Sunteți pe pagina 1din 67

ACADEMIA FORŢELOR TERESTRE

„NICOLAE BĂLCESCU”

LUCRARE DE
DIZERTAȚIE
TEMA: „NECESITATEA ABORDĂRII
INTERINSTITUȚIONALE ȘI RESPONSABILITĂȚILE ÎN
MISIUNILE DE GESTIONARE A CRIZELOR“

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC

AUTOR

– SIBIU, 2020–
REFERAT DE APRECIERE
a disertației
1. Numele și prenumele absolventului:

2. Domeniul de studii universitare de masterat:

3. Programul de studii universitare de masterat:

4. Tema disertației:

5. Aprecieri asupra conținutului teoretic al disertației (se marchează cu X):

Criterii Nivel de îndeplinire a criteriului


minim mediu ridicat excelent
Identificarea stadiului actual al cercetării în
domeniu
Gradul de relevanță a conținutului teoretic
în raport cu tema abordată
Capacitatea analitică și spiritul critic în
raport cu suportul teoretic
Construcția logică a argumentației teoretice
Capacitatea de orientare în selecția
bibliografiei (relevanță, actualitate)
Citarea corectă a ideilor și a conceptelor conform declarației pe propria
preluate din alți autori, evitarea plagiatului răspundere a autorului lucrării

2
6. Aprecieri asupra componentei practic-aplicative a disertației:

Criterii Nivel de îndeplinire a criteriului


minim mediu ridicat excelent
Corectitudinea și caracterul logic al
demersului de cercetare
Corectitudinea formulării obiectivelor
cercetării
Calitatea metodelor și instrumentelor de
cercetare
Corectitudinea și eficiența utilizării
metodelor și instrumentelor de cercetare
Pertinența concluziilor formulate de autor,
derivarea logică a acestora din studiului
realizat
Aplicabilitatea soluțiilor, a propunerilor
formulate
Originalitatea abordării practic-aplicative a
temei, contribuții personale ale autorului

7. Aprecieri privind redactarea disertației:

Criterii Nivel de îndeplinire a criteriului


minim mediu ridicat excelent
Corectitudinea și claritatea exprimării,
bogăția limbajului de specialitate
Calitatea grafică a lucrării
Respectarea exigențelor de redactare
conform Ghidului metodologic

8. Considerații finale:

Apreciez disertația cu nota ------------------------- și o recomand pentru a


fi susținuță în prezența comisiei examenului de disertație.
Data Coordonator științific
3
CUPRINS

INTRODUCERE..................................................................................................5
CAPITOLUL 1. MANAGEMENTUL CRIZELOR ȘI PREVENIREA
CONFLICTELOR – ESENȚĂ ȘI IMPORTANȚĂ.............................................6
1.1 Apaгiția, evoluția, definiția, obiectul şi.......................................................6
scopul managementului crizelor conflictelor.....................................................6
1.2 Caracteristici ale situațiilor de criză.............................................................8
1.3 Gestionare situațiilor de criză.....................................................................10
CAPITOLUL 2. ORGANIZAȚIILE RESPONSABILE DE GESTIONAREA
CRIZELOR.........................................................................................................13
2.1 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord..............................................13
2.2 Organizația Națiunilor Unite......................................................................29
CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ PRIVIND GESTIONAREA CRIZELOR
DIN REGIUNEA MĂRII NEGRE.....................................................................36
CONCLUZII.......................................................................................................63
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................64

4
INTRODUCERE
Situațiile de criză și conflicte au fost întotdeauna realități cu care lumea
se confruntă permanent. De aici reiese si necesitatea anticipării lor în vederea
acționării de o manieră adecvată în fiecare caz în parte în vederea gestionării
lor coerente si sistematice.
”Conflictualitatea actuală și, posibil, cea din anii de vin se va accentua ca
urmare a impactului unui ansamblu de fenomene diverse ca natură-globalizarea,
creșterea rapidă a populației lumii, migrația umană modială, urbanizarea,
schimbările climatice, criza economică, energetică, alimentară, a apei și
materiilor prime rare, integrarea regională-asupra relațiilor internaționale.”1
Cu toate acestea, actorii statali și non-statali tind să crească din ce în ce
mai mult. În acest fel, întâlnim apariția de noi state și constituirea de noi
societăți multinaționale sau dezvoltarea celor deja existente ceea ce conduce la
creșterea complexității raporturilor regionale și internaționale între acestea și se
intensifică competiția pentru resurse, în strânsă dependență de satisfacerea
intereselor naționale și multinaționale. Pe langă acestea, amenințările de
securitate neconvenționale, asimetrice și hibride se intensifică din ce în ce mai
tare împreună cu cele neconvenționale mărindu-și reciproc efectele negative
asupra stabilității si păcii locale, naționale și globale.
În prima parte a lucrării, putem identifica ce anume reprezintă noțiunea
de criză, care are caracteristici diferite datorită punctului de vedere al abordării
și al viziunii asupra acestei noțiuni. În ceea ce privește forma unei crize, aceasta
variază datorită parametrilor care la rândul lor au origini diferite. Astfel, tipul
parametrilor crizei contureză tipul crizei, ulterior și conflictele sunt de așa
natură la fel ca tipul crizei, practic un lanț cu verigi semnificative în decursul
unei crize. În acest sens, este evidențiată evoluția situației de criză, manifestările
ei dar și urmările pe care le determină. Tot în această parte sunt prezentate și
metode de gestionare a crizelor, daca acestea sunt adecvate sau neadecvate în
solutionarea situațiilor de criză.
În cadrul capitolului 2 am evidențiat organizațiile care sunt implicate în
astfel de situții de crize, cum actionează asupra acestui subiect, ce metode
adoptă pentru soluționarea diferitelor tipuri de crize, dar și fel în care metodele
au avut un efect pozitiv sau negativ asupra situației în sine. Aceste organizații
au interese pe plan larg, regional sau chiar global, de natură individuală într-o
măsură minoră și de natură colectivă în majoritatea cazurilor sau misiunilor ce
privesc factorii principali ai intereselor. Aceste organizații intenționează să fie
cât mai bine organizată și cât mai extinsă, însă există și parametrii perturbatori

1
https://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/managementul_situatiilor_de_criza_si_prevenirea_conflictelor.pdf , accesat
la 06.04.2020

5
care modifică demersul concret și normalitatea desfășurării acestor intenții ce
caracter colectiv.
Lucrarea se încheie cu un studiu de caz destinat unei regiuni cu un
ansamblu bogat pentru ceea ce reprezintă ea însăși ca regiune, o regiune care
reprezintă interes pentru mai multe forțe mondiale în ceea ce privește stabilirea
unor granițe între Europa și Asia. Tot odată apar și conflicte mocnite care
asteptă să izbucnească și care au ca prim caracter statutul geo-politic, totuși și
caracterul social și etnic își face simțită prezența. Regiunea Mării Negre este un
subiect important pentru marile organizații și consilii, un subiect deși sensibil e
tot mai mult abordat.

6
CAPITOLUL 1. MANAGEMENTUL CRIZELOR ȘI
PREVENIREA CONFLICTELOR – ESENȚĂ ȘI
IMPORTANȚĂ

1.1 Apaгiția, evoluția, definiția, obiectul şi


scopul managementului crizelor conflictelor

”Situația de criză este legată de existența și manifestarea unei crize. În


sensul larg, noțiunea de criză desemnează întreruperea desfășurării pe
coordonatele fixate ale unui eveniment, activități și relații interpersonale,
intragrupale, intergrupale și/sau internaționale.”2
Mai exact, criza definește o schimbare de traiectorie în evoluția unui
eveniment, a unei activități sau a unor relații datorită unui complex de cauze-
pornind de la cele de natură economică și terminând cu cele de natură
psihosocială.
În opinia diverșilor specialiști, toate situațiile de criză nerezolvate sau
care nu au fost adecvat gestionate, pot conduce la conflicte armate, doar dacă
actorii implicați dețin capacitatea organizatorică și forța economică să-și
constituie structuri militarizate sau care au acces la armata națională și doresc să
acceadă la puterea politică în stat.
Gestionarea crizelor este procesul prin care o organizație se confruntă cu
un eveniment perturbator și neașteptat, care amenință sau dăunează organizației
sau părților interesate ale acesteia. Studiul gestionării crizelor a luat naștere cu
dezastre industriale și de mediu la scară largă în anii 80. Acesta este considerat
cel mai important proces în relațiile publice. O criză are trei elemente comune:
o amenințare la adresa organizației; elementul supriză și un timp scurt de
decizie. Venette susține faptul că ”o criză este un proces de transformare în
care vechiul sistem nu mai poate fi menținut.” Prin urmare, a patra calitate
definitorie este nevoia de schimbare. Dacă nu este necesară modificarea,
evenimentul ar putea fi descris fie ca un eșec, fie ca un incident.
Spre deosebire de gestionarea riscurilor, care implică evaluarea
potențialelor amenințări și găsirea celor mai bune modalități de a se evita aceste
amenințări, gestionarea crizelor implică abordarea amenințărilor înainte, în
timpul și după ce au avut loc. Aceasta este o disciplină în contextul mai larg al
managementului constând în abilități și tehnici necesare pentru a identifica,
evalua, înțelege și face față unei situații grave, mai ales din momentul în care
apare prima dată până în momentul începerii procedurilor de recuperare.
Gestionarea crizelor este un sistem de management bazat pe situații care
include roluri și responsabilități clare și cerințe organizaționale legate de proces
la nivel de companie. Răspunsul include acțiuni în următoarele domenii:
2
https://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/managementul_situatiilor_de_criza_si_prevenirea_conflictelor.pdf , accesat
la 06.04.2020;

7
prevenirea crizei, evaluarea crizei, gestionare și încetarea crizei. Scopul
gestionării crizelor este de a fi bine pregătit pentru o criză, de a asigura un
răspuns rapid și adecvat la aceasta, de a menține linii clare de raportare și
comunicare în caz de a criză și de a stabili reguli de încetare a crizei.
Tehnicile de gestionare a crizelor includ o serie de pași, consecințe de la
înțelegerea influenței crizei asupra organizației până la prevenirea, atenuarea și
depășirea diferilor tipuri de criză.
Gestionarea crizelor constă în următoarele aspecte:
- Metode utilizate pentru a răspunde atât la realitate, cât și la percepția
crizei;
- Stabilirea unor valori pentru definirea scenariilor care constituie o criză
și ar putea să declanșeze mecanismele necesare de a răspunde la aceasta;
- Comunicarea ce are loc în faza de răspuns a scenariilor de gestionare a
situațiilor de urgență.
În urma celor enumerate mai sus, concluzionăm faptul că este imperios
necesară o cunoaștere a vieții și a acțivității dintr-o organizație.
Strategia de gestionare a crizelor es
Indiferent de natura ei, orice situație de criză are la bază una sau mai
multe cauze cumulate, pentru aceasta identificăm următoarele cauze vizibile și
alte ascunse.
Cauzele vizibile ale unei situații de criză sunt cele pe care le declară
principalii actori implicați în apariția și derularea acesteia. Ca actori ai unei
situații de criză, putem întâlni ca fiind persoane, grupuri umane, state sau
organizații politico-economice, economice sau de altă natură cu putere de
influență asupra desfășurării relațiilor, a activităților sau a acțiunilor individuale,
grupale sau instituționale.
În cazul motivelor ascunse, acestea sunt cele nedeclarate de cauzatorii
situațiilor de criză, acestea ieșind la iveală în urma unor analize minuțioase și
atent efectuate de către persoanele interesate să le descopere și să le cunoască în
vederea gestionării și atenuării efectelor lor nedorite. În opinia mea, motivele cu
adevărat reale ale apariției unei situații de criză și evoluției acestora sunt
constituite de atingerea intereselor fundamentale ale celor implicați în derularea
procesului sau relațiilor interstatale sau de altă natură.
Pentru a înțelege acvat rolul jucat de cauzele izbucnirii unor situații de
criză, ce cauze nerezolvate pot conduce la un conflict armat, exemplific prin a
prezenta modul de constituire al statului Kosovo. ” De mai bine de un secol,
Kosovo, o provincie fără ieșire la mare in interiorul Serbiei, este tărâmul unor
divergențe între sârbi și populația majoritară etnică albaneză. Provincia s-a aflat
în administrarea Națiunilor Unite, după ce în anii 1990, a îndurat un conflict
stârnit de diviziuni etnice și represiuni. Regiunea este una dintre cele mai sărace
în Europa: mai mult de jumătate din populație se află sub pragul sărăciei. În

8
ciuda unor importante resurse minerale, agricultura este principala activitate
economică în zonă.”3
Statul Kosovo și-a declarat independența la data de 17 februarie 2008,
după câteva secole în care au stat sub dominația sârbilor și după ce un război
a ucis peste zece mii de oameni. ” Până în prezent, 98 din cele 193 de state
membre ale ONU au recunoscut noul stat. Din Uniunea Europeană, cinci
state membre, printre care și România, nu au recunoscut independența noului
stat creat pe teritoriul Serbiei.”4
Motivele declarate ale intervenției comunității internaționale, prin
intermediul NATO, pentru a soluționa criza din Kosovo au fost prezentate de
ONU ca fiind o apărare a populației albaneze din Kosovo de atacurile
sârbilor. ” Cu alte cuvinte, s-a dorit încetarea conflictului armat din această
provincie, derulat între armata sârbă și Armata de Eliberare din Kosovo
(UCK) pentru ca astfel să înceteze lupta între sârbi și kosovari. De asemenea,
s-a vorbit și scris despre constituirea unui stat democratic în care să respecte
libertățile și drepturile generale ale omului.”5

1.2 Caracteristici ale situațiilor de criză

Situațiile de criză sunt reprezentate de mai multe caracteristici


independente și în același timp complementare. Repercusiunile situațiilor de
criză au efect cumulativ.
Diversitatea formelor de manifestare a crizelor reprezintă prima
caracteristică a acestor situații. Diversitatea acestor crize este definită de situații
de criză socială,de mediu,politică,religioasă,economică,militară sau etnică.
Interșanjabilitatea crizelor constituie o a doua caracteristică ceea ce
înseamnă ca permite crizelor să îsi transforme formele de manifestare.Situația
din Republica Moldova a fost una de criză politică este un bun exemplu pentru
această caracteristică. În anul 1990 când Republica Moldova și-a proclamat
independeța fapt care a determinat transformarea formei crizei ,din criză politică
in criză socilă,economica dar și militară. Transformare crizei a avut drept
repercusiune războiul civil din anul 1992 din Transnistria.
Cea de a treia caracteristică a crizelor o reprezintă cumularea efectelor
situațiilor de criză. De exemplu, dacă trei situații diferite de criză , criză socială,
economică și politică,dacă se manifestă in același timp ,efectele sunt cumulative
ceea ce determină accentuarea impactului asupra dezvoltării comunitații în care
se manifestă. Exemplul prezentat anterior oferă suport afirmației cu privire la
efectele crizelor cu caracter cumulativ.
3
Cazul Kosovo: Trecut şi Viitor, http://nato.md/uploads/Analize %20si%20 comentarii/Jurnal
%20Academic/JA_nr_6.pdf, pp. 4-8.
4
Kosovo, enciclopedia Wikipedia, http://ro.wikipedia.org/wiki/Kosovo# cite_ref-9, accesat la 06.04.2020;
5
https://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/managementul_situatiilor_de_criza_si_prevenirea_conflictelor.pdf , accesat
la 06.04.2020;

9
În cadrul unei comunități situțiile de criză pot prezenta caracter de
interdependeță și interacțiune ceea ce constituie o alta caracteristica a acestor
situații. În cadrul unei entități, diferite tipuri de criză pot relaționa independent
unele cu altele. Prin urmare criza socială influiențează criza politică iar criza
politică la rândul ei influiențează criza socială fapt care determină evoluția
efectelor din ambele tipuri de criză ,astfel ele se ajută reciproc in această
evolutie a efectelor.
Există posibilitate ca în cazul în care o situașie de criză socială
nerezolvată corespunzător și în timp util poate genera apriția și concomitent
manifestarea unei crize politice, este de luat în considerare și reciproca situaței.
Faptul că manifestările crizelor se pot transforma in conflicte armate care au
mai multe cauze accentuate cumulative susține ideea ca crizele prezintă relații
de interacțiune. Totuși anumite manifestări ale unei crize pot apărea în
comunități care au la bază cauze complexe și interdependente.
Situațiile de criză aflate în momentul în care depășes spațiul limită al unei
comunități prezintă presiuni asupra mediului, economiei sau politicii modifică
ritmul lor normal de funcționare.
Din dezvoltarea și manifestarea unei crize fac parte și oameni în sensul că sunt
catalogați factori de influență , oameni care îndeplinesc rolul de personalități cât
și membrii unor grupuri sociala cu scopul de a realiza anumite interese
individuale sau colective. Astfel putem confirma ca in spatele acestor situații de
criză se află concepții care duc sau nu la bun sfârșit anumite interese umane.
Prin urmare același întemeietor al unei crize sociale o poate determina să
se transforme treptat în alte tipuri de crize sau să dobândească caracteristici ale
altor crize. Totodată se exemplifică criza scăpată de sub control, în sensul că
dacă nu intervin alți parametrii cu origini, diferite criza se poate soluționa într-o
manieră mai riguroasă pe o perioadă de timp mai îndelungată, dar sigură.
Parametrii pot fi reprezentați de caractere de crize dar și creșterea
numărului de persoane care susțin același interes. Criza din fosta Iugoslavie este
un exemplu bun de a exemplifica evoluția situațiilor, sociale, economice,politice
sau religioase.
Totul a pornit de la intenția de a pune pe picioare niște comunități
suverane și independente pe teritoriul Iugoslaviei, fapt care a dus la o evoluție
uluitoare a crizelor ceea ce a determinat starea conflictuală generală, practic
toate aceste manifestări sunt reperscusiunile unor acțiuni nu tocmai solidare,
ceea ce înseamnă ca efectele au fost cumulative. În situația în care criza nu este
soluționată adecvat se realizează combinarea și interșanjabilitatea situațiilor de
criză fapt care explică apariția conflictului armat.
Conflictul armat este o decizie critică in momentul cand personalitațile nu
si-au atins interesele iar cea mai la îndemână este aplicarea forței. Apariția
forțelor militare este cel mai eficient mod de a soluționa manifestările unei crize
care afectează viața și activitatea unei comunități.

10
Acțiunile urmate după disoluția Iugoslaviei și URSS-ului care arătau clar
transformarea crizelor în conflicte armate demonstreză că determinarea unui
conflict armat drept soluție pentru crize este frecvent susținut de personalitățile
cu interese. Totuși această soluție la îndemână, nu este întotdeauna soluția
adecvată pentru că are și o parte rea, în sensul că în loc să rezolve situațiile de
criză, le poate înrăutății și apare haos-ul și instabilitate locală, națională sau
regională.
Folosirea forței armate de către anumite persoane care și-au dus la bun
final interesele cu ajutorul acestei metode împotriva rivalilor este demonstrată
de evoluția situațiilor de criză care au apărut pe teritoriul statelor constituite în
fosta Iugoslavie și în fosta URSS. Astfel forța armată dă satisfacție doar celor
care au ”învins”, iar celor considerați ”învinși” competiția pentru îndeplinirea
intereselor rămâne o situație nesoluționată. Totuși cei ”învinși” vor aștepta
ocaziă oportună pentru a declanșa un amalgam în vederea realizării intereselor
declarate, dar și cele nedeclarate. Deci, situațiile de criză vor continua până
când interesele vor fi atinse de cei aflați în postura de ”învinși” ceea ce duce la o
stare de conflictualitate generală de criză nesoluționată.
Comunitățile internaționale reprezintă un factor puternic în procesul de
transformare și soluționare a crizelor într-o comunitate umană. Aceste
comunități se implică pentru soluționarea situațiilor de criză cu ajutorul
organismelor si instrumentelor de care dispun chiar si forța militară atunci când
realizarea intereselor o impun. Deobicei comunitățile internationale contribuie
la soluționarea situațiilor de criză in momentul când transformarea acestora tind
sa adopte caracteristici de conflict armat. Această implicare are loc doar în
condițiile în care membrii principali ai comunității consideră că prin
soluționarea conflictului armat rezultat din diferite tipuri de criză vor realiza
anumite interese strategice vitale.

1.3 Gestionare situațiilor de criză

”Desfășurarea crizelor reprezintă evenimente care schimbă cursul normal


al acțiunilor într-o instituție, organizație, societați economice sau chiar și
comunitățile care își desfăsoară activitatea la nivel național sau internațional.
Prin urmare, e de la sine înțeles că apariția situațiilor de criză au efecte nedorite
acolo unde se manifestă. Cunoastere activitații și cursul vieții dintr-o entitate”6
este esențială în prevenirea apariției unei crize în cazul în care încă nu a apărut
manifestații și pentru a putea lua măsuri de combatere prielnice în cazul în care
aceasta și-a facut apariția , practic , pentru a putea controla manifestările apărute
într-o manieră pașnică și prevenirea conflictului armat degenerat de accentuarea
situațiilor de criză. Prin urmare, situația de criză nu va aduce modificări majore
6
În acest studiu , entitatea reprezintă organizație,întreprindere economică sau societate la nivel local ,national
sau international.

11
in ritmul normal de activități ale umanității din acea comunitate deoarece va fi
ușor de eliminat înainte de a evolua si de dobândi efect cumulativ cu alți
parametri cu origini străine. Gestioanrea situațiilor de criză într-o manieră
adecvată,flexibilă,operativă este esențială , desfășurată pe aceeași direcție a
evoluției cu parametrii ascendenți asupra vieții și activităților perturbate dintr-o
comunitate de un asemenea eveniment.
Este cert că situațiile de criză diferă din mai multe aspecte – locul de
proveniență și manifestare ( un birou al unei companii , secție a unei
întreprinderi,etc.) , domeniul în care aceasta își face prezența (economic ,
militar religios,etc.), nivelul propriu de manifestare ( local, național,
internațional,global,etc.),durata( scurtă, medie sau mare ), statutul membrilor
care desfășoară activitate de evolutie a crizei ( membrii locali ,naționali,
internaționali, globali). Totuși gestionarea situațiilor de criză poate avea ca
factor îndrumător un algoritm care are mai multe specificații.
1.Sesizarea unor indicii care sugerează iminența situației de criză.
Acești indicii ajută la vizualizarea vulnerabilității dar și a diferitelor surse de
informare asupra ”stării lucrurilor” care are un rol vital în gestioanarea
crizelor7.Situația de criză nu apare fără să dea semne ceea ce semnalizează
conducerea comunității ca va avea loc un eveniment ce are ca scop perturbarea
activității care se desfășoară in condiții normale. Un bun exemplu de situație de
criză asupra entității este criza socială care are indicii săi specifici reprezentați
de proteste, greve, mitinguri care își pun amprenta serios în activitatea și viața
oamenilor.Astfel efectele nedorite se resimt pe mai multe planuri care definesc
entitatea , pe plan social , politică , etnic , etc. Criza politică de asemenea are
indici aparte , cum ar fi faptul că partidele din opoziție are o activitate mai
intensă , implicarea unor organizații ce aparțin societății civile ale țării ,
intensificarea activității media cu caracter de protest împotriva guvernului,etc.,
înființare unor alianțe politice care prezintă activitățile de dezvoltare pe plan
social al țării.
2.Prevenirea și pregătirea măsurilor necesare asupra declanșării unei
situații de criză.
Această etapă este destinată situației în care conducerea entității a sesizat
o posibilă apariție a situației de criză și punerea in aplicare a unui plan elaborat
pentru astfel de situații , această acțiune este este executată de fiecare conducere
pentru a preveni astfel de evenimen. Panul se realizează pe durata unui an de
zile iar dacă este cazul se adaugă noi măsuri cu privire la izbucnirea unei crize,
iar dacă aceasta a luat amploare și se află în etapa de manifestare se caută
limitarea daunelor suferite de entitatea respectivă. Ca urmare a gestionării
neadecvate a situașiilor de criză este apariția conflictelor (sociale, economice ,
etnice , militare).

