cuprinde referiri la starea de fapt avută în
vedere, încadrarea ei în drept şi soluţia dispusă de autoritatea competentă. Actele de putere sau de
autoritate, prin modul lor de întocmire, au valoarea unor înscrisuri autentice care nu pot fi
combătute decât prin înscrierea în fals. În privinţa actelor juridice încheiate de părţi, regimul
juridic al întocmirii acestora diferă începând cu cele care nu necesită o formă scrisă, continuând
cu cele pentru care o asemenea formă este cerută numai cu valoare probantă şi terminând cu cele
pentru care se cere forma autentică ad-validitatem (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare a
unui imobil). Codul civil reglementează în mod amănunţit nu numai elementele de formă ale
diverselor categorii de acte juridice, dar şi conţinutul pe care trebuie să îl aibă înscrisurile
constatatoare şi care are relevanţă în identificarea voinţei părţilor din actul juridic.

8.4 Sistematizarea dreptului

Aşa cum am stabilit anterior, sistemul de drept al unei societăţi reprezintă totalitatea
normelor juridice în vigoare la un moment dat, grupate după anumite criterii, incluzând norma
juridică, instituţia şi ramura de drept.
Spre deosebire, sistemul actelor normative, componentă a sistemului de drept, reprezintă
totalitatea actelor normative în vigoare într-un anumit moment, dar specifice aceluiaşi sistem
juridic, într-o anumită ierarhie şi interdependenţă. Elementul structural de bază al acestui sistem îl
reprezintă actul normativ.
Sistemul actelor normative poate fi analizat pe plan vertical şi pe plan orizontal. Pe plan
vertical, actele normative se disting după locul pe care îl ocupă în ierarhia izvoarelor de drept,
adică după forma lor juridică. În acest sens distingem legi, decrete, hotărâri guvernamentale,
ordine, decizii, etc. Pe plan orizontal, aceeaşi categorie de acte normative se diferenţiază după
diverse criterii (legi materiale şi legi procedurale etc.).
În cadrul sistemului actelor normative principalul loc îl ocupă subsistemul legislativ, alcătuit
din totalitatea legilor care asigură reglementarea primară a relaţiilor sociale fundamentale din
societate.
Între sistemul dreptului şi sistemul actelor normative este o strânsă legătură, în sensul că
sistemul de drept include sistemul actelor normative, acesta din urmă cuprinzând principalele
norme juridice ale dreptului scris.
Spre deosebire de sistemul de drept, sistematizarea dreptului, inclusiv cea a actelor
normative, reprezintă acţiunea de aşezare sau de grupare unitară în baza unor criterii determinate a totalităţii
normelor, respectiv a actelor normative ce le conţin. Sistemul de drept, ca şi sistemul actelor normative,
poate exista în afara oricărei sistematizări a normelor juridice, dar activitatea de sistematizare
contribuie în mod hotărâtor la o mai bună cunoaştere a sistemului de drept şi a celui normativ, la
perfecţionarea legislaţiei, facilitând totodată eliminarea lacunelor, a paralelismelor, a

119
 Teoria generală a statului şi dreptului

suprapunerilor şi contradicţiilor legislative şi permiţând, în ultimă instanţă, alegerea celor mai

eficiente forme de reglementare normativă.
Încorporarea şi codificarea, forme de sistematizare juridică
Încorporarea reprezintă cea mai simplă şi cea mai veche formă de sistematizare a actelor
normative şi constă în gruparea principalelor acte normative în diverse culegeri sau colecţii,
utilizând anumite criterii: cronologic, alfabetic, după ramura de drept sau instituţia juridică la care
se referă reglementarea.
În cazul încorporării se utilizează materialul normativ existent, aşa cum este el alcătuit,
fără să intervină modificări de conţinut, cu excepţia unor corective de ordin gramatical, tipografic,
lingvistic, terminologic ori se includ modificările survenite între timp în legislaţie faţă de actul
original adoptat. Încorporările au fost frecvent utilizate în perioadele de început ale dreptului,
când normele juridice se prezentau ca un conglomerat de norme scrise şi de cutume juridice.
Încorporarea este oficială atunci când este realizată de o autoritate publică (de exemplu,
Ministerul Justiţiei) care elaborează culegeri de acte normative intitulate diferit: repertoriu
legislativ, index legislativ, legislaţie uzuală etc. Încorporarea neoficială este înfăptuită de diverse
organisme şi organizaţii neoficiale (nestatale): edituri, instituţii de cercetare, învăţământ, etc.
Codificarea este o formă superioară şi totodată mai recentă de sistematizare a legislaţiei.
Ea este diferită de încorporare prin obiectul ei, prin subiectele care o înfăptuiesc şi prin forţa sa
juridică. Codificarea constă în cuprinderea unitară, într-un cod, a principalelor norme care
alcătuiesc, de regulă, o ramură de drept sau care guvernează un anumit domeniu de activitate,
reprezentând dreptul comun în materie, rezultând astfel un act normativ nou.
Codificarea se realizează numai de către organele de stat competente, de regulă,
Parlamentul, întrucât codurile sunt legi, motiv pentru care au o forţă superioară tuturor celorlalte
acte normative.
În activitatea de codificare se disting mai multe etape:
 determinarea volumului materialului legislativ supus sistematizării şi selecţionarea lui
în baza criteriului obiectului de reglementare sau a ramurii de drept ori a domeniului vizat, cu
excepţia actelor abrogate, a paralelismelor de reglementare;
 prelucrarea materialului normativ şi repartizarea sa potrivit structurii codului în părţi
(cărţi), secţiuni, capitole, titluri, paragrafe, etc.;
 adoptarea proiectului codului, care urmează o procedură similară actelor juridice ale
organului care îl adoptă, de regulă, procedura legislativă (definitivarea, avizarea, dezbaterea,
votarea, semnarea, promulgarea şi publicarea).

