Sunteți pe pagina 1din 19

Teoria generală a statului şi dreptului

5.1 Noţiunea şi specificul normei juridice


Raporturile sociale sunt relaţii care se stabilesc între oameni în cadrul societăţii, fie în
procesul producţiei, repartiţiei sau schimbului de bunuri (relaţii economice), fie în procesul
conducerii societăţii (relaţii politice) ori în cel al practicării credinţei (relaţii religioase) etc. Aceste
relaţii sunt guvernate de anumite norme sociale, adică de reguli care stabilesc conduita de urmat
de către indivizi în raporturile dintre ei, norme care, la rândul lor, pot fi economice, politice,
religioase etc.
Normele juridice reglementează raporturile juridice, adică acea categorie a relaţiilor sociale
care se compun din drepturi şi obligaţii reglementate juridic (prin lege) şi a căror derulare sau
desfăşurare nu se poate face în mod întâmplător. Specificul acestor norme, faţă de alte reguli
sociale, constă în obligativitatea respectării lor de către membrii societăţii cărora le sunt destinate,
sub garanţia aplicării forţei de constrângere a statului care sancţionează conduită neconformă cu
legea. Nici o altă categorie a normelor sociale nu are calitatea de a declanşa sau mai exact de a
determina declanşarea constrângerii fizice sau materiale a subiectului care a încălcat regula de
drept, obligându-l pe cel vinovat de comiterea abaterii să suporte consecinţele sancţiunii aplicate,
inclusiv repararea pagubei şi înlăturarea vătămării produse altuia.
Normele juridice se definesc drept acea categorie a normelor sociale instituite sau
recunoscute de stat, obligatorii de respectat în raporturile dintre subiectele de drept, sub garanţia
intervenţiei forţei de constrângere a statului, în situaţia încălcării lor.
Din această definiţie se desprind următoarele constatări privind normele juridice:
 în primul rând, norma juridică este o regulă de conduită socială ce acţionează numai
în cadrul societăţii şi în relaţiile dintre indivizi, fiind de neconceput reguli juridice în afara
societăţii umane sau a colectivităţii umane, de exemplu, între om şi lucru (obiect) sau în
cadrul regnului animal (aşa cum susţineau unii reprezentanţi ai curentului dreptului natural);
 în al doilea rând, norma juridică reglementează şi se adresează conduitei umane, chiar
dacă aceasta din urmă vizează şi un obiect material sau un fenomen natural (naştere, deces
etc.) deoarece relaţia nu se stabileşte între om şi obiectul material sau fenomen, ci între
oameni cu privire la acestea din urmă;
 în al treilea rând, norma juridică exprimă întotdeauna interesele sociale fundamentale prin
intermediul voinţei generale care dă viaţă regulii astfel consacrate, indiferent de faptul că
aceasta se concretizează printr-un act juridic al statului sau, dimpotrivă, statul recunoaşte
obligativitatea unei reguli care nu îi aparţine;
 în al patrulea rând, forţa de constrângere aplicată în cazul nerespectării normei juridice
aparţine numai statului, iar utilizarea ei anihilează libertatea de acţiune a individului, obligându-l
să urmeze o conduită pe care acesta nu o însuşeşte, dar nici nu o respectă de bunăvoie.
Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat formează dreptul unei societăţi
sau sistemul de drept al acesteia, în care norma reprezintă elementul structural intern de bază.
62
Teoria generală a statului şi dreptului

Normele juridice sunt analizate sub aspectul trăsăturilor, a structurii pe care o au şi a modului lor
de clasificare.

5.2 Trăsăturile normelor juridice


Trăsăturile normelor juridice reprezintă acele însuşiri specifice care diferenţiază regulile de
drept de alte categorii de reguli sociale. Acestea derivă din considerarea normei juridice ca o
regulă de conduită generală şi obligatorie, elaborată, instituită sau recunoscută de către stat ca
expresie a voinţei acestuia şi care produce efecte juridice garantate, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului.
Regula de conduită exprimată prin norma juridică este obligatorie, generală, abstractă,
tipică, impersonală, de aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de cazuri.
Norma juridică are un caracter obligatoriu deoarece conduita subiectelor vizate de aceasta
trebuie să se conformeze cerinţelor prevăzute de reglementare. Această conformare cu caracter
obligatoriu este de esenţa normei juridice, dar nu trebuie înţeleasă numai în sensul că norma
juridică stabileşte întotdeauna expres, sub toate aspectele, conduita de urmat. Dacă aşa se
întâmplă în cazul normelor juridice imperative, onerative sau prohibitive, în cazul normelor
permisive sau dispozitive subiectul vizat are o anumită posibilitate de alegere. De exemplu,
subiectul poate intra sau nu în raporturi juridice atunci când norma juridică lasă această libertate
de alegere (de exemplu, raportul juridic de căsătorie) sau poate să aleagă o anume conduită în
unele raporturi juridice (de exemplu, alegerea numelui viitorilor soţi la încheierea căsătoriei). În
aceste două ultime situaţii, caracterul obligatoriu al normei juridice lipseşte aparent, însă
observăm că obligativitatea subzistă, numai că ea nu decurge din îndatorirea de a stabili relaţia
juridică, ci din aceea că, odată stabilit raportul juridic, regulile prescrise pentru conduita celui care
a optat pentru stabilirea acestuia să fie respectate.
O situaţie similară, în care caracterul obligatoriu al normei juridice lipseşte aparent, este
aceea a normelor-definiţii şi a normelor-principii. Primele semnifică norme juridice prin care
legiuitorul fixează anumite concepte sau noţiuni utilizate în actele normative28, iar secundele sunt
norme juridice prin care sunt instituite reguli cu valoare de principiu în diferite ramuri sau materii
ale dreptului29. Trebuie reţinut că şi aceste norme juridice au caracter obligatoriu, în sensul că
nimeni nu poate da o altă interpretare noţiunilor definite de legiuitor în primul caz şi nimeni nu
poate încălca prin orice acte sau fapte principiile stabilite în cel de-al doilea caz. Practic, dacă am
admite că o normă juridică nu are întotdeauna caracter obligatoriu, ea nu ar mai avea utilitate,
nefiind respectată.

28 De exemplu, art. 2, alin. 1 din Statutul funcţionarilor publici, republicat, prevede că “Funcţia publică reprezintă
ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către
administraţia publică centrală şi locală.”
29 De exemplu, art. 1 alin. 1 din Constituţie prevede că “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi

indivizibil.”