7
NATO - gestionarea situaţiilor de criză, https://roagora.blogspot.ro /2012/09/nato-gestionarea-situatiilor-de-
criza.html, p.1.

12
3.Limitarea daunelor în momentul cand situația de criză există și se
manifestă.
Rolul esențial în această etapă revine noțiunii de soluționare a crizei.
Conducerea entității care se resimte din cauza situației de criză corelează cu
membrii care stau la baza crizei pentru a diminua daunele aduse entității ceea ce
rezultă ca această colaborare este utilă pentru entitate .
4.Reluarea vieții dar și activitățile care au fost deteriorate datorită
situației de criză.
Această reluare se realizează conform măsurilor adoptate de conducerea
comunității afectate pe urma crizei în raport cu nevoile necesare pentru a stabili
normalitatea vieții și activităților umane.
5.Bilanț și constatări asupra situației de criză dar și punctarea
evenimentelor concomitent cu învățăturile acestora.
Această etapă are ca scop refacerea Planului de ieșire din situația de criză
cu ajutorul detaliilor și caracteristicilor crizei , înregistrate pe timpul
desfășurării acesteia.
Se realizează un document în care sunt trecute evenimentele importante
de pe parcursul crizei ,în sensul că sunt analizate acțiunele si modul în care ele
s-au petrecut și cum au influiențat viața și activitatea entității in timpul situației
de criză.Totodată se iau în calcul și măsurile care au evut efect pozitiv în
combaterea crizei și în reducerea daunelor având ca efect insturarea
normalității.
Măsurile care nu au dat randament în această încercare de soluționare a crizei și
de reducere a efectelor negative asupra entității sunt îndepărtate.
Gestionarea unei crize , practic reprezintă capabilitatea de a conduce o
comunitate în situațiile cu riscuri8,dar aceasta poate fi definită și prin aplicarea
conceptului de management în ceea ce privește sitațiile de criză în literatura de
specialitate. Conflictele armate sunt rezultate ale evoluției unei sitație de criză
care nu a fost abordată prompt cu o metodă benefică de a stopa degenerările
crizei.Aceste metode pot avea la origine diferite domenii, economic,politic,
social desigur la diferite nivele , local, național, global . Ele pot apărea atât la
nivelul societății cât și la nivelul componentelor din care se compune. Putem
exemplifica însăși societatea țării noastre care se confruntă cu situație de criză
care a fost determinată de caderea unor fonduri , falimente, activitatea
perturbată a unor bănci , dezastre aeriene , calamități, poluare, proteste
,asasinate, pandemii,etc. Astfel ,din aceste evenimente se naște nevoia de a
implementa o metodă adecvată să poate reduce daunele și ulterior să
îndepărteze situația de criză.
Gestionarea unei crize presupune analiză asupra situației și actionarea cu
certitudine asupra unor parametrii,adică , această gestionare nu poate fi realizată
8
Catherine LOURY, Management des situations de crise. De la stagnation a la croissance http://www.gestalt-
idf.com/doc/manag_sit_ de_ crise_ fmk. pdf, p. 6.

13
spontan. Gestiunea reprezintă un capitol în știința managementului care afirmă
ca soluționarea situațiilor de criză nu este ușor de obtinut fără efortul celor care
analizează și încercă metode de prevenire și de limitare a crizelor.
Managementul veridic al situațiilor de criză il constituie ”o colecție de
măsuri , pregătiri provizorii ce permit oraganizațiilor să aivă în evidență și să
dețină controlul asupra urgențelor prin următoarele aspecte;
- eficacitatea managementului oferă suport unei organizații
pentru a-și spori șansele de reușită și să minimalizeze riscurile
care pun în pericol integritatea entității;
- managementul este un ansamblu de parametrii concepuți să
înlăture crizele și de a limita daunele produse de situațiile de
criză.Astfel , rolul managementului este de a preveni sau de a
reduce efectele daunătoare ale situațiilor de criză și să ofere
protecție organizația, publicul și domeniul de pagube posibile;
Managementul situațiilor de criză a avut parte de o dezvoltare
remarcabilă în ultimi ani atât pe partea practică cât și pe parte de
cercetare.Există o multitudine de texte cu specific aplicativ, ce cuprind un
ansamblu complex de indicații referitoare la metode adecvate în situații de
criză ,la membrii care trebuie să presteze activități în aceste situații,la strategii
utile, la etapele cât și tipuri de aplicare și nu în ultimul rând la tactici de
comunicare necesară în cadrul organizației dar și înafara ei.
Esența managementelor o reprezintă algoritmul descris care oferă
posibilitatea de a organiza activitățile de soluționare într-o manieră concretă și
productivă în planul de ieșire din situația de criză.

CAPITOLUL 2. ORGANIZAȚIILE RESPONSABILE DE


GESTIONAREA CRIZELOR

2.1 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

14
De-a lungul istoriei, s-au format alianțe militare pentru a echilibra fie
puterea compensatoare sau amenințarea percepută a acesteia. S-au prăbușit
atunci când nevoia de echilibru a dispărut, rezultându-se fie căderii puterii, fie
schimbarea percepțiilor amenințărilor.
În timp ce originile Organizației Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO) poat fi găsite în nevoia percepută de membrii săi de a echilibra
creșterea puterii sovietice în urma celui de-al Doilea Război Mondial,
prăbușirea stăpânirii imperiale sovietice la sfârșitul anilor 1980 nu a dus la
dispariția NATO. Din acest motiv, NATO este adesea menționată ca fiind cea
mai de succes alianță militară din istorie.
Nu numai că s-a dovedit a fi instrumentul cheie apărându-și membrii
împotriva atacului sau subversiunii sovietice și contribuind la accelerarea
dezintegrării sovieticilor, Alianța Atlanticului de Nord a supraviețuit și, uneori,
a prosperat în deceniul de la dispariția amenințării sovietice care a jefuit NATO
de principala sa rațiune de a fi. Dacă succesul este măsurat prin longevitate,
atunci NATO și-a câștigat pe bună dreptate desemnarea istorică.
Ce reprezintă contabilitatea NATO? Se pot citi trei factori. În primul
rând, imediat după stăpânirea imperială sovietică, puțini erau gata să arunce
Alianța peste bord. După cum remarca fostul premier britanic, Margaret
Thatcher la acea vreme: „Nu anulați polița de asigurare pentru locuințe doar
pentru că au fost mai puține jafuri pe strada dvs. în ultimele 12 luni!”
Un prim factor îl reprezintă necesitatea de a proteja un viitor incert ce a
fost reflectat în noul Concept Strategic al Alianței, adoptat în noiembrie 1991 de
către șefii de stat ai NATO și guvern cu doar câteva zile înainte de prăbușirea
sovieticilor. Acest concept a subliniat în mod evident necesitatea de „Păstrare a
echilibrului strategic în Europa”, rămâne una dintre cele patru sarcini
fundamentale de securitate ale NATO.
Al doilea factor este faptul că Alianța a însemnat întotdeauna mai mult
decât să ofere un echilibru compensatoriu puterii sovietice într-o măsură
considerabilă, NATO a evoluat într-o comunitate de state similare, unite nu doar
prin opoziția lor față de comunismul sovietic, ci și prin determinarea lor (ca și
preambulul Tratatului Atlanticului de Nord din 1949)„ pentru a proteja
libertatea comună moștenirea și civilizația popoarelor lor, întemeiate după
principiile democrației, libertății individuale și statului de drept. ”9
Cel de-al treilea îl reprezintă faptul că de-a lungul timpului, NATOs-a
transformat din principala alianță dedicată protejării membrilor săi împotriva
amenințării militare sau atacului în principal expresia instituțională a
comunității transatlantice de stat și valorile occidentale care ambele le-a definit
și le-a unit. Împreună, aliații NATO au format o securitate viabilă, dar pluralistă
a comunității, una în care (cu posibila excepție a Greciei și Turciei), a fost
dedicată gândul de a soluționa orice dispută între membrii săi prin amenințarea

9
Ibidem

15
sau folosirea forței. Acea comunitate rămâne la fel de vibrantă astăzi, la fel ca în
culmea războiului rece.
Când organizația militară a fost înființată la începutul anilor 1950 pentru
a da integral expresia angajamentului colectiv de apărare al Tratatului de la
Washington, baza a fost stabilită pentru o birocrație mare, formată din mii de
oameni dedicați organizației și misiunii acesteia. În timp ce soldații bătrâni pot
dispărea, organizațiile mari dispar foarte rar. După ce inițial, rezistând nevoii de
schimbare, birocrația NATO a răspuns, la fel ca toate aceste birocrații, prin
căutarea să-și adapteze misiunea și structura într-o manieră relevantă pentru
noul său mediu.
Pe latura militară, adaptarea internă a luat forma unei comenzi
simplificate și mai flexibile, structură capabilă să implementeze rapid forțele
militare și pe distanțe mai mari decât a fost cazul în timpul Războiului Rece.
Politic, Alianța a căutat noi misiuni pentru a-și păstra relevanța, ca de exemplu:
- de la menținerea păcii la combaterea proliferării armelor de distrugere în
masă. În acest proces, NATO nu numai că a supraviețuit, dar a fost transformată
într-o entitate politico-militară care diferă în multe moduri semnificative de
organizația care era pregătită să îndeplinească Pactul de la Varșovia, atac de
tanc peste Fulda Gap. Cu toate acestea, întrucât NATO împlinește cincizeci de
ani în aprilie 1999, rămâne în mare parte o alianță în căutarea unei scop general.
Un angajament comun de a proteja valorile occidentale, incertitudinea cu privire
la viitorul și inerția birocratică, care au ajutat împreună să prevină sfârșitul
alianței pe care o are tectonicul în schimbările mediului de securitate europeană.
Ulterior, în urma dispariției sovieticilor, Alianța s-a angajat în proiecte
ambițioase și direcții aparent noi;
- ”adoptând conceptul strategic modificat radical, care a accentuat
dialogul, cooperarea și gestionarea crizelor peste apărare colectivă în 1991,
îmbrățișând Estul prin Parteneriatul său pentru pace (PfP), inițiativă din 1994,
mobilizându-se pentru a pune capăt războiului din Bosnia în 1995,
consolidându-și pilonul European în 1996 și extinderea apartenenței sale în
1997.”10
Deși fiecare dintre aceste inițiative s-a dovedit meritele individuale,
împreună, ele nu reprezintă încă un lucru clar, convingător și general scopului
Alianței Atlantice.
Reuniunea la 50 de ani de la înființarea NATO de la Washington din
aprilie 1999 oferă o oportunitate să depășească auto-congratularea pentru că a
supraviețuit sfârșitului imperiului sovietic și propune o viziune persuasivă
pentru scopul NATO în secolul XXI. Există trei scopuri posibile:
În primul rând, NATO poate fi o alianță de apărare colectivă, o alianță
militară al cărei scop principal este de a oferi un gard viu împotriva unei Rusii
răzbunătoare din punct de vedere militar care poate ieși din haosul politic și
economic care marchează Rusia actuală.
10
https://www.britannica.com/topic/United-Nations/The-environment#ref12434;

16
În al doilea rând, NATO poate fi o alianță a securității colective, o
instituție al cărei scop principal este promovarea valorilor comunității atlantice,
a democrațiilor de piață din întreaga Europă în efortul de a promova stabilitatea
și securitatea derivă din a face parte din comunitatea de securitate transatlantică.
În al treilea rând NATO poate fi o alianță a intereselor colective, o
organizație al cărei scop principal este apărarea împotriva amenințărilor pentru
interesele comune, europene și americane, securitate indiferent de unde provin
aceste amenințări.
Timp de cincizeci de ani, principala rată a existenței Alianței Atlantice a
fost ca primul Secretar General al NATO, Lord Ismay care a declarat atât de
perceptiv: „să-i țină pe americani, rușii și nemții afară. Un scop clar al NATO în
secolul XXI ar fi păstrarea făcând ceea ce a făcut atât de bine în prima jumătate
de secol, deși într-o formă mai potrivită lumii postbelice războiului rece.
Aceasta înseamnă că scopul NATO se va limita la continuarea asigurării
accesului politic și militar pentru Statele Unite în Europa; acoperirea împotriva
a ceea ce rămâne un viitor incert care se confruntă atât cu o reformă economică
cât și politică a Rusiei și spațiul haotic post-sovietic; liniștind Germania și
vecinii săi cu Berlinul Republica Berlinului joacă un rol pozitiv și productiv în
afacerile europene, prin reducerea umbrei puterii potențiale germane prin
integrarea militară multilaterală și deznaționalizarea politicii sale de apărare. O
alianță limitată la aceste scopuri ar tinde să se concentreze pe misiunea de bază
a apărării colective sau, ceea ce Michael Brown numește mai adecvat,
„reasigurare strategică”
Concentrându-se pe apărarea colectivă și eliminând sarcini mai
ambițioase dincolo de apărarea teritoriul aliat, scopul NATO ar asigura liniște
membrilor actuali și potențiali, aliații le va apăra dacă sunt atacate, conform
articolul principal al Tratatului de la Washington.
Oferirea unei astfel de reasigurări în climatul de securitate după Războiul
Rece necesită o armată americană și angajament politic care ar fi acceptabil
pentru un bugetar conștient al Congresului și publicului american. În același
timp, un astfel de angajament este suficient pentru a se asigura continuarea
integrării forțelor armate germane și a celorlalți în Alianță și asigură caracterul
esențial defensiv al Rusiei.
Susținătorii limitării scopului NATO la o alianță de apărare colectivă fac
mai multe argumente. În primul rând, concentrându-se pe misiunea de bază a
NATO de lungă durată, se dorește ca NATO să poată depăși criza existențială și
să-și păstreze identitatea și scopul suficient pentru a rămâne puternici și coezivi
în climatul de securitate post-sovietic. Criza existențială a NATO rezultă atât
din dispariția amenințării împotriva căreia a fost creată și sentimentul că simțul
comunității care deține ambele părți ale Atlanticului împreună poate fi
înfiorătoare, în special în America de Nord.
Ca urmare a prăbușirii regimului sovietic și înlăturarea nevoii de aliați
care prezintă un front unit, pedeapsa pentru dezacordurile din cadrul Alianței a

17
fost redusă și numărul de căi alternative de urmărire a intereselor naționale (prin
intermediul regional, global sau publicitar) a crescut. În același timp, Europa
poate fi în continuare cea mai importantă regiune geografică pentru politica
externă americană, dar importanța sa relativă a scăzut în securitate, termeni
economici și politici. Cu o pace relativă care domnea pe o mare parte a
continentului, interesele de securitate ale SUA sunt concentrate în altă parte, în
special în Asia. ”Din punct de vedere economic, non ponderea Europeană a
comerțului exterior și a investițiilor din SUA va continua să crească chiar dacă
din Asia criza financiară indică o inversare temporară a acestei tendințe. Politic,
America este rapid schimbarea caracterului demografic, înseamnă că pentru un
număr tot mai mare de americani țara mamă nu se mai află peste Atlantic, ci sub
Rio Grande sau peste Pacific.”11
Warren Christopher s-ar putea să fi fost primul secretar de stat american
care s-a plâns de „atitudinea eurocentrică” a elitei de politică externă a
Americii. El este puțin probabil să fie ultimul. În aceste condiții, limitarea clară
a scopului NATO la funcția sa principală de apărare colectivă, care în
circumstanțele actuale este cea mai ușor de realizat, ar fi cea mai bună cale de a
face păstrarea Alianței pe termen lung.
Experiența din Bosnia și din alte părți a demonstrat că, chiar dacă este de dorit,
extinderea scopului NATO de a cuprinde multe misiuni noi este probabil o
sursă de creșterea a disensiunii și nu coeziunii în Alianță. De mai bine de trei
ani, aliați cheie ai NATO, angajați într-o luptă profundă pentru a ști în ce
măsură Alianța ar trebui să intervină pentru a pune capăt războiului din Bosnia.
Diferențele între aliații despre Bosnia au devenit atât de severe încât
Statele Unite, liderul ostensibil al Alianței, a simțit nevoia să intre, în Noiembrie
1994, pentru a abandona unilateral participarea la prima operație militară
NATO - aplicarea maritimă a embargoului asupra armelor Organizației
Națiunilor Unite fostei Iugoslavie. Și în timp ce Alianța a jucat în cele din urmă
un rol de lider în încheierea războiului și menținerea păcii, acest lucru s-a
produs abia după ce Statele Unite a decis să ia măsurile în propriile sale mâini,
forțând NATO să aleagă între urmarea liderului sau rămânerea în urmă.
Orice unitate de moment care a fost realizată în Bosnia, a dispărut rapid
când NATO s-a confruntat cu provocarea sârbă pentru Kosovo în 1998. Din nou
au fost expuse diviziuni profunde cu privire la momentul unei posibile acțiuni
militare (majoritatea aliaților insistând să întârzie acțiunea până când aceasta a
fost aproape prea târziu), mandatul său legal (în special dacă este vorba de o
rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU a fost necesară autorizarea
intervenției) și amploarea implicării militare a NATO (în special în ceea ce
privește dislocarea trupelor de luptă în regiune).
În cele din urmă, în dezacord cu privire la întinderea și forma acțiunilor
militare din curtea balcanică a NATO face clar acest lucru, consens privind
implicarea NATO într-o operațiune mai îndepărtată din afara zonei - Golful
11
Ibidem;

18
Persic, a lăsat singură Coreea - în prezent este în afara domeniului de aplicare al
Alianței. Decât să se concentreze pe extindere NATO ajunge în zone în care
consensul este puțin probabil, susținătorii au rolul de a menține NATO în
rezervă pentru apărarea colectivă, așa că Alianța ar trebui să își concentreze
energia pe îndeplinirea scopului asupra căruia au fost de acord toți aliații.
Unii susținători ai unui scop restrâns NATO se tem că extinderea NATO
determină apariția a noi membri și / sau misiuni vor reduce capacitatea NATO
de a-și îndeplini obligațiile colective de apărare. După cum s-a menționat,
operațiunile din afara zonei au prilejuit dezacorduri între aliați care sunt singuri
și ar putea eroda coeziunea Alianței fundamentale pentru o postură eficientă de
apărare colectivă. Unul dintre motivele pentru care NATO a fost în sfârșit de
acord să abordeze acest document din Bosnia, felul în care a făcut-o era temerea
pe scară largă a dezacordurilor transatlantice cu privire la această problemă.
Mai mult decât atât, NATO se concentrează mai mult pe structura de
apărare și se pregătește pentru operațiunile de gestionare a crizelor și de
sprijinire a păcii pe care o transformare a NATO ar putea să și le asume, mai
probabil este că Alianța își va pierde avantajul în efectuarea unei lupte de mare
intensitate a operațiunilor necesare pentru a susține credibilitatea funcțiilor sale
de apărare colectivă.
De asemenea există îngrijorare printre cei care se opun extinderii calității
de membru NATO. Aici teama este acelor membri militari, mai puțin capabili în
procesele de luare a deciziilor mai complicate care însoțește creșterea numărului
de voci în jurul mesei consiliului NATO. Acest fapt va dilua eficiența Alianței
în îndeplinirea obligațiilor sale principale. Cu alte cuvinte, o extindere a
scopului și a apartenenței NATO, riscă nu numai independența crescută între
aliați, ci și disipariția capacității Alianței Atlantice de a-și îndeplini sarcinile
fundamentale de apărare colectivă.
Din aceste motive, un accent clar pe păstrarea, NATO ca o alianță de
apărare colectivă, este ideal. Transformarea sistemică a mediului de securitate
European prin dispariția puterii sovietice reprezintă o provocare pentru o
Alianță creată pentru a răspunde amenințării acestei puteri. Dar în loc să caute
evoluția în noi misiuni și membri, o alianță minimalistă este clar concentrată în
sarcina reasigurării strategice, astfel avocații săi constituie o bază solidă pentru
NATO în secolul XXI.
Cel puțin, o astfel de alianță necesită prezența unui caracter american
asupra intenției politice și militare în Europa și o perpetuare a comenzii militare
integrate, ca o acoperire împotriva incertitudinii. Odată ce acest scop principal a
fost stabiliă capacitatea alianței care există pentru a atinge acest scop și poate
oferi o bază pentru acțiunile comune ale acestor aliații dispuși și capabili să facă
acest lucru în situații de urgență care nu depășesc domeniul de aplicare a
apărării colective. ”Într-adevăr, a fost o mare parte din influența militară a
Statelor Unite și partenerii săi de coaliție au fost dislocați în Golful Persic în
1990-1991. Dar astfel de acțiuni nu ar trebui să se abată de la scopul principal al

19
NATO, și mai puțin să credem acest scop ca obiectiv al viitorului său
orientare”12.
De la crearea sa, Alianța Atlanticului a combinat obiectivul militar de a
descuraja amenințarea sovietică a Europei cu scopul politic de a-și lega membrii
pe baza unui angajament față de valorile democrației, libertății și economiei de
piață. Acest obiectiv a fost implicit în Tratatul de la Washington și făcut explicit
în Raportul Harmel din 1967, care identifica principalele funcții ale Alianței
Atlantice care sunt atât „menținerea unei forțe militare și politice adecvate
solidarității pentru a descuraja agresiunea ”și, în al doilea rând, nevoia de a
urmări progresul spre o relație mai stabilă în care fi rezolvate problemele
politice care stau la bază ”. Scopul rămas al NATO s-ar putea concentra pe
depășirea politicilor și economiei Europene, divizări prin lărgirea comunității
democrațiilor de piață pentru a include statele centrale și Europa de Est.
NATO va deveni apoi o alianță de valori, unită în extinderea securității la
acele state din Europa care adoptă normele politice și economice care leagă
membrii de actualul NATO. În loc să importe securitatea Europeană, NATO ar
extinde-o în restul Europei, dar și asigurarea stabilității democrației și
prosperității în toată zona euro-atlantică. Angajamentul de a extinde securitatea
ar oferi statelor din Europa centrală și de est stimulent necesar pentru a aborda
măsurile politice și economice dificile pentru a trece la un nivel stabil cu
democrații de piață sigure. Odată ce aceste state au făcut această tranziție cu
succes, scopul NATO ar putea trece de la apărarea colectivă la securitatea
colectivă pentru o Europă care ar evolua.
De la sfârșitul războiului rece, NATO se deplasează constant într-o direcție
consecventă în scopul unei alianțe de securitate colectivă. În iulie 1990, aliații
NATO a declarat că „în noua Europă, securitatea fiecărui stat este evident legată
de securitatea vecinilor săi.” Astfel, aliații și-au legat efectiv securitatea cu
adversarii de altădată din Europa centrală și de est. În anul următor, NATO a
notat că riscul este reprezentat de membrii confruntați care erau „mai puțin
susceptibili de a rezulta dintr-o agresiune calculată împotriva teritoriului Aliați,
apoi din consecințele adverse ale instabilităților care pot rezulta din grave
dificultăți economice, sociale și politice, inclusiv rivalitățile etnice și disputele
teritoriale, cu care se confruntă multe țări din Europa Centrală și de Est.”
Aceasta a implicat, că noul concept strategic a subliniat că NATO ar
trebui să acorde o primă pentru prevenirea crizelor și managementului mai
degrabă decât descurajarea lor. Dezintegrarea Iugoslaviei în 1991 a demonstrat
pericolele de instabilitate și conflictul etnic în fostele state comuniste au
confirmat nevoia să se concentreze pe gestionarea crizelor. Ca răspuns, Alianța
Atlanticului a declarat în 1992 că este gata să aplice deciziile Organizației
pentru securitate și cooperare în Europa și în Consiliul de Securitate al ONU de
la caz la caz. Până la sfârșitul acelui an, ”NATO aceasta a fost misiunea
Alianței în Bosnia, fiind de acord mai întâi să monitorizeze și apoi să aplice
12
https://www.researchgate.net/publication/332414974_Crisis_Management_In_NATO , accesat la 14.05.2020;

