Ministerul Educației Naționale

,,Universitatea 1 Decembrie 1918,, Alba Iulia

Facultatea de Teologie Ortodoxa

Teologie Pastorala

Argumentele si importanța formării

duhovnicești a credincioșilor.

Lucrare de Seminar

TEOLOGIE PASTORALĂ

Coordonator Științific:

Pr. Drd. Cosmin Lazăr Student:

Ana Scrob Alin

Alba Iulia

2017.

1
Introducere
Adevăratul scop al omului pe pământ este acela de a ajunge la mântuire, și cum
poate ajunge la desăvârșire decât printr-o anumită inițiere, pe care el nu o poate dobândii
singur, ci are nevoie de o anumită formare duhovnicească, pe care poate să o inerprindă
prin și în cadrul Bisericii.

Astfel mantuirea adusa de Fiul lui Dumnezeu întrupat este în acest sens un dar al
lui Dumnezeu, omul nefiind lipsit de libertatea proprie voinței sale în urma căderii
primordiale, poate să primească sau să îndeparteze "mâna" întinsa lui spre ridicare. In
acelasi timp, omul nefiind in stare de a se mantui numai prin propria vointa si putere, nu
poate deci să înceapa singur opera de mantuire, asa cum a inteles si Nicodim, "daca nu
este Dumnezeu cu el" (Ioan III, 2), adica fara harul indreptator, sfintitor si mantuitor al
Sfantului Duh, care continua lucrarea mantuitoare a Fiului lui Dumnezeu intrupat si il face
prezent in Biserica prin Sfintele Taine.

Potrivit învataturii noastre ortodoxe, puterea naturala umana e capabila sa

primeasca harul necreat al lui Dumnezeu si sa colaboreze cu el; aceasta pentru ca
Mantuitorul Hristos, prin intruparea, Jertfa, si învierea Sa a restaurat ontologic natura
umana facand-o iarași capabila de a-si realiza menirea ei prin participare la har. In Iisus
Hristos, natura omeneasca este desavarșita la maximum prin unirea ipostatica cu natura
divina devenind puntea prin care se revarsa bogatia harului divin in lume; iar Sfantul Duh
din ziua Rusaliilor impartaseste personal in Biserica, prin Sfintele Taine, tuturor celor ce
cred intreaga bogatia vietii harice1.

Lucrarea mântuirii este deci o lucrare teandrica, divino-umana, iar colaborarea

omului cu harul divin este o lucrare sinergica. Daca Răscumpărarea neamului
omenesc din robia păcatului si a morții si împacarea cu Dumnezeu este lucrarea exclusiva
a Domnului nostru Iisus Hristos dar pentru noi si în unire cu noi prin firea umana asumata,
îndreptarea in "viata cea noua" sau mantuirea subiectiva este lucrarea lui Dumnezeu si a
omului căci omul îsi însușește roadele Răscumpărarii (mantuirea obiectiva) cu

1
https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/colaborarea-omului-harul-divin-lucrarea-mantuirii-
68972.html, accesat la data 26.11.2017

2
ajutorul harului lui Dumnezeu (Rom. III, 24) prin credinta si fapte bune (Iac. II, 17 ; Gal.
V, 6 ; Efes. II, 8-10) în Biserica.

1. Formarea Duhovnicesc-Morală a preotului.

Pentru formarea duhovnicească a credincioșilor, preotul mai întâi de toate trebuie

să fie model suprem de înaltă trăire duhovnicească. De aici se înţelege că preotul,trebuie
să fie pregătit din toate punctele de vedere pentru a răspunde însetării sufleteşti a
credincioşilor, trebuie să aibă în vedere o permanentă şi neîmpuţinată preocupare în ceea
ce priveşte pregătirea sa morală şi intelectuală 2.