63
Teoria generală a statului şi dreptului

Caracterul obligatoriu al normei asigură ordinea de drept, stabilitatea şi încrederea în


derularea relaţiilor sociale în sensul dorit de stat şi societate, care au urmărit reglementarea lor.
Cuprinderea normei în acte normative sau recunoaşterea prin prevederile acestora a forţei sale
juridice (în cazul uzanţelor) impune implicit respectarea ei. Sub acest aspect, obligativitatea este
corelată cu sancţiunea şi asigurată, la nevoie, cu ajutorul coerciţiei statale.
Norma juridică este o regulă de conduită generală întrucât se aplică în acelaşi mod, respectiv
unitar, tuturor situaţiilor reglementate care cad sub incidenţa ei. Gradul de generalitate al normei
diferă, fiind maxim, când vizează toate subiectele sau toate situaţiile (de exemplu, obligativitatea
respectării legilor ori a cunoaşterii lor) şi minim, atunci când vizează o situaţie unică sau specifică
(de exemplu, atribuţiile unei funcţii publice), inclusiv derogatorie de la dreptul comun, cum este
cazul normelor de excepţie. Între aceste două limite, gradul de generalitate al normei variază după
sfera situaţiilor şi subiectelor vizate (alegerile şi alegătorii, cetăţenia şi cetăţenii, majori şi minori,
civilii şi militarii, descendenţii şi ascendenţii etc.).
Trebuie reţinut că generalitatea normei juridice, existentă chiar şi atunci când situaţia
vizată de prescripţiile sale este unică (de exemplu, reglementările privitoare la şeful statului), este
esenţială pentru a deosebi actele juridice normative (normele juridice) de actele juridice de
aplicare a dreptului (acte individuale). În cel din urmă caz, conduita de urmat vizează numai
subiectele identificate, efectele juridice raportându-se numai la acestea (de exemplu, o hotărâre
judecătorească, o autorizaţie de construcţie etc.).
Norma juridică este abstractă întrucât ea dă expresie trăsăturilor caracteristice care trebuie
reflectate în conduită prescrisă, lăsând la o parte elementele concrete care pot fi diferite de la un
caz la altul. Practic, legiuitorul este în imposibilitatea de a prevedea în normele juridice toate
elementele particulare comportamentelor umane care se pot manifesta, iar acest lucru nu este nici
măcar necesar. Este de ajuns ca norma juridică să cuprindă elementele esenţiale pentru
identificarea conduitei de urmat, respectiv pentru identificarea conduitelor contrare, ilicite. De
exemplu, Codul penal defineşte infracţiunea de furt ca „luarea unui bun mobil din posesia sau
detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept”, fără să
detalieze eventualele condiţii în care acesta s-ar putea produce.
Prescripţia abstractă a normei juridice rezultă din generalizarea şi abstractizarea unui
număr sporit de cazuri concrete, individuale, evidenţiate de practica legislativă sau juridică. Regula
de drept se construieşte prin trecerea de la particular la general, făcându-se abstracţie de
elementele concrete, nesemnificative şi neesenţiale pentru aceasta. Reversul este acela că norma
astfel construită urmează în aplicare drumul invers, de la general la particular, iar situaţiile
particulare pot crea prin elementele conţinute dificultăţi de identificare a normei juridice
aplicabile.
Norma juridică prescrie o conduită tipică pentru subiectele de drept, stabilind un etalon de
urmat de către acestea atunci când intră în raporturi juridice. În acest fel, norma juridică devine şi
criteriul unic de apreciere a conformităţii sau a neconformităţii unei anumite conduite faţă de

64
Teoria generală a statului şi dreptului

lege. În acest context, distingem între conduita licită, legală şi conduita ilicită sau ilegală după cum
comportamentul concret a fost sau nu conform celui prescris de norma juridică. Ca urmare,
dreptul devine o măsură egală pentru indivizi inegali, adică o măsură unică de apreciere a
conduitei umane în aceeaşi situaţie, pentru subiecte care se deosebesc unul de altul.
Legea poate pretinde o conduită tipică de urmat constând fie dintr-o acţiune (de exemplu,
plata impozitului), fie dintr-o inacţiune (de exemplu, interdicţia de sustragere a bunului altuia) sau
poate lăsa subiectelor alegerea unei conduite, dar totuşi într-un cadru relativ determinat (de
exemplu, în cazul alegerii numelui la încheierea căsătoriei).
Norma juridică este o regulă impersonală, întrucât ea nu se adresează unui subiect
predeterminat, ci tuturor acelora care întrunind condiţiile stipulate se află sau se vor afla în
situaţia pentru care devin incidente regulile de drept. Noţiunea de “impersonal”, nu desemnează
un atribut de inaplicabilitate a normei persoanelor sau subiectelor, ci evidenţiază doar calitatea
regulii juridice de a viza un număr nedeterminat de situaţii şi persoane, chiar dacă referirea s-ar
face la o funcţie unică în stat ori ar putea fi stabilit exact numărul celor aflaţi sub incidenţa ei,
cum este, de pildă, numărul de alegători dintr-o secţie sau circumscripţie electorală.
Norma juridică este de aplicabilitate repetată, spre deosebire de actul juridic individual care se
consumă prin punerea lui în executare într-o situaţie dată. Întinderea repetabilităţii este în funcţie
de numărul situaţiilor în care norma este incidentă (şi a persoanelor aflate în aceste situaţii), ca şi
de durata aflării în vigoare a actului normativ.
Norma juridică se aplică într-un număr nelimitat de cazuri, deoarece legea nu prestabileşte în
câte, ci în ce situaţii sau condiţii devin incidente prevederile ei. În unele situaţii pare că norma
juridică se aplică în exclusivitate unor situaţii, cu ignorarea subiectelor de drept, mai ales atunci
când norma conferă efecte juridice unor evenimente naturale care nu ţin de voinţa exclusivă a
individului uman vizat prin ele (de exemplu: decesul unei persoane, calamitarea unor bunuri
asigurate etc.). Dar şi într-o astfel de situaţie, regula se aplică tot persoanelor, respectiv celor
chemate la succesiune sau ale căror bunuri fiind distruse, beneficiază de plata despăgubirilor
pentru pagube suferite în cadrul raporturilor juridice formate (raportul juridic de asigurare). Este
evident că normele juridice reglementează raporturi sociale în care apar întotdeauna subiecte de
drept, dar acestea trebuie să se afle în anumite situaţii sau cazuri şi trebuie să îndeplinească o serie
de condiţii pentru a li se putea aplica norma. Simpla existenţă a subiectului de drept ori a unei
situaţii ori împrejurări lipsite de un subiect nu sunt suficiente, privite în mod izolat, pentru
declanşarea incidenţei normei.
Norma de drept are aplicabilitate repetată în mai multe cazuri, nu numai pentru faptul că
se aplică mai multor subiecte de drept în situaţii similare, ci şi pentru faptul că ea se poate aplica
de mai multe ori şi aceluiaşi subiect, ori de câte ori acesta se găseşte în situaţii de acelaşi gen (de
exemplu, un recidivist în materie de sustrageri de bunuri). În acest sens, caracterul nelimitat al
cazurilor de aplicare a normei corespunde atât numărului nedeterminat de persoane care se pot
afla în ipoteza legală, la care se adaugă şi posibilitatea practic nelimitată a fiecărui subiect de drept