20
embargoul armelor ONU împotriva fostei Iugoslavii. În anii următori, Alianța a
pus la dispoziție activități aeriene pentru a susține diverse rezoluții suplimentare
ale Consiliului de Securitate al ONU și, în decembrie 1995”13, a fost de acord
pentru a conduce o forță de 60.000 de trupe pentru a pune în aplicare acordul de
pace bosniac.
NATO atinge dincolo de apărare colectivă și sarcini de securitate
colectivă în timpul Anii 1990, s-au remarcat și în relațiile sale cu țările din
Europa Centrală și de Est. Din angajamentul general de a sprijini tranziția
economică și politică, NATO s-a mișcat rapid pentru a include țările fostului
Pact de la Varșovia în consiliile sale, înființând în 1991 Consiliul de Cooperare
al Atlanticii de Nord ca un forum pentru interacțiunea formală pe probleme de
interes comun. În 1994, angajamentul a luat o formă mai concretă prin
instituirea Parteneriatului pentru Pace (PfP), care a avut ca scop îmbunătățirea
stabilității și securității în toată Europa. Parteneriatul s-a concentrat pe
cooperarea în domeniul apărării pentru a se extinde și intensifica politica și
interacțiunea militară între NATO și „țările partenere” în toată Europa și să
promoveze angajamentul față de principiile democratice care stau la baza
Alianței.
PfP a fost, de asemenea, conceput pentru a pune bazele extinderii NATO
prin pregătirea acelor țări dorite ca viitori membri. Procesul de extindere în sine
a fost început în iulie 1997 la Summit-ul de la Madrid, când liderii aliați au
invitat Cehia, Ungaria și Polonia să se alăture Alianței și a subliniat că ușa către
viitoarea aderare va rămâne deschisă tuturor țărilor Europene dar cu îndeplinea
criteriile necesare. Secretarul Albright le-a spus colegilor săi NATO la începutul
anului 1997 că scopul acestor pași succesivi a fost de „a face pentru estul
Europei ceea ce a făcut NATO în urmă cu cincizeci de ani pentru vestul
Europei: să integreze noile democrații, să elimine vechile uri, să ofere încredere
în redresarea economică și să descurajeze conflictul”.
În cele din urmă, un sentiment similar a informat abordarea NATO de
către Rusia. Actul fondator din Mai 1997 a angajat Alianța și Rusia „să
construiască împreună o pace durabilă și inclusivă în zona euro-atlantică pe
principiile democrației și securității cooperative.” Acesta a fost subliniat de
primul principiu direct al Legii: „Pornind de la principiul că, garanția din toate
statele din comunitatea euro-atlantică este indivizibilă, NATO și Rusia vor lucra
împreună să contribuie la crearea în Europa a unei securități comune și
cuprinzătoare, bazată pe respectarea valorilor, angajamentelor și normelor de
comportament partajate în interesul tuturor statelor."
Cazul pentru transformarea NATO într-o alianță de securitate colectivă se
bazează pe trei argumente. În primul rând, o alianță care există exclusiv pentru a
contracara amenințările care s-au dezintegrat cu excepția cazului în care se pot
găsi noi misiuni care să ofere o astfel de conglomerare de state cu o nouă nuanță
favorabilă scopului. Christoph Bertram a susținut că„ Alianța nu va supraviețui
13
Ibidem;

21
ca forță militară organizată; nici organizația militară nu poate supraviețui decât
dacă Alianța însuși nu găsește un scop comun în afară de acela de a păstra doar
rezervele militare”. Europa venerează faptul că acel scop comun trebuie să fie
mai degrabă pozitiv decât negativ- să consolideze și să dea amploare
principiilor și valorilor care îi unesc membrii.
În al doilea rând, în măsura în care rămâne o amenințare la adresa
securității aliate, aceasta există în incertitudinea tranziții democratice și
economice ale statelor din Europa Centrală și de Est și inevitabil că acest proces
a generat instabilitatea. Un NATO care s-a angajat în misiunea pozitivă a
exportului de securitate, prin încurajarea cooperării militare prin PfP și
participarea la operațiunile de sprijinire a păcii de la NATO, precum cea din
Bosnia, pot avea o influență stabilizatoare asupra procesul de tranziție. Mai mult
decât atât, secretarul de stat adjunct al Statelor Unite, Strobe Talbott, a susținut
că perspectiva aderării la NATO oferă acestor state „stimulente suplimentare
pentru că își consolidează instituțiile legale și democratice, asigură comanda
civilă a forțelor lor armate, liberalizează economiile lor și respectă drepturile
omului, inclusiv drepturile naționale, minoritățile au o mai mare dorință de a
rezolva litigiile în mod pașnic și de a contribui la operațiuni de păstrare a
păcii.”14
În al treilea rând, este mai probabil să domnească pacea și stabilitatea în
Europa dacă preponderența largă a statelor din regiune sunt guvernate
democratic. Democrațiile sunt mai susceptibile să adere pentru a stabilit reguli
de comportament (cum ar fi cele codificate în Actul final de la Helsinki din
1975 pentru o nouă Europă), cu privire la comportamentul lor în raport cu
ambele persoane, vecini și proprii cetățeni. Sunt mai puțin susceptibili să
perturbe liniștea. Precum Immanuel Kant, democrațiile sunt mai puțin
susceptibile de a merge la război unul împotriva celuilalt, o afirmație că istoria
s-a dovedit a fi în mare măsură corectă. Prin urmare, securitatea aliată ar fi
asigurată prin promovarea democrației în țările vecine printr-un efort conștient
de a extinde securitatea. Strobe Talbott a susținut: „Toată Europa va fi mai
sigură și mai prosperă dacă acestea vor supraveghea terenurile comuniste care
continuă să evolueze spre societatea civilă, economia de piață și relațiile
armonioase cu vecinii lor."
Ca o alianță de valori, NATO ar fi instrumentul preferat pentru
promovare și să aplice normele și standardele de conduită comune în întreaga
zonă euro-atlantică care sunt înscrise în Actul final de la Helsinki. Acestea
includ angajamente față de principiile suveranității și statul de drept,
demonstrarea intențiilor pașnice, protecția drepturilor omului și a libertăților
fundamentale și egalitatea între popoare. Deoarece OSCE nu are nici
capacitatea organizațională și nici mijloacele militare de a pune în aplicare
aceste norme, reguli și principii ale comportamentului, NATO poate servi drept
vehicul operațional pentru a se asigura că acestea devin operative în interiorul și
14
Ibidem;

22
între statele din zona euro-atlantică. Odată acceptată de toți, NATO în fapt ar
deveni expresia instituțională a comunității de securitate care exista pentru acea
zonă.
În timpul Războiului Rece, recunoașterea faptului că, coeziunea Alianței
a fost necesară pentru a asigura o postură de impunere credibilă față de
amenințarea sovietică care a dus la o înțelegere între aliați că NATO nu s-ar
implica în operațiuni din afara zonei, deoarece acestea erau considerate ca fiind
probabile surse de discordie intra-Alianță. În primii ani ai Războiului Rece,
Statele Unite s-a opus unor astfel de operațiuni, temându-se că ar putea fi târâtă
în conflicte rezultate din acțiunile europene în retragerea din bunurile sale
coloniale.
Ulterior, Europa s-a opus din afara zonei NATO, implicarea a fost din
teama de a nu se îmbrăca în litigiile rezultate din globalizarea rivalității SUA-
Rusia cu sfârșitul Războiului Rece, cu toate acestea, a apărut o credință
răspândită că limitarea acțiunilor și intereselor NATO pe teritoriul Alianței nu
mai era viabilă. După cum fraza domnească de la începutul anilor 90 a spus,
„NATO ar trebui să iasă din zonă, fie să facă afaceri.”15
Din această perspectivă, scopul fundamental al NATO după războiul rece
ar schimba apărarea teritoriului comun pentru apărarea intereselor comune ale
membrilor Alianței. Ca alianță de interese, NATO ar fi vehiculul ales pentru a
aborda amenințările la adresa acestor comunități, oriunde sunt aceste
amenințări. Secretarul Albright a spus că NATO ar trebui să fie „instituția
alegerii atunci când America de Nord și Europa trebuie să acționeze împreună”.
Alianța intereselor colective nu ar fi un „NATO global” ci mai degrabă ar
plasa NATO în context global, în loc de context regional. În această eră a
globalizării, plasarea geografică, limitele privind atingerea și scopul NATO ar
marginaliza Alianța în materie de securitate externă, politica Statelor Unite și a
aliaților săi europeni majori, care au toate interesele cu mult peste limitele
geografice ale regiunii euro-atlantice. În calitate de secretar Albright a explicat
în decembrie 1997 colegilor săi NATO de la Bruxelles „Statele Unite și Europa
cu siguranță se va confrunta cu provocări dincolo de țărmurile Europei”.
Națiunile noastre împărtășesc interese globale care ne cer să lucrăm
împreună la același grad de solidaritate pe care l-am menținut mult timp pe
acest continent. Există cel puțin trei argumente în favoarea NATO ca o alianță a
intereselor colective. În primul rând, amenințările de securitate de bază cu care
se confruntă Statele Unite și aliații NATO sunt mai degrabă în Europa. Europa
de astăzi este într-o relativă pace.
Pentru prima dată în acest secol, stabilitatea Europeană nu este
amenințată de o putere majoră - fie că este o revizionistă a Germaniei sau o
Rusia expansionistă. În schimb, pacea reală a Europei este astăzi tulburată doar
de Serbia, care este condusă de un tâlhar, ale cărui acțiuni provoacă suferință

15
https://www.researchgate.net/publication/332414974_Crisis_Management_In_NATO , accesat la 14.05.2020;

23
umană pe scară largă, dar nu prezintă niciun fundament sau amenințare
sistemică pentru țările NATO sau stabilitatea Europeană.
Instabilitate și amenințări la adresa reală, poate chiar vitale, există în afara
Europei. Acestea includ proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul,
întreruperea aprovizionării cu energie și provocări aduse echilibrului de putere
din regiuni critice precum sud-vestul și nord-estul Asiei. Abordarea acestor
amenințări ar fi în interesul tuturor aliaților NATO și, prin urmare, ar trebui să
ghideze scopul NATO.
Christopher și William Perry au argumentat cu privire la Alianță,
„pericolul pentru securitatea membrilor săi nu este în primul rând agresiune
împotriva teritoriului lor colectiv, ci amenințări la adresa lor asupra intereselor
colective dincolo de teritoriul lor. Schimbarea accentului alianței de la apărarea
teritoriului la apărarea intereselor comune este imperativul strategic.”16
Dacă amenințările din afara Europei reprezintă cea mai importantă provocare
pentru cei devotați intereselor țărilor NATO, Alianța combină țări care sunt cei
mai apropiate aliați și cei mai capabili să facă față acestor tipuri de amenințări.
America și ai săi aliații europeni împărtășesc valorile cheie ale democrației,
economiei, libertății și regulii de drept și se pregătesc să apere aceste valori
împotriva amenințărilor emergente, de oriunde acestea pot proveni.
În același timp, națiunile aliate în cadrul NATO sunt împreună cea mai
puternică forță din punct de vedere economic, tehnologic și militar din lume,
reprezentând aproape jumătate din producția economică a lumii și mult peste
jumătate din cheltuielile globale pentru apărare în 1996. Prin urmare, este în
avantajul lor să combine resurse pentru a se apăra împotriva amenințărilor la
adresa valorilor și intereselor și să utilizeze NATO, instrumentul cel mai capabil
și cel mai bine organizat din punct de vedere militar, pentru acel scop. După
cum le-a spus Albright colegilor săi din Alianță în decembrie 1997, „când
lumea are nevoie de conducere principială, cu scop, împotriva agresiunii, a
proliferării și a terorii, a națiunilor reprezentante din această cameră trebuie să
lase deoparte alte preocupări și să conducă, deoarece puțini pot sau vor.”
Să susținem publicul și sprijinul congresului american pentru continuarea
implicării S.U.A. în Europa, iar NATO trebuie să devină un instrument de
partajare a sarcinilor într-o manieră adecvată dacă aceasta nu este corectă, ci și
să susțină interesele de bază ale securității naționale americane. În timp ce
implicarea Statelor Unite în Bosnia este posibil să fi fost necesară pentru a
demonstra fidelitate continuă față de NATO și să sublinieze angajamentul
american în Europa, desfășurarea a 20.000 de soldați americani nu a fost
obligatoriu impusă de necesitatea apărării vitale intereselor Statelor Unite.
În același timp, eșecul majorității aliaților de a sprijini Statele Unite, de
exemplu, contribuind la stabilizarea Golfului Persic atunci când dependența lor
de petrolul din mijlocul estului este departe mai mare decât cea a Statelor Unite,
16
https://www.hks.harvard.edu/faculty-research/policy-topics/international-relations-security/nato-70-alliance-
crisis, accesat la 15.05.2020;

24
va reduce sprijinul pentru implicarea Statelor Unite în Bosnia ca viitoare
situațiile. Un angajament european de a se alătura Statelor Unite în țările non-
europene, prin urmare, este necesară situația de urgență pentru a demonstra
disponibilitatea Europei de a împărtăși în mod corect sarcinile de menținere a
securității internaționale. După cum a avertizat David Gompert, o „diviziune a
muncii în care Europa este specializată în afacerile sale interne și îmbogățirea în
timp ce Statele Unite le protejează livrările de petrol din Europa și combaterea
proliferării nucleare vor prăbuși propria nedreptate și respingerea finală a
poporului american."
Într-o epocă a globalizării, o alianță militară care se concentrează strict pe
cele mai multe regiuni prospere și pașnice de pe glob și care ignoră evoluțiile
dincolo de ea, chiar și atunci când acestea ar putea în cele din urmă să amenințe
atât pacea, cât și prosperitatea lor. Ca o alianță a intereselor colective, NATO ar
trebui să-și abandoneze limitele de focalizarea geografică și primatul apărării
teritoriale în favoarea angajamentului de combatere a amenințărilor pentru
interesele comune ale membrilor săi care apar dincolo de Europa. Scopul său
fundamental ar urma să asigure apărarea colectivă aliată - nu numai a
teritoriului aliat, ci și a intereselor aliaților.
În dezbaterea NATO există un acord pe scară largă între aliații săi pe care
Alianța Atlanticului de Nord îl îndeplinește ca un scop util, chiar dacă există
doar un sens vag al ceea ce este ca scop. Apelurile pentru renunțarea la NATO
sau transformarea sa fundamentală se încadrează în urechile surde din aceste
motive, niciuna dintre cele trei viziuni propuse asupra viitorului scop descris
mai sus nu este probabil că se va dovedi acceptabil pentru toți nouăsprezece
membri ai Alianței. Acest lucru se datorează tuturor, deoarece cele trei
modelele, deși sunt utile în scopuri analitice, sunt desenate prea clar pentru a fi
acceptabile pentru lumea factorilor de decizie, deoarece diferiții aliați se sprijină
în direcții opuse astfel scopul preferat al NATO, cele trei noi țări NATO,
precum și alți câțiva membri consacrați ai NATO (cum ar fi Norvegia, Turcia,
Spania, Franța și, într-o oarecare măsură, Germania) se apleacă spre NATO care
accentuează apărarea colectivă în alte scopuri. Alții, inclusiv unii membri ai
NATO mai mici, precum și unii comentatori americani și oficialii administrației
Clinton, se apleacă către un NATO care promovează și protejează valorile
membrilor săi ca mijloc de a consolida stabilitatea și securitatea în întreaga zonă
euro-atlantică. Cu toate acestea, mulți alții din SUA favorizează o alianță care să
se unească în jurul apărării intereselor comune, chiar și dincolo de Europa, în
special pentru a opri proliferarea de substanțe nucleare, chimice, și arme
biologice.
Având în vedere diferențele aliate în ceea ce privește scopul NATO, care
este baza pentru un posibil consens la nivelul întregii Alianțe pe această
problemă? În mod clar, există un acord pe scară largă ca nucleul Alianței
Atlanticului de Nord să rămână apărarea colectivă.

25
După cum a subliniat Albright, „misiunea principală a NATO va rămâne
întotdeauna apărarea împotriva agresiunii.” 17Cu toate acestea, există și un acord
că puține amenințări directe împotriva teritoriului aliat există și că cele care ar
putea apărea ar rezulta din răspândirea conflictului în afara NATO mai degrabă
decât din agresiune directă. Drept urmare, mulți membri ar fi de acord că
NATO care a făcut apărarea colectivă a teritoriului nu doar misiunea principală
a Alianței dar singurul său risc e să marginalizeze NATO și ar putea duce la
coborârea sa în strategice și irelevanță politică.
Prin urmare, se pare că apare un consens în ceea ce privește scopul
NATO și trebuie să fie mai mult decât apărare colectivă, altfel este
reprezentarea lui Stephen M. Walt vis a vis de Alianța - întrucât „începe să
semene cu Dorian Gray al lui Oscar Wilde, care părea tineresc și robust pe
măsură ce crește, dar devine din ce în ce mai infirm”18 - s-ar putea transforma
într-o realitate nedorită. Dar dacă NATO ar trebui să facă mai mult decât să se
pregătească pentru apărarea teritorială colectivă, ce altceva trebuie să facă?
După intervențiile NATO în Balcani, mai întâi în Bosnia și altele
recent, în Kosovo, există în mod clar un acord aliat că un NATO dincolo de
teritoriul aliat, deși limitat la regiunea europeană, este una dintre care Alianța
poate și ar trebui să întreprindă atunci când circumstanțele justifică. În mod
similar, programul de implicare al Alianței cu membri non-NATO în Europa
prin Parteneriatul pentru Pace și politica sa deschisă în ceea ce privește calitatea
de membru al alianței demonstrează un consens aliat în favoarea utilizării
NATO pentru consolidarea democrației în tranzițiile economice din țările din
Europa centrală și de est.
Diferențele cu privire la scopul NATO apar la întrebarea cu privire la cât
de departe e de a le împinge activitățile din afara zonei și de implicare. Ca parte
a conceptului său strategic din 1991, Alianța a fost de acord că sarcinile sale de
securitate includ oferind „una dintre fundamentele indispensabile pentru un
mediu de securitate stabil în Europa, bazat pe creșterea instituțiilor democratice
și pe angajamentul de soluționare pașnică a litigiilor.” În același timp, aliații au
convenit că NATO este unul, nu singurul instrument de securitatea și
stabilizarea europeană și că misiunea sa de apărare colectivă principală a
reprezentat limite reale în ceea ce privește capacitatea Alianței de a ajuta, cu atât
mai puțin să afecteze tranzițiile democratice și economice, ar oferi fundamentul
durabil pentru securitate și stabilitate în întreaga zonă euro-atlantică.
Mulți europeni privesc OSCE și Uniunea Europeană ca fiind
complementare, chiar alternative, instrumente de schimbare în Europa. OSCE
cuprinde deja toate statele Europei și acțiunile sale adună invariabil o
legitimitate mai mare decât cele ale unui militar mai.
UE, deși este limitată în calitatea de membru, subliniază aspectele
economice și politice integrate peste securitatea militară ca mijloc de extindere
17
Ibidem;
18
Ibidem;

26
a stabilității spre est. Prin urmare, există opoziție considerabilă din partea
Alianței față de NATO, care întreprinde astfel de sarcini. Unii se tem că o
asemenea extindere a scopului fundamental al NATO riscă să submineze
capacitatea Alianței pentru asigurarea pregătirii militare și apărarea colectivă a
teritoriului aliat. De asemenea, există faptul că NATO ar putea extinde pentru a
include state care făceau parte anterior din Uniunea Sovietică și chiar Rusia în
sine - o perspectivă pe care unele guverne NATO o resping cu fermitate.
Dacă transformarea NATO în instrumentul de depășire a diviziunii
Europei își are adversarii în cadrul Alianței, noțiunea de transformare a acesteia
într-o alianță de interese colective în primul rând cu privire la amenințările
dincolo de Europa se confruntă cu cel puțin la fel de multă opoziție. Prima
dificultate este că perspectivele europene și americane ale problemelor de
securitate care le confruntă sunt diferite. Cu pacea domnind prin o mare parte
din Europa, Statele Unite, ca putere globală cu lume globală, în mod natural,
încearcă să concentreze atenția Alianței asupra problemelor pe care le prezintă
cea mai gravă amenințare la adresa securității.
Potrivit secretarului Albright, această amenințare este acum „combinație
combustibilă de tehnologie și teroare, posibilitatea că armele de distrugerea în
masă vor cădea în mâinile oamenilor care nu au nicio compunere cu privire la
utilizarea lor. " Ridicarea acestei amenințări, care „emană în mare parte din
Orientul Mijlociu și Eurasia este un interes major de securitate al timpului
nostru.” Deși europenii sunt de acord că proliferarea în afară de Europa
reprezintă o amenințare majoră pentru interesele lor, accentul lor pe securitate
rămâne predominant regionale și europene. Pentru ei, stabilitatea în Europa
continuă să fie interes major. Mai mult, pentru marea majoritate a membrilor
europeni NATO, Alianța Atlantică rămâne o instituție fundamentală de
securitate europeană al cărei obiectiv este pus pe, în și pentru Europa.
Înainte ca NATO să poată deveni o organizație preocupată de amenințări
și interese extraeuropene, membrii săi trebuie să depășească mai întâi această
divergență fundamentală a perspectivei. În al doilea rând, conceptul de NATO
ca o alianță de interese este premisat pe trei ipoteze:
a) că SUA și europenii au interese comune;
b) că percep pericolele acestor interese în aceeași manieră;
c) că ar răspunde identic la aceste amenințări.
Aceste spații pot fi sau nu menținute. Ca de exemplu, ceea ce Statele
Unite continuă să vadă ca o amenințare preeminentă de după Războiul Rece
pentru NATO - proliferarea WMD, care, potrivit secretarului Albright,
reprezintă o amenințare unificatoare pentru Alianță ca și amenințarea sovietică
de altădată. Deși majoritatea aliaților europeni împărtășesc percepția SUA că
proliferarea WMD reprezintă o provocare severă pentru securitate, nici ei nu o
percep ca fiind amenințarea imediată pentru Europa pe care Washingtonul o
presupune adesea și nu o consideră NATO drept principalul instrument pentru a
face față eficient amenințării cu WMD.

