MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA - ALBA IULIA

SPECIALIZARE TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE SEMINAR
-Spiritualitatea Bizanțului-

Implicarea împăraților bizantini în

cele 7 Sinoade Ecumenice

Coordonator ştiinţific: Student:

Conf. Univ. Dr. Telea Marius Maior Adrian-Sorin

ALBA IULIA

2015

1. Introducere.
 Odată cu împăratul Constantin începe pentru Biserica creștină o epoca de înflorire și
dezvoltare. Creștinismul nu mai este persecutat, ci deocamdată tolerat și cu aceleași drepturi ca și
păgânii. La câteva luni de la victoria împăratului Constantin asupra lui Maxențiu de la Pons
Milvius (Podul Vulturului), Constantin, alaturi de Liciuniu, a publicat edictul de la Milan
(ianuarie 313), prin care acorda libertate deplină creștinilor. După înfrangerea lui Liciniu,
victoria lui Constantin v-a fi și un triunf al creștinismului în fața păgânilor. Rămânând singur
stăpânitor în întreg imperiu, Constantin i-a fața de creștinism o atitudine binevoitoare, fară a jigni
păgânismul.

2. Convocarea și importanța Sinoadelor ecumenice

Sinodul ecumenic era convocat în cazuri excepţionale pentru a soluţiona mari dispute
teologice care frământau creştinismul. Pentru ca un sinod să poată fi declarat ecumenic trebuiau
îndeplinite următoarele condiţii: să fie convocat de împărat şi să întrunească episcopii din întreg
Imperiul Roman care participau personal sau prin reprezentanţi; să examineze învăţătura de
credinţă a Bisericii pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii şi să o expună într-o definiţie
scurtă şi precisă; prezenţa şi acordul celor cinci patriarhi din centrele vechi apostolice: Roma,
Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul (pentarhie).
Atribuţiile sinoadelor ecumenice erau următoarele: definirea şi confirmarea dogmelor
creştine pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii şi expunerea lor pe scurt în forma de
simboluri de credinţă, precum şi cercetarea fiecărei învăţături ce s-ar ivi în vreo Biserică;
examinarea şi întărirea Tradiţiei bisericeşti şi delimitarea tradiţiei adevărate de cea falsă;
revizuirea canoanelor sinoadelor anterioare; luarea de decizii referitoare la organizarea şi
administrarea Bisericii întregi, precum şi stabilirea gradelor şi drepturilor ierarhiei bisericeşti;
exercitarea puterii judecătoreşti în instanţa supremă.
Votul deliberativ era exprimat de toţi episcopii participanţi. Preoţii şi diaconii prezenţi
puteau să-şi exprime un vot consultativ. Dacă ei însă participau ca delegaţi ai episcopilor, atunci
aveau drept de vot deliberativ.