65
Teoria generală a statului şi dreptului

de a i se aplica în mod repetat aceeaşi normă. Pe de altă parte, norma se aplică nelimitat în timp
deoarece în momentul adoptării ei nu se cunoaşte, de regulă, perioada pentru care ea este în
vigoare, cu excepţia normelor temporare (cu termen).
În unele opinii, norma juridică are un caracter voliţional deoarece, spre deosebire de legile
naturii şi legile sociale care există independent de voinţa omului, normele juridice, chiar dacă ţin
seamă de necesităţile obiective de moment sau de durată, sunt în exclusivitate produsul voinţei
umane. În acest sens se afirmă că legiuitorul „nu inventează legi, ci doar le formulează”. Astfel,
legea „juridică” este subiectivă prin modul de formulare, adică prin felul în care nevoia sau
comanda socială se reflectă în conştiinţa subiectivă a legiuitorului şi obiectivă prin determinant şi
prin conţinutul reglementării.
Voinţa manifestată în acţiunile umane licite din raporturile juridice trebuie să fie
conformă cu voinţa consacrată prin norma juridică, întrucât în caz contrar, de discordanţă între
cele două, intervine răspunderea juridică. Pe de altă parte, emiterea şi încheierea actelor juridice
trebuie să se facă în acord cu voinţa legiuitorului pentru ca actul juridic să fie legal constituit. Cel
chemat să soluţioneze un conflict izvorât dintr-un act juridic va avea, printre altele, îndatorirea de
a stabili voinţa reală a părţilor, raportând-o la voinţa pe care legea o atribuie respectivei categorii
de acte juridice.
Norma juridică determină anumite efecte juridice pentru subiectele de drept intrate în relaţia
juridică reglementată de ea, generând, modificând şi desfiinţând raporturi juridice. Această
trăsătură este specifică numai regulilor juridice, comparativ cu celelalte reguli sau norme sociale.
În general, norma nu generează în mod direct efecte juridice, întrucât ea constituie o prevedere
abstractă, fiind necesară apariţia unui fapt juridic licit sau ilicit căruia, prin aplicarea normei, i se
conferă semnificaţie juridică, adică tocmai acele efecte juridice avute în vederea de legiuitor la
adoptarea normei.
Încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat. Forma răspunderii juridice depinde de felul
sau de natura normei încălcate (civile, penale, administrative etc.). Răspunderea urmăreşte
repararea prejudiciului cauzat sau înlăturarea vătămării produse şi sancţionarea celui vinovat.
Declanşarea răspunderii juridice este însoţită de cele mai multe ori de aplicarea constrângerii de
stat, întrucât cel care nu respectă de bunăvoie o normă, nu va suporta de regulă, benevol, nici
consecinţele sau efectele antrenate de propria abatere. Constrângerea juridică poate viza bunurile
şi veniturile celui vinovat sau chiar persoana acestuia, în funcţie de natura răspunderii şi felul
sancţiunilor aplicate.

5.3 Structura normei juridice


În analiza structurii normei juridice distingem între structura logico-juridică şi structura
tehnico-legislativă a regulii de drept, respectiv între structura internă, dată de modul de alcătuire a
acesteia şi construcţia externă, dată de modul de exprimare al reglementării în actul normativ ori
în alt izvor de drept.

66
Teoria generală a statului şi dreptului

5.3.1 Structura logico-juridică a normei


Eficienţa socială a dreptului este condiţionată, în mod firesc, de măsura reală a cunoaşterii
şi înţelegerii de către subiectele vizate a cerinţelor normelor juridice aplicabile situaţiilor în care se
regăsesc sau acţiunilor/inacţiunilor asumate de aceştia. Din acest punct de vedere, valorificarea
intereselor proprii în bune condiţii presupune că subiectul vizat trebuie să ştie care este
comportamentul cerut de lege în anumite situaţii şi care sunt urmările nerespectării prescripţiei
normei juridice. Ca urmare, norma juridică are o structură logico-juridică, adică o alcătuire care
indică în mod necesar în ce împrejurare se referă (aplică) regula, ce conduită trebuie să adopte
subiectele de drept aflate în respectiva împrejurare şi care sunt consecinţele juridice ale
nerespectării conduitei prescrise. Corespunzător acestor cerinţe, norma juridică este alcătuită
logic din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
În unele cazuri, aceste trei elemente se regăsesc împreună în aceeaşi regulă, dar alteori ele
sunt disparate şi cuprinse în mai multe norme, care pot aparţine chiar unor reglementări juridice
(acte normative) diferite sau unele elemente se subînţeleg, unitatea lor fiind regăsită, în aceste
cazuri, în urma interpretărilor juridice realizate de cei chemaţi să le respecte sau să le aplice.
a. Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile de aplicare a regulii
de drept, indicând subiecţii şi împrejurările în care anumite fapte dobândesc semnificaţie juridică.
Ipoteza stabileşte starea de fapt prin a cărei realizare se declanşează incidenţa normei de drept.
După modul de formulare a condiţiilor care se cer a fi întrunite în mod legal, ipoteza
poate fi determinată şi relativ determinată.
Ipoteza este (strict) determinată atunci când stabileşte în mod absolut (exact) condiţiile de
aplicare a normei, excluzând orice altă situaţie sau posibilitate de realizare a prevederilor legale.
Astfel, de exemplu, este prevederea conform căreia cetăţeanul are dreptul la câte un singur vot
pentru alegerea membrilor Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României.
Ipoteza este relativ determinată (subînţeleasă) atunci când, deşi indică împrejurarea de
aplicare a normei, conţinutului faptic concret este lăsat la aprecierea subiectului de drept. Astfel,
de exemplu, se poate dispune prin testament de toată averea sau de o fracţiune din ea ori de unul
sau de mai multe obiecte determinate. În general, în dreptul modern şi contemporan se
urmăreşte, pe cât posibil, o determinare cât mai riguroasă a ipotezei normei juridice, pentru a se
evita arbitrariul şi interpretările eronate, realizându-se astfel o premisă şi o garanţie principială a
eficienţei respectării şi aplicării riguroase a legii.
După gradul de complexitate a împrejurărilor avute în vedere la incidenţa normei, ipoteza
poate fi simplă, atunci când se prevede o singură modalitate, obişnuită sau tipică prin a cărei
realizare legea devine aplicabilă (de exemplu, infracţiunea de omor constă în uciderea unei
persoane) şi complexă, atunci când se prevăd mai multe situaţii ori împrejurări prin a căror reunire
cumulativă, totală sau parţială, devine posibilă aplicarea normei (de exemplu, arestarea unei
persoane se poate dispune, printre altele, atunci când s-a comis o infracţiune pentru care legea

67
Teoria generală a statului şi dreptului

prevede pedeapsa închisorii mai mare de doi ani, iar lăsarea în libertate a autorului faptei ar
prezenta un pericol pentru ordinea publică).
După numărul împrejurărilor avute în vedere pentru aplicarea normei, ipoteza poate fi
unică, atunci când numai o singură împrejurare a fost prevăzută pentru a declanşa incidenţa legii
(de exemplu, desfacerea căsătoriei are loc prin divorţ) sau alternativă, situaţie în care se prevăd mai
multe modalităţi de realizare a incidenţei legii.
Existenţa unei ipoteze simple, spre deosebire de ipoteza unică, nu exclude posibilitatea ca
împrejurarea prevăzută de ea să se poată realiza prin modalităţi concrete foarte diferite. Astfel, de
exemplu, în cazul infracţiunii de omor legea nu face distincţie cu privire la calitatea făptuitorului
sau a victimei, locul şi timpul comiterii faptei or mijloacele întrebuinţate la săvârşirea ei
(exceptând, desigur, formele calificate sau deosebite de grave de omor).
Toate aceste forme ale ipotezei pot fi combinate între ele prin texte normative în funcţie
de cerinţele de redactare legislativă astfel încât, de pildă, o ipoteză determinată poate fi unică şi
simplă sau, dimpotrivă, complexă şi alternativă.
După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare, ipoteza poate fi generică, când prevede
un anumit gen sau tip de împrejurare prin a cărei realizare se aplică legea sau cazuală când
enumeră, limitativ sau exemplificativ, împrejurările în care se aplică legea.
b. Dispoziţia este elementul normei juridice care indică ce conduită trebuie să se urmeze
de către subiectele de drept aflate în ipoteza sau situaţia prevăzută de lege.
După modul de determinare a conduitei subiectelor de drept, dispoziţia poate fi
determinată sau relativ determinată. Dispoziţia este determinată când stabileşte exact conduita pe care
trebuie să o urmeze părţile raportului juridic, aşa cum este cazul dispoziţiilor onerative şi
prohibitive. Dispoziţia este relativ determinată când permite subiectelor de drept ca în ipoteza legii
să-şi aleagă o anumită conduită dintre cele indicate, aşa cum este cazul dispoziţiilor permisive (de
exemplu, succesiunea poate fi acceptată pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar).
După modul de conformare a subiectelor faţă de conduita prescrisă distingem dispoziţia
onerativă care obligă la săvârşirea unei acţiuni (de exemplu, obligarea conducătorilor auto de a-i
ajuta pe cei accidentaţi), dispoziţii prohibitive care obligă la abţinere, la nesăvârşirea unei acţiuni
(aşa cum este cazul majorităţii normelor penale pentru fapte ca omorul, furtul etc.) şi dispoziţii
permisive care lasă subiectului posibilitatea de alegere a unei conduite fără a impune ori a interzice
săvârşirea unei acţiuni (de exemplu, posibilitatea părţilor din proces de a utiliza sau nu calea de
atac a recursului).
c. Sancţiunea reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiei normei juridice, adică
măsurile luate împotriva celui care încalcă legea şi care, la nevoie, pot fi îndeplinite prin forţa de
constrângere a statului. Ea decurge din răspunderea juridică a celui vinovat şi poate viza persoana
acestuia, patrimoniul ei ori actele juridice întocmite fără respectarea legii.
După natura juridică a normei încălcate, sancţiunile se clasifică în penale, civile,
administrative, disciplinare etc., corespunzător ramurilor de drept în care operează.