27
Tratatele și organizațiile internaționale, inclusiv Națiunile Unite, precum
și mai multe regimuri de furnizori ad-hoc sunt în general considerate
instrumentele preferate pentru abordarea proliferării. Spre deosebire de stilul
american pentru o politica de izolare și confruntare, majoritatea europenilor
consideră că accentul pe implicare este mai probabil să producă rezultate.
Așadar, în timp ce aliații împărtășesc interesul de a opri proliferarea, ei nu văd
amenințarea în același mod și nici nu sunt de acord cu rolul NATO în
combaterea acesteia, aceeași divergență este probabilă în cazul altor provocări
pentru protejarea intereselor comune. În cele din urmă, chiar dacă s-ar putea
ajunge la un acord potrivit căruia apărarea intereselor comune ar trebui propusă
pentru a deveni scopul principal al NATO, în general aliații europeni nu au
capacitatea de a contribui semnificativ la acest efort.
Operațiunile NATO sau cele ale unor coaliții mai mici ale armatei,
trebuie să se bazeze pe ascensorul strategic, informații, comunicații și suportul
logistic al S.U.A. care operează eficient departe de casă, din moment ce militarii
europeni nu au acest lucru ca ingrediente cruciale ale proiecției puterii.
Realizând acest lucru, unele guverne europene (conduse de Marea Britanie și
Franța) au solicitat creșterea capacității Europei de a acționa militar la distanțe
mai mari, fie în concordanță cu, fie în mod autonom din Statele Unite ale
Americii. Deși în general această dezvoltare este axată în principal pe furnizarea
țărilor europene capacitatea de acțiune militară în afara Europei și dacă este
nevoie, fără participarea Statelor Unite. Astfel, în timp ce o capacitate sporită de
acțiune comună ar putea oferi Europei capacitatea de a acționa mai eficient în
Europa, ar fi puțin de acordat pentru susținerea celor mai mari, obiectivul de a
atinge amenințările dincolo de Europa. O astfel de dezvoltare ar putea totuși
încuraja diviziunea muncii între Statele Unite și Europa (primele concentrându-
se pe non contingențe europene și din urmă pe cele europene) care susțin NATO
ca o alianță, iar interesele privesc pe bună dreptate o posibilă sursă de discordie
aliată.
Unde se află viitorul scop al NATO? O alianță de apărare colectivă este și
ea îngustă și oferă un nivel insuficient pentru susținerea NATO, mare, dinamică
și din ce în ce mai mare, o mașină militară flexibilă a cărei existență oferă
capacitatea crucială pentru susținerea aliaților obiective de securitate. O alianță
de interese colective riscă să crească discordia față de care sunt interesele, dacă
și cum sunt amenințate acestea și care este răspunsul adecvat ar trebui să fie
asemenea amenințări. În final, o alianță de securitate colectivă va dilua armata f
NATO prin transformarea Alianței într-o organizație de menținere a păcii a
cărei capacitate de îndeplinire a atrofiei și a altor angajamente de luptă. În timp
ce niciunul dintre aceste scopuri strategice nu oferă de la sine o bază adecvată
pentru NATO, împreună, conțin ingredientele necesare pentru o viziune
unificatoare pentru o alianță atlantică în pragul secolului XXI.
Mai precis, scopul fundamental al NATO în domeniul secolul viitor ar
trebui să îndeplinească viziunea originală a lui George Marshall despre o

28
Europă „unită în pace, libertate și prosperitate ”- una în care formele
democratice de guvernare sunt norma, libertatea individuală și drepturile
minorităților care sunt protejate, menținute, deschise și economiile de piață
oferă o bază în expansiune pentru bunăstarea oamenilor în întreaga zonă euro-
atlantică.
Poate atinge acest scop prin extinderea securității și stabilității de care
membrii săi se bucură de multă vreme, alte state europene și, în cele din urmă,
în toată zona euro-atlantică. In acelasi timp, structura de comandă integrată și
din ce în ce mai flexibilă a NATO, iar obișnuința de a apăra cooperarea și
planificarea contingenței îi oferă membrilor săi o bază unică pentru acțiuni
militare comune, fie că este să apere teritoriul Alianței, să folosească aplicarea
europeană cu reguli și norme sau înfrângerea amenințărilor la interesele comune
ale unora sau ale tuturor membrilor NATO. Sunt trei mijloacele prin care
NATO poate exporta securitatea și crea stabilitate în întreaga monedă euro în
regiunea Atlanticului. În primul rând, aliații trebuie să își intensifice eforturile
pentru a ajuta non-membrii țări pentru a finaliza cu succes tranziția la
democrațiile de piață.
Aceasta implică o dedicare pentru asigurarea succesului Parteneriatului
pentru pace, Parteneriatul euro-atlantic, Consiliul comun permanent, Consiliul
NATO-Ucraina și alte organisme, inițiative, și programe destinate să ajungă la
țările partenere și să ofere mijloacele fundamentale pentru îmbunătățirea
cooperării și asistenței în domeniul securității în Europa. În al doilea rând,
NATO trebuie să ofere un aspect pozitiv schimbărilor dorite din punct de vedere
politic, economic și militar din partea membrilor, prin menținerea calității de
membru la organizația deschisă tuturor țărilor europene, conform prevederilor
căci la articolul 10 din Tratatul de la Washington. Aderarea Republicii Cehe,
Ungaria și Polonia nu poate fi decât începutul unui proces care include viitoarea
aderare pentru orice țară pentru că ambii doresc să se alăture și au îndeplinit
criteriile de bază ale apartenenței.
În cele din urmă, ca singura organizație capabilă să constituie forță
militară semnificativă și credibilă în Europa, NATO poate fi un instrument
decisiv pentru securitate și stabilitate în întreaga Europă stând pregătită să
aplice regulile, normele și codurile de conduită care guvernează relațiile din
cadrul și între statele din zona euro-atlantică. Partea de lider a NATO în
implementarea păcii în Balcani și contribuirea la stabilizarea societăților sfâșiate
de război în întreaga fostă Iugoslavie este un bloc crucial pentru crearea acestui
rol militar pentru Alianță în sprijinul securității europene dincolo de teritoriul
aliat.
Deși scopul fundamental al NATO ca alianță politică trebuie să fie
îmbunătățirea securitatea și stabilitatea în întreaga Europă, aceasta nu ar trebui
să facă acest lucru în detrimentul subminării acestei fundații militare unică.
Această fundație oferă o bază crucială pentru tipul de armată comună, acțiuni
necesare pentru aplicarea regulilor, normelor și codurilor de conduită care

29
guvernează relațiile și în toate statele europene. În plus, structura militară
integrată a NATO s-a dovedit a fi mijlocul esențial pentru soluționarea
dilemelor de securitate de lungă durată ale Europei prin furnizarea unei
capacități militare naționale, planificare și operațiuni comune de apărare. Tot
mai mult, cu toate acestea, fundația militară a NATO trebuie să devină mai
flexibilă și mai capabilă proiectând forța militară pe distanțe mai lungi. În acest
sens,”19 Alianța va oferi o bază pentru acțiune militară comună a acelor aliați
care percep nevoia de a desfășura, a amenința sau de a folosi forța militară.”
Desigur, acțiunea comună în sprijinul angajamentelor de apărare
colectivă trebuie să rămână o funcție fundamentală a Alianței. Dar contingențele
care necesită îndeplinirea acestui lucru, angajamentele vor fi probabil puține în
viitor, în timp ce oportunitățile de acțiune militară comună în jurul și chiar
dincolo de Europa, de către unii sau toți aliații este probabil să crească, ca în
ultimul deceniu când s-a demonstrat cu adevărat. Adaptarea internă a NATO
trebuie să fie orientată către furnizarea unui sunet și o bază flexibilă pentru
acțiunea rapidă comună a acelor aliați care percep nevoia militară în implicarea
într-o anumită situație - în Europa sau nu, în apărarea intereselor vitale sau a
alte interese importante sau umanitare.
În anii războiului rece, NATO a fost o alianță militară cu o fundație
politică. Aceasta a unit o comunitate de țări care, în principal, s-a angajat să
respecte principiile, democrația și libertatea individuală și au căutat să
descurajeze și, dacă este necesar, să se apere împotriva unei posibile atacul
Uniunii Sovietice și al aliaților săi din Pactul de la Varșovia. Odată cu
prăbușirea armatei și amenințare politică pentru partenerii Alianței, principiile
politice care au unit membrii NATO acum rămân elementul care ține Alianța
împreună. Aceasta sugerează necesitatea NATO de a inversa prioritățile - pentru
a deveni o alianță politică cu o fundație militară.
La pragul secolului 21, scopul principal al NATO trebuie să fie
extinderea comunității de state democratică în întreaga zonă euro-atlantică,
oferind în același timp numărul său tot mai mare de membri înt-o fundație
militară pentru a întreprinde acțiuni militare comune în apărarea teritoriului lor
comun, valori și interese. Prin urmare, accentul esențial al NATO va rămâne pe
Europa, deși se va extinde tot mai departe spre est. În același timp, Alianța
trebuie să continue consolidarea armatei ca fundament pentru aliații în cauză, să
acționeze nu doar în zona euro-atlantică, ci și dincolo. Acest scop politic și
militar larg pentru Alianța Atlantică va avea implicații specifice pentru noul
concept strategic al NATO, precum și pentru politica sa privind extindere.

2.2 Organizația Națiunilor Unite

19
https://www.researchgate.net/publication/332414974_Crisis_Management_In_NATO , accesat la 20.05.2020;

30
Organizația Națiunilor Unite (ONU), organizație internațională înființată
la 24 octombrie 1945. Organizația Națiunilor Unite (ONU) a fost a doua
organizație internațională multifuncțională înființată în secolul XX care a avut
ca obiect de activitate și de aderare la nivel mondial. Predecesorul său, Liga
Națiunilor, a fost creat prin Tratatul de la Versailles în 1919 și s-a desființat în
1946. Cu sediul în New York City, ONU are de asemenea birouri regionale la
Geneva, Viena și Nairobi. Limbile sale oficiale sunt arabă, chineză, engleză,
franceză, rusă și spaniolă.
Pe lângă menținerea păcii și securității, alte obiective importante includ
dezvoltarea relațiilor de prietenie între țări bazate pe respectarea principiilor
egalității de drepturi și a autodeterminării popoarelor pentru realizarea
cooperării la nivel mondial, rezolvarea problemelor economice, sociale,
culturale și umanitare internaționale, respectarea și promovarea drepturilor
omului și servind ca centru în care țările își pot coordona acțiunile și activitățile
în aceste scopuri diferite.
Organizația Națiunilor Unite (ONU) a fost implicată în gestionarea
crizelor și, în mod cuprinzător, o gamă de câmpuri în mai multe etape în
replicile la dezastre prin intermediul principalelor sale organizații și entități
subsidiare, inclusiv programe, fonduri, comisioane și agenții specializate.
Gestionarea crizelor nu poate fi definită de o singură dimensiune sau de o
activitate a agenției unice ONU din cauza exigenței, multiplicității și
complexității crizelor umanitare, inclusiv dezastre naturale provocate de
oameni. Managementul de criza afectează sănătatea, siguranța și bunăstarea
unei comunități sau a unei țări. Geografic acoperirea crizei umanitare variază.
Ar putea fi locală, națională și internațională.
Durata urgențelor și timpul necesar pentru a face față avariei dezastrelor
acoperă un spectru larg de scale de timp, variind de la săptămâni, luni, ani sau
decenii. ”Exemple de crize umanitare includ dezastre naturale cum ar fi
cutremure, erupții vulcanice, tsunami, uragane, tornade, inundații, secete,
incendii, dezastre care au ca parametri conflicte armate, deversări de petrol, iar
drept consecințe combinate migrație forțată, foamete și alte urgențe cum ar fi
epidemiile.”20
Modificări ale naturii relațiilor internaționale au dus la schimbări ale
responsabilităților ONU și ale aparatului decizional. Tensiunile din Războiul
Rece între Statele Unite și Uniunea Sovietică au afectat profund funcțiile de
securitate ale ONU în primii 45 de ani. Decolonizarea extinsă după cel de-al
doilea război mondial în Africa, Asia și Orientul Mijlociu a sporit volumul și
natura problemelor politice, economice și sociale care s-au confruntat cu
organizația.
Sfârșitul Războiului Rece din 1991 a atras atenția și apelurile reînnoite
către ONU. Pe fondul unui climat geopolitic din ce în ce mai volatil, au existat
noi provocări pentru practicile și funcțiile consacrate, în special în domeniile
20
https://www.researchgate.net/publication/332414974_Crisis_Management_In_NATO , accesat 20.05.2020;

31
rezolvării conflictelor și asistenței umanitare. La începutul secolului XXI, ONU
și programele sale cât și agențiile afiliate s-au luptat să abordeze crizele
umanitare și războaiele civile, fluxurile de refugiați fără precedent, devastările
provocate de răspândirea SIDA, perturbările financiare globale, terorismul
internațional și disparitățile bogăției.
Scopurile, principiile și organizarea Națiunilor Unite sunt prezentate în
Cartă. Principiile esențiale care stau la baza scopurilor și funcțiilor organizației
sunt enumerate la articolul 2 și includ următoarele: ONU se bazează pe
egalitatea suverană a membrilor săi; litigiile trebuie soluționate prin mijloace
pașnice; membrii trebuie să se abțină de la amenințarea sau utilizarea forței
contravenind scopurilor ONU; fiecare membru trebuie să asiste organizația în
orice acțiuni de executare pe care o ia în conformitate cu Carta; iar statele care
nu sunt membre ale organizației trebuie să acționeze în conformitate cu aceste
principii în măsura în care este necesar să se mențină pacea și securitatea
internațională.
Articolul 2 prevede, de asemenea, o normă de bază de lungă durată
conform căreia organizația nu va interveni în chestiuni luate în considerare în
jurisdicția internă a niciunui stat. Deși aceasta a fost o limitare majoră a
acțiunilor ONU, în timp, linia dintre jurisdicția internațională și cea internă a
devenit neclară.
Sistemul ONU de gestionare a crizelor se concentrează pe crizele
umanitare. ONU definește criza umanitară ca „un eveniment sau o serie de
evenimente care reprezintă o amenințare critică pentru sănătatea, siguranța,
securitatea sau bunăstarea unei comunități sau a unui alt grup mare de oameni
de obicei pe o arie mai largă (UNISDR, 2009). " În mod tradițional, ONU a
identificat crizele cauzate de evenimente periculoase, cum ar fi dezastre naturale
sau conflicte. Cu toate acestea, ONU recent a inclus diverse condiții sociale
vulnerabile - de exemplu, sănătate, energie, securitate, apă, securitate
alimentară, urbanizare, creștere a populației, sărăcie, inegalitatea și schimbările
climatice - în calitate de motoare emergente ale crizelor a luat în considerare
interacțiunile complexe între aceste noi cauze în îmbunătățirea și adaptarea
crizei sale la sisteme de management. Abordarea ONU pentru gestionarea
crizelor a trecut de la „gestionarea dezastrelor” la „gestionarea riscului în caz de
catastrofe”.21
Obiectivele finale ale ONU de gestionare a riscurilor sunt de a spori „a)
rezistență capacității oamenilor, societăților și țărilor de a se recupera de la
șocuri și b) prosperitate derivată din gestionarea cu succes a șocurilor pozitive
care creează oportunități de dezvoltare (UNISDR, 2009). ” Aceasta indică faptul
că riscul ONU în abordarea managementului nu se limitează la furnizarea
victimelor de servicii de salvare a dezastrelor în timpul situațiilor post-dezastru,
dar include „evaluarea riscurilor de criză, reducere probabilitatea și dimensiunea
pierderilor, pregătindu-le pentru a face față efectelor lor (UNOCHA, 2015).”
21
Ibidem, accesat la 20.05.2020;

32
De-a lungul liniilor funcționale, agențiile ONU s-au angajat în
gestionarea riscurilor prin diferite activități, inclusiv elaborarea de planuri de
urgență cu mai multe pericole, crearea stocurilor de mărfuri și administrarea
vaccinării. În plus, cu națiunile sale membre, ONU a dezvoltat și a adoptat
cadrul de gestionare a riscurilor în caz de catastrofe, „Cadrul Sendai și mai
multe obiective globale precum și patru priorități ale acțiunilor, care au fost
avizate de adunarea generală a ONU. Cadrul își propune să ofere servicii
internaționale părților interesate din sectoare și un impuls suplimentar jurisdicții
pentru riscul de dezastru global.
Cele mai cuprinzătoare reacții umanitare de ajutor și de urgență ale
sistemului ONU sunt centrate pe oficiul destinat coordonării afacerilor
umanitare (OCHA). Consiliul de Securitate se ocupă în principal de menținerea
păcii și securității internaționale, în special atunci când amenințările la pace sunt
aduse la cunoștința lor, cum ar fi conflictele armate, războaie și crize epidemice.
Organisme subsidiare ale ONU și agenții specializate, cum ar fi Organizația
Internațională pentru Migrație (OIM), Înaltul Comisar al Națiunilor Unite
pentru Refugiați (UNHCR), Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare
(UNDP), Națiunile Unite Programul de mediu (UNEP), Organizația Mondială a
Sănătății (OMS), Fondul internațional de urgență pentru copii al Națiunilor
Unite(UNICEF), Alimentația și agricultura ONU (FAO) și Programul alimentar
mondial (PAM) sunt responsabile pentru abordarea crizelor legate de zonele lor
de specialitate sau grupurile de sub-populație.
Consiliul de securitate este organul organizatoric din sistemul ONU care
ia măsuri când există o amenințare la adresa păcii. Principalele funcții și
atribuții ale Consiliului de Securitate includ menținerea păcii și securității
internaționale în conformitate cu principiile și scopurile Organizației Națiunilor
Unite. Consiliul de Securitate al ONU investighează litigiile și situațiile care
duc la instabilitate internațională și determină existența unei amenințări la
adresa pace sau acte de agresiune. Consiliul de Securitate al ONU are
autoritatea de a lua măsuri militare pentru prevenirea sau oprirea agresiunii.
Consiliul de securitate colaborează cu organizații regionale și subregionale în
menținerea păcii și securității internaționale. Atunci când o amenințare la adresa
păcii este adusă la cunoștința sa, Consiliul de Securitate face încercarea de a
aduce un acord de către părțile afiliatepe parcursul unui an. Consiliul de
securitate stabilește principii pentru aceste acorduri, întreprinde investigații,
trimite o misiune, numește trimisii speciali și solicită secretarului general să
depună eforturi pentru a face în mod pașnic soluționarea litigiului.
Când o dispută duce la ostilități, Consiliul de Securitate încearcă să
amelioreze situația ostilă prin emiterea de directive privind încetarea focului sau
expedierea observatorii armatei sau o forță de menținere a păcii. Consiliul poate
lua în considerare măsuri de executare cum ar fi sancțiuni economice,
embargouri de arme, sancțiuni financiare, închidere diplomatică de relații,
blocaj sau chiar acțiune militară colectivă. Rezoluțiile Consiliului de Securitate

33
al ONU abordează următoarele probleme sau incidente: criza de refugiați,
inclusiv Siria (Rezoluția 2254 (2015), traficul transfrontalier (Rezoluția 2195
(2014)), violență sexuală în conflict (Rezoluția 2106 (2013)), răspuns la atacuri
teroriste (Rezoluția 2309 (2016)), răspuns la epidemia de HIV / SIDA din
Africa (Rezoluția 1308 (2000)), răspuns la focarul de Ebola în Africa (Rezoluția
2177 (2014)) și impactul conflictelor armate asupra copiilor (Rezoluția 2143
(2014)).
Singurul organism în care sunt reprezentați toți membrii ONU, Adunarea
Generală care exercită funcții deliberative, de supraveghere, financiare și
elective referitoare la orice chestiune din sfera de aplicare a Cartei ONU. Totuși,
rolul său principal este de a discuta problemele și de a face recomandări, deși nu
are puterea de a-și impune rezoluțiile sau de a obliga acțiunile statului. Alte
funcții includ admiterea de noi membri, selectarea membrilor Consiliului
Economic și Social, ai membrilor temporari ai Consiliului de Securitate și ai
Consiliului de tutelă, supravegherea activităților celorlalte organe ale ONU, de
la care Adunarea primește rapoarte și participarea la alegerea judecătorilor la
Curtea Internațională de Justiție și la selecția secretarului general. De obicei,
deciziile sunt luate cu o majoritate simplă de vot. Cu toate acestea, cu privire la
întrebările importante cum ar fi admiterea de noi membri, probleme bugetare și
probleme de pace și securitate dar și o majoritate de două treimi este necesară.
Adunarea se convocă anual și în sesiuni speciale, alegând în fiecare an un
nou președinte dintre cinci grupuri regionale de state. La începutul fiecărei
sesiuni periodice, Adunarea ține, de asemenea, o dezbatere generală, la care toți
membrii pot participa și ridica orice problemă de interes internațional. Cea mai
mare parte a activității este însă delegată în șase comisii principale: (1)
Dezarmare și securitate internațională, (2) economice și financiare, (3) sociale,
umanitare și culturale, (4) politici speciale și decolonizare, (5) administrație și
bugetar și (6) legalitatea.
Carta ONU atribuie Consiliului de Securitate responsabilitatea principală
pentru menținerea păcii și securității internaționale. Consiliul de Securitate a
fost inițial format din 11 membri - cinci permanenți și șase temporari - aleși de
Adunarea Generală pentru un mandat de doi ani. De la început, membrii
temporari ai Consiliului de Securitate au fost aleși pentru a da reprezentare
anumitor regiuni sau grupuri de state. Pe măsură ce numărul de membri a
crescut, însă, această practică a intrat în dificultate. O modificare a Cartei ONU
în 1965 a sporit calitatea de membru al Consiliului la 15, inclusiv cei cinci
membri permanenți originali, plus 10 membri temporari. ”Printre membrii
permanenți, Republica Populară Chineză a înlocuit Republica Chineză (Taiwan)
în 1971, iar Federația Rusă a succedat Uniunea Sovietică în 1991. După unirea
Germaniei, a apărut din nou componența consiliului, iar Germania, India și
Japonia au solicitat fiecare locuri pentru consiliu permanent.”22
22
https://www.hks.harvard.edu/faculty-research/policy-topics/international-relations-security/nato-70-alliance-
crisis, accesat la 20.05.2020;

34
Membrii temporari sunt aleși pentru a obține o reprezentare regională
echitabilă, cinci membri care provin din Africa sau Asia, unul din Europa de
Est, doi din America Latină și doi din vestul Europei sau din alte zone. Cinci
din cei 10 membri temporari sunt aleși în fiecare an de Adunarea Generală
pentru un mandat de doi ani și cinci se retrag în fiecare an. Președinția este
deținută de fiecare membru în rotație pentru o perioadă de o lună.
Fiecare membru al Consiliului de Securitate are dreptul la un vot. Cu
privire la toate aspectele „procedurale” a căror definiție este uneori în dispută
iar deciziile consiliului sunt luate printr-un vot afirmativ al oricăruia dintre
membrii săi. Probleme de fond, cum ar fi investigarea unui litigiu sau aplicarea
de sancțiuni, necesită, de asemenea, nouă voturi afirmative, inclusiv cele ale
celor cinci membri permanenți care dețin puterea de vot. În practică, totuși, un
membru permanent poate să se abțină fără să afecteze valabilitatea deciziei. Un
vot privind o chestiune care este procedurală sau de fond este ea însăși o
întrebare de fond. Deoarece Consiliul de Securitate trebuie să funcționeze
continuu, fiecare membru este reprezentat în permanență la sediul ONU din
New York.
Orice țară chiar dacă nu este membru al ONU poate aduce o dispută la
care este parte în atenția Consiliului de Securitate. Când există o plângere,
consiliul examinează mai întâi posibilitatea unei rezoluții pașnice. Forțele care
internaționează menținerea păcii pot fi autorizate să țină părțile în război
deoparte în așteptarea negocierilor suplimentare. Dacă totuși consiliul constată
că există o amenințare reală pentru pace, o încălcare a păcii sau un act de
agresiune (așa cum este definit la articolul 39 din Carta ONU), acesta poate
solicita membrilor ONU să aplice sancțiuni diplomatice sau economice. Dacă
aceste metode se dovedesc inadecvate, Carta ONU permite Consiliului de
Securitate să ia măsuri militare împotriva țării infractoare.
În timpul Războiului Rece, dezacordul continuu dintre Statele Unite și
Uniunea Sovietică, însoțit de puterea de vot a membrilor permanenți ai
Consiliului de Securitate au determinat Consiliul de Securitate să fie o instituție
ineficientă. Cu toate acestea, de la sfârșitul anilor 1980, puterea și prestigiul
consiliului au crescut. Între 1987 și 2000 a autorizat mai multe operațiuni de
menținere a păcii față de orice moment anterior. Utilizarea votului a scăzut
dramatic, deși dezacordurile dintre membrii permanenți ai Consiliului de
Securitate mai ales în 2003 cu privire la utilizarea forței militare împotriva
Irakului au minat ocazional eficiența consiliului. Pentru a ajunge la un consens,
se organizează întâlniri relativ informale în privat între membrii permanenți ai
consiliului, o practică care a fost criticată de membrii temporari ai Consiliului
de Securitate.
Pe lângă mai multe comitete permanente și ad-hoc, activitatea consiliului
este facilitată de Comitetul Statului Major Militar, de comitetele de sancțiuni
pentru fiecare dintre țările aflate sub sancțiuni, de comitetele forțelor de
menținere a păcii și de un Comitet internațional al tribunalelor.