Rezumat

1. Activitatea de consacrare legislativă a intereselor sociale generale, precum şi modul de realizare a acestei
operaţiuni are la bază unele principii ce vizează conţinutul, forma şi modul de reglementare: principiul

120
 Teoria generală a statului şi dreptului

planificării legislative, principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice,

principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului (principiul echilibrului), principiul
corelării sistemului actelor normative, principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea
normativă.
2. Tehnica juridică sau tehnica dreptului reprezintă ansamblul metodelor, procedeelor şi regulilor necesare
elaborării, sistematizării şi realizării dreptului în scopul asigurării eficienţei sociale depline a acestuia. Tehnica
legislativă reprezintă doar o componentă a tehnicii juridice, limitată la procesul ce vizează elaborarea
dreptului, respectiv a legilor, categoria cea mai importantă a actelor normative.
3. Cele mai cunoscute procedee ale tipizării juridice sunt definirea, clasificarea şi construcţia juridică.
4. O cerinţă de bază a întocmirii actelor normative este redactarea clară şi riguroasă a acestora. În acest sens, ele
trebuie să aibă un stil precis, concis şi un limbaj cât mai accesibil celor cărora li se adresează.
5. Orice act normativ are o anumită structură sau alcătuire care este în funcţie de felul actului (lege, decret,
hotărâre, etc.), neexistând o structură unitară şi uniformă pentru toate actele normative. De regulă, distingem
următoarele părţi constitutive: partea introductivă, reglementarea propriu-zisă şi partea finală. Partea
introductivă a actului normativ cuprinde titlul actului, formula introductivă, şi după caz, preambulul.
Reglementarea propriu-zisă se compune din mai multe părţi: ansamblul dispoziţiilor sau principiilor generale
care privesc întregul act normativ şi au aplicabilitate asupra tuturor situaţiilor, chiar pentru cazuri
nereglementate expres; dispoziţiile de conţinut. Partea finală cuprinde prevederile privind data intrării în
vigoare a noului act şi, implicit, a ieşirii din vigoare a actului anterior sau a unor părţi sau articole din vechea
reglementare, cu indicarea numerică de rigoare.
6. Structura actelor normative: principalul element structural al actului normativ este articolul care poate fi
alcătuit din unul sau mai multe alineate. Articolele pot fi grupate în paragrafe, acestea în secţiuni, capitole,
titluri, părţi sau cărţi în funcţie de întinderea şi obiectul reglementării.
7. Sistemul de drept al unei societăţi reprezintă totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat,
grupate după anumite criterii. Structura internă a sistemului de drept include norma juridică, instituţia şi
ramura de drept. Sistemul actelor normative, componentă a sistemului de drept, reprezintă totalitatea actelor
normative în vigoare la un moment, dar specifice aceluiaşi sistem juridic, într-o anumită ierarhie şi
interdependenţă. Elementul structural de bază al acestui sistem îl reprezintă actul normativ. Între sistemul
dreptului şi sistemul actelor normative este o strânsă legătură, în sensul că sistemul de drept include sistemul
actelor normative, acesta din urmă cuprinzând principalele norme juridice ale dreptului scris.
8. Spre deosebire de sistemul de drept, sistematizarea dreptului, inclusiv cea a actelor normative, reprezintă
acţiunea de aşezare sau de grupare unitară în baza unor criterii determinate a totalităţii normelor, respectiv a
actelor normative ce le conţin.
9. Forme de sistematizare juridică: încorporarea şi codificarea.

121