68
Teoria generală a statului şi dreptului

După scopul urmărit prin aplicarea lor, sancţiunile pot fi reparatorii (adică de reparare ori
de dezdăunare pentru paguba produsă) şi coercitive (adică de constrângere exercitată asupra
persoanei celui vinovat, de anulare sau de desfiinţare a actului lovit de nulitate).
După conţinutul lor, sancţiunile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale. Cele patrimoniale
vizează bunurile şi veniturile celui sancţionat (de pildă, amenda, confiscarea averii, penalităţile de
întârziere). Cele nepatrimoniale vizează în mod nemijlocit persoana celui vinovat (de exemplu,
sancţiunea închisorii, avertismentul, interdicţia de exercitare a drepturilor electorale etc.).
După modul lor de determinare, se disting sancţiuni absolut determinate (de exemplu,
nulitatea absolută) şi sancţiuni relativ determinate (de pildă, între un minim şi maxim prevăzut de
lege pentru amendă sau pentru durata privării de libertate), organul de aplicare a lor putând opta
între limitele legale prevăzute.
După numărul lor, sancţiunile pot fi unice, când pentru săvârşirea unei fapte se prevede un
singur gen de sancţiune (de exemplu, pentru omor numai pedeapsa închisorii) sau multiple.
Acestea, la rândul lor pot fi alternative, când se prevăd mai multe categorii de sancţiuni între care
se poate opta (de pildă, amenda sau închisoarea) şi cumulative, când pentru aceeaşi faptă sunt
prevăzute mai multe sancţiuni diferite ca finalitate (de exemplu, închisoare şi confiscarea parţială
a averii). În cazul sancţiunilor alternative organele de aplicare pot opta asupra felului sancţiunii
(potrivit regulilor individualizării acestora), în timp ce în cazul sancţiunilor cumulative acestea vor
fi aplicate în totalitatea lor, conform dispoziţiilor legale.
Pentru aceeaşi abatere sau faptă ilicită comisă este exclusă aplicarea mai multor sancţiuni
de acelaşi gen, de exemplu a sancţiunilor pecuniare, putând fi însă cumulate sancţiuni cu conţinut
şi scop diferit.

5.3.2 Structura tehnico-juridică (formularea tehnico - legislativă) a normei


În general, norma juridică reuneşte cele trei elemente (ipoteza, dispoziţie şi sancţiune) în
formularea legală a textului legislativ30, dar nu este exclus ca formularea să fie incompletă, fiind
nevoie de a corobora textul cu un altul, cuprins uneori chiar în alt act normativ. Principala formă
de exprimare (de regăsire) concretă a normelor juridice sunt actele normative. Acestea sunt
grupate în părţi, cărţi, titluri, capitole, articole, paragrafe, puncte, alineate.
Pentru asigurarea unui caracter unitar al legislaţiei, aşezarea normelor juridice trebuie să
respecte, pentru fiecare categorie de acte normative, reguli de redactare, formulare, o anumită
succesiune logică a acestora, aspecte reunite sub denumirea de tehnică legislativă, stabilită la rândul
ei prin lege de către Parlament şi a cărei aplicare şi control al respectării sunt în competenţa
Consiliului Legislativ.
Elementul de bază al structurii externe este articolul, care conţine, de regulă, o normă
juridică. Este, însă, posibil ca un articol să nu cuprindă o normă juridică completă, sau să

30 Astfel, de exemplu art. 31 din Codul Familiei prevedea că “bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare
dintre soţi (ipoteza), sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor (dispoziţia). Orice convenţie contrară
este nulă (sancţiunea)”.

69
Teoria generală a statului şi dreptului

cuprindă două sau mai multe reguli de conduită, astfel că, o norma juridică, pentru a fi completă
din punct de vedere al elementelor sale intrinseci (care face posibilă aplicarea ei în mod
independent) să fie nevoie să cunoaştem două sau mai multe articole (texte) ale unui act
normativ. De altfel, structura normei juridice impune ca de fiecare dată să studiem actul normativ
în întregul său pentru a înţelege corect şi deplin sensul şi finalitatea acestuia.

5.4 Clasificarea normelor juridice


Clasificarea normelor juridice se face în baza anumitor criterii în mai multe categorii, ceea
ce ajută la înţelegerea sensului şi caracterului normei, la aprecierea în concret a conduitei de urmat
de către subiectele în drept, permiţând stabilirea legăturilor şi diferenţierilor dintre aceste reguli.
a. După caracterul lor normele pot fi imperative şi dispozitive.
Normele imperative sau categorice prescriu o conduită obligatorie de urmat şi care constă fie
dintr-o acţiune, fie dintr-o abstenţiune. Normele imperative pot fi, la rândul lor, onerative şi
prohibitive.
Normele dispozitive nu obligă la o conduită strict determinată, permiţând subiectelor de
drept alegerea acesteia după propriul interes.
b. După conduita prescrisă subiectelor de drept, normele juridice pot fi onerative,
prohibitive şi permisive.
Normele onerative prescriu obligaţia de a săvârşi o anumită acţiune, sancţionând conduita
pasivă, de inacţiune. Astfel, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, controlorii din corpul de control
al prefecturilor şi primăriilor au îndatorirea de a da dispoziţii obligatorii, în scris, agenţilor
economici controlaţi, pentru înlăturarea deficienţelor constatate. De obicei, în redactarea acestor
norme sunt întrebuinţate expresii ca “trebuie”, “este obligat”, “are îndatorirea” etc., dar ele pot să
şi lipsească, subînţelegându-se din context felul normei şi al conduitei prescrise.
Normele prohibitive interzic săvârşirea unei acţiuni, obligând la o conduită pasivă, la
inacţiune, în caz contrar sancţionând conduita activă, aşa cum este cazul majorităţii normelor
penale ce incriminează omorul, furtul, tâlhăria etc. Astfel, legea interzice prezenţa oricărei
persoane în cabinele de vot în afara celui care votează. În cazul acestor norme se pot întrebuinţa
expresii ca “se interzice”, “nu poate “ , “este oprit” etc.
Normele permisive, numite şi dispozitive, sunt cele care fără a obliga sau fără a interzice o
anumită acţiune sau inacţiune, se caracterizează prin facultatea recunoscută subiectului de drept
de a opta pentru o anumită conduită din cadrul regulii juridice. Acesta este cazul majorităţii
normelor constituţionale privitoare la drepturi şi libertăţi, precum şi al normelor civile
reglementând contractele. O asemenea normă este şi prevederea conform căreia Preşedintele
României poate participa la şedinţele Guvernului care au ca obiect, printre altele, probleme de
interes naţional privind apărarea ţării. În cazul acestor norme se pot utiliza termenii ca “poate “,
“este liber să” etc.