35
Proiectat pentru a fi principalul sediu al ONU pentru discuția problemelor
economice și sociale internaționale, Consiliul Economic și Social (ECOSOC)
conduce și coordonează activitățile economice, sociale, umanitare și culturale
ale ONU și ale agențiilor sale specializate. Înființat prin Carta ONU, ECOSOC
este împuternicit să recomande acțiuni internaționale pe probleme economice și
sociale; promovarea respectului universal pentru drepturile omului; și să lucreze
pentru cooperarea globală în domeniul sănătății, educației și domeniilor
culturale și conexe.
ECOSOC realizează studii; formulează rezoluții, recomandări și
convenții pentru examinarea Adunării Generale; și coordonează activitățile
diferitelor programe ale ONU și ale agențiilor specializate. Cea mai mare parte
a activității ECOSOC este realizată în comisii funcționale pe teme precum
drepturile omului, stupefiantele, populația, dezvoltarea socială, statisticile,
statutul femeilor, știința și tehnologia; consiliul supraveghează, de asemenea,
comisii regionale pentru Europa, Asia și Pacific, Asia de Vest, America Latină
și Africa.
Consiliul de tutelă, care se întrunea o singură dată pe an, era format din
state care administrează teritorii de încredere, membri permanenți ai Consiliului
de Securitate care nu administrau teritoriile de încredere și alți membri ai ONU
aleși de Adunarea Generală. Fiecare membru a avut un vot, iar deciziile au fost
luate cu majoritatea simplă a celor prezenți. Odată cu independența Palau,
ultimul teritoriu de încredere rămas, în 1994, consiliul și-a încheiat operațiunile.
Nu mai este necesar să se întrunească anual, consiliul se poate întruni la decizia
președintelui sau la o cererea majorității membrilor săi, a Adunării Generale sau
a Consiliului de Securitate. Din 1994 au fost propuse noi roluri pentru consiliu,
inclusiv administrarea comunei globale (de exemplu, fundul marin și spațiul
exterior) și servirea de forum pentru minoritățile și popoarele indigene.
Secretarul General trebuie să prezinte Adunării Generale un buget bienal
pentru aprobarea acestuia. Carta prevede că cheltuielile organizației vor fi
suportate de membri, astfel cum sunt repartizați de Adunarea Generală. Comisia
pentru contribuții pregătește o scală de evaluări pentru toți membrii, pe baza
nivelului economic general și a capacității fiecărui stat, care este, de asemenea,
supusă aprobării Adunării Generale. Statele Unite este cel mai mare
contribuitor, deși proporția contribuțiilor sale a scăzut continuu, de la
aproximativ două cincimi la fondarea ONU la o pătrime în 1975 și aproximativ
o cincime în 2000. Alți membri contribuie mai mult pe cap de locuitor.
Contribuția pe cap de locuitor a San Marino, de exemplu, este de aproximativ
patru ori mai mare decât cea a Statelor Unite.
Contribuția Statelor Unite a devenit o problemă controversată în anii 90,
când țara a refuzat să-și plătească integral obligațiile și s-a opus nivelului de
finanțare pe care trebuia să îl acorde. În 1999, Congresul SUA a aprobat un
proiect de lege al reformei ONU și, după negocieri intense, membrii ONU au

36
convenit să reducă cota din bugetul SUA și să crească contribuțiile altor state
pentru a compensa deficitul.
Atunci când costul programelor speciale, al agențiilor specializate și al
operațiunilor de menținere a păcii este adăugat la bugetul regulat, costul total
anual al sistemului Națiunilor Unite crește substanțial. Programele speciale sunt
finanțate prin contribuții voluntare din partea membrilor ONU, iar agențiile
specializate și operațiunile de menținere a păcii au bugetele lor. Parțial din
cauza creșterii rapide a numărului de apeluri la ONU pentru menținerea păcii și
alte asistențe după încheierea războiului rece și parțial din cauza eșecului unor
state membre de a efectua plăți în timp util organizației, ONU a suferit crize
financiare continue și severe.
Națiunile Unite, precum Liga Națiunilor, au jucat un rol major în
definirea, codificarea și extinderea domeniului dreptului internațional. Comisia
de drept internațional, înființată de Adunarea Generală în 1947, este instituția
principală responsabilă pentru aceste activități. Comitetul juridic al Adunării
Generale primește rapoartele Comisiei și dezbate recomandările sale apoi poate
să convoace o conferință internațională pentru a întocmi convenții formale
bazate pe proiectul sau doar să recomande statelor proiectul. Curtea
Internațională de Justiție consolidează normele legale prin hotărârile sale.
Comisia și comitetul au influențat dreptul internațional în mai multe domenii
importante, inclusiv legile războiului, drepturile omului și terorismul
internațional.
Lucrările ONU pentru elaborarea și codificarea legilor de război s-au
construit pe realizările anterioare ale Convențiilor de la Haga (1899–1907), ale
Ligii Națiunilor și ale Pactului Kellog-Briand (1928). Prima preocupare a
organizației după cel de-al doilea război mondial a fost pedepsirea unor suspecti
criminali de război. Adunarea generală a îndreptat Comisia de Drept
Internațional să formuleze principiile dreptului internațional recunoscute la
procesele de la Nürnberg, în cadrul cărora au fost urmăriți criminalii germani de
război și să pregătească un proiect de cod al infracțiunilor împotriva păcii și
securității omenirii. În 1950, Comisia a prezentat formularea principiilor de la
Nürnberg, care vizau crime împotriva păcii, crime de război și crime împotriva
umanității. În anul următor, comisia a prezentat Adunării Generale proiectele
sale de articole, care au enumerat infracțiuni împotriva dreptului internațional,
inclusiv orice act sau amenințare de agresiune, anexarea teritoriului și genocid.
Deși Adunarea Generală nu a adoptat aceste rapoarte, activitatea Comisiei în
formularea principiilor Nürnberg a influențat dezvoltarea dreptului omului.

37
CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ PRIVIND GESTIONAREA
CRIZELOR DIN REGIUNEA MARII NEGRE

Ce se întâmplă în și în jurul Mării Negre și cum afectează NATO?


Regiunea Mării Negre are o importanță crucială pentru Europa, fiind o
răscruce importantă și o intersecție critică a coridoarelor est-vest și sud-nord.
Mulți experți consideră că cine controlează sau domină Marea Neagră poate
proiecta cu ușurință puterea către continentul european, în special în Balcani și
Europa Centrală, dar și în estul Mediteranei, precum și în Caucazul de Sud și în
nordul Orientului Mijlociu.

38
Regiunea găzduiește trei membri NATO (Bulgaria, România și Turcia) și
mai multe țări partenere NATO, astfel încât orice instabilitate sau ostilitate în
zonă afectează direct Alianța. Acțiunile Rusiei s-au concentrat în cadrul
Summit-ului NATO de la Varșovia din iulie 2016, când liderii aliați au declarat
clar că „activitățile și politicile recente ale Rusiei au redus stabilitatea și
securitatea, au crescut imprevizibilitatea și au schimbat mediul de securitate.”
În ultimii ani, Rusia și-a îmbunătățit constant poziția militară și s-a
asortat cu o campanie de informare fără compromisuri și afirmative. Majoritatea
experților din Rusia consideră că Moscova face acest lucru în primul rând în
urmărirea obiectivului său strategic de mare statut de putere și înființarea unor
zone de influență privilegiată.
Fapte grele susțin această afirmație. Ultimele și, probabil, cele mai grave
amenințări la adresa arhitecturii europene de securitate, provocând în mod
deschis ordinea mondială stabilită, au avut loc în regiunea Mării Negre:
conflictul Rusiei cu Georgia în 2008, anexarea ilegală a Crimeei în 2014 și
activitățile sale de destabilizare continuă în estul Ucrainei . Dincolo de folosirea
forței militare convenționale, Rusia aplică mijloace asimetrice de război în
această regiune, menite să perturbe și să incapaciteze deciziile suverane ale
națiunilor și procesele lor de democratizare și integrare euro-atlantică.
Care sunt principalele provocări pentru NATO?
Provocările securității în regiunea Mării Negre sunt toate interconectate și
inextricabil legate între ele într-un context mai larg de securitate euro-atlantică.
Construcție militară rusă și A2 / AD
Anti-Access / Denial Area (A2 / AD) este un jargon militar pentru a
descrie situația în care un stat implementează sisteme de arme, adesea cu
capacități de lungă durată, pentru a strangula forțelor străine libertatea de
mișcare în teatru. Rachete sol-sol, rachete balistice sau de croazieră, precum și
rachetele anti-nave sunt capacitățile utilizate cel mai des pentru construirea A2 /
AD. În sistem pot fi adăugate elemente suplimentare - de exemplu, avioane
avansate, nave de suprafață și submarine și capacitățile lor pentru superioritatea
aerului și pentru controlul mărilor. Sistemele îmbunătățite de comunicații și
supraveghere și capacitățile de război cibernetic contribuie, de asemenea, la
această rețea completă A2 / AD, care va încerca să perturbe spectrul
electromagnetic și să priveze forțele străine de utilizarea sa.
Conceptul A2 / AD nu este unul nou. Dar desfășurarea unor cantități
substanțiale din acest nou echipament militar ridică întrebări cu privire la scopul
și intențiile ascunse în urma extinderii Rusiei. Încă din 2010, Programul de
armament al statului rus a acordat prioritate Flotei Mării Negre pentru o
îmbunătățire semnificativă a capacității. În 2015 și 2016, Flota Mării Negre a
primit primul dintre cele șase submarine KILO modernizate planificate și prima
dintre șase fregate planificate ale clasei Amiral Grigorivich. Acestea s-au
adăugat la sistemul sofisticat A2 / AD cu rachetele anti-navă de rază lungă,
precum și cu rachetele de croazieră cu atacuri terestre de rază lungă.

39
Influența malefică rusă
O serie de state membre NATO și organizații neguvernamentale au fost
vocale și sincere în privința activităților dăunătoare ale Rusiei care au drept scop
erodarea instituțiilor democratice prin exploatarea caracteristicilor economiilor
și societăților deschise. Numeroase rapoarte descriu setul de instrumente și
opțiunile pe care le folosește Rusia pentru acest lucru. Printre acțiunile cele mai
vizibile se numără campania activă de propagandă, care are drept scop crearea
de noi sau reluante probleme istorice vechi, care fac ca cooperarea în regiune să
fie mai puțin probabilă, în timp ce subminează încrederea în instituțiile euro-
atlantice - inclusiv NATO și Uniunea Europeană .
Drept urmare, întreaga regiune, în josul fiecărei țări individuale, este mai
slabă, mai puțin deschisă pentru integrare și predispusă periculos la subversiune.
Un instrument regulat la alegere este răspândirea falselor știri și a teoriilor
conspirației, multe dintre ele sugerează o agendă occidentală ascunsă. Mai des,
obiectivul este de a alimenta nemulțumirile anti-înființare, inclusiv sprijin direct
pentru partidele politice cu agende anti-NATO și agende anti-europene,
alimentând euro-scepticismul în general. O tendință recentă dezvăluie eforturi
pentru polarizarea în continuare a societăților care au arătat deja semne de
diviziune cu privire la problema imigrației sau a valorilor democratice liberale.
Conflicte prelungite. Conflictele post-sovietice prelungite (adesea numite
„înghețate”) sunt concentrate în regiunea Mării Negre. Ele creează „zone gri”
care ar putea sau pot alimenta deja criminalitatea organizată, contrabanda și
radicalizarea. Este nevoie de puțin efort pentru a vedea cum Rusia îi
exploatează pe toți pentru intimidarea politică a statelor nou independente din
fosta Uniune Sovietică.
Pentru NATO aceasta este în mod clar o provocare, deoarece toate aceste
conflicte au un potențial semnificativ de a destabiliza întreaga regiune rapid.
Strategia globală a UE, adoptată în 2016, identifică, de asemenea, conflictele
prelungite din regiunea Mării Negre ca o provocare „pentru ordinea europeană
de securitate”.

Securitate energetică. Întrucât Marea Neagră este un coridor de tranzit cheie


pentru resursele energetice, o problemă majoră este securitatea aprovizionării.
Mediul de securitate existent creează, de asemenea, îngrijorări cu privire la
capacitatea de a exploata combustibili fosili în apele litorale. În același timp,
interdependența importurilor de gaze creează implicații politice inevitabile, iar
aceste importuri sunt ușor utilizate în scopuri politice. Cu toate acestea, membrii
Uniunii Europene și alte țări au făcut măsuri pentru a rezolva această problemă,
iar piața gazelor naturale începe să semene cu piața petrolului, unde prețul - mai
degrabă decât locația - determină tranzacțiile. Desigur, există o mare nevoie de
conectivitate între rețelele locale de gaze din Europa.
Securitatea liniilor de comunicare. Timp de milenii, regiunea Mării Negre a
reprezentat o intersecție a liniilor de comunicare între Europa și Orientul

40
Mijlociu, din Balcanii de Est până în Caucazul de Sud. Securitatea acestor linii
de comunicare este crucială pentru comerț și prosperitate în regiune și nu
numai. În acest context, este evident că instabilitatea actuală sufocă dezvoltarea
economică și potențialul din regiune, ceea ce comerțul maritim și o integrare
economică mai strânsă ar putea să nu se aplice.
Care este răspunsul NATO? NATO a precizat în numeroase rânduri că
Alianța nu avea intenția de a dispune forțe în estul sau sud-estul Europei. Cu
toate acestea, anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia a determinat Alianța să
își îndeplinească sarcina de bază - apărarea colectivă - și să-și asigure
credibilitatea. Au fost luate măsuri pentru consolidarea prezenței NATO în
regiunea Mării Negre, care reprezintă un răspuns defensiv și proporțional la
utilizarea forței militare de către Rusia împotriva vecinilor săi de la Marea
Neagră. În același timp, aliații au fost de acord să mențină canalele deschise de
comunicare cu Rusia, demonstrându-și voința de a asigura predictibilitatea și
transparența.
Abordarea căii duale. Regiunea Mării Negre este flancul sud-estic al Alianței.
Având în vedere realitățile regionale și provocările de securitate, NATO și-a
consolidat poziția de descurajare și de apărare cu măsuri de prezență adaptate.
Acestea sunt o demonstrație pe timp de pace a hotărârii NATO de a asigura
descurajarea eficientă și apărarea colectivă credibilă.
Măsurile adaptate la prezența înaintată includ o componentă terestră, o
brigadă-cadru multinațională pentru formare integrată, precum și măsuri pentru
prezența aeriană și maritimă consolidată în regiune.
Printre măsurile anunțate, au fost deja dezvoltate următoarele:
 Brigada multinațională de la Craiova, pentru care România este o națiune
cadru, constituie componenta terestră a prezenței înaintate. În prezent, zece
aliați s-au angajat în acest sens și anume Bulgaria, Canada, Germania,
Spania, Ungaria, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Polonia și Portugalia,
contribuind la sediul brigăzii și la coordonarea instruirii îmbunătățite;
 În domeniul aerian, Canada și Italia consolidează eforturile României și
Bulgariei pentru poliția aeriană;
 În domeniul maritim, forțele maritime permanente NATO sunt prezente cu
mai multe nave și mai multe exerciții navale. În cadrul Comandamentului
Maritim al NATO a fost creat un centru funcțional pentru Marea Neagră,
care se concentrează pe problemele specifice securității regionale și menține
legături strânse cu navele regionale;
 Nu în ultimul rând, o nouă inițiativă de formare îmbunătățită își propune să
aducă mai multă coerență în toate eforturile de formare.
În lumina noii poziții militare ruse și în pofida descurajării și a posturii de
apărare pe care NATO le-a dezvoltat ca răspuns, Alianța și liderii săi se
angajează să urmărească o abordare duală. Așa cum s-a convenit la Summit-ul
de la Varșovia, în timp ce consolidează capacitățile de descurajare și de apărare,
Alianța rămâne deschisă dialogului concentrat și semnificativ cu Rusia pe baza
41
reciprocității. Consiliul NATO-Rusia s-a întâlnit de șase ori din aprilie 2016,
oferind aliaților oportunități de a discuta deschis cu Rusia problemele legate de
activitățile militare, transparența și reducerea riscurilor.
La Summit-ul de la Varșovia, liderii aliați au declarat că vecinii NATO
mai stabili înseamnă mai multă securitate pentru Alianță și că „... pe fundalul
unui mediu global de securitate din ce în ce mai instabil ... NATO încearcă să
contribuie mai mult la eforturile comunității internaționale în proiectarea
stabilității și consolidarea securității în afara teritoriului său, contribuind astfel
la securitatea generală a Alianței. ”
Pentru a realiza acest lucru, Aliații și-au consolidat atenția asupra zonelor
cu risc crescut și se angajează cu partenerii din regiunea Mării Negre cu întregul
spectru de instrumente din cutia lor de instrumente de securitate cooperativă.
Aceasta include consultări periodice cu privire la evaluarea strategică a situației
de securitate în regiunea Mării Negre, planificarea exercițiilor relevante și
sprijin practic accelerat pentru Georgia, Moldova și Ucraina.
NATO a susținut ferm poziția sa de nerecunoaștere a anexării ilegale a
Rusiei din Crimeea, care a fost repetată în timpul vizitei Consiliului Atlanticului
de Nord la Kiev în iulie 2017. Pe lângă sprijinul său politic, NATO și-a sporit
semnificativ sprijinul practic pentru Ucraina, oferirea de asistență personalizată
pentru a sprijini reforma în sectorul său de securitate și apărare, precum și
pentru a dezvolta capacitatea și capabilitatea printr-un pachet de asistență
cuprinzător, convenit la Summit-ul de la Varșovia. Unele dintre elementele
acestui pachet sunt legate direct de securitatea Mării Negre. De exemplu, printr-
un proiect regional de securitate a spațiului aerian, Ucraina își va îmbunătăți
capacitatea de a gestiona incidentele de securitate aeriană. Alte proiecte vizează
îmbunătățirea capacităților Ucrainei pentru comanda și controlul securizat și
conștientizarea situației. De asemenea, NATO contribuie la dezvoltarea
Academiei maritime a Ucrainei, care a fost mutat la Odessa în urma anexării
ilegale a Crimeei de către Rusia.
Georgia este unul dintre partenerii de oportunități îmbunătățite ale
NATO, care permite o interacțiune politică și practică extinsă. În plus, pachetul
substanțial de cooperare NATO-Georgia în domeniul consolidării capacității de
apărare, lansat la Summit-ul NATO din Țara Galilor 2014, a evoluat pentru a se
potrivi cu evoluțiile negative ale securității în regiunea Mării Negre. Pachetul
include suport pentru 13 zone, care cuprinde toate cele trei servicii militare.
Aceasta implică consultanță și legătură la nivel strategic, consolidarea
capacităților de apărare și activități de instruire și exerciții multinaționale.
Angajamentul NATO cu Moldova a fost, de asemenea, intensificat, la
solicitarea guvernului, pentru a sprijini construirea și reformele instituțiilor de
apărare. La Summit-ul din Țara Galilor a fost convenit un pachet de consolidare
a capacității de apărare, iar la Chișinău a fost înființat un birou de legătură cu
NATO la sfârșitul anului 2017.

42
S-ar putea face mai mult pentru a spori securitatea în regiune?
NATO are o influență politică din cele 29 de state membre și cele mai avansate
capacități de apărare la dispoziția sa pentru apărarea colectivă a fiecăruia dintre
membrii săi. Acordă sprijin politic partenerilor săi, precum și ajutor la
construirea instituțiilor solide de apărare care să genereze capacitatea de a-și
proteja suveranitatea națională.
Totuși, NATO are anumite limitări. În special, se dovedește dificil să se
adapteze și să răspundă la tactici și amenințări hibride, analizând în detaliu
operațiunile dăunatoare rusești. Astfel de activități se află la marginea
războiului tradițional, dar încă în afara domeniului de apărare. Prin urmare, este
responsabilitatea fiecărei națiuni să-și dezvolte rezistența instituțională și socială
pentru a contracara astfel de tactici.
Totuși, NATO are un partener natural care poate aduce o valoare
adăugată mult abordării tuturor provocărilor menționate mai sus - Uniunea
Europeană. Douăzeci și doi de aliați NATO sunt, de asemenea, membri ai
Uniunii Europene. Așadar, este firesc ca ambele organizații să lucreze împreună
pentru a promova dezvoltarea regiunii Mării Negre și să abordeze provocările
sale de securitate. Într-adevăr, cele două organizații au convenit să consolideze
cooperarea în lumina provocărilor comune către est și sud, inclusiv combaterea
amenințărilor hibride, îmbunătățirea rezistenței, consolidarea capacității de
apărare, apărarea cibernetică, securitatea maritimă și exerciții. În special,
Uniunea Europeană poate adăuga valoare prin promovarea democrației și a
bunei guvernări - acesta este fundamentul de bază pentru a obține o stabilitate
durabilă și pe termen lung în regiunea Mării Negre.
În urmă cu jumătate de secol, după conflictele de la Berlin și Cuba, un
nou termen de artă a intrat în vogă: „gestionarea crizelor”. Secretarul american
al Apărării, Robert McNamara, a fost chiar citat că a declarat că gestionarea
crizelor a preluat strategia. O mică literatură a fost dedicată acestui subiect. În
câteva privințe, termenul și temele cheie pe care le-a invocat, au stat în spatele
unei mari dezbateri privind politica de securitate pentru restul Războiului Rece.
”Termenul de „criză” provine dintr-un cuvânt grecesc care indică
alegerea sau decizia și a ajuns să se refere la momentul de transformare al unei
boli. Criza a fost momentul în care febra a atins un maxim și pacientul urma să
se înrăutățească sau să fie mult mai bine. Este momentul marcat în mod obișnuit
în dramele TV de pacienți deliranți, asistente medicale îngrijitoare, rude
anxioase și o mulțime de pete de frunze de transpirație cu bureți reci.” 23 Ideea
unei crize internaționale are același sentiment de stres și de urgență. Înseamnă
că un conflict a atins cel mai înalt nivel al unui conflict, în mod normal,
deoarece o parte a luat o inițiativă îndrăzneață, dar provocatoare. În momentul
crizei, un conflict mare, de lungă durată, este pe cale să fie rezolvat, fie prin
diplomație de ultimă oră, fie prin forță.
23
Coral Bell, Conventions of Crisis: A Study in Diplomatic Management (Oxford: Oxford University Press,
1971);

