Sunteți pe pagina 1din 4

Sistemul solar (scris și Sistemul Solar[a]) este format din Soare împreună cu sistemul său planetar

(care cuprinde opt planete împreună cu sateliții lor naturali) și alte obiecte non-stelare.[b]

În afară de cele opt planete, oamenii de știință au emis ipoteza existenței unei alte planete, denumită
provizoriu A noua planetă. Această ipotetică planetă gigantă s-ar afla la marginea Sistemului Solar.
[10] Existența planetei ar explica configurarea orbitală neobișnuită a unui grup de obiecte
transneptuniene (OTN).[11][12] La 20 ianuarie 2016, cercetătorii Konstantin Batygin și Michael E.
Brown de la Institutul de Tehnologie din California au anunțat că există dovezi suplimentare indirecte
privind existența unei a noua planete dincolo de orbita planetei Neptun. Aceasta ar orbita în jurul
Soarelui între 10.000 și 20.000 de ani. Conform studiului publicat în Astronomical Journal[11],
„Planeta Nouă” ar avea o masă de aproximativ 10 ori mai mare decât Terra și s-ar afla la minim 200
UA.[13]

Sistemul este situat într-unul dintre brațele exterioare ale galaxiei Calea Lactee (mai precis în Brațul
Orion), galaxie care are cca. 200 de miliarde de stele.

El s-a format acum 4,6 miliarde de ani, ca urmare a colapsului gravitațional al unui gigant nor
molecular. Cel mai masiv obiect este steaua centrală - Soarele, al doilea obiect ca masă fiind planeta
Jupiter. Cele patru planete interioare mici, Mercur, Venus, Pământul și Marte, numite planete
terestre / planete telurice, sunt compuse în principal din roci și metal. Cele patru planete exterioare,
numite giganți gazoși, sunt mult mai masive decât cele telurice. Cele mai mari două planete, Jupiter și
Saturn, sunt compuse în principal din hidrogen și heliu; cele două planete mai îndepărtate, Uranus și
Neptun, sunt compuse în mare parte din substanțe cu o temperatură de topire relativ ridicată
(comparativ cu hidrogenul și heliu), numite ghețuri, cum ar fi apa, amoniacul și metanul. Ele sunt
denumite „giganți de gheață” (termen distinct de cel de „gigant gazos”). Toate planetele au orbite
aproape circulare dispuse într-un disc aproape plat numit plan ecliptic.

Sistemul solar prezintă câteva regiuni unde se află diferite obiecte mici.[b] Centura de asteroizi,
situată între Marte și Jupiter, este similară din punct de vedere al compoziției cu planetele terestre,
deoarece o mare parte dintre obiecte sunt compuse din rocă și metal. Dincolo de orbita lui Neptun se
află centura Kuiper și discul împrăștiat; multe dintre obiectele transneptuniene sunt în mare parte
compuse din ghețuri. Printre aceste obiecte, de la câteva zeci până la mai mult de zece mii de obiecte
pot fi suficient de mari pentru a fi fost rotunjite de propria gravitație.[14] Astfel de obiecte sunt
denumite planete pitice. Planetele pitice identificate până în prezent includ asteroidul Ceres și
obiectele transneptuniene: Pluto, Eris, Haumea și Makemake.[b] În plus, în aceste două regiuni se
află diferite alte corpuri mici, cum ar fi comete, centauri și materie interplanetară. Șase planete, cel
puțin trei planete pitice și multe alte corpuri mici au sateliți naturali care se rotesc în jurul lor.[c]
Fiecare planetă exterioară este înconjurată de inele planetare alcătuite din praf și alte obiecte mici.

Vântul solar (un flux de plasmă de la Soare) creează în mediul interstelar o bulă cunoscută ca
heliosferă, care se extinde până la marginea discului împrăștiat. La limita sa exterioară se află Norul
lui Oort, care reprezintă doar un câmp de resturi rămase după crearea planetelor, fiind considerat a fi
sursa pentru cometele cu perioadă lungă. El se întinde până la o distanță aproximativ de o mie de ori
mai mare decât heliosfera. Heliopauza este punctul în care presiunea vântului solar este egală cu
presiunea opusă a vântului interstelar.