70
Teoria generală a statului şi dreptului

La rândul lor, normele permisive pot fi de împuternicire, supletive, de stimulare şi de


recomandare.
 normele de împuternicire consacră drepturi subiective, libertăţi (facultăţi) al căror
exerciţiu nu este obligatoriu pentru titular, aşa cum sunt drepturile şi libertăţile fundamentale
ale cetăţenilor, drepturile subiective civile etc. Astfel, de pildă, reglementarea civilă română
prevede în reglementarea execuţiunii testamentare (art. 1077, Cod. civ.), sub aspectul
desemnării şi misiunii executorului că „Testatorul poate numi una sau mai multe persoane,
conferindu-le împuternicirea necesară executării dispoziţiilor testamentare. Executorul
testamentar poate fi desemnat şi de către un terţ determinat prin testament.”
 normele supletive lasă libertatea de acţiune şi opţiune a părţilor din raportul juridic
dat, iar în cazul în care acestea nu-şi exercită conduita prescrisă fac posibilă intervenţia
organelor de stat care suplinesc lipsa manifestării de voinţă a subiectului. Astfel, conform art.
40 din Codul anterior al familiei, la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se puteau învoi ca
soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt să poarte acest nume şi
după desfacerea căsătoriei, instanţa luând act de această învoială. Dacă între soţi nu a
intervenit o asemenea înţelegere sau dacă instanţa nu a încuviinţat, atunci fiecare dintre foştii
soţi va purta numele avut înainte de căsătorie. Similar, legislaţia actuală (Codul civ., art. 282)
prevede alegerea numelui de familie la căsătorie, astfel: viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze
numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De
asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte
numele lor reunite. Reglementând efectele divorţului cu privire la raporturile nepatrimoniale
dintre soţi, noul cod civil prevede în art. 383 (Numele de familie după căsătorie) că la
desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei,
iar instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ. Pentru motive temeinice,
justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să
încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei
înţelegeri între ei. Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea,
fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei.
 normele de stimulare au ca scop să încurajeze o anumită acţiune, răsplătind pe autorul
ei, aşa cum sunt normele ce instituie recompense morale şi materiale în beneficiul unor
persoane sau organizaţii cu merite deosebite prin acordarea de ordine, distincţii etc., stabilind
totodată şi criteriile în baza cărora se poate beneficia în caz de îndeplinire a condiţiilor legale;
 normele de recomandare prevăd o anumită conduită pe care o indică, fără a fi
obligatorie în a fi urmată şi de către alte subiecte de drept decât cele cărora le este destinat
actul normativ. Este situaţia frecventă în care statul, ca autor al reglementării, procedează în
acest sens faţă de persoane juridice private, organizaţii nestatale, asociaţii profesionale etc., în
diverse domenii – de pildă, cel al salarizării, al protecţiei muncii, - iar acestea din urmă preiau
prevederile respective.

71
Teoria generală a statului şi dreptului

c. După gradul lor de generalitate sau sfera de aplicabilitate normele pot fi


generale, speciale şi de excepţie.
 normele generale au cea mai largă sferă de aplicabilitate, fiind incidente pentru
întreaga ramură de drept sau instituţie juridică. Astfel, de pildă, normele penale cuprinse în
partea generală a Codului penal au caracterul de norme generale, aplicându-se tuturor
raporturilor juridice penale, inclusiv celor reglementate de partea specială a Codului sau chiar
celor cuprinse în legile speciale;
 normele speciale cuprind un domeniu mai limitat, dar sunt strâns legate de regulile
generale ale căror prevederi de principiu le guvernează, putând întotdeauna să vizeze aspecte
nereglementate din cadrul general sau reglementate în mod diferit;
 normele de excepţie reglementează situaţii cu totul deosebite care derogă de la regula
generală sau specială (de exemplu, Codul muncii prevede în art. 32 că „pe durata executării
unui contract individual de muncă nu poate fi stabilită decât o singură perioadă de probă. Prin
excepţie, salariatul poate fi supus la o nouă perioadă de probă în situaţia în care acesta
debutează la acelaşi angajator într-o nouă funcţie sau profesie ori urmează să presteze
activitatea într-un loc de muncă cu condiţii grele, vătămătoare sau periculoase.)
Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că pentru situaţii derogatorii de la norma
generală primesc aplicabilitate normele speciale sau de excepţie, după cum în caz de concurs între
norma specială şi cea de excepţie pentru soluţionarea aceluiaşi caz, va fi aplicată aceasta din urmă.
Pe de altă parte, se impune precizarea că raportul general – special - excepţional depinde
şi de sistemul de referinţă în cadrul căruia operăm. Astfel, deşi o normă este considerată generală
într-o anumită materie, ea poate apărea ca specială faţă de altă regulă din acelaşi domeniu. Astfel,
normele cuprinse din Legea nr. 3/1988 privind încheierea şi executarea contractelor economice
sunt reguli generale în raport cu normele speciale privind un gen determinant de contracte, cum
sunt contractul de furnizare, cel de antrepriză sau de transport, dar în acelaşi timp, normele legii
în cauză ne apar ca speciale în raport cu prevederile Codului civil referitoare la condiţiile de
valabilitate pentru încheierea contractelor şi care rămân dreptul comun în materie.
d. După modul lor de redactare normele pot fi complete şi incomplete.
Normele complete sunt acele reguli al căror conţinut (elemente componente) este exprimat
integral în actul normativ dat. Normele incomplete sunt acele reguli care nu cuprind toate elementele
componente (ipoteză, dispoziţie şi sancţiune) în acelaşi act normativ, unele dintre acestea aflându-
se într-un alt act normativ deja existent (în cazul normelor de trimitere) sau care urmează să fie
emis (cazul normelor în alb).
Un exemplu de normă de trimitere îl reprezintă art. 36 din Codul muncii care prevede că
„Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi angajaţi prin contract individual de muncă în baza permisului
de muncă eliberat potrivit legii”, trimiţând astfel pentru completare la dispoziţiile Legii nr.
203/1999 privind permisele de muncă. Categoria normelor în alb este utilizată frecvent în materie
contravenţională, în sensul că legea reglementând anumite activităţi sau acţiuni stipulează că

72
Teoria generală a statului şi dreptului

faptele ce constituie abateri de la prevederile ei, precum şi sancţiunile corespunzătoare care se vor
fixa pentru ele urmează să fie stabilite prin hotărâre a Guvernului.
e. Mai există şi alte criterii de clasificare a normelor juridice în afara celor deja enunţate,
respectiv după conţinutul lor în norme materiale (de conţinut) şi norme procedurale (de formă) sau
după durata acţiunii lor în norme stabile sau permanente (cu durată nedeterminată) şi norme
temporare (cu durată determinată).