43
”Drama provine dintr-un termen limită, întărit poate de un ultimatum și
de o atenție intensă a mass-media. Pe canalele de știri, momentul este de obicei
marcat de nopți târzii pe coridoarele puterii, vârfuri de urgență și ședințe
tensionate ale Consiliului de Securitate ale Națiunilor Unite, rămânând în alertă
pentru mobilizări și mișcări militare.”24
Liderii marilor puteri ar trebui să arate că au temperamentul și caracterul
unei crize. O hotărâre fermă și calmă trebuie înfățișată de fiecare dată. Acesta a
fost scopul celebrei provocări a lui Hillary Clinton pentru candidatul Barack
Obama în 2008 în ceea ce privește modul în care va face față când „este ora 3
a.m. și copiii dvs. sunt în siguranță și adormiți. Dar există un telefon în Casa
Albă și sună. Ceva se întâmplă în lume.” Aceste cuvinte au fost amintite la
începutul crizei Ucrainei, la sfârșitul lunii februarie 2014, când o mișcare
îndrăzneață a președintelui Vladimir Putin al Rusiei a apărut pentru a prinde
Statele Unite și aliații săi NATO nepregătiți și luptând pentru un răspuns. Prin
anexarea Crimeei, pe baza semnificației sale militare și a compoziției etnice,
Rusia a reînviat unele dintre preocupările clasice ale securității europene.
Obama a apăsat butonul „reset” pentru relațiile cu Rusia când a devenit
președinte în 2009. În această privință, criza a reprezentat o agitație geopolitică
accentuată, o amintire că puterea dură nu dispare niciodată și că, oricât de mult
ne-am dori să nu fie așa, rolul forței rămâne formidabil când vine vorba de
stabilirea granițelor și schimbarea regimurilor. S-a făcut chiar o referire inutilă
la armele nucleare. Cu toate acestea, această criză a fost și despre presupusa
„putere moale” a Uniunii Europene și capacitatea acesteia de a modela
structurile politice și economice ale statelor post-comuniste. Această criză s-a
produs la intersecția dintre geoeconomie și geopolitică și aici s-a constatat că
există unele diferențe vitale față de epoca Războiului Rece.
Originile sale ar putea fi urmărite de peocuparea de a atrage țări care au
fost cândva parte din Uniunea Sovietică în sfera de influență occidentală și o
încercare rusească de a rezista asta prin formarea unei Uniuni Vamale
Eurasiene. Când președintele Victor Ianukovici ”s-a abătut de la UE în
noiembrie și de la Rusia, luna următoare, atrasă de un împrumut de 15 miliarde
de dolari și de aprovizionare cu energie ieftină, a declanșat o reacție publică
accentuată, care a dus la ocuparea lui Maidan Nezalezhnosti (Piața
Independenței), astfel dând revoluției numele său, „Euromaidan”.”25
În ciuda încercării Uniunii Europene și a Rusiei de a intermedia un acord
între guvern și opoziție, președintele Ianukovici a fugit în Rusia la 24 februarie.
A fost instalat un guvern de tranziție, pe care Rusia l-a condamnat drept ilegal și
extremist. La 27 februarie, forțele speciale ruse s-au combinat cu activiști locali
pentru a prelua instituțiile guvernamentale din Crimeea, precum și Sevastopol,
casa flotei rusești din Marea Neagră. La 18 martie, au fost anexate Rusiei.
24
Ibidem;
25
See Phil Williams, Crisis Management: Confrontation and Diplomacy in the Nuclear Age (London: Martin
Robertson, 1976);

44
Acesta nu a fost însă sfârșitul crizei, deoarece au existat apoi o serie de
măsuri deliberate de către Rusia, din nou cu sprijin local, pentru destabilizarea
Ucrainei, în mare parte prin preluarea clădirilor guvernamentale din principalele
orașe din estul Ucrainei. ”Între timp, s-a menținut o capacitate militară
substanțială în cealaltă parte a graniței, gata să invadeze. În plus, s-au depus
eforturi pentru destabilizarea suplimentară a unei economii deja instabile prin
embargouri la export și amenințări la aprovizionarea cu gaz.”26
Pentru a adăuga simțul unei crize în curs de dezvoltare, au existat și
amenințări la adresa Moldovei și, în principiu, Belarus și Kazahstan ar putea
intra în joc și din cauza minorităților ruse pe teritoriile lor. Astfel, au existat
semințele de o amploare mai mare, cu efecte imediate în zona fostei Uniuni
Sovietice, dar care se extind dincolo de granițe.
În acest studiu de caz, voi descrie mai întâi principiile de bază ale
gestionării crizelor dezvoltate în timpul Războiului Rece. Apoi voi avea în
vedere originile crizei din Ucraina, înainte de a încerca să aplic aceste principii
ale managementului său din primăvara anului 2014. Managementul crizelor se
bazează, până la urmă, pe definirea intereselor de bază și a riscurilor pentru care
un stat este pregătit să aleagă să-i apere. Într-o primă fază, criza asupra Ucrainei
a vizat identitatea propriei țări și direcția aleasă în politica economică și externă.
Aceste alegeri și modul în care au fost făcute au dus ca această situație să
fie mult mai tensionată pentru Rusia decât pentru SUA și aliații săi europeni,
provocând proiectul președintelui Putin pentru crearea unei Uniuni Eurasiatice
care ar putea oferi o compensație pentru pierderea de Uniunea Sovietica.
Răspunsul occidental a reflectat faptul că Ucraina nu a fost un interes
esențial. Ceea ce a contat, totuși, a fost un model de comportament rus care
amenința că nu va înlătura nu numai Ucraina, ci întreaga regiune, inclusiv
membrii NATO. ”Acest lucru a necesitat reafirmarea beneficiilor alianței pentru
acești membri și atragerea atenției Moscovei asupra costurilor potențiale ale
continuării cu o campanie de „distragere, înșelăciune și destabilizare” împotriva
Ucrainei.”27 Principalele costuri de care trebuie să facă față Rusia nu constau în
presiunea militară compensatoare de NATO, dar în pierderea oricărei
perspective a Ucrainei de aderare la o Uniune Eurasiatică, împreună cu
potențialul său relansare economică în asociere cu UE și, mai imediat, o
deteriorare accentuată a poziției economice proprii a Rusiei.
Provocarea de bază a gestionării crizelor este protejarea intereselor de
bază evitând totodată războiul major. În lexicul Războiului Rece, conceptul a
avut câteva conexiuni cu „diplomația coercitivă”. Acest concept se referă la
utilizarea amenințărilor pentru a convinge un adversar să schimbe politicile, fie
sub formă de descurajare, astfel încât nu se face o mișcare agresivă, sau prin
excelență, pentru a inversa o mișcare agresivă care a fost făcută.

26
Ibidem;
27
http://thecaucus.blogs.nytimes.com/2008/02/29/clintons-national-security-ad., accesat la 24.05.2020;

45
”Astfel, descurajarea spune „nu anexa Crimeea sau altceva”, în timp ce
excelența spune „trebuie să eliberați Crimeea de la anexare sau altceva”.” 28
Determinarea funcționează cel mai bine atunci când este stabilită în loc cu mult
înainte de a izbucni o criză, în timp ce excelența tinde să intre în joc în timpul
unei crize, deși în circumstanțe în care poate reuși doar cu o putere copleșitoare,
din cauza măsurii în care un oponent compatibil va suferi o pierdere de față. În
schimb, descurajarea ar trebui să fie mai ușoară. Adversarul, dacă este
descurajat, poate nega întotdeauna faptul că orice act agresiv a fost avut în
vedere.
Arta diplomației coercitive constă în construirea amenințărilor, care pot
implica fapte, precum și cuvinte, care își ating efectele politice fără a fi puse în
aplicare. Cei care folosesc amenințări trebuie să țină seama de modul în care
mișcările greșite și limbajul necorespunzător ar putea fi inflamator și
contraproductiv. Obținerea efectului dorit poate necesita induceri și
compromisuri care pot fi obținute doar prin negocieri directe. Prin urmare,
gestionarea crizelor poate implica o diplomație coercitivă, dar necesită o
înțelegere accentuată a limitelor sale, deoarece amenințările nu pot fi primite
sau acționate așa cum se dorește.
Cel mai toxic termen folosit odată pentru a descrie gestionarea crizelor a
fost „brinkmanship”. Originile sale pot fi relatate de secretarul de stat american,
John Foster Dulles, care în 1956 a remarcat că „capacitatea de a ajunge în prag
fără a intra în război este arta necesară. Dacă nu îl poți stăpâni, inevitabil te duci
în război. Dacă încercați să fugiți de ea, dacă vă temeți să treceți în prag, sunteți
pierduți. ”29 În continuare, democrații au vorbit despre răsfăț pentru a transmite
nechibzuința politicii externe a lui Dulles. Guvernele nu au dorit de fapt, să
treacă peste, dar crearea impresiei că ar putea totuși face acest lucru ar putea
risca fie incredibilitate, fie dezastru neintenționat. Acest lucru a condus la
caracterizări ale crizelor ulterioare din Războiul Rece în termenii unui joc de
puteri.
Din Cuba a venit o altă perspectivă, contrară. Aceasta a fost nevoia de a
oferi unui adversar un dispozitiv de salvare care să-i ajute să se îndepărteze.
Aceasta este ceea ce s-a spus că președintele american John F. Kennedy a făcut
cu premierul sovietic Nikita Hrușciov. Dificultatea cu această noțiune a fost că
depindea de identificarea unei caracteristici a crizei care a fost vitală pentru
adversar, dar nu pentru voi. Cu un gest banal niciun individ nu va fi salvată.
Aceasta a subliniat importanța clarității cu privire la interesele de bază și
capacitatea de a le distinge de preocupările mai periferice pe parcursul oricărei
negocieri. Astfel, în cazul Berlinului, SUA s-au angajat, în principiu, să păstreze
Berlinul ca un oraș deschis. În practică, totuși, Kennedy a acceptat că interesul
de bază este Berlinul de Vest. Montarea Zidului Berlinului din august 1961 a
28
Ibidem;
29
http://www.whitehouse.gov/the-press-office/remarks-president-new-economicschool-graduation. , aceesat la
25.05.2020;

46
fost o lovitură pentru cauza reîntregirii germane și a est-germanilor, dar a
dezamorsat criza. În mod similar, în octombrie 1962, Kennedy știa că trebuie să
vadă rachete sovietice ieșind din Cuba, dar nu s-a deranjat să-și acorde dreptul
de a invada Cuba și era, de asemenea, pregătit să abandoneze rachetele
americane în Turcia.
Această problemă a fost poziția aliaților. O alianță în timp de pace, cum
ar fi NATO, a redus descurajarea, reamintind Moscovei că agresiunea împotriva
unuia presupunea preluarea tuturor. Aceasta a cerut asigurări constante din
partea SUA, cerință care continuă până în zilele noastre. În perioadele de calm
relativ, acest lucru ar putea fi obținut prin comunicate de rutină și retorică
reconfortantă.
Această poziție ar putea fi testată în curând în perioade de criză, nu doar
pentru că aliații au devenit mai necesari, ci și pentru că de multe ori nu erau de
acord între ei. Criza cubaneză a fost neobișnuită, deoarece a fost vorba despre o
amenințare directă și strânsă pentru SUA, deși, chiar și atunci, atât la originea,
cât și la rezoluția sa, a fost legată de securitatea europeană. Rolul internațional
al SUA reprezintă faptul că crizele sale au avut tendința de a se roti în jurul
angajamentelor sale față de aliați și a priorităților de politică externă pe care le
reflectă.
În plus, elementele militare trebuiau să fie ținute sub control strict.
Aceștia ar putea servi diplomația, dar nu ar trebui să-și forțeze ritmul. Aceasta a
fost lecția din 1914, când calendarul exigent al ofensivei germane a devenit un
factor de destabilizare grav. Perspectiva temătoare a unui echivalent nuclear,
întrucât SUA și Uniunea Sovietică s-au întrebat despre capacitatea reciprocă de
a efectua o primă grevă preventivă, a dus la ideea „stabilității crizei” ca obiectiv
principal al controlului armelor.
Pentru o adevărată stabilitate a crizei, nu ar putea exista avantaje de
durată în lansarea unui atac surpriză, deci nu va fi nevoie să ne gândim la război
și nu va fi timp de deliberare sau negociere. În legătură cu aceasta a fost
necesitatea forțelor armate disciplinate, astfel încât nici măcar cea mai mică
unitate nu s-ar implica într-un incident care ar putea declanșa ceva mai larg și
mai periculos. După cum a observat Kennedy când un U-2 s-a rătăcit în spațiul
aerian sovietic în timpul crizei rachetelor, „există întotdeauna un sonofabitch
care nu primește cuvântul.”30 Evitarea escaladării prin inadvertență a necesitat,
de asemenea, continuarea comunicărilor și a activității diplomatice în timpul
unei crize, fie prin intermediari, întâlniri la nivel de ministru de externe sau
conversații directe între lideri. Criza rachetelor a dus direct la înființarea liniei
de hotar Washington-Moscova.
În cele din urmă, în timp ce crizele au implicat mize mari și puțin timp,
conduita lor ar putea avea un impact pe termen lung. Nu numai că problemele
majore ar putea fi „soluționate” într-un fel sau altul - astfel, crizele de la
30
http://www.themoscowtimes.com/news/article/russia-could-turn-us-into-radioactiveashes-state-tv-anchor-
says/496253.html., accesat la 25.05.2020;

47
începutul anilor 1960 au redus probabilitatea ca fie Berlinul de Vest, fie Cuba să
fie confiscate cu forța - dar au creat și jurisprudența pentru crize ulterioare. Mai
general, evenimentele memorabile au modelat gândirea viitoare asupra crizelor
și au oferit precedentele la care guvernele s-au întors atunci când încearcă să-și
raționalizeze deciziile sau să demonstreze că adversarii respectau duble
standarde.
Din aceasta, am putea spune că arta gestionării crizelor implică o
apreciere a: intereselor de bază, inclusiv a aliaților și adversarilor; modul în care
adversarul ar putea fi convins să nu escaladeze mai departe și, dacă este posibil,
să dea înapoi; riscuri de escaladare accidentală; posibilitățile și limitele
instrumentelor coercitive; importanța comunicărilor regulate cu adversarii și
aliații; și implicațiile pe termen lung ale măsurilor pe termen scurt.
O conștientizare a acestor probleme a fost luat în evidență în timpul crizei
asupra Ucrainei. Capitalele occidentale au căutat să sune hotărât fără să fie
imprudente. Toți doreau să sune rezonabil, chiar și în cazul amenințărilor.
Conversațiile la nivel înalt au continuat cu apeluri între capitalele naționale,
sesiuni de urgență ale organizațiilor internaționale și întâlniri față în față. În
realitate, capitalele occidentale au apreciat curând că în primă instanță nu au
fost făcute prea multe lucruri pentru a inversa anexarea Crimeei, astfel că
accentul a fost pus pe prevenirea unor provocări suplimentare pentru stabilitatea
și suveranitatea ucraineană, precum și pentru celelalte state vulnerabile, în
special Moldova.
Mulți critici au dat până acum țărilor occidentale note slabe pentru
gestionarea crizei lor asupra Ucrainei. Trebuie pus la îndoială dacă democrațiile
liberale pot fi vreodată adepte atunci când încearcă să țină pasul cu
evenimentele în mișcare rapidă. Este în natura lor să fie distras, pervers și risc
superficial atunci când evaluează situațiile în curs de dezvoltare, și apoi să pară
în pierdere atunci când sunt surprinși. Guvernele autocratice au un avantaj
natural, în special atunci când execută o mișcare dramatică pentru care au toate
capacitățile la locul lor.
În acest caz, acuzațiile îndreptate împotriva președintelui Obama au fost
descrise ca nereușind să aprecieze logica dezvoltării autoritarismului
președintelui Putin și a asertivității sale, atât acasă, cât și în „aproape de
străinătate” din Rusia, în timp ce ușurează calculul riscului, ezitând în pragul
luării unei poziții puternice după utilizarea de către Siria a armelor chimice,
apoi căutând rute diplomatice de ieșire asupra Iranului. Răspunsul occidental la
anexarea Crimeei a fost considerat drept slab. Din cealaltă direcție, Occidentul a
fost criticat pentru că nu a reușit să acorde atenția adecvată implicațiilor depline
ale ceea ce se întâmplă la Kiev în februarie 2014 și pentru susținerea a ceea ce a
fost, până la urmă, o acaparare a puterii antidemocratice.
În spatele acestor critici erau ipoteze cu privire la intențiile președintelui
Putin și la calitățile sale de manager de criză. A fost anexarea Crimeei un act de
agresiune de sine stătător sau doar primul dintr-o secvență, cu părți din estul

48
Ucrainei la rând? Mișcarea a fost privită în mod esențial în apărare, reflectând
un sentiment de insecuritate față de o amenințare occidentală sau o afirmație de
putere, reflectând un sentiment de slăbiciune occidentală? Problema de bază, de
a folosi un cuvânt mult angajat, a fost modul de „descarcerare” a crizei și apoi
stabilizarea situației, și care s-a dovedit că a ieșit în top.
Crizele izbucnesc pe liniile de eroare ale sistemului internațional. Aceste
linii de eroare sunt în mod normal cunoscute, dar sensul și impactul lor se
schimbă în timp în funcție de evoluțiile din statele particulare implicate și, mai
pe larg, în relațiile internaționale. Liniile de eroare din Europa Centrală și de Est
pot fi în mare parte legate de imperiile austro-ungare, otomane și ruse, de
declinul și căderea acestora. Un fel de criză distinctivă a apărut în această
regiune după Războiul Rece, deși, din punct de vedere vital, a reflectat
conflictele care au tulburat de mult Europa. În acest fel, Ucraina exemplifică
multe probleme familiare, cu granițe care nu au fost niciodată stabilite cu
adevărat și o populație care nu este omogenă. Multe state din Europa Centrală și
de Est includ mai multe națiuni (reflectate în limbă sau etnie), la fel cum
națiunile tind să se regăsească în mai multe state. Această relație complexă între
teritoriul suveran și identitatea națională a generat o serie de crize, de multe ori
statele membre multinaționale au fost presate pentru a permite secesiunile.
Pe măsură ce Războiul Rece s-a încheiat, Occidentul s-a lipit de faptul că
vechile granițe trebuie respectate, inițial din cauza îngrijorărilor cu privire la
consecințele despărțirii Uniunii Sovietice. În cele din urmă, forțele centrifugale
aflate în lucru în statele în care vechea comandă era complet discreditată s-au
dovedit a fi prea puternice. Pe lângă Uniunea Sovietică, acest lucru ar putea fi
observat în „divorțul de catifea” al Republicii Cehe și Slovaciei și, cu atât mai
dureros, la destrămarea Iugoslaviei.
Una dintre cele mai importante crize generate de acest proces a fost cea a
Kosovo din 1999. Aceasta a fost determinată de încăpățânarea Serbiei de a ține
provincia Kosovo, în parte prin încurajarea unui exod în masă a kosovarilor
către statele vecine. După o pornire tentativă, NATO a organizat o campanie
aeriană susținută care a inclus atacuri asupra țintelor din Belgrad. În cele din
urmă, Serbia a capitulat și refugiații au fost lăsați acasă. Această criză a introdus
noi motive de intervenție, bazate pe atenuarea stresului umanitar și protejarea
minorităților vulnerabile. Acesta a calificat principiul neinterferenței în afacerile
interne, a ridicat principiul autodeterminării și a redus funcția Consiliului de
Securitate, pentru că amenințarea unui veto rus a însemnat că nu i s-a solicitat
autorizarea acestei utilizări a forței armate.
Acesta a fost un moment cheie în dezamăgirea Rusiei cu acordurile de
securitate post-război rece, în special în contextul restructurării mai largi a
sistemului de stat european, care începuse deja și a dus la aderarea multor state
post-comuniste la NATO și apoi la UE. ”Acest lucru a fost în mare parte
benefic pentru aceste țări, din punct de vedere al guvernanței și economiei,
precum și al securității, dar a fost privit de la Moscova cu neînțelegeri din ce în

49
ce mai mari. Se susține în mod regulat că NATO a promis în 1990 să nu accepte
țările Europei Centrale și de Est în Alianță și apoi să se renunțe. De fapt, nu s-au
făcut angajamente formale în ceea ce privește extinderea viitoare. Problema
dominantă din 1990 a fost dacă o alianță unită ar fi NATO.” 31 Întrebarea mai
largă nu a fost pusă până când expansiunea a început cu seriozitate în 1997, și
cu atât mai mult cu adăugarea statelor baltice, foști membri ai Uniunii Sovietice.
Au fost recunoscute potențialele neliniști rusești în această dezvoltare.
Inițial, NATO a încercat să răspundă cerințelor de asociere mai strânsă prin
dispozitive precum Parteneriatul pentru Pace, dar acest lucru a fost insuficient
pentru a satisface foștii sateliți sovietici care erau nerăbdători să poată fi
împăcați din nou fără protecția alianței. În compensație pentru acceptarea sa
generală, Rusiei i s-au oferit oportunități privilegiate de consultare pe măsură ce
problemele de securitate se dezvoltau. De asemenea, a fost atras în organisme
internaționale la nivel înalt, astfel încât Grupul celor șapte națiuni industrializate
de frunte a devenit Grupul celor opt. Acest lucru a făcut puțin pentru a aborda
iritația crescândă a președintelui Putin. Într-un discurs adresat unei audiențe în
mare parte NATO în 2007, el a descris extinderea Alianței drept „o provocare
serioasă care reduce nivelul încrederii reciproce”.32
Până în acest moment, anxietatea sa cu privire la implicațiile pătrunderii
occidentale în vechea Uniune Sovietică a fost confirmată de Revoluția
Trandafirilor din Georgia, în 2003, și Revoluția portocalie din Ucraina din 2004
(urmată mai puțin convingător de Revoluția Lalelelor din 2005 în Kirgazistan),
când guvernele nepopulare și corupte au cedat cererilor populare și protestelor
stradale. Putin a fost profund tulburat de posibilitatea ca aceste revoluții de
culoare să fie imitate în Rusia. Acesta a fost un factor cheie în transformarea
autoritară puternică a abordării sale în politica internă, cu încercări de a
marginaliza și expulza politicienii de opoziție și de a submina ONG-urile. Unul
dintre primele sale răspunsuri a fost să înceapă să se prăpădească de ONG-urile
cu finanțare de peste mări. Aceasta a însemnat, a indicat el, că nu sunt „în
favoarea intereselor reale ale oamenilor”.33
Îngrijorarea cu privire la o potențială contagiune din partea acestor
revoluții de culoare a fost combinată cu o responsabilitate declarată pentru
minoritățile ruse care au fost lăsate blocate pe măsură ce granițele Rusiei s-au
contractat în 1991. Aceasta s-a manifestat sub formă de intervenții în sprijinul
entităților despărțitoare cu Transnistrul, o fâșie de pământ la granița Moldovei
cu Ucraina, care a luptat pentru secesiune în 1992. O parte din precedent a fost
că aceasta a implicat miliții pro-ruse care preiau clădirile guvernamentale.
Acordul de încetare a focului a lăsat teritoriul în mod eficient sub controlul rus
și cu o garnizoană a trupelor ruse. În același timp, Osetia de Sud s-a declarat

31
http://www.state.gov/secretary/remarks/2014/03/223523.htm., accesat la 25.05.2020;
32
Ibidem;
33
Ibidem;

