Sunteți pe pagina 1din 211

AVRAM FIŢIU

ECOLOGIE
ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

Editura Academicpres
2003
1
REFERENŢI

Prof.dr. Leon S. MUNTEAN


Prof.dr. Mircea ŞTIRBAN
Prof.dr. Ioan ROTAR

2
PREFAŢĂ
Actualizarea cursului de Ecologie şi Protecţia Mediului s-a impus ca o
necesitate stringentă în ultima perioadă în contextul evoluţiilor recente din
lumea agricolă românească.
Integrarea României în Uniunea Europeană pe termen mediu şi
problematica sectorului de mediu din România în acest context, cer
responsabililor din acest domeniu răspunsuri imediate la problemele cu care se
confruntă agricultura.
Prefigurarea unei agriculturi durabile în anii ce vin, la scară europeană,
presupune o schimbare de optică în definirea tipului de agricultură care trebuie
dezvoltat în România, schimbare în care disciplinele de mediu au un cuvânt din
ce în ce mai mare, în acest nou context de durabilitate socială, economică şi
ecologică a unui sistem agricol.
Introducerea în ultimii ani în universităţile agricole a unor specializări
precum Ingineria Mediului obligă lumea agronomică la o atenţie mult sporită
faţă de domeniul protecţiei mediului.
Se cere în anii care vin ca disciplinele de mediu să ofere soluţii concrete la
problemele cu care diferitele sectoare ale economiei se confruntă de unde şi
necesitatea orientării ecologiei înspre zona aplicativă.
Cursul de faţă răspunde unui astfel de deziderat în condiţiile în care
identifică pe de o parte agresiunile la adresa diferiţilor factori biotici şi abiotici,
iar pe de altă parte prezintă soluţiile deja existente sau în lucru pentru limitarea
impactului sau eliminarea totală a acestui impact.
Cursul se constituie în special ca material didactic pentru studenţii
facultăţilor de Agricultură şi Horticultură din cadrul secţiilor de Agricultură,
Agromontanologie, Chimie Alimentară, Biologie Horticultură, Cadastru,
Arhitectură peisageră, Management Dezvoltare şi Amenajare Rurală,
Silvicultură. În acelaşi timp cursul vizează specialiştii care lucrează în
învăţământul din mediul urban şi rural precum şi responsabilii din administraţia
publică şi locală.
3
AVRAM FIŢIU..................................................................................................1

ECOLOGIE .......................................................................................................1

ŞI PROTECŢIA MEDIULUI............................................................................1

REFERENŢI........................................................................................................2

PREFAŢĂ............................................................................................................3

CAP.1. ECOLOGIA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI .......................................8

CA ŞTIINŢĂ .......................................................................................................8
1.1. DEFINIŢIA ECOLOGIEI..........................................................................8
.........................................................................................................................8
1.2. PARADIGMELE ECOLOGIEI................................................................11
1.3. RAMURILE ECOLOGIEI........................................................................12
CAP.2. ECOSISTEMUL..................................................................................13
2.1. DEFINIŢIA ECOSISTEMULUI...............................................................14
2.2 LEGILE DE BAZĂ IN ECOLOGIE..........................................................15
2.3. BIOTOPUL..............................................................................................18
2.4. FACTORII ECOLOGICI.........................................................................19
2.4.1. Factorii climatici..............................................................................20
2.4.1.1 Lumina........................................................................................20
2.4.1.2.Temperatura................................................................................21
2.4.1.3. Apa.............................................................................................23
..............................................................................................................26
Indici climatici corelaţi...........................................................................26
2.4.1.4. Vântul.........................................................................................27
2.4.2. Factorii edafici (Solul)......................................................................28
2.4.3 Factorii orografici (relieful)..............................................................36
2.4.4 Factori corelativi...............................................................................37
2.4.4.1. Salinitatea..................................................................................37
2.4.4.2. Compoziţia ionică......................................................................38
2.4.4.3. Oxigenul.....................................................................................38
2.4.4.4. Influenţele lunare şi planetare...................................................38
2.4.4.5. Gravitaţia...................................................................................40
2.4.4.6 Sistemul general al curenţilor de aer.........................................40
2.4.4.7. Presiunea atmosferică...............................................................41
2.4.4.8. Focul.........................................................................................41
2.5. AUTOCONTROLUL ECOSISTEMELOR................................................41
2.6. POPULAŢIA............................................................................................42
2.6.1. Definiţia şi trăsăturile ......................................................................42
2.6.2. Structura populaţiei..........................................................................43
4
2.6.3. Mărimea populaţiei...........................................................................44
2.7. BIOCENOZA...........................................................................................45
2.7.1 Definiţia.............................................................................................45
2.7.2. Indicii structurali ai biocenozei........................................................46
→ VITALITATEA...................................................................................................48
2.7.3. Relaţii interspecifice.........................................................................48
2.7.3.1 Relaţii interspecifice stabilite pe criteriul efectului direct .......48
2.7.3.2. Relaţii interspecifice legate de relaţia directă cu mediul ambiant
................................................................................................................51
2.7.3.3. Realţii interspecifice legate de rolul lor în viaţa populaţiilor...52
2.7.4. Relaţii intraspecifice.........................................................................53
2.8. STRUCTURA BIOCHIMICĂ A ECOSISTEMULUI...............................54
2.9. LANŢURI TROFICE................................................................................55
2.9.1. Definiţia............................................................................................55
2.9.2. Clasificarea lanţurilor trofice...........................................................56
2.10. NIVELE TROFICE................................................................................57
2.11. PRODUCTIVITATEA ECOSISTEMELOR............................................58
2.11.1. Productivitatea primară..................................................................59
2.11.2. Productivitatea secundară..............................................................60
2.11.3.Biomasa............................................................................................60
2.11.4. Mineralomasa.................................................................................61
2.11.5. Materia organică totală (M.O.T)....................................................61
2.12. NIŞA ECOLOGICĂ................................................................................63
2.13. PIRAMIDA ELTONIANĂ......................................................................64
2.14. CLASIFICAREA ECOSISTEMELOR....................................................65
→ECOSISTEME ARTIFICIALE (ECOSISTEME AGRICOLE, ECOSISTEME URBANE, ECOSISTEME
SILVICE, ECOSISTEME ACVATICE);.............................................................................66
2.15. BIOSFERA.............................................................................................66
CAP. 3.AGROECOSISTEMUL......................................................................67
3.1. DEFINIŢIA AGROECOSISTEMULUI....................................................67
3.2. CLASIFICAREA AGROECOSISTEMELOR............................................68
I. Bio-ecosisteme.....................................................................................68
3.2.1. Agroecosisteme extensive sau de intensitate redusă .......................69
3.2.2. Agroecosisteme intensive..................................................................69
3.2.3. Agroecosistemele industriale sau industrializate.............................70
3.3. STABILITATEA IN AGROECOSISTEME...............................................70
3.4. DURABILITATEA AGROECOSISTEMELOR.........................................71
3.5. PRACTICI TEHNOLOGICE PENTRU DIMINUAREA INTRĂRILOR
ENERGETICE ...............................................................................................72
3.6. ECOLOGIE ŞI ECONOMIE....................................................................74
CAP.4. AGROECOLOGIA SAU ECOLOGIA AGRICOLĂ......................77
4.1. DEFINIŢIA AGROECOLOGIEI..............................................................77
4.2. AGROECOLOGIE ŞI FITOSOCIOLOGIE.............................................78
5
4.3. AGROECOLOGIE APLICATĂ (SISTEME DE AGRICULTURĂ)..........................80
4.3.1. Agricultura biodinamică..................................................................80
4.3.2. Agricultura organică.......................................................................80
4.3.3. Agricultura biologică .......................................................................81
4.4 EVALUAREA ECOLOGICĂ A RESURSELOR NATURALE DIN
ECOSISTEME ŞI AGROECOSISTEME..........................................................87
4.4.1 “Diagnosticul ecologic” ...................................................................89
Metoda Agro-Eco........................................................................................91
4.4.3. Metoda ecopunctelor........................................................................92
5. PROTECTIA MEDIULUI..........................................................................93
INTRODUCERE.............................................................................................93
5.1. CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ .....................................96
5.2 POLUAREA ŞI GESTIUNEA SOLULUI.................................................98
5.2.1. Concepte şi definiţii .........................................................................98
5.2.2. Rolul solului în ecosistemele terestre...............................................99
5.2.3. Impactul activităţii umane..............................................................101
5.2.3.1 Presiunile asupra solurilor.......................................................107
Tabelul nr. 13 Principalele caracteristici de mediu ale solurilor
(Smith şi Dumanski 1993).....................................................................108
5.2.4 Contaminarea solului.......................................................................108
5.2.4.1.1. Poluarea solurilor cu produse organice.............................109
5.2.4.1.2 Poluarea cu substanţe chimice............................................110
5.2.5. Sisteme de tratare sau recuperare a solurilor poluate...................111
5.3 POLUAREA ŞI GESTIUNEA APEI.........................................................113
INTRODUCERE...........................................................................................113
5.3.1 Principalii indicatori de poluare ................................................119
SISTEME DE EPURARE A APELOR UZATE..........................................130
5.3.3.1. Tratamente fizice: Grilaje, Cernere; Denisipare prin gravitaţie
sau sedimentare; Eliminarea uleiului; Flotare; Filtrare; Curăţitor de
gaze; Adsorbţie; Extracţie cu solvenţi; Combustie; Incinerare deşeuri
lichide; Evaporare; Inducere de spume; Distilare; Electrodializă;
Stoarcere...............................................................................................130
5.3.3.2. Tratamente biologice...............................................................130
.............................................................................................................130
5.3.3.3 Tratamentele chimice: Neutralizarea şi reglarea pH-ului;
Precipitarea, coagularea şi sedimentarea; Oxidarea; Alte procedee
(schimb ionic, reducere);......................................................................130
5.3.2 Practici de prevenire şi control .....................................................131
5. 3. 3 Gestiunea apei...............................................................................132
5.4. POLUAREA ŞI GESTIUNEA AERULUI................................................136
5.4.1. POLUAREA ATMOSFEREI.............................................................................137
5.4.2. Impactul global al poluării atmosferice.........................................140
5.4.3. Impactul asupra ecosistemelor ( ploile acide )...............................141
6
5.4.4. Impactul asupra climei ( efectul de seră).......................................143
5.4.5. Impactul asupra stratosferei ( distrugerea stratului de ozon ) ......145
5.4. 6. Gestiunea aerului...........................................................................145
5.5.GESTIUNEA POLUĂRII FONICE......................................................151
5.5.1. Noţiuni generale..............................................................................152
5.5.2. Evaluarea poluării fonice...............................................................153
5.5.3. Gestiunea poluării fonice................................................................154
5.6. GESTIUNEA DEŞEURILOR.................................................................155
5.6.1 Date generale...................................................................................155
5.6.2. GESTIUNEA REZIDIILOR ORGANICE DIN AGRICULTURĂ........................................158
5. 7. GESTIUNEA RESURSELOR REGENERABILE..................................174
5.7.1. BIOGAZUL...............................................................................................175
5.7.2. Biomasa...........................................................................................175
5.7.3. Biocarburanţii ................................................................................175
5.7.4. Biomateriale de construcţii.............................................................181
5.7.5. Biodetergenţi şi Biotensioactivi......................................................182
5.7.6. Biocomplexanţi ..............................................................................183
5.7.7. Biocoloranţi ...................................................................................183
5.7.8. Bioadjuvanţi pentru pesticide.........................................................184
5.8. DISTRUGEREA BIODIVERSITĂŢII PRIN ACTIVITATEA UMANĂ.....................................184
5.8.1. Biodiversitatea sau diversitatea biologică......................................185
5.8.2. Dispariţia habitatului şi a diversităţii biologice datorită practicile
agricole.....................................................................................................186
5.8.3. Conservarea biodiversităţii prin practicile agricole.....................187
5.8.4. Organisme internaţionale specifice................................................187
5.8.5. Măsuri privind prezervarea biodiversităţii ..................................188
5.8.6. Zonele protejate din România.........................................................189
5.9. GESTIUNEA ORGANISMELOR MODIFICATE GENETIC................190
5.9.1. Aplicatiile potenţiale ale organismelor modficate genetic (OGM) 190
5.9.2. Riscuri pentru mediu .....................................................................191
5.9.3. Riscul pentru sănătate.....................................................................193
5.9.4. Conotaţiile utilizării OGM..............................................................194
5.10. SISTEME DE AUDIT AL MEDIULUI....................................................196
5.10.1.Norma ISO 14001..........................................................................197
5.10.2. Sistemul de manegement al Uniunii Europene “EMAS”.............198
5.11. EDUCAŢIA ECOLOGICĂ...................................................................200
BIBLIOGRAFIE.............................................................................................204