3. Cele 7 Sinoade Ecumenice

2
 I. În anul 320, episcopul Alexandru al Alexandriei, a convocat un sinod local la
Alexandria, unde au participat aproximativ 100 episcopi, care s-au pronunțat contra ideilor
eretice ale lui Aria. Arie si adepții lui au fost excomunicați, insa Arie a continuat sa îți
răspândească ideile scriind chiar si lucrarea „Banchetul” (o culegere de imnuri şi cântări
bisericeşti, uşor de memorat şi interpretat de credincioşi, dar care conţineau într-o formă mascată
doctrina ariană.)1.
Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Imparatul Constantin cel Mare, pe 20 mai 325.
Înainte de deschiderea oficială a lucrărilor sinodului, împăratul a ordonat discutarea ereziei lui
Arie pe secţiuni. Lucrările Sinodului I ecumenic s-au desfăşurat în sala mare a palatului imperal
din Niceea, fiind deschise la 20 mai 325 în prezenţa împăratului Constantin cel Mare 2, socotit
„episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară ale Bisericii” 3. În cuvântarea de deschidere
a sinodului, împăratul a subliniat faptul că disputele din interiorul Bisericii sunt pentru Imperiu
mai periculoase decât orice război, şi de aceea îi îndeamnă să facă tot ceea ce este posibil pentru
realizarea unităţii de credinţă.
Pentru ca sinodul să întrunească episcopii din întreg Imperiul Roman, împăratul
Constantin cel Mare şi-a asumat responsabilitatea convocării lui. Pentru a facilita deplasarea
sigură a episcopilor, a pus la dispoziţia lor poşta publică şi le-a asigurat cele necesare drumului.
Iniţial sinodul trebuia să se desfăşoare la Ancyra, în Galatia. Din considerente practice şi
strategice împăratul a ales apoi Niceea, lângă lacul Ascanius.4
Principalul motiv pentru convocarea lui a fost controversa ariană. Arie, un preot din
Alexandria, sustinea ca Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu, negand astfel divinitatea lui
Hristos. Arius argumenta ca daca Iisus a fost nascut, atunci a existat o vreme in care El nu a
existat; iar daca a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme in care El nu a fost
Dumnezeu. Intentia initiala a lui Arius era sa raspunda unei alte erezii, prin care se facea
confuzie intre cele trei persoane ale Sfintei Treimi.
Împaratul Constantin cel Mare a crezut la început că e vorba doar de o neîntelegere intre
episcopi, și a trimis pe episcopul curții imperiale, Osiu de Cordoba, la Alexandria să se impace
lucrurile. Încercarea lui Constantin cel Mare nu a dat rezultatul așteptat, iar cearta dintre arieni și
1
Constantin Voicu, Lucian Colda, Patrologie vol.II, 2015, p.167
2
Teodoret al Cirului, Istoria Biericească, edit. Institutului Biblic si de Misiune al BOR , trad. Vasile Sibiescu, p. 39
3
Eusebiu de Cezareea, Viata lui Constantin cel Mare, edit. Institutului Biblic si de Misiune al BOR , trad.Radu
Alexandrescu, p. 35
4
Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. I, Trinitas, Iaşi, 2001, p. 74.

3
ortodocsi a continuat și cu mai mare aprindere. Pentru aceasta, împăratul a hotărât convocarea
unui sinod ecumenic, la care să participe episcopii imperiului.
La Sinodul Ecumenic, au participat 318 episcopi, însă episcopul Romei nu a putut llua
perte din cauza bătrânetilor, dar a trimis doi preoti care să il reprezinte. 5 După terminarea
Sinodului Ecumenic, Constantin cel Mare, a redactat scrisori, care cuprindeau hotărarile luate de
sinodali, si le-a trimis în toate bisericile din imperiu.6
II. În focul discuților ariene referitoare la dumnezeirea Fiului, a aparut la
jumatatea secolului IV, o nouă erezie care punea în discuție dumnezeirea Duhului Sfant,
consubstanțialitatea si egalitatea lui
In anul 380 Teodosie cel Mare a dat un edict, poruncind ca toți supușii imperiului să
adere la adevărata credința, intr-o singură dumnezeire: a Tatălui si a Fiului si a Sfântului Duh,
de aceeași marire în Treime. Văzând că tulburarea spiritelor era așa de mare în imperiu,
împaratul a hotărât convocarea unui Sinod Ecumenic, care să lămurească situația ereticilor și să
confirme alegerea Sf. Grigorie de Nazianz ca episcop de Constantinopol.
Al doilea Sinod Ecumenic a fost convocat de Împăratul Teodosie I la Constantinopol, în
381, la care au participat 150 de episcopi. Teodosie s-a dovedit un apărător al credinței ortodoxe,
iar intentia lui de convocare a Sinodului a fost cu intentia de a pune capat complet complet
ereziei arianismului si condamnarea ereticilor Macedonie si Apolinarie, formulând învătătura
despre unitatea Sfintei Treimi si despre deplina umanitate a lui Hristos.7
Lucrările Sinodului al II-lea Ecumenic s-au încheiat la 9 iulie 381. Părinţii care au
participat la sinod, au adresat împăratului Teodosie cel Mare o scrisoare de mulţumire prin care îl
informau asupra deciziilor dogmatice şi canonice ale sinodului, i-au cerut să confirme în scris
aceste hotărâri. 8
Pentru ca nu toti eretici au aderat la adevărata credința, împăratul Teodosie cel Mare a
făcut o ultima încercare de câştigare a arienilor şi a pnevmatomahilor pentru Ortodoxie,
convocând Conferinţa de la Constantinopol în anul 383 la care au fost invitaţi Eunomie,
reprezentantul arienilor extremişti, Demofil, reprezentantul arienilor omieni şi Eleusis de Cizic,
reprezentantul pnevmatomahilor. Refuzul acestora de a recunoaşte hotărârile celor două sinoade

5
Eusebiu de Cezareea, op.cit, p. 39
6
Charles Matson, Constantin si Imperiul crestin trad. De Mihaela Pop, edit. BIC ALL, Bucuresti 2006 p. 187
7
Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. I, Trinitas, Iaşi, 2001, p. 76.
8
Nicolae Chifăr, op.cit, p. 151.