50
independentă de Georgia. Încercarea guvernului georgian de a restabili controlul
a avut ca rezultat războaiele din 1991–92, 2004 și, cel mai grav, august 2008.
Acest ultim conflict a implicat provocări ale Osetiei de Sud și o ofensivă
militară a Georgiei pentru a recupera teritoriul ca răspuns, și a încheiat cu
forțele osetiene de sud, asistate în mare măsură de ruși, obținând controlul
deplin. A existat un model similar cu Abhazia: un război împotriva Georgiei în
1992 - 93, pe care Georgienii l-au pierdut; încercarea de a rezolva conflictul, cu
acorduri de încetare a focului; Forțele de monitorizare ale ONU; și o operațiune
de menținere a păcii dominată de Rusia. Toate acestea s-au destrămat atunci
când conflictul din Osetia de Sud a izbucnit în august 2008. Rușii au profitat de
ocazie pentru a recunoaște Abhazia. Totuși, Rusia nu a reușit să-i determine pe
alții să-și împărtășească recunoașterea acestor entități secesioniste. I s-au
alăturat doar Nicaragua, Venezuela, Nauru și Tuvalu.
Era semnificativ faptul că NATO, în aprilie 2008, a vorbit recent despre
aderarea Georgiei (și ucrainene) la Alianță. Acest lucru a fost provocator pentru
Moscova și a încurajat Georgia să fie îndrăzneață într-un mod pe care țările
NATO nu le-ar putea sprijini. Acest lucru a subliniat problema NATO. Țările
din apropierea Rusiei au avut motive să se simtă nesigure: atragerea lor către
Alianță ar putea deveni mai mult decât un gest pozitiv și risca să se implice în
conflicte directe. Pentru cei care erau deja membri ai NATO, beneficiile erau
clare.
După intențiile de la sfârșitul lunii aprilie 2007 despre îndepărtarea unui
monument de război sovietic din centrul Tallinn, capitala Estoniei, au fost
revoltate de către membrii marii populații etnico-ruse a țării. Pe măsură ce
temperamentele au scăpat, Germania a intermediat un armistițiu. Rusia și-a
făcut cunoscute părerile printr-un atac cibernetic prelungit asupra Estoniei, care
a atins un maxim la 9 mai, aniversarea înfrângerii Germaniei în 1945, vizând
site-urile web ale guvernului, agențiile de știri și băncile mari. În 2006 și 2009,
Rusia arătase cum ar putea exercita o altă formă de putere: au fost cauzate
cumpărătorilor europeni de gaz rusesc atunci când livrările au fost întrerupte
conductelor prin Ucraina, ca urmare a disputelor privind plățile. Aceste cazuri
au arătat cum Moscova explora mijloacele coercitive care au oprit forța armată.
Prin urmare, până în 2009, Rusia și-a creat propriile precedente și s-a
bazat și pe ceea ce considera a fi precedentele create de NATO, în special în
Kosovo. Era evident că Moscova a considerat că avea dreptul să intervină în
treburile foștilor membri ai Uniunii Sovietice. Principala amenințare la adresa
influenței sale a fost considerată ca provenind la fel de mult de la UE ca NATO.
Amenințarea a venit din cauză că UE, mai mult decât Rusia, a oferit țărilor post-
comuniste posibilitatea unui efect economic de transformare.
Comparațiile dintre Polonia și Ucraina sunt instructive, deoarece ambele
s-au dezvoltat în moduri similare sub stăpânirea comunistă. Soarta lor de atunci
a fost sălbatic divergentă. Între 1990 și 2012, economia Ucrainei s-a redus cu
peste 30%, în timp ce Polonia a dublat dimensiunile, astfel încât veniturile

51
polonezilor pe cap de locuitor au fost de cinci ori mai mari decât ale
ucrainenilor26. asocierea cu UE a oferit o cale spre prosperitate pe care probabil
că nu o găseau în altă parte.
Țările UE / NATO cele mai apropiate de Rusia, toate cu experiență de a
se afla în sfera de influență sovietică, au început, după atacul asupra Georgiei,
să caute modalități de a-i ajuta pe cei care încă nu trebuiau să se alăture
instituțiilor occidentale, dar au fost clar atenți de presiunea rusă . Răspunsul a
fost o inițiativă cunoscută sub numele de Parteneriatul estic, care urma să
includă Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova și Ucraina.27
Aceasta a fost marcată de un summit la Praga, în vara lui 2009, și apoi de unul
la Varșovia, în septembrie 2011. Obiectivul a fost descris ca „construirea unei
zone comune a democrației, prosperitate, stabilitate și interacțiuni și schimburi
sporite”34. Au fost necesare reforme politice și socio-economice importante ale
țărilor partenere. Dacă ar putea fi realizate, atunci perspectiva ar fi una de
„integrare economică progresivă pe piața internă a UE și, prin urmare, crearea
unei zone economice între UE și țările partenere”.
Din start, această inițiativă a fost denunțată de Rusia ca o încercare de
extindere a sferei de influență a UE în vecinătatea sa. La 18 noiembrie 2011, nu
la mult timp după summitul de la Varșovia, Rusia a anunțat un acord cu
Kazahstanul și Belarusul (care din cauza înregistrării sale în domeniul
drepturilor omului era ceva mai vechi în Parteneriatul estic) pentru a înființa o
Uniune Vamală Eurasiatică până în 2015. Aceasta trebuia să imite UE în
termeni de a începe ca uniune vamală și apoi a deveni ceva mai mult, o entitate
supranațională (deși evident cu Rusia dominantă), care va reuni economii,
sisteme juridice, servicii vamale și chiar capacități militare pentru a rivaliza cu
UE, SUA și China.
Indiferent dacă această aspirație a fost sau nu realistă, nu este greu să-i
vezi atracțiile pentru președintele Putin. Eforturile sale de a moderniza
economia rusă, astfel încât să poată interacționa mai eficient cu Occidentul au
eșuat. Valoarea ridicată a prețurilor la petrol și gaze a condus la puține avantaje
de durată, iar perspectiva economiei ruse a fost un progres progresiv. Pentru un
lider care a văzut prăbușirea Uniunii Sovietice ca o calamitate, aceasta a fost
singura șansă de a începe o reconstrucție parțială, chiar dacă a însemnat să
interacționeze în mare măsură cu economii cu patologii similare cu cele ale
Rusiei.
La aceasta s-a adăugat nemulțumirea la care s-a remarcat la sfârșitul
anului 2011, când a devenit evident că, în calitate de prim-ministru, a
intenționat să schimbe din nou poziții cu președintele Dmitry Medvedev și
hotărârea sa ulterioară de a consolida aparatul de stat. În acest context, Uniunea
Vamală pare aproape ultima posibilitate de a oferi un context suficient de
substanțial pentru exercitarea puterii rusești.
34
http://www.washingtonpost.com/opinions/marc-thiessen-obamas-weakness-emboldens-
putin/2014/03/03/28def926-a2e2-11e3-84d4-e59b1709222c_story.html., accesat la 25.05.2020;

52
Problema președintelui Putin a fost că includerea numai a statelor Belarus
și Kazahstan nu ar fi suficientă. Din cauza sprijinului rusesc pentru separatiștii
susținuți de americani în Nagorno-Karabakh, Azerbaidjan a fost o cauză
pierdută, la fel ca și Georgia. Țările cu adevărat în joc au fost Armenia,
Moldova și Ucraina. Cu toate acestea, în următoarea serie din Summit-urile
Parteneriatului Estic, programată la Praga în noiembrie 2013, aceste țări ar fi
invitate să semneze Acorduri de asociere cu comerțul care acoperă UE, ceea ce
ar putea împiedica aderarea la Uniunea Vamală. Acest lucru explică de ce
Ucraina a ajuns să conteze atât de mult pentru președintele Putin. Mai mare
decât alte țări din Europa Centrală și de Est și o parte din trecutul rusesc,
Ucraina a fost văzută la Moscova drept blocul esențial în construcția Uniunii
Vamale.
Prima cerință a fost de a împiedica Armenia, Moldova și Ucraina să
alunece în sfera occidentală. În august 2013, ziarul ucrainean Zerkalo Nedeli a
publicat un document care intenționa să descrie modul în care Rusia ar putea
influența alegerea Kievului și să-l forțeze să se îndepărteze de UE și să se
întoarcă către Uniunea Vamală. Acest lucru a discutat despre influențarea
atitudinilor mass-media, colaborarea cu oligarhii ucraineni și creșterea
dependenței economice de Rusia. La începutul lunii septembrie, Armenia a fost
convinsă, după ce președintele său s-a întâlnit cu președintele Putin la Moscova,
să abandoneze căutarea sa anterioară pentru un acord de asociere și să opteze în
locul Uniunii vamale. Datorită dependenței sale economice și de securitate de
Rusia, nu a fost în măsură să reziste.
În același timp, când Moldova a fost avertizată de Rusia să nu semneze
un Acord de asociere, existau referințe la poziția contestată a Transnistriei.
Strategia a reușit doar pe jumătate: Moldova a semnat cu UE la Vilnius, dar nu
și Ucraina. Președintele Ianukovici nu a semnat. În decembrie 2013, el a semnat
în schimb un acord pentru un împrumut de 15 miliarde de dolari din partea
Rusiei pentru a salva economia care se luptă cu Ucraina, împreună cu un acord
privind prețurile ieftine ale gazelor naturale.
Acest lucru a declanșat actuala criză, deoarece pentru ucraineni era
evident că aceasta reprezenta o înclinare oficială profundă și posibil decisivă
departe de UE și spre Rusia. Au existat proteste populare acerbe, pe care
președintele Ianukovici le-a gestionat prost, alternând cald și rece: în primul
rând, cu o încercare de a introduce măsuri autoritare, apoi în căutarea unui
compromis, urmate de împușcături și, în sfârșit, de o înțelegere rapidă, la 21
februarie, cu reprezentanții UE și Rusia sunt prezente (deși acestea din urmă nu
au susținut acordul).
Până în acest moment, sentimentul popular era împotriva președintelui și
el a fugit, lăsând în urmă dovezi ale averii uimitoare, alimentată de corupție.
Transferul de putere a fost neregulat și improvizat și a stabilit precedente în
ceea ce privește confiscarea clădirilor și amenajarea baricadelor ca mijloc de
constrângere a guvernului, dar nu complet extraconstituțional, deoarece

53
parlamentul încă funcționa. Noul guvern nu a fost ideal, dar a fost mai bun decât
s-ar fi putut aștepta dacă ar fi existat un vid complet de putere după zborul
președintelui.
”Poziția Moscovei a fost aceea că SUA și UE au cunoscut în răsturnarea
ilegală a președintelui Ianukovici, care a fost condus de elemente fasciste34.
Detaliile despre ceea ce s-a întâmplat de fapt la Kiev în perioada 20-24
februarie nu susțin aceste afirmații.”35 Cel mai păgubos act luat de parlamentul
ucrainean în urma zborului lui Ianukovici a fost votul pentru a face din limba
ucraineană limba unică de stat la toate nivelurile. Aceasta a provocat o reacție
adversă puternică în Crimeea și sudul și estul Ucrainei și a determinat proteste
stradale. Președintele interimar Oleksandr Turchynov a votat proiectul de lege
la 1 martie.
Adevărata sursă a furiei lui Putin a fost aceea că un nou guvern cu
orientare occidentală a reprezentat o înfrângere serioasă, posibil fatală ambițiilor
sale de lungă durată. Tot ceea ce s-a întâmplat după Ianukovici a fost orientat
spre recuperarea acestei poziții pierdute. Ideal ar fi ca toată Ucraina să se abată
de la UE și să se întoarcă spre Uniunea Vamală.
Poziția anterioară a fost să asigure că cel puțin nu este în măsură să adere
la UE, păstrând-o într-o stare de haos constant și incertitudine. Aceasta a
implicat încercarea de a face imposibilă organizarea alegerilor planificate pentru
25 mai 2014 de la Kiev, însoțită de cererile pentru o constituție mai federală,
care ar avea ca efect să permită regiunilor orientale rusești să blocheze o
asociere strânsă cu UE. Mai puțin clar este dacă formele de diplomație
coercitivă folosite de Putin pentru a submina noul guvern de la Kiev, care s-au
bazat pe utilizarea forțelor speciale și activiștilor locali pentru a stabili o
prezență ostilă guvernului central, în primul rând în Crimeea și apoi în estul
Ucrainei, au a reprezentat o formă de presiune care, în principiu, ar putea fi
oprită, în cazul în care cerințele politice sunt îndeplinite. Alternativa mai
înfricoșătoare este că aceste dinamici pot dezvolta o traiectorie proprie în afara
controlului fie al Kievului, fie al Moscovei, ceea ce poate duce la alegeri
periculoase pentru ambele.
Un conflict se poate produce din cauză că mișcările inițiale în Crimeea
erau destinate scopurilor coercitive și nu separatiste. În prima sa declarație,
Putin a spus că nu a anticipat anexarea Crimeei și că poate ar fi sperat la o
insurecție pro-rusă mult mai generalizată în estul Ucrainei. În acest moment, el
a obținut autoritatea Duma pentru a trimite mai întâi forțele de menținere a păcii
în Ucraina pentru a proteja minoritățile ruse. . La 16 martie, un referendum
organizat în grabă a susținut reintegrarea Crimeei în Federația Rusă. La 18
martie, Rusia a completat anexarea.
Afirmațiile despre grupurile ucrainene responsabile și lipsa lor de
legitimitate și, prin contrast, lauda determinării majorității rusești în Crimeea de
a se proteja de aceste elemente, au fost proeminente în discursul președintelui
35
Ibidem;

54
Putin privind anexarea Crimeei la 18 martie. El a făcut, de asemenea, referiri
atât la campania NATO din 1999 împotriva Serbiei, cât și la eventuala
independență a Kosovo pentru a demonstra dublele standarde ale Occidentului
în ceea ce privește dreptul internațional. Principala forță a analizei sale a fost
totuși să sublinieze modul în care evenimentele de la Kiev au făcut parte dintr-
un model. Revoluțiile culorilor au fost „controlate”.
Au făcut cei care au acționat în numele lor puțin bine, dar, în practică, au
fost „vizați împotriva Ucrainei și Rusiei și împotriva integrării euroasiatice”.
Confirmând că Rusia a acționat dintr-un sentiment de amenințare, a folosit o
metaforă înfiorătoare: „Rusia s-a găsit într-o poziție din care nu se putea retrage.
Dacă comprimați resortul până la limita sa, acesta se va repeta tare.
Problema cu care a rămas acum Putin a fost că, deși avea premiul de
consolare al Crimeei, ar fi putut foarte bine să piardă premiul mai mare din
restul Ucrainei. În consecință, la 6 aprilie, a început o nouă etapă, în timp ce
forțele speciale ruse care lucrează cu militanții locali au preluat clădiri
administrative și de poliție în aproximativ o duzină de orașe importante din estul
Ucrainei. Aceasta a urmat modelul Crimeei.
Aparent, guvernul ucrainean nu a putut face multe în legătură cu aceste
confiscări, eforturile sale de „combatere a terorismului” au început să curgă
curând. Numărul de militanți implicați, sporit de presupusele forțe speciale ruse
cunoscute sub numele de „oameni mici verzi”, din cauza uniformelor și a lipsei
de insemne, nu au fost mari, dar legătura dintre poliția locală slab plătită și, în
unele cazuri, simpatică poliție locală a însemnat că deseori a existat o mică
rezistență. Pentru un efect de descurajare adăugat, au existat, de asemenea,
avertismente de intervenție militară directă rusă într-un rol de „menținere a
păcii” în cazul unei ofensive ucrainene susținute. Aproximativ 40.000 de trupe
rusești au fost ținute în poziție, cu ocazia unor exerciții pentru a demonstra că
sunt gata să treacă granița.
Acesta a fost cu atât mai clar un exemplu de diplomație coercitivă, având
în vedere că Moscova și-a dat deja motive suficiente și autoritate pentru a
invada. Declarațiile ministrului rus de externe, Serghei Lavrov, au stabilit tonul,
cu denunțurile caracterului și ilegitimității guvernului de la Kiev, combinate cu
cererile pentru o structură foarte federală. Natura volatilă a situației ar putea
crea circumstanțe în care domenii precum Donetsk ar putea să fie ocupat de
forțe pro-ruse, dar poziția rusă nu ar mai fi la fel de puternică ca în Crimeea.
Putin a ținut deschisă opțiunea revanchistă făcând referire la „Novorossiya”,
teren cucerit de Rusia în anii 1700 și predat Republicii Socialiste Sovietice
ucrainene în 1922. În același timp, opțiunea separatistă a fost deschisă când a
fost proclamată Republica Populară Donețk la 7 aprilie.
În afară de posibilele îngrijorări cu privire la răspunsurile internaționale,
nu a existat nicio dovadă că cei care ocupă clădiri au fost susținuți activ de
secțiuni substanțiale ale populației locale, ceea ce a fost un contrast cu poziția
din Maidan. În unele zone, demonstrațiile pro-unitate au atras mulțimi

55
semnificative. Totuși, impresia generală a fost a unei populații care ar dori mai
multă autonomie față de Kiev, dar nu avea niciun interes să se alăture Rusiei.
Există deja probleme substanțiale în Crimeea, legate de emiterea
pașapoartelor, introducerea monedei ruse, schimbarea cadrelor legale,
menținerea magazinelor aprovizionate și o prăbușire generală a economiei
locale.
Moscova ar putea să se mângâie din pierderea evidentă (și admisă) a
Kievului asupra controlului asupra regiunilor Donețk și Luhansk, în speranța că
aceasta se va răspândi. Cu excepția cazului în care guvernul ar putea reafirma o
anumită autoritate, exista riscul capacității sale de a organiza alegeri la nivel
național și, pe termen lung, de a aduce venituri fiscale și de a reforma economia.
La începutul lunii mai, și-a reînviat campania „antiteroristă”, dar, în afară de a
demonstra că nu a abandonat regiunile, a fost greu de observat cum acest lucru
ar putea să-i distragă pe militanți și risca să-i atragă pe ruși mai departe.
Rezultatul cel mai bun ar fi să negocieze semnificația „mai mare autonomie”.
Acest lucru este puțin probabil să se întâmple în timp ce grupurile pro-ruse au
fost încă în măsură să își consolideze poziția și să mențină opțiunile separatiste
deschise.
Aceste evoluții au venit ca un șoc pentru țările occidentale, care nu au
fost pregătite. Până în februarie 2014, UE nu văzuse Ucraina drept un mare
premiu pentru care merita să depună eforturi extraordinare. După consecințele
dezamăgitoare ale Revoluției Portocalii, fusese prudent în relațiile sale cu
Kievul. Propunerile nefăcute din 2008 pentru Ucraina de a semna un plan de
acțiune pentru aderare la NATO au fost abandonate după intervenția rusă în
Georgia, iar politicienii ucraineni au evitat revizuirea ideii, chiar și după
pierderea Crimeei.
În timp ce UE s-a angajat mai activ cu Ucraina în urmărirea unui acord de
asociere, a fost de asemenea prudentă din cauza corupției cronice a Ucrainei, a
respectării limitate a statului de drept și a dezvoltării economice inegale. La
summit-ul de la Vilnius din noiembrie 2013 nu a fost semnat niciun acord de
asociere, în parte din cauza presiunii rusești, dar și din cauza preocupărilor UE
asupra statului de drept și a drepturilor omului, în special în detenția continuă a
fostului premier Iulia Timoșenko. Nu a existat nicio încercare de a se potrivi cu
termenii generoși ai împrumutului rus promis, probabil dintr-o judecată pe care
o va face puțin bine, având în vedere starea de bază a economiei politice a
Ucrainei.
Orice s-ar fi temut Putin, statele de conducere ale UE nu au văzut Ucraina
ca fiind un membru natural al UE din cauza cât de mult trebuia făcut pentru a
face țara într-un stat potrivit să se alăture. Niciodată nu au luat Uniunea Vamală
atât de în serios și, cu o imagine de sine ca o putere civilă moale, benignă, nu au
apreciat pe deplin cât de potențial amenințarea Parteneriatului estic ar putea
părea Moscovei. Parteneriatul a fost susținut de state cu o neîncredere profundă
față de Moscova, dar a fost acceptat de restul UE, fără a ține prea mult seama de

56
implicațiile sale depline sau de disponibilitatea de a accepta orice costuri
semnificative.
Aceasta a dat impresia că Ucraina a fost urmărită de doi pretinși. În
practică, în situațiile de la sfârșitul anului 2013, numai Rusia a fost pregătită să
salveze economia falimentată a Ucrainei și deci alegerea a fost mai puțin reală
decât au crezut manifestanții Maidan. Christine Lagarde, de la FMI, a menționat
că „fără linia de salvare se obține din Rusia ... Ucraina nu se îndrepta nicăieri” 36
44. În mod ironic, alegerea a dobândit o oarecare realitate, întrucât guvernul
președintelui Ianukovici a fost încetat și a apărut o criză în care UE a fost
obligată să ofere Ucraina sprijin mult mai substanțial și ar putea aștepta în mod
rezonabil mai multe reforme.
Deși Ucraina a fost acoperită de asigurările de securitate din partea țărilor
occidentale de frunte, nu s-a făcut referire la ele pe măsură ce criza sa dezvoltat.
Memorandumul de la Budapesta din decembrie 1994 privind asigurările de
securitate a fost un răspuns la prezența a aproape 2.000 de arme strategice și
2.500 de arme nucleare tactice pe teritoriul ucrainean după destrămarea Uniunii
Sovietice. Kiev a fost de acord cu demontarea acestor arme și a ratificat Tratatul
de neproliferare nucleară în schimbul unei declarații din partea Rusiei, SUA și
Regatului Unit că aceste puteri s-au angajat să extindă asigurările de securitate
în Ucraina.
Poziția anomală a Crimeei și baza flotei rusești de la Marea Neagră de la
Sevastopol a fost rezolvată în mod național în 1997 cu un „Tratat de prietenie,
cooperare și parteneriat între Ucraina și Federația Rusă”. Cele două țări au
convenit, în conformitate cu articolul 2, să „respecte reciproc integritatea
teritorială și să confirme inviolabilitatea frontierelor existente între ele”.
Acordurile au fost invocate de Kiev încă de la începutul crizei, dar în niciun caz.
Niciunia Națiuni nu va fi de mare folos, deoarece Moscova ar putea
exercita un veto ca membru permanent al Consiliului de Securitate, deși a oferit
un cadru în care să demonstreze izolarea Rusiei. Legitimitatea referendumului
organizat la 16 martie a fost contestată din punct de vedere al comportamentului
său, precum și al dreptului internațional. Intrarea Crimeei în Federația Rusă nu a
fost mai probabil să fie recunoscută de comunitatea internațională mai largă
decât a fost cazul Abhaziei și Osetiei de Sud.
În același timp, poziția Crimeei era anomală. Acesta a fost transferat din
Rusia în Ucraina ca urmare a unui gest oarecum chixotic al lui Hrușciov în
1954. În timp ce un referendum mai puțin grăbit și monitorizat corespunzător ar
fi produs un rezultat mult mai calificat, mutarea a avut un sprijin local
considerabil. în discuția diplomației coercitive, excelența este mai dificilă decât
descurajarea. Sancțiunile impuse ca urmare a anexării au semnalat
nemulțumirea într-un mod ușor punitiv și au fost direcționate în mare măsură
împotriva persoanelor fizice.
36
Jeanne L. Wilson, ‘Coloured Revolutions: The View from Moscow and Beijing’, Journal of Communist
Studies and Transition Politics, vol. 25, no. 2–3, 2009