Se cuvine, aşadar, ca preotul să-şi impună o purificare şi o desăvârşire a sufletului

său după modelul Mântuitorului Iisus Hristos. Cu ,, privire la aceasta, Sfântul Grigorie de
Nazianz spune că „lucrul cel mai marc pentru noi este să ne cunoaştem şi să ne vindecăm
propriile noastre patimi şi păcate“. Numai dacă preotul reuşeşte să se vindece pe sine, va
reuşi să vindece şi să sfinţească şi pe credincioşii pe care îi are în păstorire, pentru că
„mare lucru este să putem vindeca şi curăţi cu pricepere patimile şi păcatele
credincioşilor, care ni s-au dat în grijă, spre a-i vindeca“, deoarece „preoţia - zice Sfântul
Grigorie - urmăreşte să facă prin Duhul Sfânt să locuiască Hristos în inimile noastre, să ne
îndumnezeiască şi să ne facă părtaşi fericirii celei de sus3.

Dar pe lângă calităţile morale, pe lângă vocaţie sau chemarea către preoţie, pe
lângă calităţile şi însuşirile naturale ori dobândite şi formate prin educaţie, care trebuie să
împodobească persoana păstorului de suflete, un bun preot trebuie să aibă, mai ales în
zilele noastre, o cultură bogată, temeinică şi multilaterală. Dacă au fost perioade când
activitatea preotului se rezuma numai la latura sfin- ţitoare, mărginindu-se numai la
săvârşirea sfintelor slujbe, azi, funcţiunea învăţătorească a preotului este din ce în ce mai
necesară şi trebuie să fie din ce în ce mai accentuată. Pentru a putea face faţă la toate
situaţiile noi şi să soluţioneze onorabil toate problemele care i se pun în domeniul vieţii
religioase, preotul de azi trebuie să-şi însuşească o cultură serioasă, temeinică şi
multilaterală, teologică şi laică şi în acelaşi timp, să-şi adapteze metodele de pastoraţie la
condiţiile actuale de viaţă. Ţinând pas cu timpul, pentru a nu fi depăşit de ceilalţi factori

2
******,,Pastorație și Misiune în Biserica Ortodoxă”, Galați, Editura Dunării De Jos, 2001, p. 169
3
Drd. Cornel Zăvoianu, Chipul preotului după opera Sf. Grigorie de Nazianz. Despre preoţie, în „Ortodoxia“, nr.
2, 1979, p. 340.

3
culturali ai vieţii noastre de azi, preotul trebuie să fie încontinuu la curent cu informaţiile
culturale, să-şi sporească şi să-şi îmbogăţească orizontul cultural cât mai mult posibil,
înnoindu-şi cunoştinţele în toate domeniile culturii contemporane.

Prin cultura, prin mintea şi simţirea lui, el este chemat să dea acel plus de viaţă, de
adevăr, de frumos şi de bine pe care îl caută sufletul omenesc. Nu se va putea lua la
întrecere cu profesorul de literatură, de filozofie sau de alte ştiinţe, dar va căuta în fiecare
din aceste preocupări să afle calea care slujeşte vieţii şi demnităţii omului. El va căuta să
exceleze prin trăirea lui, prin cultura lui lăuntrică spirituală, prin modul de a da soluţii şi
prin promovarea valorilor eterne. Culturii sale, oricât de vastă ar fi, trebuie să-i adauge
evlavia. Să împreune contemplaţia cu activitatea, idealul cu realitatea, munca cu
rugăciunea, respectul faţă de valorile trecutului cu spiritul înnoitor al vremii; să trăiască în
câmpul realităţii, iară însă a fi înghiţit de acesta, fără a-şi limita activitatea numai la
rezolvarea unor probleme de toate zilele4.