7
CAP.1. ECOLOGIA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI
CA ŞTIINŢĂ

1.1. DEFINIŢIA ECOLOGIEI

Prima definiţie a Ecologiei a fost dată de către Ernst Haeckel unul din
marii evoluţionişti ai secolului 19 care în lucrarea „ Morfologia Generală a
Organismelor” în anul 1866, care a dezvoltat concepţia darwinistă asupra luptei
pentru existenţă. Haeckel a definit Ecologia ca fiind „Ştiinţa care se ocupă cu
studiul relaţiilor complexe, directe sau indirecte, cuprinse în noţiunea
darwiniană a luptei pentru existenţă”

8
Astfel el a introdus termenul de ecologie ce provine de la cuvintele
greceşti „oikos” (casă, gospodărie) şi logos (cuvânt).
Între timp au fost dezvoltate multe definiţii ale ecologiei dar nici una nu
este acceptată ca şi o definiţie de bază.
În cele ce urmează vom prezenta câteva definiţii în ordine alfabetică,
considerând că o ierarhie a importanţei acestor definiţii ar fi greu de realizat:
→ Beeby (1993) „Ştiinţa ecologiei încearcă să explice relaţiile dintre
organisme şi mediul lor.”
→ Begon, Harper şi Townsend (1996) „Ecologia nu este o ştiinţă cu o
structură simplă , liniară, fiindcă în interiorul ecologiei orice proces afectează
alt proces”
→ N. Botnariuc şi A. Vădineanu (1982) „Ecologia studiază sistemele
supraindividuale de organizare a materiei vii (populaţii, biocenoze, biosfera)
integrate în mediul lor abiotic „
→ N. Botnariuc şi A. Vădineanu (1982) „Ecologia studiază legile care
determină productivitatea, stabilitatea şi evoluţia ecosistemelor şi a ecosferei în
ansamblul ei şi implicit studiază influenţa activităţii umane asupra acestor
procese precum şi implicaţiile lor asupra calităţii vieţii oamenilor”
→ Clements (1905, 1949) „Ecologia este ştiinţa comunităţilor vii şi ea
cercetează sociologia şi economia animalelor şi plantelor”
→ Chrebs.Ch.I. (1978) definea Ecologia ca fiind „studiul ştiinţific al
interacţiunilor care determină distribuţia şi abundenţa organismelor”.
→ R.Dajos (1970) „Ecologia este ştiinţa care studiază condiţiile de
existenţă a fiinţelor şi interacţiunile de orice natură care există între aceste
fiinţe şi mediul lor”
→ M.S. Ghilarov „ Ecologia este ştiinţa corelaţiilor şi interacţiunilor vieţii
cu mediul înconjurător pe trepte supraindividuale”.
→ Hutchinson (1978) „Ecologia este studiul modului în care lucrează sau
operează lumea vie”

9
→ Kormondy (1996) „Substanţa ecologiei se găseşte în multitudinea
structurilor nevii şi vii , a proceselor şi a interelaţiilor cuprinse în circulaţia
energiei şi a nutrienţilor, în reglarea structurii şi dinamicii populaţiilor şi
comunităţilor vii „
→ A.Ionescu (1988) „Ecologia este ştiinţa interelaţiilor dintre vieţuitoarele
care alcătuiesc o bionocenoză şi dintre acestea şi biotop. Ea studiază fluxul de
materie, energie, şi informaţie care străbate un ecosistem bine delimitat :este
deci ştiinţa care studiază ecosistemele”
→ A. MacFayden (1957) „Ecologia studiază relaţiile dintre vieţuitoare,
plante sau animale şi mediul lor, pentru a descoperi principiile după care se
desfăşoară aceste relaţii”
→ E.P. Odum (1959) „Ecologia este studiul structurii şi funcţionării
naturii”
→ E.P.Odum (1966,1971) „Ecologia studiază nivelurile de organizare
superioare celor individuale şi anume-populaţii, biocenoze, ecosisteme şi
biosfera”
→E.P. Odum (1962) „Ecologia este studiul structurii şi funcţionării
ecosistemelor”
→ E.P. Odum (1971) „Ecologia este ştiinţa care studiază relaţiile
organismelor individuale cu ambianţa lor vie şi nevie”
→ Pianka (1978, 1994) „Ecologia este ştiinţa care cercetează raporturile
dintre organisme şi toţi factorii fizici şi biologici din mediu „
→ I. Puia şi V. Soran (1984) „Ştiinţa care se ocupă de toate relaţiile ce se
stabilesc între organisme şi diferite comunităţi (biocenoze) precum şi de
raporturile organismelor şi comunităţilor cu mediul fizic de trai”
→ Ricklefs (1976, 1990) „Ecologia este studiul plantelor şi animalelor ca
indivizi (autecologie), populaţii (demecologie) şi comunităţi vii (sinecologie)”
→ C.F. Sachi şi P. Testard (1971) „Ecologia este disciplina biologică care
studiază raporturile dintre organisme şi mediul lor înconjurător”

10
→ B. Stugren (1975) „Ecologia este ştiinţa interacţiunilor în sistemele
supraindividuale „
→ Shelford (1937) „Ecologia este o ramură a fiziologiei generale care se
ocupă de organisme ca un întreg, cu procesele lor vitale; ea se distinge de
fiziologia generală a organelor”
→ Whittaker (1975) „Ecologia studiază biosistemele în context cu ambianţa
lor”

1.2. PARADIGMELE ECOLOGIEI

După Kuhn T., (1976) « concepţiile dominante ale comunităţii savante


sunt paradigmele sale, idei care nu mai sunt puse la îndoială şi care constituie
temelia manualelor , cursurilor şi exerciţiilor de laborator »

→ Paradigma mezologică (sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX)


Potrivit paradigmei mezologice, obiectul central de studiu al ecologiei era
analiza efectului factorilor de mediu asupra organismelor luate individual.
Ecologul care a marcat această paradigmă a fost Kuhn T.E.(1976).

11
→ Paradigma demografică (sec.XX)
Potrivit acestei paradigme obiectul central de analiză al ecologiei s-a
concentrat asupra studiului dinamicii populaţiilor. Dintre apologeţii acestei
paradigme amintim pe Cetverikov (1926), Alfred Lotka (1924), Vio Volterra
(1931, Umberto d’Ancona, Scherdtfeger (1963), Şvarţ (1960), Naumov (1948),
Botnariuc (1953), Cure (1959).