5.5 Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor


Efectele produse de normele juridice se raportează în mod necesar la trei aspecte
esenţiale: unul temporal (de când şi până când se va aplica norma juridică, respectiv cum se
succed în timp normele juridice), unul spaţial (pe ce teritoriu produce efecte norma juridică) şi
unul personal (cui se adresează/aplică norma juridică), cele din urmă aflate într-o interconexiune
evidentă. Ca urmare, norma juridică trebuie studiată sub aspectul acţiunii sale în timp, spaţiu şi
asupra persoanelor.
5.5.1 Acţiunea normelor juridice în timp
Ca regulă, o normă juridică va produce efecte juridice atâta timp cât ea este activă, adică
atâta timp cât ea se află în vigoare. Momentul din care începe să producă efecte juridice un act
normativ, trebuie corelat cu cel al publicării lui, al aducerii sale la cunoştinţa celor vizaţi, astfel ca
nimeni să nu poată invoca în apărarea sa necunoaşterea legii (principiul nemo censetur ignorare legem).
Din acest punct de vedere, norma juridică poate intra în vigoare chiar din momentul publicării
sale (cazul nostru conform Constituţiei din 1991), la un alt moment stabilit de principiu (în cazul
nostru, prin Constituţia actuală, la 3 zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial) sau la un
moment expres indicat chiar prin textul actului normativ ce va fi publicat (moment ulterior de
regulă, dar care poate coincide cu cel al publicării). În cazul actelor autorităţilor administraţiei
publice locale, acestea intră în vigoare prin aducere la cunoştinţă publică dacă au caracter
normativ, respectiv prin comunicare dacă au caracter individual.
Principiul fundamental care guvernează această materie este cel al aplicării imediate a legii
noi şi excluderea acţiunii legii vechi în măsura în care o asemenea reglementare există (“lex
posteriori derogant lex anteriori”), adică exercitarea efectelor juridice asupra actelor şi faptelor
surprinse în curs de desfăşurare, cât şi asupra celor ce urmează să apară în viitor. În dreptul penal
acest principiu este consacrat expres (art. 3 din Codul Penal) sub denumirea “activităţii legii
penale”, în conformitate cu care legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite cât ea se află în
vigoare. Raţiunea instituirii principiului aplicării imediate a noii legi se justifică prin superioritatea
noii reglementări care reprezintă un progres juridic în materie, asigurarea unităţii legislative pe
întreg teritoriul statului, asigurarea unei stabilităţi juridice şi promovarea încrederii în ea prin
situaţiile nou create.
Legile se publică în Monitorul Oficial al României (Partea I) după ce au fost adoptate de
Parlament cu respectarea procedurii stabilite, inclusiv promulgarea lor de către Preşedintele

73
Teoria generală a statului şi dreptului

Republicii. Prin publicarea legii există prezumţia că ea devine cunoscută de către subiectele de
drept care sunt chemate să o respecte, nimeni neputând invoca în apărarea sa necunoaşterea legii
pentru actele şi faptele cu conţinut juridic pe care le-a săvârşit.
Uneori, pentru considerente de celeritate, legea poate intra în vigoare din chiar momentul
adoptării sale, dar aceasta constituie o situaţie de excepţie pentru cazuri deosebit de urgente
(calamităţi naturale, stare de război etc.). În mod practic, întotdeauna între adoptarea legii,
inclusiv promulgarea ei şi publicarea acesteia în mod oficial, există un anumit interval de timp
care se poate prelungi chiar până la data luării la cunoştinţă a conţinutului reglementării prin
difuzarea Monitorului Oficial, ceea ce antrenează noi decalaje de timp.
Întrucât legea urmează să se aplice acţiunilor ce se întreprind după intrarea ei în vigoare
(“tempus regit actum”) se poate deduce că ea acţionează numai pentru viitor, neavând putere pentru
trecut, implicând caracterul neretroactiv al acesteia. Principiul neretroactivităţii legii îşi are
raţiunea în faptul că nimeni nu-şi poate dirija conduita după reguli care încă nu există şi nimănui
nu i se poate aplica o sancţiune pentru o faptă care nu era prohibită sau, dimpotrivă, era admisă la
data săvârşirii ei. Principiul neretroactivităţii a primit o consacrare constituţională (legea nu poate
dispune decât pentru viitor), fiind formulat şi în legislaţia civilă şi în cea penală. Neretroactivitatea
legii constituie o prezumţie absolută ce nu poate fi înlăturată decât de legiuitor atunci când, în
mod excepţional şi expres, emite reglementări cu efect retroactiv.
Actele normative produc efecte pentru viitor deoarece subiectele trebuie să-şi
conformeze conduita faţă de o lege existentă şi cunoscută, iar intrarea legii în vigoare la o dată
ulterioară publicării este determinată de necesitatea luării unor măsuri organizatorice vizând
punerea în aplicare a acesteia.
De la principiul neretroactivităţii legii există însă, justificat, unele excepţii. O primă
excepţie o reprezintă prevederile retroactive, ce rezidă în acele situaţii în care legea nouă se aplică
sau intră în vigoare la o dată anterioară publicării (adoptării) ei, vizând cazuri care fiinţau într-o
perioadă în care legea nu exista încă, indiferent dacă se aplicau sau nu alte acte normative.
În această categorie intră următoarele acte normative:
 actele care indică expres data sau perioada până la care retroactivează;
 în unele sisteme, actele de interpretare (interpretative) ale unor reglementări aflate
deja în vigoare şi prin care se lămuresc prevederile neclare sau neclarificate de vechea lege în
scopul unei corecte aplicări a acesteia. Noul nostru Cod civil prevede însă expres în art. 9 alin 2 că
„norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor”.
 actele de dezincriminare (care nu mai consideră ca abatere fapte anterior incriminate
penal, administrativ sau disciplinar), ca şi cele care stabilesc sancţiuni mai uşoare (blânde) decât
reglementările anterioare au prioritate ca legi mai favorabile faţă de actele care au incriminat ori
au sancţionat acelaşi gen de fapte, aplicându-se retroactiv pentru conduite trecute însă
nesancţionate sau pentru sancţiuni care, deşi aplicate, nu au fost executate sub imperiul vechii
legi;