Întrebarea care se pune în mod firesc este: „Cum să îndrume mai bine preotul
zilelor noastre pe credincioşi, ca ei să-i asculte glasul, să-i urmeze povaţa şi astfel să poată
zidi în ei împărăţia lui Dumnezeu? Sau cu alte cuvinte: Ce aşteaptă Dumnezeu şi
credincioşii de la preot, în calitatea lui de păstor sufletesc? Ce mijloace, metode sau
procedee trebuie să folosească preotul de azi spre a fi la înălţimea chemării sale şi pentru
ca activitatea să fie rodnică spre binele şi mântuirea credincioşilor săi? Iată câteva
întrebări la care vom încerca să răspundem în cele ce urmează.Ceea ce trebuie precizat
încă de la început este că, în general, manualele de teologie pastorală nu conţin capitole
speciale despre metode speciale, mijloace de lucra, reţete sau soluţii gata pregătite pentru
fiecare caz în parte, dintre cele ce pot surveni în activitatea pastorală a preotului. Ele nu
oferă numai rezultatul unor experienţe verificate de veacuri sau, cel mult, principii
fundamentale şi directive generale pentru o bună păstorire. Cunoscându-le pe acestea şi
pornind de la ele, fiecare păstor trebuie să stabilească metoda, mijlocul sau soluţia cea mai
potrivită pentru fiecare caz în parte şi aceasta pentru că sufletul fiecărui credincios este
unic în felul lui şi trebuie tratat ca atare5.

4
****** op. cit. p. 172.
5
Ibidem, p. 173.

4
 2. Pregătirea intelectuală a preotului în vederea Formării credincioșilor.

O a doua problemă care trebuie să-l preocupe pe preot este pregătirea sa teologică.
Cunoaşterea temeinică a învăţăturii de credinţă, atât cea ortodoxă, dar şi cea a sectarilor,
precum şi a metodelor lor de lucru, constituie nu numai o datorie de conştiinţă a fiecărui
preot, ci şi mijlocul cel mai indicat pentru ridicarea nivelului şi îmbogăţirea orizontului
său cultural-teologic, pentru îmbunătăţirea metodelor de lucru şi asigurarea eficienţei
muncii sale pastorale şi misionare. Acest lucru este valabil, în primul rând, pentru preoţii
hirotoniţi numai cu seminarul, dar nu numai pentru ei. Aspectul acesta trebuie avut în
vedere şi de preoţii licenţiaţi şi chiar şi de cei mai în vârstă şi cu o bogată experienţă în
activitatea pastorală, pentru că numai prin contactul permanent cu cartea şi în special cu
Sfânta Scriptură şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi, pot răspunde întrebărilor credincioşilor 6.

Dar preotul trebuie să fie bine informat în toate domeniile, căci numai aşa va putea
sta de vorbă cu toţi enoriaşii săi şi le va putea răspunde tututor la întrebările care îi
frământă. Cu fiecare dintre credincioşii săi trebuie să vorbească pe limba lui. Să fie cult cu
cel cult şi să fie simplu cu cel simplu, dar simplitatea lui, spre deosebire de cea a
credinciosului simplu, să izvorască dintr-o mare cultură, să fie o înălţime care se
adaptează, nu pur şi simplu o simplitate7.

3. Formarea Duhovnicească a credincioșilor prin predicarea cuvântului

Urmează alt pas şi anume catehizarea creștinilor pentru întărirea credinţei

ortodoxe. De aceea, atât în cadrul Sfintei Liturghii, cât şi la celelalte Sfinte Taine şi
servicii religioase să nu lipsească predica şi cateheza.

Predica este pentru preot mijlocul clasic de a trezi în sufletele credincioşilor setea
de desăvârşire, dorinţa de a cunoaşte complet şi profund sensurile tainice ale vieţii
harismatice şi mijlocul prin care poate face cunoscută concepţia creştină de viaţă, aşa cum
se desprinde din Evanghelie şi din trăirea Bisericii în decursul veacurilor.

Predica trebuie să fie totdeauna sobră şi să comunice mereu corect şi integral

învăţătura Bisericii.
6
******, op. cit., p.176.
7
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, p. 106.

5
 Sunt principii morale care au fost nesocotite până acum şi pe care Biserica le-a
predicat mai mult teoretic. Astfel de principii ca: valoarea omului, dreptul lui la viaţă, la
libertate, la muncă şi propăşire şi eliberare de sub atâtea asupriri, fac parte din însăşi
esenţa societăţii noi, dar ele sunt şi principii pe care le cuprind învăţătura şi morala
creştină. Temele predicilor şi catehezelor duminicale vor fi alese din învăţătura de
credinţă a Bisericii, din morala creştină, din tezaurul cultului ortodox, dar în mod deosebit
acele aspecte şi laturi ale doctrinei şi vieţii religioase atacate de grupurile anarhice sectare,
însă ferindu-se de orice spirit polemic şi de orice aluzii sau cuvinte ofensatoare la adresa
lor şi mărginindu-se a susţine, justifica şi apăra punctul de vedere şi practica Bisericii
noastre în subiectele tratate.