4
ecumenice l-a determinat pe împărat să declare obligativitatea respectării în întreg imperiul său a
credinţei ortodoxe stabilită la Niceea în anul 325 şi la Constantinopol în anul 381. La 25 iulie şi
3 septembrie 383 şi la 21 ianuarie 384 el a publicat noi legi care interziceau întrunirile ereticilor.
De acum înainte arienii şi pnevmatomahii nu mai constituiau un pericol nici pentru unitatea
imperiului, nici pentru comuniunea Bisericii. Ei au dispărut definitiv în Răsărit în secolul al V-
lea.
III. La inceputul secolului al V-lea, a apărut o nouă problem hristologică, adică,
raportul firii divine cu cea umană în persoana Mantuitorului Hristos. Aceasta a dat naștere unor
erezi: nestorianismul, eutihianismul și monotelismul.
Împăratul Teodosie II și soția sa, Evdoxia, aprobau teoria lui Nestorie, în timp ce
Pulheria, sora împăratului, îl socotea un eretic periculos. Erezia acestuia a fost combătută de
către Sf. Chiril al Alexandriei, care a numit-o pe Fcioara Maria, Maica lui Dumnezeu.
Pulcheria, sora lui Teodosie, care era o creștină pioasă, a menținut o atmosferă austeră la
curte. Sub influența sa, Teodosie și soția sa Eudoxia au devenit credincioși creștini. Deși se arăta
indiferentă față de arianismul practicat de triburile germane, Pulcheria s-a opus cu hotărâre
învățăturilor eretice ale lui Nestorie. Cu orice ocazie în care Teodosie înclina să îl sprijine pe
Nestorie, care era patriarhul Constantinopolului, Pulcheria, care îl sprijinea pe Chiril al
Alexandriei9, își reafirma influența asupra fratelui ei ținându-l departe de nestorianism. Aceste
controverse au dus în cele din urmă la Sinodul III Ecumenic, care s-a ținut la Efes, în Asia Mică,
în anul 431.
Ioan al Antiohiei împreună cu sufraganii săi au respins hotărârile sinodului prezidat de
sfântul Chiril şi s-au întrunit într-un alt sinod cu o participarea mai mică a 43 de episcopi. Aici s-
au pronunţat în favoarea lui Nestorie, au condamnat cele 12 anatematisme ale lui Chiril şi
deciziile sinodului din 22 iunie, au condamnat pe Chiril, pe Memnon şi toţi partizanii lor ca fiind
apolinarişti.
Primind rapoartele celor două sinoade şi fiind informat de poziţia autoritară a lui Chiril,
împăratul Teodosie al II-lea a declarat nule hotărârile sinodului din 22 iunie solicitând
rediscutarea problemei.
Sub influența eunucului Hrisafie, în 441, Teodosie a fost convins să o demită pe sora sa.
De atunci, Teodosie a început să sprijine erezia monofizită care era promovată