→Paradigma sistemică
Potrivit paradigmei sistemice obiectul central de analiză în ecologie este
după Stugren (1982) « studiul reţelei de interacţiuni dintre componentele
ecosistemului ; accentuarea întregului ; a caracterului unitar al relaţiilor
interspecifice în contextul unei structuri ; ecologia sistemică fiind ştiinţa
structurilor funcţionale şi logico-matematice ale sistemelor ecologice »
Referinţa istorică a acestei paradigme este Odum (1957, 1959, 1971).
1.3. RAMURILE ECOLOGIEI

E. Warning (1896-1909) şi Dajos R. (1975) au defint 3 orientări majore


ale ecologiei:
→ Autecologia (gr. auto = însuşi): studiază raporturile indivizilor
indivizilor, dintr-o anumită specie cum mediul lor de viaţă (până la nivelul de
populaţie sau specie), cu mediul înconjurător abiotic si biotic.
→ Demecologia (gr.demos= popor sau mulţime): studiază relaţiile dintre
indivizii aceleaşi populaţii precum şi raporturile dintre populaţii cu factorii
ecologici
→ Sinecologia (gr. syn = împreună) :studiază raporturile existente între
indivizii şi populaţiile ce aparţin unei biocenoze cu mediul lor de viaţă şi
raporturile existe între biocenoze la nivel de biosferă..
12
Barbour, Burks, Pitts (1987) au realizat următoarea clasificare a
specializărilor ecologiei plantelor:
→ Sinecologia (Paleoecologia/Sociologia plantelor în trecutul lor
ecologic; Sociologia plantelor/clasificarea comunităţilor vegetale conform
hărţilor de vegetaţie; Ecologie evoluţionistă /stabilitatea comunităţilor,
diversitatea speciilor; Dinamica comunităţilor /sisteme ecologice;
→ Autecologia (Ecologia populaţiei /mărime, hibridări evolutive,
speciaţii ; Ecofiziologie /perturbări, limite de toleranţă, interacţiuni biotice,
fenologie ; Ecologie evoluţionistă (idem clasificarea anterioară)
După mediul de viaţă în care trăiesc organismele, ecologia se împarte în
trei ramuri (Muntean şi Ştirban ,1995): oceanologia (ecologia marină);
limnonologia (ecologia apelor interioare); ecologia terestră (din care s-a
desprins ecologia solului sau ecopedologia);
Pe baza criteriului taxonomic aceiaşi autori au definesc 3 clase :ecologia
vegetală; ecologia animală; ecologia microorganismelor.

CAP.2. ECOSISTEMUL
Motto:
„Învăţaţi-i pe copii voştri ceea ce i-am învăţat noi pe ai noştri: că
pământul este mama noastră: Tot ceea ce i se întâmplă pământului va ajunge să
li se întâmple şi copiilor acestui pământ… Noi ştim cel puţin atât: nu pământul
îi aparţine omului ci omul îi aparţine pământului: Aceasta noi o ştim: Toate
lucrurile se leagă, la fel ca sângele care uneşte o aceeaşi familie: tot ceea ce i
se întâmplă pământului ajunge să li se întâmple şi fiilor pământului. Nu omul
este acela care a ţesut trama vieţii-el este doar un fir; Şi ceea ce îi face acestei
trame, îşi face lui însuşi”
Marele şef sioux Seattle
( din răspunsul dat în 1854 preşedintelui SUA

13
la oferta acestuia de a cumpăra pământul pieilor roşii soiux) citat de Neguţ
S. (1988)

2.1. DEFINIŢIA ECOSISTEMULUI

După Riklefs R.E (1976) „ecosistemul este constituit din întreaga mulţime
de interacţiuni a factorilor fizici şi a lumii biologice care acţionează într-un
fragment al biosferei”.
Kormondy E.J. (1996) definea ecosistemul ca „un tot ce prezintă două
forme: o formă reală (un fragment din natură/lac, pădure, ocean) şi o formă
conceptuală (abstractă)”
Odum (1971) definea ecosistemul ca fiind „ orice unitate care include
toate organismele de pe un teritoriu dat şi care interacţionează cu mediul fizic
în aşa fel încât curentul de energie creează o anumită structură trofică, o
diversitate de specii şi un circuit de substanţe în interiorul sistemului”.
Begon M., Harper J.L., Townsend C.R, (1996) citaţi de Puia. I, Soran V.,
Carlier L, Rotar I. Vlahova M.,(2001) au îmbinat 3 definiţii într-o abordare mai
complexă :
„În mod tradiţional ecosistemul include comunitatea biologică (biocenoza
şi biota ) luată împreună cu mediul său fizic (abiota)”;” Este rea ideea că
biocenoza şi ecosistemul ar putea fi studiate separat fiindcă nici un sistem
ecologic fie individual , populaţional sau biocenotic nu pot fi separate de
mediul în care există „; „Ecosistemul este un concept holistic (integralist şi
integrator) cuprinzând plantele şi animalele de obicei asociate între ele şi cu
toţi componenţii fizici şi chimici ai mediului înconjurător sau ai habitatului
formând împreună o unitate autocuprinzătoare recognoscibilă”.
Lindeman (1942) definea ecosistemul ca fiind „o unitate formată din
reunirea proceselor active fizice, chimice şi biologice care se petrec în
interiorul unei unităţi spaţiu-timp de orice mărime, cuplând prin urmare
comunitatea vie de mediul ei abiotic „

14
Odum (1975) citat de Muntean şi Ştirban (1995) prezenta 4 componente
esenţiale ale unui ecosistem: „ Proprietăţile sau stările fundamentale ale
ecosistemului: P1-producători primari (plante fotosintetizante); P2-
consumatori primari (erbivore) ; P3-Consumatori secundari: carnivore (se
hrănesc cu animale şi organisme vegetale); carnivore destructori; biomasa;
substanţa organică şi anorganică; Forţele sau resursele de energie care întreţin
sistemul în funcţie (energia solară) iar în cazul agroecosistemelor şi alte surse
de energie; Canalele de scurgere a energiei şi substanţei care leagă
proprietăţile una de alta şi pe acestea de curentul de energie; Interacţiunile
sau funcţiile de interacţiune care realizează legăturile între curentul de
energie, curentul de substanţe şi însuşirile ecosistemului;”
După Sukatchev (1954) citat de Duvigneaud (1974) ecosistemul este
constituit din :
→Biocenoză (fitocenoză, zoocenoză, microbiocenoză, micocenoză);
→Factori de mediu: biotop format din climatop (meso şi microclimat) şi
edafotop (sol, substrat) ; hidrotop (factorul apă);

2.2 LEGILE DE BAZĂ IN ECOLOGIE

Mai multe legi guvernează modul de desfăşurare a proceselor biologice în


natură. Fiind vorba de abordări uneori sectoriale alteori transversale ale
ecologiei ne vom rezuma la o prezentare a legilor în ordinea alfabetică a
autorilor:
→ „Orice lucru este legat de alt lucru” după Commoner (1971, 1980) citat de
I. Puia, V. Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001). Legea exprimă
interacţiunile existente între elementele unui sistem.
→ „Orice lucrare trebuie să conducă undeva” după Commoner (1971, 1980)
citat de I. Puia, V. Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001). Potrivit legii,

15
orice acţiune la nivelul sistemului are consecinţe clar definite, materia din care
sistemul este alcătuit fiind indestructibilă.
→ „Natura ştie cel mai bine” (Commoner, 1971, 1980) citat de I. Puia, V.
Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001). Potrivit acestei legi sistemele
construite de către natură pot fi greu realizate de către om în ceea ce priveşte
structura şi durabilitatea acestora.
→ „Nu există un astfel de lucru cum ar fi un prânz gratuit” ( Commoner
(1971, 1980) citat de I. Puia, V. Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001).
→ „Legea excluderii „ (Gauze 1934) : Potrivit acestei legi după I. Puia, V.
Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001) „într-un ecosistem , indiferent
de complexitatea lui, două specii nu pot să ocupe în acelaşi timp aceeaşi nişă
ecologică, adică să îndeplinească aceeaşi funcţie într-o configuraţie dată”
→ Legea minimului: (Justus von Liebig, 1840) Legea se referă la cazul special
al acţiunii îngrăşămintelor chimice asupra plantelor cultivate. Legea se bazează
pe acţiunea limitativă a factorului chimic cu concentraţia cea mai mică. Potrivit
lui Muntean L. şi Ştirban M., „dezvoltarea plantei este dependentă, în primul
rând de acel element chimic din sol, care are concentraţia cea mai scăzută".
După Hilmi (1966) aplicarea legii minimului o durată mare de timp duce la o
dezintegrare a sistemului, prin pierderea treptată a elementelor componente.
→ Legea relativităţii (Lundegardh 1957) Potrivit acestei legi „forma curbei de
creştere nu depinde numai de factorul chimic minimal ci şi de concentraţia şi
natura celorlalţi ioni prezenţi în substrat".
→ Legea relaţiei statistice. Conform acestei legi după Muntean L., şi Ştirban
M., (1995) „Amplitudinea zonei de toleranţă a speciei faţă de un factor este
influenţată de ansamblul factorilor limitativi.”
→ „Legea migrării biogene a atomilor „ (Perelman 1973, citat de I. Puia, V.
Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001). Legea defineşte modul de
migraţie al elementelor chimice în scoarţa terestră.
→ „Legea existenţei şi dezvoltării sistemelor naturale numai pe socoteala
mediului înconjurător” (Reimers, 1984 citat de I. Puia, V. Soran, L. Carlier, I.
16
Rotar, M. Vlahova (2001). Conform legii sistemele biologice nu se pot
dezvolta izolat în natură în condiţiile în care ele au nevoie permanent resurse.
→ „Legea periodicităţii sistematice” (Reimers , 1984 citat de I. Puia, V.
Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001). Legea stă la baza gestiunii unor
sisteme naturale omogene.
→ Legea optimalităţii” (Reimers, 1984 citat de I. Puia, V. Soran, L. Carlier, I.
Rotar, M. Vlahova (2001). Legea exprimă după Stugren (1982) „realizarea
celei mai favorabile configuraţii structurale şi funcţionale a ecosistemelor şi
biosferei”.
→ Legea substituirii factorilor" (Rubel, 1930).Conform acestei legi „Factorii
climatici, edafici şi biotici sunt echivalenţi şi se înlocuiesc reciproc”
→ Legea toleranţei (Shelford în 1913 ) Potrivit legii toleranţei formulate de
către Shelford „succesul unei specii în biotop va fi maxim atunci când se va
realiza pe deplin, calitativ şi cantitativ complexul de condiţii de care depinde
reproducerea sa”. Depăşirea pragurilor de toleranţă după Shelford conduce la
moartea sistemului. Potrivit lui Stugren (1982) succesul speciilor se poate
realiza în aşa numitele zone de optim (optim climatic; optim chimic şi optim
sinecologic) După Muntean L. şi Ştirban M., factorii ecologici nu acţionează
limitativ în permanenţă, ci numai atunci când concentraţia lor depăşeşte anumite
mărimi - limită de toleranţă – de către substanţa vie.
→ „Legea unităţii fizico-chimice a sistemelor vii” (Vernadskii 1926, 1967,
citat de I. Puia, V. Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001).). Potrivit
acestei legi asupra sistemelor vii şi nevii acţionează aceleaşi legi fizice.
→ „Legea constanţei materiei vii” (Vernadskii, 1926, 1967, citat de I. Puia, V.
Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001). Potrivit legii outputurile şi
inputurile la nivelul biosferei sunt egale cantitativ.
→ „Legea efectului combinat al factorilor de creştere (Mitscherlich, 1921)
Potrivit legii, după Muntean L., şi Ştirban M., (1995) „În ecosistemele naturale
sau artificiale, nu are loc niciodată o creştere proporţională a unui indicator

17
cantitativ pe măsura creşterii în valoare a factorului mai slab reprezentat în
mediu ci numai o creştere logaritmică.