Descoperire și explorare

Planetele sistemului solar reprezentate la scară: Jupiter și Saturn (rândul de sus), Uranus și Neptun
(mijloc), Pământul și Venus (jos mijloc), Marte și Mercur jos

Timp de câteva mii de ani umanitatea, cu puține excepții, nu a recunoscut existența sistemului solar.
Oamenii credeau că Pământul se află în centrul Universului și este cu totul diferit de celelalte obiecte
divine și eterice care se mișcă pe cer. Deși filozoful grec Aristarh din Samos a speculat despre
reorganizarea heliocentrică a cosmosului,[15] Nicolaus Copernicus a fost primul astronom care a
dezvoltat un sistem matematic heliocentric predictiv.[16] Succesorii săi din secolul al XVII-lea (Galileo
Galilei, Johannes Kepler și Isaac Newton) au avut o înțelegere a fizicii care i-a condus la admiterea
graduală a ideii că Pământul se rotește de fapt în jurul Soarelui și că celelalte planete sunt guvernate
de aceleași legi ale fizicii care guvernează și Pământul. În plus, inventarea telescopului a condus la
descoperirea unor planete și sateliți noi. În timpurile mai recente, îmbunătățiri ale telescoapelor și
folosirea navelor spațiale fără echipaj au deschis drumul studierii fenomenelor geologice din sistemul
solar (studiul munților și craterelor de impact) și a fenomenelor meteorologice sezoniere de pe unele
planete (cum ar fi norii, furtunile de nisip și calotele de gheață).

Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei
Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de ecliptică în timp ce
orbitele cometelor și ale obiectelor din centura Kuiper au adesea unghiuri de intersecție cu ecliptica
destul de mari.[21][22] Toate planetele și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul Soarelui în
aceeași direcție în care se rotește acesta (în sens invers acelor de ceasornic, privit de deasupra
polului nordic solar).[23] Există excepții, cum ar fi cometa Halley.

Structura generală a regiunilor cartografiate ale sistemului solar constă din: steaua centrală –
Soarele, patru planete interioare relativ mici înconjurate de o centură de asteroizi din rocă și, alți
patru giganți de gaz – înconjurați la rândul lor de centura Kuiper și alte obiecte înghețate. Sistemul
Solar interior include primele patru planete terestre și centura de asteroizi. Sistemul solar exterior se
află dincolo de centura de asteroizi, incluzând cei patru giganți gazoși (cunoscuți și ca planete
joviene).[24] După descoperirea centurii Kuiper, zonele mărginașe ale sistemului solar sunt
considerate a fi o regiune distinctă, aflată dincolo de orbita planetei Neptun.[25]

Majoritatea planetelor din sistemul solar posedă un sistem secundar propriu, fiind orbitate de
obiecte planetare denumite sateliți naturali, sau luni (dintre care două sunt mai mari decât planeta
Mercur) sau, în cazul giganților gazoși, de către inele planetare (benzi subțiri de particule mici care
gravitează în jurul planetei la unison). Majoritatea celor mai mari sateliți naturali se află în rotație
sincronă cu perioada lor de revoluție, una dintre fețele lor fiind totdeauna îndreptată către planeta
orbitată.
Legile lui Kepler cu privire la mișcarea planetară descriu orbitele obiectelor din jurul Soarelui. Urmând
legile lui Kepler, fiecare dintre aceste obiecte se mișcă de-a lungul unei elipse, într-unul dintre
focarele acesteia aflându-se Soarele. Obiectele mai apropiate de Soare (cu o semiaxă majoră mai
mică) se deplasează mai repede, fiind influențate mai puternic de către gravitația Soarelui. Pe o
orbită eliptică, distanța unui corp față de Soare variază de-a lungul perioadei sale de revoluție
(denumită „an”). Cel mai apropiat punct față de Soare de pe orbita unui obiect este numit periheliu,
în timp ce punctul cel mai îndepărtat se numește afeliu. Orbitele planetelor sunt aproape circulare,
dar multe comete, asteroizi și obiecte din cadrul centurii Kuiper au orbite foarte eliptice. Pozițiile
corpurilor în sistemul solar pot fi prezise folosindu-se modele numerice.