9
Nicolae Chifăr, op.cit, p. 76.

5
de arhimandritul Eutihie și de Dioscor (patriarhul Alexandriei și succesorul Sf. Chiril). Vederile
lui Eutihie au fost validate de „Sinodul tâlhăresc” din 449. În 28 iulie 450, Teodosie a murit după
ce a căzut de pe cal în timp ce traversa râul Lycus, când s-a rănit grav la coloana vertebrală. Noul
împărat, Marcian, soțul Pulcheriei s-a reîntors la ortodoxie și a convocat Sinodul de la
Calcedon în anul 451, care a declarat monofizismul ca fiind o erezie.
Reanalizându-se învăţăturile lui Nestorie, sinodalii au aprobat la 11 iulie deciziile şedinţei
din 22 iunie, au excomunicat pe Nestorie, Ioan al Antiohiei şi pe susţinătorii lor. De asemenea a
fost condamnat pelagianismul şi susţinătorii lui (Pelagiu, Celestin, Iulian de Eclanum) la 16 iulie
iar la ultima şedinţă din 31 iulie au fost aprobate 8 canoane.
De această dată împăratul comunica episcopilor o nouă decizie imperială: depunerea din
treapta episcopală nu numai a lui Nestorie, ci şi a Sfântului Chiril şi Memnon al Efesului,
sperând ca în felul acesta să împace cele două tabere. Intervenţia reprezentanţilor sinodalilor şi
nemulţumirea clerului şi monahilor din Constantinopol au determinat schimbarea deciziei
împăratului. Sfântul Chiril şi Memnon au primit aprobarea de a-şi menţine scaunele episcopale
în timp ce Nestorie se putea retrage la mânăstirea Sfântul Euprepiu din Antiohia unde fusese tuns
în monahism.
IV. Disputele teologice derulate mai ales după moartea Sfântului Chiril al Alexandriei
ţinteau din partea antiohienilor combaterea tendinţei alexandrinilor de a interpreta teologia
chiriliană în sens monofizit. Încercarea unui bătrân arhimandrit pe nume Eutihie, stareţul unei
mânăstiri de lângă Constantinopol, de a combate nestorianismul a dus la apariţia unei alte erezii
cunoscută sub numele de monofizitism sau eutihianism.
Datorită tulburărilor produse în Biserică de erezia lui Eutihie, s-a hotărât să se discute
erezia într-un Sinod Ecumenic.10 Papa Leon, informat despre brutalitatea petrecută la sinodul din
Efes, a numit acest sinod, „Sinod tâlhăresc”. Împăratul Teodor al II-lea, naiv și lipsit de
experiență în problemele teologice, a aprobat hotărârile luate la Efes.
În 450, împăratul Teodor II moare, în urma unui accident de călărie, iar tronul Bizanțului
a revenit, în lipsă de moștenitor, surorii sale Pulcheria, sprijinind Ortodoxia. Ea s-a căsătorit cu
generalul Marcian, iar noua pereche inperiala a hotărât să convoace un nou Sinod Ecumenic, care
să spele rușinea din Efes.

10
Ibidem, p. 79.

6
 Hotărârea de credință a fost proclamată în ședința din 25 octombrie, fiind de față
perechea imperială, Marcian si Pulcheria, aclamați ca luminatori ai Ortodoxiei. Opera Sindului
IV Ecumenic de la Calcedon, constituie un titlu de glorie pentru Biserica Ortodoxa si Imperiu
Bizantin.
V. Tulburările provocate de monofizism au durat încă multă vreme, tensionând pacea
din Biserica. În timpul lucrărilor trinitare si hristologice, lui Origen au fost invocate deseori
provocând mari divergențe referitoare la ortodoxia lor. Pentru a curma continuarea certurilor
intre origenisti si antiorigenisti, împăratul Iustinian, compune in 543 un tratat teologic prin care
condamnă 9 propoziții din scrierile lui Origen. Origen este trecut în rândul ereticilor, socotit
părintele ereticilor.
Împărăteasa Teodora, care favoriza monofizismul, l-a convins pe împăratul Iustinian că
monofizismul „s-ar împăca” cu Ortodoxia daca s-ar condamnă „Cele 3 Capitole”. Pentru
îndepărtarea tuturor problemelor, Iustinian a convocat cel de-al V-lea Sinod Ecumenic, în 5 mai
553, la Constantinopol. Iustinian l-a invitat și pe papa Virgiliu la Constantinopol, care a ajuns
acolo la 24 ianuarie 547.
In anul următor, la insistențele lui Iustinian, papa Virgiliu, publică la 11 aprilie 548, un
act teologic numit „Judicatum”11, prin care condamna „Cele 3 Capitole”. Publicarea actului
stârnește furtuna, de aceea, Iustinian si papa Virgiliu, au căzut de acord ca aceasta chestiune, a
„Celor 3 capitole”, să fie discutată într-un nou Sinod Ecumenic.
În vara anului 551, împăratul Iustinian, fără să mai aștepte convocarea Sinodului,
îndemnat de Teodor Askidas, a publicat al II-lea edict cu titlul „Mărturisirea de credințăă a
împăratului Iustinian împotriva celor 3 capitole”.
De aceasta dată papa Virgiliu protestă. Pentru a se pune la adăpost împotriva celor care îl
amenințau, el s-a refugiat în biserica Sf. Petru din Constantinopol, iar apoi in biserica din
Calcedon. Împăratul l-a asigurat că nu i se va întampla nimic, dar să se întoarca în capitală. După
intoarcerea papei la capitală, împăratul a convocat Sinodul Ecumenic promis.
Hotărârile sinodului au fost greu acceptate în Apus. Papa Pelagiu I al Romei acceptă
hotărârile sinodului V Ecumenic dar, prin inconsecvenţa sa, şi-a atras dezaprobarea din partea
unei părţia Bisericii apusene.