74
Teoria generală a statului şi dreptului

 actele de amnistie, care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită şi cele de
graţiere (normativă şi individuală) care au ca efect înlăturarea în tot sau în parte, a executării
pedepsei ori a comutării acesteia în alta, mai uşoară;
 legile procesuale (procedurale) pot fi considerate în parte având şi efect retroactiv,
deoarece ele se vor aplica pentru cazurile în curs de soluţionare ce au ca obiect fapte cunoscute
sub imperiul vechii legi, dar nerezolvate încă şi care, indiferent de legea materială ce le
guvernează, vor cădea şi sub incidenţa unor norme de procedură cu totul noi (de exemplu, în
privinţa termenelor de recurs);
 au caracter retroactiv legile de anulare sau de suspendare a altor acte normative sau a
unor acte juridice individuale anterior emise, întrucât îşi întind efectele în timp până la data
apariţiei acesteia din urmă.
Retroactivitatea legii, spre deosebire de neretroactivitate, trebuie să fie întotdeauna expres
prevăzută pentru fiecare act normativ, legiuitorul dorind să confere respectivului act acest
caracter.
O a doua categorie de excepţii de la principiul neretroactivităţii legii o formează
reglementările ultraactive, adică acele acte normative care supravieţuiesc, producând efecte şi după
data ieşirii lor din vigoare. În cadrul acestora sunt cuprinse:
 legile anterioare pentru care noile acte normative indică situaţiile sau durata ori data
până la care cele dintâi se mai aplică, recunoscându-le efectele juridice concomitent cu noile
reglementări;
 legile temporare sau cu termen care se aplică situaţiilor născute sub imperiul lor,
inclusiv celor nesoluţionate, chiar dacă legea a ieşit între timp din vigoare, aşa cum este cazul
actelor adoptate pentru situaţii provizorii, cum ar fi starea de război, calamităţile naturale,
epidemiile etc. De exemplu, Codul penal prevede în art. 7, sub denumirea de „aplicare a legii
penale temporare” că legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în
vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp, precizând că legea
penală temporară este legea penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este
limitată prin natura temporară a situaţiei care a impus adoptarea sa.
 legile (mai favorabile) care nu incriminau, dezincriminau ori sancţionau mai uşor
unele fapte se vor aplica acelora care le-au săvârşit sub imperiul vechii legi, dacă sancţiunile nu au
fost aplicate sau deşi aplicate nu au fost executate, chiar dacă între timp a apărut o nouă lege care
incriminează sau sancţionează mai aspru aceeaşi categorie de fapte;
 unele prevederi ale legilor procesuale anterioare (vizând instanţele de judecată sesizate
şi rămase competente în soluţionarea unor cauze aflate pe rol, termenele procesuale, se pot
menţine şi în condiţiile intervenirii unor noi reglementări pentru situaţiile în curs de soluţionare
aplicându-se legea în vigoare la data respectivă.
Supravieţuirea legii vechi poate să rezulte dintr-o prevedere expresă a noii legi sau poate fi
dedusă pe cale de interpretare, avându-se în vedere finalitatea noii legi.

75
Teoria generală a statului şi dreptului

Durata producerii efectelor juridice reprezintă perioada de timp în care actul normativ se află în
vigoare, producând efecte juridice obligatorii, cuprinsă în principiu între momentul intrării în
vigoare şi cel al ieşirii din vigoare a actului respectiv. Această durată nu poate fi, de regulă,
anticipată de legiuitor decât cu mici excepţii, ca de exemplu în cazul legilor bugetare. În cazul
legilor temporare se poate prevedea fie data certă a ieşirii din vigoare, fie durata acţiunii lor, cum
este, de exemplu, încetarea evenimentelor care le-au determinat apariţia sau substituirea lor. În
cazul acestor legi, acţiunea lor se extinde asupra actelor şi faptelor săvârşite cât timp erau în
vigoare, chiar dacă acestea nu au fost soluţionate în acel interval de timp limitat.
Încetarea efectelor juridice ale actelor normative reprezintă momentul din care acestea nu
mai sunt obligatorii. În mod raţional, actele ies din vigoare prin apariţia unei noi reglementări care
desfiinţează (sau modifică) vechea reglementare, operaţiune numită abrogare sau scoatere din
vigoare, prin care încetează aplicarea actului (normelor) vechi. Abrogarea se realizează numai prin
acte normative având cel puţin forţa juridică egală cu actul desfiinţat.
După modul în care se prevede sau nu desfiinţarea actului anterior, abrogarea poate fi
expresă şi tacită, iar cea expresă la rândul ei poate fi directă şi indirectă.
Abrogarea expresă directă reprezintă situaţia în care noul act normativ indică actul anterior
sau unele norme cuprinse în aceasta care-şi încetează valabilitatea, aplicabilitatea.
Abrogarea expresă indirectă este situaţia în care noul act menţionează doar faptul că orice act
normativ anterior sau prevederi ori dispoziţii contrare se abrogă, fără a face o determinare certă a
acestora.
Abrogarea tacită sau implicită are loc atunci când fără ca noua lege să menţioneze care sunt
actele normative vechi sau normele anterioare desfiinţate, contradictorialitatea dintre cele două
reglementări impune cu prioritate actul normativ nou.
Sub aspectul întinderii efectelor abrogării, aceasta poate fi totală, când se desfiinţează în
întregime actul anterior şi parţială, când desfiinţarea vizează doar unele prevederi şi nu actul în
totalitatea lui. Toate criteriile de abrogare indicate deja se pot combina între ele (abrogarea
expresă, directă, totală).
Căderea în desuetudine este o formă mai rară de încetare a efectelor juridice ale actelor
normative, mai ales în dreptul modern, şi apare ca urmare a schimbării condiţiilor social-
economice şi politice care nu mai fac aplicabile vechile norme, chiar dacă nu s-a dispus abrogarea
acestora printr-un nou act normativ.
5.5.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor
Prin acţiunea normelor juridice în spaţiu înţelegem determinarea limitelor teritoriale
înăuntrul cărora se aplică regulile de conduită. În acest sens, distingem aspectul intern sau
naţional şi aspectul extern sau internaţional al aplicării legii.
Pornind de la principiul suveranităţii de stat şi supremaţiei puterii în interiorul statului,
legile sunt obligatorii pe acel teritoriu ca rezultat al competenţei teritoriale exclusive a organelor
de stat, ca şi pentru toate subiectele de drept aflate pe acel teritoriu, operând în acest sens

76
Teoria generală a statului şi dreptului

principiul teritorialităţii legii. Astfel, actele normative ale organelor centrale ale statului produc efecte
juridice pe întreg teritoriul naţional, iar cele ale organelor locale produc efecte numai în limitele
unităţilor administrativ-teritoriale în care ele funcţionează. Aceasta, bineînţeles, nu exclude
posibilitatea ca actele unor organe centrale să poată produce efecte limitate numai la o anumită
zonă a teritoriului naţional, inclusiv unitatea administrativ-teritorială, iar cele ale unui organ local
numai pe o „porţiune” din acea unitate, cum ar fi în situaţia producerii unor calamităţi naturale
limitate ca întindere.
În cazul statelor federale sau federative actele organelor federale sau federative produc
efecte asupra teritoriului tuturor statelor membre ale federaţiei, după cum actele acestora din
urmă au efecte limitate numai în interiorul statului component. În caz de conflict între cele două
legi se aplică, de regulă, legea federală (unională) sau legea indicată prin normele care
reglementează conflictele între autoritatea centrală şi cea locală.
Pe teritoriul statului naţional unitar se aplică numai un singur gen de legi provenind de la
organele centrale unice. Cu toate acestea, considerente de ordin local, tradiţii istorice etc., pot
duce la coexistenţa unor modalităţi diferite de reglementare a unor instituţii de acelaşi fel. În acest
sens, în ţara noastră, sistemul de publicitate imobiliară a cunoscut diferenţieri esenţiale în
Transilvania şi o parte din nordul Moldovei unde exista sistemul cărţilor funciare spre deosebire
de Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi cea mai mare parte a Moldovei unde s-a instituit Registrul de
inscripţiuni şi transcripţiuni.
În ceea ce priveşte aspectul extern al acţiunii legilor în spaţiu, efectele se vor determina
pornind de la principiul suveranităţii teritoriale a statului şi în domeniul activităţii normative, ceea
ce înseamnă aplicarea în exclusivitate a legii naţionale şi înlăturarea legii străine.
În sens juridic, teritoriul cuprinde suprafaţa terestră (uscatul), apele interioare, marea
teritorială, precum şi subsolul şi spaţiul aerian aferent acestora. Delimitarea teritorială a statelor se
face prin frontiere. Actele şi faptele săvârşite pe navele şi aeronavele româneşti aflate în afara
graniţelor naţionale sunt considerate a fi săvârşite pe teritoriul ţării.
Faptul că sediile diplomatice dispun de inviolabilitate nu se datorează scoaterii
respectivelor zone de sub suveranitatea statului de reşedinţă al misiunii şi nici pentru că zona
respectivă ar fi un teritoriu al statului aparţinător misiunii (acreditant), ci este rezultatul
recunoaşterii de către statul de reşedinţă a imunităţii şi privilegiilor diplomatice unanim admise în
dreptul internaţional public şi absolut necesare unei desfăşurări normale a activităţii diplomatice.
Principiul teritorialităţii legii acţionează în mod specific în diferite ramuri de drept. Astfel,
forma exterioară a actelor (civile) este supusă legilor ţării unde se întocmeşte actul (locus regit
actum), iar legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.
Ca exemplificare, în dreptul penal actual sunt reglementate expres teritorialitatea,
personalitatea, realitatea şi universalitatea legii penale, aplicabile în măsura în care nu se dispune
altfel printr-un tratat internaţional la care România este parte (art. 12 C. pen).