2.3. BIOTOPUL

Noţiunea de biotop defineşte mediul de trai al organismelor individuale,


vegetale sau animale în strânsă interacţiune cu factorii de mediu. După Pop I.
(1977) „biotopul constituie un complex de factori naturali - climatop şi
edafotop- subordonat biocenozei; cele două componente împreună cu formele
de relief formând ecotopul sau staţiunea.” După Ellenberg (1958) biotopul este
locul de creştere al plantei, staţiunea sau habitatul său. După Dahl (1908) şi
Schmithusen (1968) biotopul este definit de către fragmentul şi tipul de relief
sau de apă care este sediul unei biocenoze. Gunther (1950) defineşte biotopul ca
„fiind locul de viaţă a unei biocenoze”.

18
Puia şi Soran (1984) defineau biotopul ca fiind „mediul de trai al
comunităţilor biocenozelor” iar habitatul ca „mediul de trai al speciei” (al
populaţiilor şi chiar a organismului individual)”. Aceiaşi autori propuneau şi o
altă definiţie ”biotopul constituie universul în care se desfăşoară existenţa unei
comunităţi vii (biocenoze).”
După Stugren (1982) se pot defini 8 faţete ale mediului: mediul orografic
este compus din formele de relief situate deasupra scoarţei terestre; mediul
edafic este definit de către sol ca şi mediu de viaţă al plantelor, animalelor şi
microorganismelor.; mediul hidrologic este format din toate formele fizice de
manifestare a apei; mediul geochimic este format din elementele şi combinaţiile
dintre elementele chimice (Vinogradov, 1949); mediul geofizic este format din
câmpul gravitaţional, câmpul magnetic precum şi alte forţe fizice terestre
(Hilmi, 1966); mediul cosmic este format din forţele fizice extraterestre precum
radiaţia cosmică, lumina selenară, pulberea cosmică; mediul biocenotic este
format din structura internă a biocenozei; mediul biochimic este format din
combinaţiile biochimice date de metaboliţii vieţuitoarelor (Cernobrivenko şi
Şandra ,1966)

2.4. FACTORII ECOLOGICI

Factorii ecologici, după Tansley şi Chipp (1926, citaţi de B.


Stugren,1982) se împart în patru clase: climatici (lumina, temperatura,
umiditatea, vânt, etc); fizico-geografici sau orografici (de relief); edafici (de
sol); biotici;
Dajos (1978) clasifica factorii ecologici în următoarele clase: factori
climatici (temperatură, lumină umiditate relativă a aerului, pluviometrie);
factori fizici neclimatici (factorii mediului acvatic, factori edafici); factori
biotici (interacţiunile specifice şi interspecifice).

19
După Iaroşenko (1967) factorii ecologicii se împart în 4 categorii: factori
climatici; factori edafici ; factori biotici; factori antropici.
După Monchadski (citat de Dajos, 1978)factorii de mediu se împart în:
factori periodici primari; factori periodici secundari; factori neperiodici.

2.4.1. Factorii climatici

2.4.1.1 Lumina

Radiaţia solară ca şi sursă de energie este compusă din lungimi de undă


diferite. Aceste radiaţii traversează atmosfera de manieră inegală.
Apar diferite pierderi de radiaţii: absorbţia unei mari părţi a radiaţiei ultraviolete
de către ozon (lambda mai mica de 0,3 micrometrii) care se formează la o
altitudine de 25 km ; absorbţia unei mari părţi a radiaţiilor infraroşii de către
CO2 (lambda mai mare de 24 000 A) ; difuzia realizată de către moleculele
gazoase care dau cerului culoarea albastră, precum şi difuzia realizată de către
picăturile de apă şi de praf aflate în suspensie ; reflecţia realizată de către faţa
superioară a norilor.
Fluxul energetic care ajunge la nivelul scoarţei terestre cuprinde 3
componente: o componentă redusă de radiaţie ultravioletă (2950-3800 A) ce
reprezintă 4 % din spectrul solar; partea vizibilă a spectrului solar (3800-7800
A) ce reprezintă 54 % din spectrul solar; o componentă redusă de radiaţie
infraroşie (7800-24000 A) ce reprezintă 42% din spectrul solar.
Radiaţia totală corespunde sumei celor 2 componente: radiaţia solară (Q1);
radiaţia termică (Q2); Radiaţia solară este formată din: radiaţia totală ( G) din
care se elimină; albedoul (aG) care este energia reflectată. Albedoul variază în
funcţie de natura solului. Cu cât suprafaţa este mai sumbră şi neregulată cu atât
albedoul este mai slab. În schimb albedoul unui lac este mai ridicat ( 50-60 %).
Radiaţia termică poate fi divizată în : radiaţia ce provine din atmosferă (A) din
care se elimină o parte care este reflectată (aNA); emisia de căldură a

20
pământului (T) ca rezultantă a radiaţiei termice terestre. Bilanţul este pozitiv pe
timpul zilei şi se anulează pe timpul nopţii.
Q=Q1+Q2
Q=(G-aG) +(A-aNA-T)
Intensitatea şi cantitatea de lumină ce ajunge in ecosistemele de pe glob
variază în funcţie de diferiţi factori (latitudine, expoziţie, altitudine, orientarea
rândurilor, poluarea atmosferei, etc…). Lumina are un rol esenţial în existenţa
organismelor vegetale datorită fenomenului de fotosinteză.

După Pop (1977) organismele se clasifică în funcţie de intensitatea luminii,


în organisme heliofile şi umbrofile. Organismele care sunt condiţionate de
prezenţa directă a luminii numesc fotofile heliofile sau eurifote. Organismele
care nu suportă lumina solară directă se numesc umbrofile, fotofobe, stenofote,
schiafile (fag, carpen, arţar, brad, molid, lăcrimioara, feriga etc…).
Reacţia plantelor la durata zilei şi a nopţii se numeşte fotoperiodism, factor
în funcţie de care plantele se împart în 2 categorii: plante de zi lungă şi plante de
zi scurtă. În funcţie de momentul desfăşurării activităţii biologice animalele se
împart în 2 grupe: animale diurne (activitate biologică în timpul zilei) ;animale
nocturne (activitate biologică în timpul nopţii).

2.4.1.2.Temperatura

Temperatura reprezintă partea din energia luminoasă care este absorbită


de către sol şi are rol de încălzire a acestuia. Pe de o parte temperatura solului
are un rol important asupra creşterii rădăcinilor plantelor de cultură iar pe de altă
parte ea joaca un rol la fel de important asupra activităţii microorganismelor din
sol.
La 1 cm adâncime temperatura solului este aproximativ egală cu cea a
aerului în timp ce pe măsură ce coborâm în adâncime amplitudinea între
temperatura maximă şi minimă diminuează.. De exemplu, la 40 cm unda termică

21
prezintă un decalaj de întârziere de o jumătate de zi în timp ce la 15 cm nu există
o undă termică.
Temperatura aerului variază în funcţie de latitudine, altitudine,
topografie, de covorul vegetal, de microclimat. Organismele vegetale îşi
desfăşoară procesele de creştere li dezvoltare într-o plajă de temperatură
cuprinsă între o limită minim şi maximă.
Vis a vis de temperatura minimă putem distinge 2 limite şi anume:
→ o temperatură minimă de creştere;
→ o temperatură minimă de supravieţuire;
Temperatura de supravieţuire variază în funcţie de activitatea organismelor
vegetale. Apare astfel o limită către în limbajul comun se numeşte temperatură
letală, adică temperatura la care 50% din indivizii vegetali mor după 2 ore.
În acelaşi timp frigul este şi un factor necesar organismelor vegetale în
anumite faze precum perioada de repaus, necesară numitor specii cum este cazul
celor pomicole, viticole şi nu numai.
În funcţie de adaptarea la diferite temperaturi organismele împart după De
Candolle citat de Pop (1977)în organisme: megaterme, mezoterme, microterme
şi hechistoterme:
♦ Megaterme: adaptate la temperaturi mai mari de 20 grade Celsius
(palmier, bananier etc…);
♦ Mezoterme: adaptate la temperaturi de 15-20 grade Celsius (măslin,
leandru etc…);
♦ Microterme: adaptate la amplitudini mari de temperatură cuprinse între
0 şi 15 grade Celsius (fag, brad, pin, molid, ursul brun , lupul etc..);
♦ Hechistoterme: adaptate la temperaturi situate în jurul valorii de 0 grade
Celsius (murul, macul arctic, ursul alb, renul, vulpea polară);
Hechistormele şi Megatermele formează grupa organismelor stenoterme sau
termofile. Stenotermele de climat rece se mai numesc psihrofile sau criofile
(foca, morsa). Microtermele şi mezotermele formează grupa organismelor

22
euriterme (puma, leul argintiu).Plantele cu flori care în timpul zile îşi pot
menţine temperatura internă la un nivel mai ridicat decât cel al mediului exterior
se numesc „specii supratemperaturale” (cactacee, crassulacee) în timp ce
plantele care îşi menţin temperatura la un nivel inferior cu cea a mediului se
numesc „specii subtemperaturale” (pepenele verde) după Pop (1977).
În funcţie de temperatura internă avem 2 grupe mari de
organisme(Muntean, L.S, Ştirban, M., 1995):
♦ Organisme homeoterme
În această grupă se încadrează animalele cu temperatura corpului constantă sau
animale cu sânge cald (păsările şi animalele);
♦ Organisme poikiloterme
În această categorie se încadrează:
→ animalele cu temperatura corpului variabilă numite animale cu sânge
rece (nevertebratele, vertebratele/peştii, amfibienii şi reptilele);
→ plantele a căror temperatură este apropiată de cea a mediului;
Ca rezultantă a interacţiunii dintre factorii de mediu rezultă ceea ce numim
climat, care se împarte în 3 mari tipuri: Macroclimat sau climat regional: se
poate observa la nivelul unei mari entităţi geografice; Mezoclimat sau climat
local : se observă la nivelul ecosistemelor; Microclimat; observabil la scara
organismului;
2.4.1.3. Apa