11
Asterios Gerostergios, Iustinean cel Mare Sfant si Imparat, Editura Sophia, București, 2004, trad. Ovidiu Ioan, pp.
70-71.

7
 VI. În secolul VII, monofiziții constituiau un pericol grav, nu numai pentru Biserică și
se simțea necesitatea împăcării monofiziților cu ortodocsii, lucru de care era convins șiîmpăratul
Heraclie, care purta război cu perși. Când s-a întors din război, s-a sfătuit cu Patriarhul Serghei și
au căzut de acord ca s-ar putea admite făra nici o primejdie în dogma ortodoxă ca în Iisus Hristos
sunt 2 naturi, dar o singura voința divino-umană.
Ca să pună capăt disputelor ce frământau Biserica, in 638, Heraclie dă un edict de
credință, numit EKTHESIS, din care poruncea cu asprime să se admită că în Iisus Hristos exista
numai o voința. Ortodocsii au protestat. Urmașul lui Heraclie, împăratul Constans II, a fost
nevoit să revoce edictul lui Heraclie, iar in locul lui a publicatun nou edict numit TYPOS 12, prin
care, interzicea orice discuție referitoare la voințele și energiile Mantuitorului. Ortodocșii au
protestat din nou, zicând că, Heraclie, lăsase lui Hristos cel puțin o voință, iar el nu a mai lăsat
nici una.
Lui Constantin II, i-a urmat la domnie fiul său, Constantin IV Pogonatul, bărbat cumpănit
și înțelept care s-a hotărât să părăseasca monotelismul pentru restabilirea pacii în Biserică,.
Astfel a convocat în 680 la Constantinopol, Sinodul IV Ecumenic. Cu acest Sinod Ecumenic, se
încheie tulburările hristologice.
VII. În secolul VIII, Biserica a fost tulburată de încercarea unor împarați bizantini de a
înlătura cultul icoanelor, dezlănțuind o persecuție contra clericilor si credincioților care le
venerau. Primul împărat iconoclast, a fost Leon al III-lea Isaurul (717-740). El se credea împărat
și preot și urmărea o purificare a creștinismului, de aceea, i se părea lui a fi superstiție păgână
închinarea la icoane. O măsură imperială luată în 726 de a înlătura icoanele din spaţiile publice a
nemulţumit populaţia constantinopolitană, intransigenţa unor grupuri mergând până la ostilitate. 13
De remarcat că până în anul 726, când şi-a manifestat intenţiile iconoclaste, relaţiile dintre
Imperator şi Biserică au fost normale.
Împăratul Leon al III-lea a încercat să aducă de partea sa pe papa Grigorie al II-lea si pe
Patriarhul Gherman al Constantinopolului, dar nu a reușit, fapt pentru care patriarhul Gherman, a
fost înlocuit de către împărat cu Atanasie, adept al iconoclasmului.
In 730, Leon al III-lea a dat edict, prin care urmărea distrugerea icoanelor, implicit a
Mântuitorului si a Maicii Domnului, dar admitea cinstirea Sfintei Cruci. Apusenii au condamnat

12
Ibidem, p. 28
13
Nicolae Chifăr, Puterea imperială bizantină şi cultul icoanelor în secolul al VIII-lea, în „Studii Istorice”, Edit.
Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2005, p. 145.