În societatea contemporană, în care moştenirea creştină a sărăcit, iar viaţa publică

este dominată de mass-media cu mesajul ei secularizat, orice predică şi cateheză trebuie să
aibă un caracter misionar, de transmitere şi întărire în dreapta credinţă. Predica misionară
nu este un cuvânt omenesc obişnuit, ci cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul vieţii spre viaţă.
De aceea ea este un act de responsabilitate supremă, care dacă este făcut cu această
conştiinţă, îi atrage şi pe ascultători într’o responsabilitate asemănătoare. Pentru aceasta,
predica şi predarea credinţei trebuie să fie o antrenare în dragostea vie faţă de Dumnezeu,
ca răspuns la iubirea Lui pentru noi manifestată în lisus Hristos: „Intru aceasta s ’a arătat
iubirea lui Dumnezeu pentru noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său Cel Unul-
Născut, pentru ca noi să viem printr ’Insul ” (1 In 4, 9).

În general, predica şi cateheza vor evita repetarea unor şabloane scolastice şi

frazeologia goală de conţinut şi va pune istoria mântuirii, învăţătura de credinţă, în relaţie
directă cu viaţa omului care-şi caută mântuirea şi desăvârşirea astăzi, în condiţiile lumii
contemporane. Va arăta corespondenţa adevărului revelat cu aspiraţiile cele mai profunde
ale omului după mântuire şi desăvârşire8.

În predici, cateheze şi cuvântări ocazionale credincioşii vor fi învăţaţi să

dobândească simţul misiunii prin mărturisirea credinţei cu cuvântul şi cu fapta şi să invite
şi pe alţii la credinţă. Biserica are nevoie de mărturia evanghelică şi lucrarea misionară a
fiecărui credincios, după starea şi locul pe care-1 are fiecare în Biserică şi în societate.
Creştinul are responsabilitate nu numai pentru propria sa mântuire, ci şi pentru mântuirea

8
Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Misiune, Parohie, Pastorație, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2006, p. 88.

6
altora. De aceea, fiecare credincios are datoria, ce decurge din starea sa de creştin şi
membru al Bisericii lui Hristos, de a mărturisi credinţa, a o apăra şi a invita şi pe alţii la
credinţă.9

Ţine de starea de creştin, ca laudă şi mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru

mântuirea dăruită prin Fiul Său, să mijlocească această mântuire şi altora. Sfantul Ioan
Scărarul spune că creştinul are responsabilitate nu numai pentru propria sa mântuire, ci şi
pentru lucrarea mântuitoare a lui Hristos, care vizează şi angajează întreaga lume:
„Izbăveşte şi tu, cel ce ai fost izbăvit de Dumnezeu. Mântuieşte, tu cel ce ai fost mântuit,
pe cel dus la moarte, şi nu cruţa nimic ca să răscumperi pe cei omorâţi de draci. Căci
aceasta e marea luptă înaintea lui Dumnezeu, mai presus de toată lucrarea şi contemplarea
oamenilor şi a îngerilor. Cel ce spală şi curăţă, cu curăţia dată lui de la Dumnezeu,
întinăciunea altora şi, din cele prihănite, face daruri neprihănite pe care le aduce lui
Dumnezeu, se dovedeşte împreună-lucrător al puterilor netrupeşti şi înţelegătoare. Acesta
şi numai acesta este lucrul de totdeauna al celor ce liturghisesc lui Dumnezeu. «Că toţi cei
dimprejurul Lui îi vor aduce daruri suflete» (Ps 75,11)” 10. „Aceasta este Liturghia cosmică
neîncetată, cerută de Dumnezeu: să ne aducem pe noi şi să-i aducem pe toţi şi unul pe
altul curăţiţi lui Dumnezeu, împreună cu toate cele dăruite de El.