Cantitatea de apă care intră într-un ecosistem (import) poate să fie sub
divizată în: precipitaţii atmosferice (ploaie, zăpadă, gheaţă); ceaţă ;
condensarea vaporilor de apă (rouă); apa rezultată din scurgerile de pe sol;
apa capilară;
Variaţia conţinutului în apă (DW) este egală cu conţinutul în apă al solului
(Ws) plus conţinutul în apă al fitocenozei (Wf), plus conţinutul în apă al
zoocenozei (Wz) plus conţinutul în apă al aerului (Wa) plus conţinutul în apă al
litierei (Wl)
23
DW=Ws+Wf+Wy+Wa+Wl
Dintre toate aceste rezerve de apă cea mai importantă ca şi pondere este
conţinutul în apă al solului (Ws). O parte din apa meteorică (A m) este
interceptată de către frunzele arborilor şi se evaporă. O parte din apa meteorică
se scurge pe trunchiul arborilor şi vorbim în acest caz de apa de scurgere (As).
Scurgerea apei nu este omogenă şi depinde de natura scoarţei. O altă parte din
apa meteorică se scurge de pe frunze pe sol şi vorbim în acest caz de apă de
picurare (Ap) . Partea cea mai importantă a apei meteorice o reprezintă apa de
penetrare directă (Apd) care ajunge direct pe sol fără să atingă frunzele
organismelor vegetale.
Am=As+Ap+Apd

În funcţie de adaptarea plantelor la diferite medii avem mai multe grupe:


♦ Plante hidrofite: plante libere şi plutitoare; plante fixe (ex. nufăr);
♦ Plante halofite
Aceste plante sunt adaptate la ape sărate. În funcţie de conţinutul apelor în
cloruri avem mai multe categorii de ape halofite:
→ape polihaline (mai mult de 10 g/l);
→ape mezohaline (1-10 g/l);
→ape oligohaline (0,1-1 g/l);
În cazul apelor dulci în funcţie de pH avem mai multe categorii:
→ape oligotrofe (4-6);
→ape mezotrofe (6-7);
→ape eutrofe (pH mai mare de 7);
În funcţie de economia în apă a plantelor distingem mai multe grupe de
plante:
→plante xerofite, a căror organe aeriene rămân rigide după moartea
plantei (plante de climat sec). Plantele se adaptează la acest regim prin
modificarea suprafeţei de transpiraţie care se realizează prin micşorarea sau
reducerea suprafeţei limbului foliar.
24
În funcţie de consistenţa organelor vegetative plantele xerofite se împart
(Pop, 1977) în:
♦ Sclerofite (plante cu frunze tari, dure /ex. măslin, leandrul, cârmâz);
♦ Hemixerofite (plante cu sistem radicular bine dezvoltat /lucerna
galbenă);
♦ Suculente (plante cu organe vegetative cărnoase, uneori fără
frunze/Sedum, Agave, Opunţia) În climatele uscate şi aride plantele suculente îşi
formează rezerve de apă. Pentru reducerea evaporării apei anumite specii îşi
transformă frunzele în spini (Euphorbiacee, Cactacee, Asclepidiacee).
→ plante mezofite care nu au un comportament fixat vis a vis consumul
în apă şi sunt caracteristice zonelor temperate. În general plantele au frunze
late şi moi prezentând pe epiderma ambelor feţe, stomate.
→ plante tropofite, care pot suferi o schimbare de climat în timpul
anului;
→ plante higrofite, care necesită medii umede . Plantele prezintă
stomate pe ambele feţe ale frunzelor, un sistem radicular superficial puţin
ramificat , tulpini fragile şi se întâlnesc în general în pădurile tropicale
umede.
Umiditatea atmosferică este unul din factorii fundamentali ce
condiţionează existenţa biotopurilor terestre:
În funcţie de umiditatea atmosferică asociaţiile vegetale se împart în 2
categorii:
→ asociaţii vegetale higrofite, care suportă o umiditate atmosferică
ridicată
→asociaţii vegetale xerofite, care suportă condiţii de umiditate
atmosferică scăzută

În funcţie de cantitatea de precipitaţii pe care le primeşte un ecosistem


rezultă caracterul climatic (Ionescu Al.1988) al unei anumite zone de pe glob:

25
♦ ecosisteme cu păduri dense: precipitaţii mai mari de 750 mm;
♦ ecosisteme cu stepe, savane şi păduri: precipitaţii între 250 şi 750
mm;
♦ ecosisteme deşertice :precipitaţii între 0 şi 250 mm;

Emberger a clasificat climatelele globului pe baza indicelui pluviometric în


următoarele categorii:

♦ climate deşertice (regim pluviometric aleatoriu);


♦ climate nedeşertice (regim pluviometric regulat);
♦ climate intertropicale (climatul ecuatorial şi subecuatorial);
♦ climate tropicale (regim termic cald);
♦ climate extratropicale (climate oceanice fără sezon uscat; climate
continentale cu sezon uscat; iarna; climate mediteraneene cu sezon uscat vara);
♦ climate subpolare şi polare (fotoperiodism sezonier specific);

Indici climatici corelaţi


Precipitaţiile şi temperatura sunt factori majori care caracterizează
climatul. Indicii anuali se bazează pe cuantificări anuale:
→ Factorul de ploaie (R)= precipitaţii medii anuale/temperatura medie
anuală;
→ Indicele de ariditate (Martone) Im=P/T+10, unde P reprezintă
precipitaţiile (mm) iar T reprezintă temperatura (grade Celsius);
→ Indicele de ariditate (Thorntwaite):It =100d/n, unde d este deficitul
de apă în perioada secetoasă iar n este nevoia de apă a vegetaţiei (mm);

26
→Indicele xerotermic (Gaussen). Potrivit acestui indice, fenomenul de
secetă apare atunci când dublul temperaturii medii lunare (grade Celsius) este
mai mare decât precipitaţiile lunare (mm).
→Indicele pluviometric (Emberger): Ie=P/ (M+m/2)(M-m) unde M este
media temperaturilor din luna cea mai caldă iar m este media temperaturilor din
luna cea mai rece.

2.4.1.4. Vântul

Vântul intervine şi condiţionează anumite fenomene precum polenizarea


plantelor anemofile ierboase (graminee, ciperacee etc…), lemnoase (conifere,
arinii, stejarii etc…), răspândirea fructelor, seminţelor, germenilor, sporilor,
nevertebratelor. Astfel vântul devine un factor de diseminare la multe populaţii
la distanţe de până la câteva mii de de km.
În acelaşi timp vântul este factorul mecanic care produce fenomene de
eroziune eoliană, formează dunele de nisip, determină adaptări la multe
populaţii de plante şi animale reprezentând şi un factor de selecţie al acestor
populaţii.
După Soltner D. (1987) vântul exercită 3 acţiuni agresive la nivelul
ecosistemelor :
→ Acţiuni mecanice : eroziunea solurilor; deformarea arborilor;
căderea cerealelor; perturbarea irigaţiei; diseminarea sporilor, bolilor şi a
seminţelor de buruieni; tulburări de polenizare; căderea frunzelor , căderea
fructelor, distrugerea locuinţelor;
→Acţiuni termice : răcirea solurilor (datorită evaporării intense a apei
de suprafaţă) ; întârzierea recoltelor ; cheltuieli calorice superioare pentru
locuinţe
→Acţiuni fiziologice : creşterea evapotranspiraţiei ; diminuarea
umidităţii aerului şi a temperaturii solului de unde şi o întârziere a proceselor de
creştere) ; tulburări de ordin sanitar pentru animale.
27
Vântul exercită şi acţiuni pozitive la nivelul vegetaţiei precum :
evaporarea apei şi pe această cale el contribuie la aerarea superficială a solului ;
este indispensabil polenizării încrucişate la anumite specii ; usucă recoltele .

2.4.2. Factorii edafici (Solul)

După Pop (1977) prin factor edafic se înţelege un „complex de influenţe şi


de acţiuni stabilite între organisme şi proprietăţile fizico-chimice ale solului”
Solul este alcătuit din constituenţi anorganici sau minerali (argila, sărurile
minerale, pulberile, nisipul şi pietrişul ) şi constituenţi organici (substanţele
organice).
Ţinând cont de faptul că partea minerală este larg deschisă în cadrul
disciplinelor tehnice în acest capitol vom insista mai mult pe rolul
constituenţilor organici ai solului.
28
Toate transformările substanţei organice în sol sunt sub dependenţa
substanţei organice vii, şi trebuie deci considerată aceasta din urmă ca un agent
de evoluţie a substanţei organice şi nu doar ca un component oarecare. Substanţa
organică vie constituie astfel “compartimentul viu” care acţionează în funcţie
de caracteristicile fizico-chimice ale mediului (climat, roca mamă, etc.) asupra
celorlalte două “compartimente”: substanţa organică proaspătă şi substanţa
organică amorfă.
Substanţa organică proaspătă este în principal reprezentată de compuşi
vegetali în ordine cantitativă descrescătoare: celuloze, hemiceluloze, pectine,
lignine, proteine, taninuri). Pe urmă aceea a microflorei: polizaharide, lipide,
lipoproteine, proteine. Este vorba în special despre macromoleculele
polimerizate. Primele stadii de descompunere sunt în general nişte
depolimerizări succesive. Acestea apar ca urmare a acţiunii enzimelor specifice,
adesea destul de multe, care intervin simultan sau succesiv. Ele reduc până la
monomeri sau dimeri ( zaharaţi), aminoacizi, baze azotate, care sunt rapid
absorbiţi de către celulele bacteriene sau de hifele ciupercilor, chiar dacă aceşti
compuşi liberii nu sunt prezenţi decât în cantităţi mici în sol. Dimpotrivă,
ligninele joacă un rol important în sol. Pe de o parte derivaţii lor sunt abundenţi
pentru că biodegradarea lor este lentă: acestea sunt supuse unei biotransformări
progresive, cu modificări chimice fără hidroliză completă (GODDEN, 1986). Pe
de altă parte, compuşii eliberaţi, fenoli şi chinine, sunt deosebit de reactivi
(BALASDENT, 1998). Aceşti monomeri fenil-propan sunt nişte antiseptici
puternici, activi la o concentraţie foarte slabă, responsabili şi de alte fenomene
din procesul compostare. Lignina poate fi degradată de către ciuperci şi de către
actinomicete.
Macrofauna şi microfauna din sol este constituită din următoarele grupe
de organisme (Desbrosses P., 1993):
Microfauna : rozătoare, insecte, miriapode, crustacee; lumbricide
(râme) cu o greutate de 500-2000 kg /ha ; ciuperci, care ating 1 miliard /gram
de pământ fie 1500 kg /ha ; bacteriile care ating 100 de milioane/gram de
29
pământ fie 500 kg/ha; actinomicetele care ating un număr de 40 de milioane
/gram de pământ fie circa 7-8000 kg /ha ;
Microfauna: nematozii care ajung la mai multe miliarde /ha ceea ce
reprezintă circa 600 kg/ha ; protozoare care ajung la 300 kg/ha; algele care
ajung la 300-400 kg/ha;
La un ciclu mediu de viaţă de 30 de zile (anumite specii au un ciclu de viaţă
numai de câteva zile) se ajunge la aproximativ 120 t/ha materie organică vie
care nu mai este reciclată în sol, în sistemele clasice de agricultură, unde
pesticidele distrug o mare parte a macro şi microfaunei.
O serie de factori intervin în mineralizarea materiei organice: natura
substanţei organice; factorii fizico-chimici; factorii biologici; practicile
culturale.