8
iconocasmul, pentru că desi în Apus icoanele aveau mai mult o întrebuințare estetică și
pedagogică, distrugerea lr strica educația religioasă a creștinilor.
Fiul cel mare al lui Leon III Isaurianul, Constantin, asociat la tron la sfârşitul anului 720,
a devenit unicul împărat al imperiului la moartea tatălui său în iunie 740. A fost considerat de
contemporaneitate ca cel mai periculos duşman al sfintelor icoane, depăşind în cutezanţă chiar pe
iconoclaştii clasici. Regăsim în persoana lui Constantin acelaşi om de stat ca şi tatăl său, un bun
strateg şi militar, demonstrând o mare abilitate în problemele de natură administrativă. 14 Deşi nu
poseda însuşirile fizice şi psihice ale lui Leon, totuşi Constantin V a dezvoltat până la apogeu
criza iconoclastă, încercând o fundamentare teologică a acesteia. Constantin V, după moartea
patriarhului Anastasie, a convocat un Sinod în 754, în localitatea Hiera, unde s-a condamnat
cultul icoanelor ca idolatrie.
Constantin V era conştient că iconoclasmul trebuia să obţină aprobarea Bisericii, printr-o
aprobare sinodală, căci „fără sprijinul ierarhiei, fără acordul teologic, el purta evident amprenta
unei măsuri poliţieneşti a împăratului”15. În acelaşi timp pentru a oferi sinodalilor o bază
teologică de discuţie a alcătuit o serie de tratate, care au făcut obiectul unor şedinţe pregătitoare,
care manifestau interesul împăratului pentru probleme bisericeşti şi dogmatice. După încheierea
sinodului, împăratul a ordonat ca toate bisericile să fie golite de icoane, iar mozaicurile, picturile
să fie acoperite cu un strat gros de var. În locul lor, împaratul a dat dispoziție să fie împodobite
cu tablouri împărătesti și cu diferite picturi din natură, insa Sf. Cruce era acceptata. 16 Constantin
V a hotărât ca deciziile sinodului să fie semnate de toţi preoţii şi călugării din imperiu şi mai
târziu să confirme fiecare prin jurământ lepădarea de icoane.
Prin moartea timpurie a lui Leon V, fiul lui Constantin V, tronul Bizanțului a trecut fiului
sau minor, Constantin VI Porfirogenetul, fapt pentru care treburile imperiale au fost conduse de
mama sa Irina, care, cu multă abilitate a permis cultul icoanelor. Împărăteasa a hotărat să
convoace un nou Sinod Ecumenic, care avea sa anuleze hotararile luate la Sinodul de le Hiera.
Sinodul VII Ecumenic a fost ținut la Niceea în 787, și a combătut în 6 ședințe punct cu punct
hotărârile Sinodului iconoclast.

14
Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. II, Trinitas, Iaşi, 2000, pp. 271-272.
15
Nicoale Chifăr, Teologia iconoclastă a împăratului Constantin al V-lea şi sinodul de la Hieria, în „Studii Istorice” ,
Sibiu, 2005, p. 167.
16
Nicolae Chifăr, Iconologia patristică a secolului al VIII-lea, pp. 181-193.

9
 Cu toate acestea, persecuțile impotriva icoanelor nu au luat sfarșit., dar au încetat in
timpul împăraților Mihail II si a lui Teofil. După moartea lui Teofil, soția sa, împărăteasa
Teodora, a devenit regenta fiului său minor, și urmând exemplul împarătesei Irina, a hotărât, în
înțelegere cu patriarhul Metodie al Constantinopolului, să reintroducă cultul icoanelor. Astfel, s-a
convocat un sinod, î martie 843, la Constantiopol, sinod care a declarat valabile toate hotărârile
celor 7 Sinoade Ecumenice, au restabilit cultul icoanelor și au rostit anatema asupra
iconoclaștilor.

4. Concluzie
În concluzie, putem observa inițiativa împăraților bizantini, în vederea rezolvării
problemelor dogmatice apărute în Biserică. Intenția lor era sa aduca pacea în Biserică, dar si in
întreg Imperiu Bizantin. În luarea decizilor se sfatuiau cu ierarhi mai de seama, uneori încercând
să îi influenteze în alegrea și inițiativa rezolvării, dupa placul lor.

10
 Bibliografie:

1. Teodoret al Cirului, „Istoria Bisericească”

2. Voicu Cosntantin, „Patrologie Vol. II”
3. Eusebiu de Cezareea, „Viața lui Constantin cel Mare”
4. Matson Charles, „Constantin și imperiul creștin”
5. Chifăr Nicolae, „Puterea imperială bizantină și cultul icoanelor în
secolul VIII”
6. Gerostergios Asterios, „Iustinean cel Mare Sfânt și Împărat”
7. Chifăr Nicolae, „Istoria Creștinismului, vol. II”
8. Chifăr Nicolae, „Iconografia patristică a sec al VIII-lea”

11