57
Prin urmare, principalul efort occidental a fost de a descuraja și mai mult
agresiunea rusă. Astfel, în anunțarea sancțiunilor limitate, UE a observat că
orice alte măsuri ale Federației Ruse pentru destabilizarea situației din Ucraina
ar duce la consecințe suplimentare și de anvergură pentru relațiile într-o gamă
largă de zone economice între Uniunea Europeană și membrul său Statele, pe de
o parte, și Federația Rusă, pe de altă parte. Uniunea Europeană solicită Rusiei să
revină la dezvoltarea unui parteneriat strategic cu UE în loc să se izoleze în
continuare diplomatic și economic.
Ca răspuns la criză, întreaga cooperare cu Rusia a fost suspendată și s-au
făcut mișcări pentru creșterea încrederii în rândul membrilor Europei de Est,
inclusiv pregătirile pentru trimiterea mai multor soldați și echipamente pe
teritoriile lor și desfășurarea mai multor exerciții. Patrulele aeriene au fost
intensificate. statele baltice și o navă de război a SUA a fost trimisă în Marea
Neagră. Președintele Obama a precizat, în același timp, că nu a văzut nicio
circumstanță în care SUA să folosească forța armată în legătură cu criza
Ucrainei. De asemenea, a fost clar că sancțiunile economice se confruntă cu
multă opoziție, mai ales în acele țări europene care a avut relații comerciale
substanțiale cu Rusia.
Deși cancelarul Angela Merkel a luat o poziție rezonabilă, multe persoane
politice germane au fost reticente să submineze relația cu Rusia care a stat la
baza distincției Războiului Rece și a facilitat reunificarea Germaniei. Alți
comentatori „realiști”, inclusiv Henry Kissinger, au încurajat o evaluare
geopolitică interesantă și au avertizat împotriva luării unor poziții care nu ar
putea fi susținute în practică.
În ciuda retoricii inflamatorii și disprețuitoare a președintelui Putin, liderii
occidentali au avut tendința de a lua un ton măsurat, urmărind problemele cu
„îngrijorare gravă” și avertizând consecințe nefericite dacă Rusia merge prea
departe. În plus, au existat conversații periodice între liderii occidentali și
președinte Putin. La 14 martie, secretarul de stat american, John Kerry, s-a
întâlnit cu ministrul de externe Lavrov la Londra, iar apoi la 30 martie la Paris,
fără ucrainenii prezenți. Ucrainenii au fost prezenți, la fel ca și UE, la discuțiile
ulterioare de la Geneva din 17 aprilie, iar acestea au produs un acord contur.
Acordul nu a spus nimic despre statutul Crimeei sau rolul trupelor ruse.
Propunerile constituționale au fost declarate în termeni suficient de vagi pentru
a fi acceptate de guvernul ucrainean, care a obținut o recunoaștere de facto din
partea Rusiei prin faptul că a fost acceptat ca interlocutor. Cele mai importante
sentințe au făcut referire la necesitatea de a demonta baricadele și de a pune
capăt ocupațiilor, dar nu existau prevederi pentru punerea lor în aplicare, în
afară de faptul că acestea sunt monitorizate de Organizația pentru Securitate și
Cooperare în Europa.
Această organizație a fost cândva catalogată de Moscova ca o instituție de
securitate cu adevărat pan-europeană, deși a fost mai puțin favorizată după ce
nu a acordat niciun sprijin liniei de la Moscova cu privire la evenimentele din

58
Ucraina. În timp ce acordul a fost în general ignorat, inspectorii s-au desfășurat
și au dat conturi obiective și informate despre situația din teren. Condițiile
acestuia ar putea constitui baza pentru o eventuală soluționare în cazul în care
părțile doresc să obțină una.
Există o activitate occidentală mai mare în ceea ce privește provocarea
mai substanțială, dar și mai constructivă, de a încerca să reînvie și să
restructureze economia ucraineană. Ucraina a semnat aspectele politice ale
Acordului de asociere cu UE. La 5 martie, a convenit, de asemenea, un pachet
de asistență financiară de cel puțin 11 miliarde EUR în împrumuturi și subvenții
de la bugetul UE și instituțiile financiare internaționale din UE. Mai important,
FMI a fost introdus pentru a furniza fondurile fără de care țara ar intra în
faliment.
Acest lucru trebuie să implice măsuri de combatere a corupției, de
gestionare a datoriilor și de introducere a reformelor pieței și poate fi foarte
dureros. Măsuri severe de austeritate ar putea afecta sprijinul guvernului de la
Kiev. Provocarea plății pentru gazul rusesc, al cărui preț a fost ridicat foarte
repede foarte repede, s-a adăugat sarcinilor economice, cu sancțiunea potențială
a gazului de aici fiind oprită, în detrimentul altor țări europene, precum și al
Ucrainei.
În cele din urmă, s-a depus eforturi pentru a-i asigura pe membrii NATO
care s-ar putea simți amenințați de o Rusia mai agresivă, inclusiv de cei cu
minorități ruse, că obligațiile de la articolul 5 erau în vigoare. Țările tradițional
neutre, precum Finlanda și Suedia, au avut motive noi de a-și reconsidera
poziția. vis-a-vis de NATO.
Gestionarea crizelor este cea mai solicitantă formă de diplomație, care
necesită o capacitate de a potrivi faptele cu cuvintele, de a transmite amenințări
fără să pară imprudent și să ofere concesii fără să pară moale, de multe ori în
timp ce se află sub o intensă cercetare mediatică și se confruntă cu presiuni în
timp severe. ”Din diferite motive, până în prezent, nici Rusia, nici SUA și aliații
săi europeni nu au gestionat în mod special criza Ucrainei, motiv pentru care în
primele luni a câștigat în severitate, fără ca un rezultat evident să fie definit cu
care jucătorii cheie ar putea trăi. A devenit mai mult un joc cu sumă zero.”37
Din start, Moscova pare să aibă inițiativa. Vestul s-a luptat pentru că nu a
putut răspunde în natură. Cu toate acestea, nu există dovezi că opinia publică a
fost supusă unei poziții mai dure sau că există multe acțiuni evidente care ar fi
putut fi luate.
O taxă mai gravă este că guvernele occidentale nu au reușit să înțeleagă
dinamica schimbării în regiune și ceea ce Putin a crezut că este în joc. Aceștia s-
au străduit de mult să găsească o modalitate de a se angaja cu Rusia, care își
recunoaște interesele de securitate, fără a-și accepta sprijinul pentru regimuri
dezagreabile, cum ar fi Siria, și neîncrederea față de mișcările populare. La
37
Paul Belkin, Derek E. Mix and Steven Woehrel, ‘NATO: Response to the Crisis in Ukraine and Security
Concerns in Central and Eastern Europe’, Congressional Research Service, 16 April 2014

59
rândul său, Rusia s-a simțit marginalizată și preocupările sale ignorate. Când
vecinii săi privesc spre Occident, a ajuns să presupună mai degrabă o
conspirație decât UE și NATO, oferind o perspectivă mai atractivă și mai
sigură. În acest caz, UE nu a apreciat modul în care abordările sale tentative ale
Ucrainei ar putea fi considerate ca amenință pentru Moscova.
Există un argument potrivit căruia Ucraina ar fi trebuit să fie menținută în
mod deliberat de Occident și Rusia ca un tampon, ceea ce ar fi însemnat
evitarea oricăror sugestii de aderare la UE, și să nu mai vorbim de NATO. Din
păcate, Ucraina era prea slabă pentru a supraviețui ca un tampon independent.
Nici nu ar fi putut fi, așa cum au sugerat alții, un proiect de cooperare între
Rusia și UE. În centrul problemei se afla economia politică a Ucrainei.
Alternativele au reprezentat o reformă serioasă care a implicat o tulburare
masivă de a ne apropia de UE, de a ne apropia de Rusia ca mijloc de a evita
reforma sau, așa cum este încă posibil, să se împartă în două. UE ar fi trebuit să
înțeleagă mai bine jocul geopolitic Putin s-a crezut că se joacă cu Ucraina anul
trecut, dar nu ar fi putut corespunde ofertei Rusiei privind scutirea datoriei.
Având în vedere ceea ce se știa deja despre guvernul și economia ucraineană, o
ofertă mai generoasă pentru președintele Ianukovici ar fi fost iresponsabilă. UE
a făcut înapoi acordul de la Kiev din 21 februarie și a cerut demonstranților să
accepte, dar odată Ianukovici a fugit de la locul faptei și cu dovada corupției
lăsate în urmă, ar fi fost imposibil să insiste asupra revenirii sale. Deși în fața
actelor agresive există întotdeauna presiune pentru „a face ceva” pentru a arăta
dezaprobarea, este puțin probabil ca măsurile punitive disponibile să
îndeplinească amploarea provocării. Chiar și în cele mai propice circumstanțe,
sancțiunile economice necesită timp pentru funcționare. Prin urmare, nu este
înțelept să se pretindă efecte coercitive pentru măsuri care nu vor genera
presiune reală.
Slăbiciunea unui guvern temporar la Kiev, limitele răspunsurilor
occidentale și disponibilitatea lui de a angaja forța armată au permis lui Putin să
păstreze inițiativa tactică. Dacă își crede propria propagandă, atunci poate crede
că a zădărnicit un complot anti-rus și și-a dat poziția de a dicta viitorul Ucrainei.
Cu toate acestea, acest lucru este departe de o victorie pentru Putin. În primul
rând, visul său de o Uniune Eurasiatică este acum redus. Doctrina care permite
Moscovei să intervină ori de câte ori apreciază că resortisanții ruși din alte țări
au nevoie de protecție îi pun pe toți vecinii la margine. Belarusul și
Kazahstanul, nu contează niciodată Ucraina și Moldova, prezintă semne de
anxietate cu privire la implicațiile politicilor ruse.
În al doilea rând, impactul economic al acestor evenimente asupra Rusiei
a fost dur. Previziunile oficiale au redus creșterea prognozată pentru 2014 de la
până la 1,8% (în sine cu mult sub așteptările anterioare) la mai puțin de 1%, în
timp ce zborul de capital în primele trei luni ale anului a fost de peste 55
miliarde de dolari. Rusia nu a putut să-și vândă obligațiunile și a trebuit să
restrângă o serie de vânzări. Rubla a fost una dintre cele mai performante

60
monede ale țărilor în curs de dezvoltare în 2014 și ar fi scăzut în continuare
dacă nu s-ar fi folosit rezervele pentru a-l proteja. Ratingurile de credit din
Rusia au fost retrogradate. Costul suplimentar al absorbției Crimeei a fost plătit
la 3 miliarde de dolari pe an.
În timp ce fluxul de gaze prin Ucraina îi conferă o influență atât asupra
Kievului, cât și a altor capitale europene, 55% din bugetul Rusiei depinde de
exporturile de gaze și, pe termen lung, este vulnerabil la eforturile de
diversificare a aprovizionărilor.66 În acest sens, criza în sine oferă propriile sale
pedepse. Nu a fost necesară introducerea de sancțiuni oficiale pentru ca
instituțiile financiare internaționale să se preocupe de preluarea clienților ruși.
Aceasta este, până la urmă, mult mai mult o criză rusă decât o criză
occidentală. Interesele sunt asimetrice datorită rolului Ucrainei în politica
externă rusă. Prin urmare, Rusia trebuie să fie găsite principalele lecții de
gestionare a crizelor. Pentru a evita problemele legale ridicate de dispecerizarea
trupelor pe teritoriul altuia, rușii au căutat să pretindă că nu au făcut altceva
decât să răspundă la suprasolicitările de sentiment popular între colegii ruși
suficient de nefericiți pentru a trăi în afara Rusiei. Aspectele militare ale
intervenției sale au fost astfel într-un grad ascuns. Mișcările militare inițiale au
fost bine planificate și executate, folosind forțe speciale pentru a se asigura că
siturile cheie au fost confiscate, în timp ce autoritățile ucrainene încă încercau
să rezolve ceea ce se întâmplă. Deși un rol rus activ a fost refuzat, acesta nu a
fost niciodată plauzibil.
În ultimii ani, s-a discutat mult despre „narațiune” ca o condiție prealabilă
esențială a unei strategii de succes, o poveste care nu numai că oferă o
justificare pentru anumite acțiuni, dar creează și așteptări pentru viitor și astfel îi
ajută pe ceilalți, prieteni și adversari. , adaptați-vă la o situație nouă. Prin
intermediul cuvintelor sunt încadrate crizele și identificate punctele lor
importante. În perioadele de criză, când intențiile actorilor cheie sunt de o
importanță vitală, aceste narațiuni devin și mai importante. Declarațiile
guvernamentale sunt studiate mult mai intens decât în alte momente. Aceste
narațiuni vor fi, de asemenea, testate rapid, în cazul în care evenimentele de pe
teren nu se vor dovedi așa cum era de așteptat și vor fi respinse revendicările
cheie, ceea ce duce la rescrierea în grabă a poveștii. Mai mult, în epoca
internetului, când știrile sunt transmise rapid din multe surse din prima linie și
sunt transmise rapid, guvernele pot lupta pentru a controla o poveste prost
construită.
Abordarea lui Putin cu privire la această problemă a fost aceea de a spune
orice poveste care i se potrivește scopurilor, acordând puțină atenție consistenței
sau credibilității. S-au făcut declarații cu privire la drepturile minorităților și la
virtuțile autodeterminării care au o relație redusă cu principiile, cu atât mai
puțin aplicarea lor în cadrul Federației Ruse. Este întotdeauna posibilă
fabricarea și diseminarea, mai ales dacă mijloacele de informare în masă locale
au fost transformate în guri de guvernare și disidențe stârnite. Dar un guvern

61
bazându-se în mod obișnuit pe pretenții implauzibile și argumente specifice este
prins și în curând constată că nu se crede chiar atunci când spune adevărul.
Deși poate face parte din strategia lui Putin de a menține toată lumea
ghicind și să creeze un sentiment de amenințare, modul în care s-au făcut
afirmații cu privire la dreptul Rusiei de a proteja vorbitorii de rusi din alte țări
face mult mai dificilă conținerea crizei, deoarece un număr de guvernele vecine
sunt lăsate neinstruite și au început să își revalorizeze propriile relații cu
Moscova. Comparațiile sunt făcute cu intervenții occidentale din trecut, cum ar
fi Kosovo, dar indiferent de problemele lor, acestea nu au fost niciodată despre
achiziția teritorială directă.
Criza demonstrează, de asemenea, că chiar și un prim pas bine compus
poate crea probleme atunci când evenimentele nu se mișcă așa cum a fost
planificat, ceea ce duce la o luptă pentru a găsi al doilea pas adecvat. Rusia s-ar
fi putut baza pe un șablon derivat din Georgia, care a creat așteptări cu privire la
reacțiile internaționale ucrainene și la nivel internațional, care s-au dovedit
incorecte. Mai exact, probabil mai ales din cauza opțiunilor sale limitate, dar și
a cunoașterii a ceea ce a decurs în Georgia, guvernul ucrainean a evitat
provocarea.
Nu s-a grăbit într-o luptă eroică. Având în vedere ce spunea despre
militanții sălbatici din Kiev, Rusia a fost pusă într-o poziție penibilă prin refuzul
armatei ucrainene de a fi provocat sau intimidat. Lipsa unor demonstrații pro-
ruse de amploare în estul Ucrainei nu a susținut pretențiile potrivit cărora Rusia
era obligată să salveze oamenii care se confruntă cu pericol și disperați de
asistență și a avertizat asupra problemelor care ar putea apărea în cazul în care
ar încerca să monteze o scară completă ocupaţie. În același timp, evenimentele
au iritat naționalii ucraineni și au deteriorat autoritatea Kievului din est,
provocându-și capacitatea de a organiza alegeri și, ulterior, a-și pune în aplicare
voința. Frustrarea grupurilor locale bine-armate, pro-ruse, preocupate de faptul
că evenimentele nu se manifestă așa cum speraseră, pot produce incidente care
ar putea îngreuna decalarea, chiar dacă acest lucru este dorit în capitalele
naționale. Din nou, acest lucru poate să nu funcționeze așa cum spera Rusia
decât dacă acceptă costurile și riscurile severe, inclusiv rezistența locală, a unei
ocupații depline.
O diferență substanțială între gestionarea crizelor din Războiul Rece și
cea din secolul XXI este importanța dimensiunii economice. Au existat foarte
puține interacțiuni între Est și Vest în timpul Războiului Rece. Exportul de
energie a fost un domeniu care a devenit treptat mai important. Poziția s-a
schimbat substanțial în ultimii ani. Economia rusă încetinește, iar poziția
Gazprom nu mai este atât de plină de flotări. Ambii au nevoie de venituri. Rusia
are probleme cronice de demografie și corupție. Nu a reușit să-și îndepărteze
economia de a fi dominat de petrol și gaze și a devenit un loc din ce în ce mai
neatrăgător pentru a investi. Nu este o economie emergentă, ci una în scădere.
Utilizarea anterioară a aprovizionărilor cu gaze pentru scopuri coercitive a

62
încurajat clienții să se uite în altă parte sau să dezvolte aprovizionări alternative,
astfel încât acestea să fie mai puțin vulnerabile la constrângere. În cele din
urmă, transformarea poziției energetice a Americii în ultimii ani ar putea fi
folosită pentru a slăbi poziția Rusiei în continuare. Un răspuns la criză a fost
determinarea europeană de a ne îndepărta de dependența de Gazprom.
Semnificația pe termen lung a acestui aspect nu ar trebui subestimată, chiar dacă
face o mică diferență pe termen scurt.
În timp ce din partea creditului, președintele Putin ar putea căuta o
Ucraina slăbită și un Vest divizat, partea de debit pare a fi mult mai substanțială.
În cel mai bun caz pentru Moscova, Ucraina ar putea fi lăsată ca un stat eșuat,
incapabil să obțină unitate sau renaștere economică. Aceasta ar putea avea
consecințe haotice, care ar pleca în continuare de Moscova (și de toți ceilalți) cu
o succesiune de probleme. În cel mai rău caz pentru Rusia, Ucraina ar putea să
reînvie sub tutela occidentală și ar putea oferi un contrast puternic cu propria
economie politică stagnantă a Rusiei. Rusia a pierdut deja Ucraina ca partener
constructiv într-un mare proiect geopolitic, iar influența sa mai largă în fostul
spațiu sovietic a fost subminată. După cheltuielile vaste pentru Jocurile
Olimpice de la Sochi, acesta a pierdut orice beneficii ale puterii moi acumulate
din acel eveniment. Promisiunea unei economii dinamice orientate către
Occident, cu care președintele Putin a ajuns la putere, nu mai pare credibil, cu
doar pretenții dubioase despre posibilele legături cu China drept compensare.
Bazându-se pe activele energetice pentru a oferi riscuri de pârghie politică care
subminează și mai mult economia, în timp ce afirmațiile de forță militară rămân
limitate în ceea ce pot obține atunci când sunt utilizate în mod coercitiv.
La final, poziția sovietică în timpul Războiului Rece a fost subminată de
o ideologie defectuoasă. Socialismul de stat a avut o performanță slabă atunci
când s-a opus capitalismului liberal. Din același motiv, economia politică a
Ucrainei se află în centrul acestei dispute. Acesta este un domeniu în care
Occidentul are pârghii pe care le poate implementa pentru a permite Kievului să
abordeze problemele sale majore de datorie, corupție, guvernare deficitară,
infrastructura în decădere și lipsa reformei economice.
Retorica președintelui Putin este nostalgică și naționalistă și nu ar trebui
să ne așteptăm la o cooperare cu privire la generalitatea problemelor
internaționale în lunile următoare. Ca și în Războiul Rece, dacă aceasta devine o
competiție între diferite sisteme economice și sociale, Occidentul poate câștiga.
Cea mai importantă sursă de încredere este însă că, în timpul Războiului Rece,
Uniunea Sovietică a fost mult mai mare și a avut propriii aliați. Acei aliați s-au
alăturat acum NATO și în acest moment se poate presupune că nu simt niciun
regret.

63
CONCLUZII

Gestionarea crizelor este procesul prin care o organizație se confruntă cu


un eveniment perturbator și neașteptat, care amenință sau dăunează organizației
sau părților interesate ale acesteia. Studiul gestionării crizelor a luat naștere cu
dezastre industriale și de mediu la scară largă în anii 80. Acesta este considerat
cel mai important proces în relațiile publice. O criză are trei elemente comune:
o amenințare la adresa organizației; elementul supriză și un timp scurt de
decizie. Venette susține faptul că ”o criză este un proces de transformare în
care vechiul sistem nu mai poate fi menținut.” Prin urmare, a patra calitate
definitorie este nevoia de schimbare. Dacă nu este necesară modificarea,
evenimentul ar putea fi descris fie ca un eșec, fie ca un incident.

64
Managementul situațiilor de criză a avut parte de o dezvoltare
remarcabilă în ultimi ani atât pe partea practică cât și pe parte de
cercetare.Există o multitudine de texte cu specific aplicativ, ce cuprind un
ansamblu complex de indicații referitoare la metode adecvate în situații de
criză ,la membrii care trebuie să presteze activități în aceste situații,la strategii
utile, la etapele cât și tipuri de aplicare și nu în ultimul rând la tactici de
comunicare necesară în cadrul organizației dar și înafara ei.
Esența managementelor o reprezintă algoritmul descris care oferă
posibilitatea de a organiza activitățile de soluționare într-o manieră concretă și
productivă în planul de ieșire din situația de criză.
Situațiile de criză sunt reprezentate de mai multe caracteristici
independente și în același timp complementare. Repercusiunile situațiilor de
criză au efect cumulativ.
Diversitatea formelor de manifestare a crizelor reprezintă prima
caracteristică a acestor situații. Diversitatea acestor crize este definită de situații
de criză socială,de mediu,politică,religioasă,economică,militară sau etnică.
O serie de state membre NATO și organizații neguvernamentale au fost
vocale și sincere în privința activităților dăunătoare ale Rusiei care au drept scop
erodarea instituțiilor democratice prin exploatarea caracteristicilor economiilor
și societăților deschise. Numeroase rapoarte descriu setul de instrumente și
opțiunile pe care le folosește Rusia pentru acest lucru. Printre acțiunile cele mai
vizibile se numără campania activă de propagandă, care are drept scop crearea
de noi sau reluante probleme istorice vechi, care fac ca cooperarea în regiune să
fie mai puțin probabilă, în timp ce subminează încrederea în instituțiile euro-
atlantice - inclusiv NATO și Uniunea Europeană.
Organizațiile au interese pe plan larg, regional sau chiar global, de natură
individuală într-o măsură minoră și de natură colectivă în majoritatea cazurilor
sau misiunilor ce privesc factorii principali ai intereselor. Aceste organizații
intenționează să fie cât mai bine organizată și cât mai extinsă, însă există și
parametrii perturbatori care modifică demersul concret și normalitatea
desfășurării acestor intenții ce caracter colectiv.

65
BIBLIOGRAFIE

[1] An Alternative Of The System Approach To Functional Aspects Analysis


Of The Maritime Crisis Management System - Boyan MEDNIKAROV and
Kalin KALINOV 2007
[2] Crisis management in sub-Saharan Africa. The role of the European Union
Fernanda Faria Aprilie 2004
[3] EU and Ukraine: a turning point in 2004? Taras Kuzio Noiembrie 2003
[4] EU cohesion in the UN General Assembly Paul Luif Decembrie 2003
[5] Euros for ESDP: financing EU operations Antonio Missiroli Iunie 2003
[6] EU-Russian security dimensions Edited by Dov Lynch Iulie 2003
[7] For our eyes only? Shaping an intelligence community within the EU Björn
Müller-Wille Ianuarie 2004
66
[8] From candidate to member state: Poland and the future of the EU Rafal
Trzaskowski Septembrie 2002
[9] Getting there: building strategic mobility into ESDP Katia Vlachos-Dengler
Noiembrie 2000
[10] Iraq: a European point of view Philip H. Gordon Decembrie 2002
[11] L’ONU au Kosovo : leçons de la première MINUK Eric Chevalier Mai
2002
[12] L’Union en action : la mission de police en Bosnie Agnieszka Nowak
Ianuarie 2003
[13] La Bulgarie et la Roumanie dans le Pacte de stabilité Ralitza Dimtcheva
Ianuarie 2002
[14] La question du Cachemire. Après le 11 septembre et la nouvelle donne au
Jammu et Cachemire Christophe Jaffrelot et Jasmine Zérinini-Brotel Martie
2003
[15] Managementul Situaţiilor De Criză Şi Prevenirea Conflictelor Armate - Dr.
Petre Duţu - 2013
[16] Optimiser le processus de Barcelone Dorothée Schmid Iulie 2002
[17] Rethinking the Euro-Mediterranean political and security dialogue Rosa
Balfour Mai 2004
[18] Role Strain In University Research Centers Craig Boardman, Barry
Bozeman August 2007
[19] Space and security policy in Europe: Executive summary Stefano Silvestri,
Rapporteur Decembrie 2003
[20] The Galileo satellite system and its security implications Gustav Lindström
with Giovanni Gasparini Aprilie 2003
[21] The EU’s comprehensive approach to crisis management Nicoleta Pirozzi
Iunie 2013

67