1. Cauzele justificative.

Considerații introductive

Introducerea în noul Cod penal al Capitolului II din Titlul II, intitulat „Cauzele justificative”,
aduce o modificare substanţială legii penale. Codul penal din 1968 nu a cunoscut instituţia cauzelor
justificative sau a cauzelor de neimputabilitate, însă această reglementare s-a regăsit în Codul penal
din 1937. Aşadar, în art. 18 alin. (1) C. pen. se precizează că „nu constituie infracţiune fapta prevăzută
de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege”. Acestea
operează in rem, deoarece, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, efectul lor se extinde şi asupra
participanţilor.

Includerea instituţiei cauzelor justificative în titlul destinat infracţiunii este de natură să conducă la
evitarea oricăror confuzii faţă de alte instituţii cu alte finalităţi, cum sunt cauzele care înlătură
răspunderea penală sau cauzele de nepedepsire, în care, deşi sunt întrunite elementele constitutive
ale infracţiunii, este înlăturată răspunderea penală sau infractorul este apărat de pedeapsă[1].

În doctrină[2], cauzele justificative au fost numite drept cauze de neresponsabilitate sau care
înlătură ilegalitatea unei fapte ori caracterului ilicit al acesteia. Alţi autori[3] au considerat că ar fi
mai recomandat ca noul Cod penal să definească cauzele justificative drept „cauze obiective de
neimputabilitate”, iar cauzele de neimputabilitate să le numească „cauze subiective de
neimputabilitate”. În opinia noastră, denumirea de cauze justificative este mai apropiată de definiţia
infracţiunii la care s-a oprit legiuitorul român, motiv pentru care considerăm ca fiind mai oportună
folosirea acesteia.

După cum am subliniat mai sus, pentru ca o faptă prevăzută de legea penală să constituie infracţiune
este imperios ca aceasta să fie tipică (prevăzută de legea penală), antijuridică (nejustificată) şi
imputabilă (pe bază de vinovație) persoanei care a săvârşit-o. Aşadar, odată ce se constată tipicitatea
unei fapte, următorul pas care trebuie avut în vedere este acela de a stabili dacă fapta este şi
antijuridică. După cum a subliniat și doctrina[4], tipicitatea faptei constituie un indiciu de
antijuridicitate, așa încât o faptă tipică este antijuridică în măsura în care nu intervine o cauză
justificativă care să autorizeze un astfel de comportament.

Noţiunea de antijuridicitate exprimă o contradicţie între fapta prevăzută de legea penală şi exigenţele
ordinii juridice[5], Astfel, nu este de ajuns ca o faptă săvârşită de făptuitor să fie prevăzută de legea
penală şi imputabilă acestuia, ci este necesar ca aceasta să fie şi antijuridică. Spre exemplu, dacă
cineva loveşte cu o bâtă mâna persoanei care îl ameninţă cu un cuţit sau pistol, deşi săvârşeşte o
faptă prevăzută de legea penală (loviri sau alte violenţe) pe care ordinea juridică penală o interzice, el
nu va putea fi tras la răspundere penală, deoarece aceeaşi ordine juridică îi permite să uziteze de
forţă atunci când îi este pusă viaţa în pericol. Împrejurările, precum cea exemplificată mai sus, sunt
denumite cauze justificative, deoarece în prezenţa lor, fapta devine legal justificată şi permisă,
împotriva făptuitorului nemaiputându-se lua nicio pedeapsă sau sancţiune de drept penal[6].