→Natura substanţelor organice

Odată cu oprirea funcţiilor vitale a celulei vegetale, are loc autoliza


citoplasmei (autodistrugerea de natură enzimatică). Proteinele sunt astfel
hidrolizate în peptide simple şi aminoacizi, glucidele şi lipidele simple respectiv
în zaharaţi simpli şi acizi graşi. Aceste substanţe servesc ca hrană
microorganismelor care vor ataca moleculele mai rezistente a pereţilor celulari
vegetali. Rezistenţa la biodegradare este legată de natura biochimică a
constituenţilor celulelor, şi mai precis de cea a pereţilor celulelor vegetale,
aceştia din urmă reprezentând cea mai mare masă de substanţă organică adusă
solului.
Cu cât moleculele organice sunt mai complexe, cu atât biodegradarea scade
şi durata de descompunere este mai lungă. De fapt compuşii organici solubili
sunt cei mai rapid utilizaţi de către microfloră. Urmează apoi hemicelulozele şi
celulozele, a căror degradare ia mai mult timp pentru că ea necesită extragerea
unei părţi de azot mineral în mediu (imobilizare totală). Lignina, pe motivul
derivării structurii sale de la nucleul fenolic, este foarte rezistentă la degradare.

30
→ Factori fizico- chimici: Vom aborda succesiv efectele temperaturii,
umidităţii, conţinutului în oxigen, a ph-lui, a conţinutului în argilă şi a
compoziţiei chimice a solului. Aceşti factori fizico-chimici nu intervin în
general decât prin acţiunea lor asupra organismelor vii din sol.

♦ Temperatura: Optimul de activitate a microflorei este atins pentru temperaturi


cuprinse între 10 şi 40° C, viteza de descompunere este în general înmulţită cu 2
dacă temperatura creşte cu 10°C. Înafara acestui interval, descompunerea
materiei organice este puternic redusă, chiar inhibată pentru anumiţi compuşi
specifici (NICALARDOT, 1993).
♦ Apa: Optimul descompunerii carbonului organic este atins pentru valori ale
umidităţii solului apropiate de capacitatea de apă în câmp. Lipsa apei duce la o
scădere a activităţii populaţiilor microbiene prin moarte sau trecere la o viaţă
încetinită, şi totodată la o scădere a numărului de râme care migrează în
profunzime. O umiditate prea mare va conduce la un efect similar, favorizând în
special micro-organismele anaerobe ca urmare a unei lipse de oxigen datorate
ocupării cavităţilor solului cu apa în exces. În solurile foarte umede, degradarea
ligninelor , care necesită oxigen, este foarte încetinită şi substanţa organică se
poate acumula ( soluri hidromorfe). Acest factor este strâns legat de tipul de sol
şi sub-sol (nisipos, lutos, argilos) precum şi de climatul local (pluviometrie) şi
de lucrările solului ( hardpan, compactare).
♦ Nivelul de oxigen: Cea mai mare parte a micro-organismelor responsabile cu
degradarea materiei organice a solului sunt aerobe. Prezenţa oxigenului,
necesară în mod egal dezvoltării rădăcinilor plantelor, este deci primordială
pentru o bună mineralizare.
Sub efectul rădăcinilor şi a microorganismelor, concentraţia în oxigen a
solului este de altfel mai scăzută decât cea a atmosferei exterioare ( mai puţin de
10% în loc de 21%) chiar dacă concentraţia în CO2 este mai ridicată (de 1 până

31
la 5% în loc de 0,03%) (HELLER, 1981). Această concentraţie în oxigen este
dependentă de structura solului, şi totodată de textura sa şi de conţinutul în
substanţă organică (care joacă un rol primordial în stabilirea structurii prin
formarea agregatelor solului). Ea este în mod egal dependentă de umiditate,
pentru că dacă aceasta este prea mare, are loc saturarea macroporilor solului care
nu sunt în principiu ocupaţi decât de faza gazoasă, după scurgerea apei de
gravitaţie. Putem aminti în acest context, rolul lumbricidelor care , datorită
galeriilor lor, măresc considerabil macro-porozitatea solului şi schimbul gazos
între atmosfera exterioară şi atmosfera internă a solului ( îmbogăţirea acesteia
din urmă în oxigen). BOUCHE (1984), spunea că pe o suprafaţă de un hectar,
râmele sapă 4000 până la 5000 km de galerii, care constituie un mediu aerat şi
bine drenat.
♦ Reacţia solului: Optimul pentru descompunerea compuşilor organici este
obţinut în soluri a căror pH este aproape de neutru. Mineralizarea reziduurilor
este astfel încetinită în soluri foarte acide (pH 4,5).
♦ Conţinutul în argilă: Există o relaţie foarte strânsă între conţinutul în
substanţă organică a unui sol şi conţinutul său în argilă. A fost demonstrat
experimental că argilele pot reduce disponibilitatea şi/sau accesibilitatea
moleculelor organice pentru micro-organisme. De fapt, argilele adsorb
moleculele organice, care sunt atunci mai puţin disponibile pentru micro-
organisme. În plus substanţele organice localizate în micro-porii argilelor au o
accesibilitate redusă. Acest efect de protecţie depinde de tipul de argilă .
♦ Compoziţia chimică a solului: Compoziţia chimică a solului va putea face să
varieze sursele de hrană a micro-organismelor, dar mai ales concentraţiile în
carbon şi azot sunt cele care vor determina viteza de transformare a substanţei
organice proaspete.→ Factorii biologici După fauna solului care joacă un rol de
fragmentare a resturilor organice, micro-organismele sunt agenţii responsabili cu
degradarea substanţei organice. Diferitele populaţii de bacterii, ciuperci,
actinomicete sunt în constantă evoluţie unele în raport cu celelalte, formând un
echilibru dinamic pentru împărţirea surselor de hrană. Într-un sol dat, există în
32
general toate micro-organismele necesare biodegradării reziduurilor vegetale şi
animale.
Micro-organismele şi lumbricidele (râmele) joacă un rol complementar
în degradarea substanţei organice moarte: prezenţa microorganismelor în
cavitatea intestinală a râmelor şi în excrementele lor; predigestia substanţei
organice de către micro-organisme înainte de ingestia realizată de către râme ;
dispersia microorganismelor prin intermediul excrementelor de râme, etc.
Printre factorii biologici, nu trebuie să uităm prezenţa plantelor, care întreţin la
nivelul rizosferei, o competiţie între rădăcini şi microfloră, mai ales pentru azot
şi fosfor (COLEMAN şi col.1978). De fapt, plantele elimină, prin exudatul din
rădăcini, între 8 şi 23% carbon fixat prin fotosinteză (DAVET,1996), adică în
medie 1/6 carbon net fixat, ceea ce reprezintă o sursă de energie şi de hrană
foarte importantă.
→ Practici culturale: Acestea intervin modificând factorii prezentaţi
(natura substanţelor organice, factorii fizico-chimici, factorii biologici).
Conţinutul în săruri minerale a unui sol poate fi evidenţiat prin intermediul
plantelor bioindicatoare cum este cazul plantelor halofile, cuprofile, zincofile,
calcifile, nitrofile, oligotrofe şi eutrofe (Pop , 1977):
→ Plantele nitrofile iubesc solurile bogate în azot :spanacul sălbatic,
urzica (Urtica dioica, urens, album), cuscuta de grădină, ştevia de stână (Rumex
alpinus), loboda (Chenopodium murale), loboda sălbatică (Atriplex hastata),
ştirul (Amarantus retroflexus) ciumăfaia (Datura stramonium), bozul
(Sambucus ebulus), spanacul ciobanilor (Chenopodium bonus-henricus;
zburătoarea (Epilobium angustifolium ); coada şoricelului (Achilea milefolium),
romaniţa de câmp (Anthemis arvensis), muşeţelul (Matricaria chamomila),
pătlagina (Plantago media), socul negru (Sambucus nigra), măselariţa
(Hyoscyamus niger).