Deși Soarele domină sistemul prin masa sa, el măsoară doar 2% din momentul cinetic[26], datorat
rotației diferențiale din interiorul Soarelui gazos.[27] Planetele, dominate de Jupiter, măsoară cea
mai mare parte din restul momentului cinetic datorat combinației dintre masele, orbitele și
distanțele lor față de Soare, cometele având cel mai probabil și ele o contribuție semnificativă la
total.[26]

Datorită distanțelor vaste implicate, multe reprezentări ale sistemului solar arată orbitele la aceeași
depărtare. În realitate cu cât o planetă sau o centură este mai departe de Soare, cu atât distanța
dintre ea și orbita precedentă este mai mare, existând totuși și unele excepții. De exemplu, Venus se
află la aproximativ 0,33 unități astronomice (UA)[e] mai departe de Soare decât Mercur, în timp ce
Saturn se află la 4,3 UA depărtare de Jupiter, iar Neptun la 10,5 UA de Uranus. Au fost făcute
încercări pentru a determina relația dintre aceste distanțe orbitale (de exemplu, legea Titius–Bode),
[28] dar nu a fost acceptată nicio teorie de acest fel.

Soarele – ce cuprinde aproape toată materia din sistemul solar – este compus în proporție de
aproximativ 98% din hidrogen și heliu.[29] Jupiter și Saturn, care cuprind aproape întreaga materie
rămasă, au în compoziția atmosferei circa 98% din aceleași elemente.[30][31] Există un gradient al
compoziției în sistemul solar, determinat de căldura și presiunea de radiație a luminii care provin de
la Soare; obiectele care sunt mai aproapiate de Soare, sunt mult mai afectate de căldură și presiunea
luminii, fiind compuse din elemente cu temperaturi de topire ridicate. Obiectele care sunt mai
depărtate de Soare sunt compuse în mare parte din materiale cu temperaturi de topire mai mici.[32]
Granița din sistemul solar, dincolo de care aceste substanțe volatile se pot condensa este cunoscută
sub numele de linia de îngheț și se află la aproximativ 5 UA de la Soare.[33]

Obiectele din sistemul solar interior sunt compuse în mare parte din roci,[34] materiale ce conțin
compuși cu puncte de topire ridicate cum sunt silicații, fierul sau nichelul, care au rămas în stare
solidă în aproape toate condițiile din nebuloasa protoplanetară.[35] Jupiter și Saturn sunt compuși în
mare parte din gaze, materiale cu puncte de topire extrem de scăzute și presiunea de vapori mare,
cum ar fi hidrogenul molecular, heliul și neonul, care s-au aflat întotdeauna în fază gazoasă în
nebuloasa inițială.[35] Ghețurile, ca apa înghețată, metanul, amoniacul, hidrogenul sulfurat și
dioxidul de carbon,[34] au puncte de topire de până la câteva sute de grade kelvin, în timp ce stările
lor depind de presiunea și temperatura ambiante.[35] Ele pot fi găsite sub formă de gheață, lichide
sau gaze, în diferite locuri din sistemul solar, în timp ce în nebuloasa inițială ele erau fie în stare
solidă, fie în stare gazoasă.[35] Substanțe înghețate se găsesc în compoziția majorității sateliților
planetelor gigante, precum și în cea a planetelor Uranus și Neptun (așa-numiții giganți de gheață) și
în numeroase obiecte mici care se află dincolo de orbita lui Neptun.[34][36] Împreună, gazele și
ghețurile sunt cunoscute și ca volatile.[37]

Un număr de modele ale sistemului solar de pe Pământ au încercat să redea la scară relativă
obiectele sistemului solar, dar în mediul antropic. Unele astfel de modele sunt mecanice - cunoscute
și ca planetarii - în timp ce altele se pot extinde de-a lungul mai multor orașe sau regiuni.[38] Cel mai
mare model la scară, Sistemul Solar Suedez, folosește arena Ericsson Globe de 110 metri amplasată
în Stockholm drept Soare și, respectând scara, un Jupiter de 7,5 metri la Aeroportul Internațional
Arlanda, de la 40 km depărtare, în timp ce cel mai depărtat obiect, Sedna, este o sferă de 10 cm din
Luleå, de la 912 km depărtare.[39][40]