Pentru o educaţie creştină şi misionară cât mai completă, preotul este dator să
organizeze în parohie biblioteca parohială şi să o doteze corespunzător. El va îndemna pe
credincioşi să împrumute cărţi pentru lectură duhovnicească, catehetică şi misionară. Va
face cadou tinerilor căsătoriţi şi credincioşilor, la diferite ocazii festive din viaţa acestora,
Sfânta Scriptură sau învăţătura de credinţă ortodoxă pe care le va achiziţiona din fondul
parohiei.

Numai printr-o activitate misionar-pastorală susţinută, în sensul amintit, preotul va

putea asigura transmiterea şi apărarea dreptei credințe și îi va putea ajuta în formarea lor
duhovnicească și în apropierea de Hristos.

9
Pr. Prof. Dr. Valer Bel, op. cit.,p. 89.
10
Scara, Cuvântul XXXI. Către păstor, XIII, trad, de Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Filocalia, vol. 9, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1980, pp. 449-450.

7
 Concluzii:

În concluzie, catehizarea este si rămâne în primul rand o lucrare de zidire

sufleteasca si ea are caracterul unui cult ,adică a unei acțiuni spirituale a unui act de
adorație ,in care creștinul ,,pentru a dobândi adevărata credință trebuie să-și pună în acord
gândurile si părerile sale cu învățătura de credinta a bisericii care este purtatoare a mintii
lui Hristos .Catehezele trebuie așadar să trezească participarea sufletească a credincioșilor
la actele liturgice pt ai încorpora în Biserica ,a-i sfinți si a-i mântui .

Suntem atât de stapaniti de ispite încat am abandonat formarea noastra

duhovnicească întemeiata pe cuvantul lui Dumnezeu si care este totuși singurul mijloc de
salvare. Această formare duhovniceasca cere sa duci o viata atenta, eliberata de
distractii, dar vointa noastra pervertita cauta tocmai contrariul, suntem porniți înspre
câștig material, înspre reușita in aceasta lume, dorim onoruri, dorim belsug si lux,
distractii si partea noastra de plăceri mondene. Pentru a dobândi acestea noi suntem
exclusiv preocupati de dezvoltarea naturii noastre cazute, am pierdut notiunea firii nascute
din nou, poruncile Evagheliei le-am neglijat si le-am uitat, nevointa interioara ne este total
necunoscuta, cea exterioara absorbindu-ne complet, cu scopul de a parea evlaviosi si sfinti
in fata oamenilor si de a ne lua răsplata de la aceștia, am părasit calea mântuirii cea
strâmta si cu chinuri si calatorim pe calea cea larga si usoară 11 Raspunsul la toate aceste
frământări îl gasim participând la viața liturgică, participând la Biserică, unde se află
adevărul.

11
http://www.cuvantul-ortodox.ro/parintele-arsenie-muscalu-despre-formarea-duhovniceasca-in-vremea-
noastra-ii/, accesat azi: 27.11.2017.

8
 4. Bibliografie:
1. Bel, Valer, Misiune, Parohie, Pastorație, Cluj-Napoca,
Editura Renașterea, 2006.
2. Stăniloae, Dumitru, Scara, Cuvântul XXXI. Către
păstor, XIII, Filocalia, vol. 9, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1980.
3. Plămădeală, Antonie Mitropolitul Ardealului, Preotul
în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996.
4. Zăvoianu, Cornel, Chipul preotului după opera Sf.
Grigorie de Nazianz. Despre preoţie, în „Ortodoxia“,
nr. 2, 1979.
5. ******,,Pastorație și Misiune în Biserica Ortodoxă”,
Galați, Editura Dunării De Jos, 2001, p. 169.
6. http://www.cuvantul-ortodox.ro/parintele-arsenie-
muscalu-despre-formarea-duhovniceasca-in-vremea-
noastra-ii/
7. https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/colab
orarea-omului-harul-divin-lucrarea-mantuirii-
68972.html

9
10