Tabelul nr.1. Legătura dintre înălţimea urzicii şi nivelul de azot din sol
(Olsen citat de Pop,1977)
33
mg N /kg de sol Înălţimea urzicilor (cm)
1,37-37,1 0
40,9 80
50,0 100
79,7 160
225,8 200
107,9 225

→ Plantele calcifile (iubesc solurile bogate în calciu) şi calcifuge


(iubesc solurile silicioase);

Tabelul nr.2 Legătura dintre plante şi conţinutul în elemente minerale (Olsen


citat de Pop,1977)
Plante calcifile Plante calcifuge
Asplenium lepidium Asplenium septentrionale
Salix retusa Salix herbacea
Dianthus spiculifolius Dianthus nardiformis
Erica multiflora Erica arborea
Gentiana clusii Gentiana kochiana
Androsace helvetica Androsace moschata
Selseria rigida Selseria coerulans

→ plantele indicatoare de magneziu: ferigi: Asplenium adulterinum,


cuneifolium; antofite: Potentilla crantzii, Myosotis suaveolens, Sempervivum
hirtum, Sedum serpentini, Euphorbia serpentini; dolomite: inul dolomitic
-Linum dolomiticum; umbelifere: buruiana vântului - Seseli leucospermum;
crucifere: Kernera alpina; alte specii: Armeria juncea; ochii şoricelului -
Saxifraga cebennensis.

→plante zincofile sau plante indicatoare de zinc (Minuartia verna,


Armeria elongata, Viola calaminaria, Thlaspi);

34
→ plantele cuprofile sau plante indicatoare de cupru (floarea de cupru-
Haumaniastrum robertii, folosită în prospectarea minereurilor de cupru de către
geologi; Ocimum homblei;

→plante oligotrofe iubitoare de soluri acide (Nardus stricta) sau sărace


în elemente minerale (roua cerului (Drosera), muşchiul de turbă (Sphagnum),
mărtăloaga (Calluna v.,)

→plante seleniofile , iubitoare de seleniu (Astragalus pectinatus);

→plante eutrofe, iubitoare de substanţe nutritive (specifice solurilor


bogate precum cernoziomul, solul brun ) din care amintim : păiuşul de livadă,
trifoiul roşu, obsiga nearistată de pe pajişti ; Asarum europaeum, Asperula
odorata în păduri;

→plante psamofile iubitoare de terenuri nisipoase (garofiţa de nisipuri


(Dianthus diutinus), troscotul de nisipuri (Polygonium arenarium), pătlagina de
nisipuri (Plantago indica), perişorul (Elymus arenarius);

→plante casmofile sau saxicole ce trăiesc în crăpăturile stăncilor şi a


zidurilor (ipcărigea de stâncărie –Gypsophila petraea; ochii şoricelului –
Saxifraga aizon; fumăriţa - Fumaria muralis; linariţa - Linaria cymbalaria; iedera
- Hedera helix (Fabian Ana, Onaca Rodica,1999);

→plante litofile iubitoare de stânci şi bolovănişuri (alge, licheni);


După modul de adaptare la concentraţia solului în substanţe minerale
plantele se împart în plante glicofile (nehalofile) şi halofile.
Plantele glicofile sunt adaptate la concentraţii mici de elemente minerale
în sol în timp ce plantele halofile sunt adaptate la concentraţii foarte ridicate în
elemente minerale.
35
După Keller B.A citat de Pop (1977) plantele halofite se împart în 3
categorii.

→plante euhalofite ce rezistă la concentraţii foarte mari de elemente


minerale (sărăţica) ciurlanul (Salsola ruthenica), ghirinul ( Suaeda maritima);

→ plante halofite ce absorb elementele minerale dar nu le acumulează


(Statice, Frankenia, Tamarix etc…) ;

→plante halofite sensibile la concentraţii mari de săruri minerale


(Artemisia maritima);

→plante chionofile , iubitoare de zăpadă (degetărelul alpin -


Soldanella pusilla, arginţica - Dryas octopetala; salcia pitică- Salix reticulata,
herbacea; brânduşa de munte – Crocus heuffelianus);

2.4.3 Factorii orografici (relieful)

După Sukacev (1961) toate treptele de relief existente pe uscat prezintă o


importanţă ecologică (megarelieful, macrorelieful, mezorelieful, microrelieful şi
nanorelieful).
→Megarelieful: acoperă suprafeţe mari de mărimea unui continent sau a
unui ocean ce se caracterizează prin diferenţe de nivel de mii de m;
→Macrorelieful: acoperă teritorii cu suprafeţe de 5-50 km2 pe orizontală
şi de sute-mii de m pe verticală şi se caracterizează prin diferenţe de nivel de
sute de m (câmpii , depresiuni, podişuri, munţi);
→Mezorelieful: acoperă suprafeţe de sute sau mii de m pe orizontală şi de
2-100 m pe verticală (Pop, 1977) şi se caracterizează prin diferenţe de nivel de
36
zeci de m (văi, interfluvii, coastele dealurilor). Factorii de mediu caracteristici
microreliefului dau naştere la ceea ce numim microclimat.
→Microrelieful: acoperă suprafeţe de 10-200 de cm pe orizontală şi 50-
100 cm pe verticală (vâlcele, crovuri, dune de nisip, stâncării, muşuroaie)
→Nanorelieful: se caracterizează prin diferenţe de nivel de câţiva
decimetri şi cm
O serie de indicatori caracterizează acţiunea factorilor orografici
(altitudinea, expoziţia, panta, adăpostul):
♦ Altitudinea: Biocenozele se stratifică pe măsura creşterii altitudinii
datorită modificării factorilor de mediu (rarefierea aerului; scăderea
temperaturii; creşterea intensităţii vântului, luminii şi umidităţii).
♦ Expoziţia: Prin expoziţie se înţelege orientarea versanţilor munţilor şi
dealurilor vis a vis de punctele cardinale. În funcţie de orientarea în spaţiu a
anumitor versanţi se va distribui cantitatea de lumină, temperatură, precipitaţii şi
viteza vântului. Versanţii sudici acumulează cantităţi mai mari din aceşti factori
faţă de versanţii nordici.
♦ Panta: Mărimea pantelor determină anumite distribuţii ale biocenozelor
precum şi grăbirea sau întârzierea fenofazelor.
♦ Adăpostul : Adăpostul prezintă o importanţă mare pentru diferite
organisme în lupta acestora împotriva vântului. De existenţa unor adăposturi
depinde intensitatea transpiraţiei, înflorirea şi fructificarea şi în general
dezvoltarea plantelor.

2.4.4 Factori corelativi

2.4.4.1. Salinitatea

37
Fluctuaţia concentraţiei apei în săruri influenţează compoziţia
biocenozelor naturale producând adaptări ale populaţiilor naturale. După Tait
(1979) prin salinitate se înţelege »greutatea elementelor solvite exprimată în
grame, care poate fi obţinută în vacuum la o temperatură de 480 grade
Celsius ».

2.4.4.2. Compoziţia ionică

După Botnariuc şi Vădineanu (1982) „în orice ecosistem natural, energia


solară este convertită în energie chimică (a materiei sintetizate în procesul de
fotosinteză) şi este transferată componentelor biologice concomitent cu
procesul de introducere în circuit şi de reciclare cu rate diferite a majorităţii
cationilor şi anionilor care intră în compoziţia mediului abiotic „.

2.4.4.3. Oxigenul

Cum conţinutul în oxigen părţii inferioare a atmosferei este de 20,95%


majoritatea organismelor de pe suprafaţa scoarţei terestre utilizează calea aerobă
pentru desfăşurarea activităţilor de eliberare a energiei dintr-un substrat.

2.4.4.4. Influenţele lunare şi planetare

Oamenii de ştiinţă de astăzi scot din sertare explicaţii la influenţele


factorilor astrali asupra creşterii şi dezvoltării plantelor precum şi asupra
creşterii animalelor lucruri cunoscute de către oamenii de ştiinţă de ieri, dar care
din motive politice şi religioase nu au putut să le valorifice în slujba agriculturii.
După Azii G. (1936) luna acţionează asupra creşterii şi dezvoltării plantelor
pe mai multe căi :
♦ prin intermediul luminii (lumina acţionează asupra mecanismelor
fotoperiodice declanşatoare a înfloririi, nefiind suficient de puternică pentru a
putea acţiona asupra fotosintezei dar suficientă pentru a putea acţiona asupra

38
maturării fructelor şi a seminţelor, acţionând asupra metabolismului substanţelor
acumulate în celule) ;
♦ prin intermediul fenomenului de atracţie (atracţia lunară exercitată
asupra lichidelor din ţesuturile vegetale este similară cu atracţia soarelui
exercitată asupra mareelor) ;
♦ prin modificarea câmpului magnetic al pământului (Câmpul magnetic
al pământului este modificat de către ciclul soarelui şi a lunii, luna jucând ca şi
factor de amplificare al acţiunii soarelui) ;
♦ prin acţiunea complementară cu cea a planetelor (producţiile maxime
de rădăcini, frunze şi seminţe se obţin în constelaţiile următoare : producţia
maximă de rădăcini se obţine efectuând semănăturile în constelaţia
capricornului, taurului şi fecioarei ; producţia maximă de frunze se obţine pentru
semănăturile efectuate în constelaţiile scorpionului, peştelui şi racului ;
producţiile maxime de seminţe se obţin prin efectuarea semănăturilor în
constelaţiile gemenilor, vărsătorului şi balanţei ;
După C., Silguy (1994) luna exercită influenţe asupra proceselor agricole
prin intermediul acţiunii sale asupra celor 4 elemente fundamentale ale
universului :
♦ Interacţiunea „lună/ pământ” acţionează pozitiv asupra rădăcinii ; ;
♦ Interacţiunea „ lună/apă” acţionează pozitiv asupra frunzelor ;
♦ Interacţiunea „ lună/aer „acţionează pozitiv asupra florilor ;
♦ Interacţiunea ” lună/foc „acţionează pozitiv asupra fructelor ;
Prin acţiunea conjugată a lunii şi a soarelui se obţine calendarul planetar
aplicat astăzi în agricultura biodinamică din Uniunea Europeană plecând de la
aplicaţiile efectuate de către Rudolf Şteiner creatorul antroposofiei şi a
agriculturii biodinamice.
Potrivit acestei metode lucrările agricole trebuiesc efectuate în funcţie de
ritmul sideral al lunii C., Silguy (1994):