77
Teoria generală a statului şi dreptului

Teritorialitatea legii penale are semnificaţia că legea penală română se aplică infracţiunilor
săvârşite pe teritoriul României, înţelegându-se prin acesta întinderea de pământ, marea teritorială
şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat. Prin infracţiune
săvârşită pe teritoriul României se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat anterior sau
pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România. Infracţiunea se
consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub
pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare,
de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii.
Personalitatea legii penale presupune că legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite
în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă
pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani.
În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de
către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca
infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu
este supus jurisdicţiei niciunui stat.
Realitatea legii penale are semnificaţia că legea penală română se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra
statului român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.
Universalitatea legii penale impune aplicarea legii penale române şi altor infracţiuni decât
celor prevăzute la paragraful anterior, săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau o
persoană fără cetăţenie, care se află de bunăvoie pe teritoriul României, atunci când s-a săvârşit o
infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în temeiul unui tratat
internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a
fost comisă ori când s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată.
Acestor principii, reglementarea actuală le adaugă „imunitatea de jurisdicţie”, în sensul
căreia legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai
statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt
supuse jurisdicţiei penale a statului român.
Uneori este posibil ca pe teritoriul ţării noastre să-şi producă efectele şi „legea străină”,
prin soluţionarea unor cazuri individuale, mai ales în ipostaza în care situaţiile juridice vizează şi
un subiect străin (naştere, căsătorie, deces, dobândirea sau pierderea proprietăţii etc.), putând
apărea aşa-numitul conflict de legi, între legea românească şi cea străină, mai ales datorită
diferenţelor de conţinut între reglementări. Chiar dacă pentru unele situaţii se va aplica legea
străină, această rezolvare nu se va face în baza unei proprii autorităţi a ei, deoarece s-ar încălca
suveranitatea statului român, ci tot în temeiul legii interne şi a dreptului nostru ale cărui norme
conflictuale prevăd cazurile şi condiţiile limitative de aplicare a legii străine (de exemplu, Cartea a
VII-a din Noul Cod civil). Aspectul internaţional al acţiunii legii vizează acele raporturi juridice în
care apare un element străin. Aplicarea legii străine este însă condiţionată în mod esenţial de

78
Teoria generală a statului şi dreptului

existenţa unei compatibilităţi între ea şi principiile de bază ale dreptului nostru, precum şi de
existenţa reciprocităţii juridice între statul român şi cel străin în cauza dată, norma conflictuală
făcând trimiterea necesară la legea aplicabilă într-o situaţie dată.

Rezumat

1. Normele juridice se definesc drept acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat, obligatorii
de respectat în raporturile dintre subiectele de drept, sub garanţia intervenţiei forţei de constrângere a statului,
în situaţia încălcării lor. Astfel, norma juridică este o regulă de conduită socială ce acţionează numai în
cadrul societăţii şi în relaţiile dintre indivizii umani; norma juridică reglementează şi se adresează conduitei
umane; norma juridică exprimă întotdeauna interesele sociale fundamentale prin intermediul voinţei generale
care dă viaţă regulii astfel consacrate; forţa de constrângere, aplicată în cazul nerespectării normei juridice,
aparţine numai statului.
2. Trăsăturile normelor juridice reprezintă acele însuşiri specifice care diferenţiază regulile de drept de alte
categorii de reguli sociale. În conformitate cu ele, norma juridică este o regulă de conduită obligatorie, elaborată,
instituită sau recunoscută de către stat ca expresie a voinţei acestuia şi care produce efecte juridice garantate, la
nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
3. Regula de conduită exprimată prin norma juridică este generală, abstractă, tipică, impersonală, de
aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de cazuri.
4. Norma juridică are un caracter obligatoriu; are un caracter voliţional; norma juridică determină anumite efecte
juridice pentru subiectele de drept intrate în relaţia juridică reglementată de ea, generând, modificând şi
desfiinţând raporturi juridice. Încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat.
5. Norma juridică este alcătuită din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
6. Principala formă de exprimare (de regăsire) concretă a normelor juridice sunt actele normative. Acestea sunt
grupate în părţi, titluri, capitole, articole, paragrafe, puncte, alineate.
7. După conduita prescrisă subiectelor de drept, normele juridice pot fi: onerative, prohibitive şi permisive. La
rândul lor, normele permisive pot fi de împuternicire, relative, de stimulare şi de recomandare. După caracterul
lor, normele pot fi imperative şi dispozitive. După gradul lor de generalitate sau sfera de aplicabilitate, normele
por fi generale, speciale şi de excepţie. După modul lor de redactare, normele pot fi complete şi incomplete.
8. Norma juridică acţionează pe trei dimensiuni în cadrul existenţei sale şi anume dimensiunea temporală,
dimensiunea spaţială şi dimensiunea personală.
9. Ca regulă, o normă juridică va produce efecte juridice atâta timp cât ea este activă, adică atâta timp cât ea se
află în vigoare. Momentul din care începe să producă efecte juridice un act normativ, deci momentul iniţial al
existenţei sale este cel al publicării lui, al aducerii sale la cunoştinţa celor vizaţi, astfel ca nimeni să nu poată
invoca în apărarea sa necunoaşterea legii (principiul nemo censetur ignorare legem). Actele normative produc
efecte pentru viitor deoarece subiectele trebuie să-şi conformeze conduita faţă de o lege existentă şi cunoscută, iar

79
Teoria generală a statului şi dreptului

intrarea legii în vigoare la o dată ulterioară publicării este determinată de necesitatea luării unor măsuri
organizatorice vizând punerea în aplicare a acesteia.
10. Prin acţiunea normelor juridice în spaţiu înţelegem determinarea limitelor teritoriale înăuntrul cărora se aplică
regulile de conduită. În acest sens, distingem aspectul intern sau naţional şi aspectul extern sau internaţional
al aplicării legii. Pornind de la principiul suveranităţii de stat şi supremaţiei puterii în interiorul statului,
legile sunt obligatorii pe acel teritoriu ca rezultat al competenţei teritoriale exclusive a organelor de stat, ca şi
pentru toate subiectele de drept aflate pe acel teritoriu, operând în acest sens principiul teritorialităţii legii.
11. Principiul teritorialităţii legii acţionează în mod specific în diferite ramuri de drept.

80