39
♦ lucrări agricole în timpul lunii ascendente : semănatul trebuie efectuat
în perioadă de lună ascendentă sau dimineaţa devreme ; se recoltează salata,
varza, conopida ; efectuarea altoirii în momentul în care lăstarii sunt bogaţi în
sevă ;
♦ lucrări agricole în lună descendentă : În această fază seva coboară
înspre sistemul radicular fiind recomandate lucrări ca prăşitul, aratul, discuitul,
repicarea, plantarea şi tăierile, butăşirea, transplantarea, tăierea gardurilor vii,
recolta cepei, usturoiului, morcovilor, cartofilor, ridichilor.
Tabelul nr.3 Sinteza interacţiunilor dintre elementele fundamentale şi
constelaţii (C. Silguy 1994)
Când luna trece Elementul activ Partea din
prin faţa plantă care este
constelaţiei stimulată
Lună Gemeni Aerul Floarea
descendentă Rac Apa Frunza
Leu Focul Fructul
Fecioară Pământul Rădăcina
Balanţă Aerul Floarea
Scorpion Apa Frunza
Lună ascendentă Săgetător Focul Fructul
Capricorn Pământul Rădăcina
Vărsător Aerul Floarea
Peşte Apa Frunza
Berbec Focul Fructul
Taur Pământul Rădăcina
2.4.4.5. Gravitaţia

După Krîlov (1964) şi Serdiuk (1977) materia vie este influenţată şi de


câmpul magnetic terestru (căderea frunzelor; curenţii verticali din oceane;
dispunerea apelor calde şi reci pe verticala unui ecosistem acvatic, etc…)

2.4.4.6 Sistemul general al curenţilor de aer.

Viteza coloanelor de aer este redusă de către rezistenţa pe care o creează covorul
vegetal format din diferite culturi agricole.

40
2.4.4.7. Presiunea atmosferică

În corelaţie cu alţi factori de mediu presiunea atmosferică dă naştere la o


anumită compoziţie a ecosistemelor alpine.

2.4.4.8. Focul

Chiar dacă în general focul prezintă o conotaţie negativă prin efectele sale
în ultimii ani, focul reprezintă una din cele mai eficiente soluţii de luptă
împotriva buruienilor. Astfel focul reprezintă principalul mijloc de control al
dezvoltării buruienilor în sistemele de agricultură durabilă (ecologică,
biodinamică, etc…)

2.5. AUTOCONTROLUL ECOSISTEMELOR

Procesul de evoluţie al ecosistemelor în timp se numeşte succesiune


ecologică ca şi rezult alt interacţiunilor dintre biotop şi biocenoză.
Pentru a putea face faţă perturbărilor produse de către factorii externi
ecosistemul dezvoltă diferite mecanisme de autocontrol (capacitate de
restabilire a unui echilibru; rezistenţă la pătrunderea altor specii; capacitate de
menţinere a factorilor abiotici ). În aceste condiţii existenţa unui biotop stabil
permite instalarea unui ecosistem complex cu stabilirea unui echilibru relativ
datorită influenţelor permanente venite dinspre exteriorului lui.
41
Tabelul nr. 4 Succesiunea ecologică (Smith, 1974)
Caracteristica Faza succesională
Timpurie Matură
Biomasa Mică Mare
Producţia finită /Respiraţia Mai mare de1 Tinde câtre 1
biocenozei
Producţia brută/biomasă Mare Mică
Biomasa /unitate de flux Scăzută Ridicată
energetic
Lanţuri trofice Scurte Lungi, complexe
Stratificarea Slabă Pronunţată
Diversitatea speciilor Scăzută Ridicată
Specializarea nişelor Largă Îngustă
Relaţii trofice Generale Specializate
Talia indivizilor Mai mică Mai mare
Cicluri de viaţă Scurte, simple Lungi, complexe
Mecanisme de control ale Fizice Biologice
populaţiilor
Fluctuaţii Mai pronunţate Mai puţin pronunţate
Cicluri minerale Deschise Mai mult sau mai puţin
închise
Rolul detritusului Neimportant Important
Stabilitatea Scăzută Ridicată
Recolta potenţială pentru Ridicată Scăzută
om

2.6. POPULAŢIA

2.6.1. Definiţia şi trăsăturile

După Allee şi colab. (1949) 4 trăsături fundamentale definesc o populaţie


(„numărul de indivizi; similitudinea indivizilor între ei; vitalitatea; delimitarea
în timp şi spaţiu”)
După Ghilearov (1954) „populaţia cuprinde toţi indivizii dintr-o specie
care aparţin aceleaşi biocenoze”.
Stugren (1982) prezintă la rândul lui 5 trăsături fundamentale

42
→ efectivul: numărul de indivizi care alcătuiesc la un moment dat
populaţia unei specii;
→ densitatea: raportul dintre numărul de indivizi şi unitatea de spaţiu
(supraaglomerarea subaglomerarea fiind după Stugren în 1975 doi indicatori
principali ai densităţii populaţiei) ;
→ rata mortalităţii: raportul dintre mortalitate şi efectivul populaţiei;
→ rata natalităţii /raportul dintre natalitate şi efectivul populaţiei;
→ rata creşterii numerice /diferenţa dintre natalitate şi mortalitate
(exprimată printr-o serie de indicatori : coeficientul creşterii numerice; ecuaţia
creşterii numerice; ecuaţia creşterii exponenţiale ; ecuaţia logistică ;

2.6.2. Structura populaţiei

După Stugren (1982) structura unei populaţii este dată de structura


genetică şi de structura ecologică.

După Şilov şi colab.(1969) structura ecologică cuprinde 4 elemente :


→ Structura de vârstă
După Botnariuc şi Vădineanu (1982) structura pe vârste este dată de
numărul claselor de vârstă, amplitudinea claselor de vârstă şi de distribuţia
efectivului populaţiei pe clase de vârstă. Pentru populaţiile naturale se acceptă
de obicei 3 vârste ecologice: vârsta prereproductivă, vârsta reproductivă şi vârsta
postreproductivă.

→Structura pe sexe (raportul pe sexe)


Diferenţierea pe sexe reprezintă o condiţie indispensabilă pentru
caracterizarea ecologică şi evolutivă a unei populaţii ţinând cont de faptul că
rata intrărilor de indivizi în populaţie prin reproducere este condiţionată de
numărul de femele.

43
→ Configuraţia funcţională.
După Şvarţ (1965) şansele de supravieţuire a unei populaţii sunt influenţate
de relaţiile dintre grupele genetice ce alcătuiesc o populaţie. Conform lui Şilov
şi colab. populaţiile de rozătoare sunt uneori scindate în indivizi sedentari şi
indivizi migranţi. După Litvin (!977) populaţia este scindată în 2 componente cu
funcţii diferite: comportamentul intraorganismic (indivizii care parazitează
efectiv o gazdă trăind într-un biotop organic) şi comportamentul
extraorganismic (indivizii care duc un mod de viaţă neparazitar).

→ Distribuţia spaţială

După Stugren (1982) teritorialitatea este un fenomen specific lumii


animale fiind o proprietate constantă a speciei sau un fenomen legat de sezonul
de reproducere şi creştere a puilor. . După Allee (1931) tendinţa opusă
teritorialităţii este agregarea conform căreia „nu numai suprapopulaţia dar şi
subaglomerarea spaţiului, subpopularea poate fi asociată cu mortalitatea
ridicată”. După Botnariuc şi Vădineanu (1982) distribuţia spaţială poate să fie:
întâmplătoare: În cazul acestei distribuţii poziţia în spaţiu a unui individ este
independentă de poziţia altor indivizi; uniformă: distribuţia se întâlneşte la
populaţiile animale cu comportament de teritorialitate; grupată: această
distribuţie ar putea indica o viaţă socială dezvoltată
→Structura genetică
Adaptarea populaţiilor la presiunile exterioare realizate de către factorii de
mediu se realizează prin modificarea structurii genetice.

2.6.3. Mărimea populaţiei

După Pop (1977) „densitatea sau desimea poate fi evaluată stabilindu-se


distanţa dintre indivizii unei specii care depinde atât de tipul biformelor cât şi
de modul de distribuţie pe suprafaţa cercetată” După Botnariuc şi Vădineanu

44
(1982), mărimea unei populaţii este dată de o serie de indicatori numerici sau
procentuali: densitatea absolută: numărul de indivizi raportat la unitatea
suprafaţă/volum; densitatea în biomasă: (cantitatea de substanţă uscată/unitatea
de suprafaţă sau volum); densitatea ecologică : numărul de indivizi raportat la
unitatea de suprafaţă sau volum locuit de populaţie în cadrul ecosistemului;
densitatea relativă: reprezintă abundenţa unei populaţii într-un ecosistem şi redă
importanţa unei anumite populaţii (metoda pătratelor; metoda capturării/marcării
şi recapturării; metoda Peterson; metoda Joly, metoda capcanelor; chestionare;)

2.7. BIOCENOZA

2.7.1 Definiţia

După Mobius K. (1877) citat de Vîntu V., (2000) prin biocenoză putem
înţelege „totalitatea organismelor vegetale şi animale care populează un
anumit biotop cu condiţii de existenţă mai mult sau mai puţin uniforme create în
mod natural sau artificial” sau „o comunitate de organisme, ocupând un
anumit teritoriu, adaptate la mediu, unite prin dependenţe reciproce, legate
într-un întreg care se schimbă odată cu schimbarea condiţiilor de mediu şi cu
45
schimbarea numărului unora dintre ele”. Sukacev (1961) făcea o o paralelă
între biocenoză şi biotop şi înţelegea prin noul termen de biogeocenoză „o
anumită suprafaţă de teren care cuprinde fitocenoza, zoocenoza,
microbiocenoza şi părţile corespunzătoare ale atmosferei, litosferei, hidrosferei
şi pedosferei, toate strâns legate între ele prin interacţiuni, formând un complex
unitar”
Cele două componente ale biocenozei şi anume fitocenoza şi zoocenoza pot
fi definite sectorial cu elementele lor componente.
După Pop (1977) „fitocenoza reprezintă o grupare de mai multe populaţii
de plante legate de un anumit mediu de trai având următoarele trăsături
principale: organizarea sub formă de pâlcuri cu contur şi mărimi variate;
compoziţia floristică, structura, fizionomia şi relaţiile de independenţă dintre
populaţiile de plante şi dintre plante şi biotop se menţin timp îndelungat; între
diferitele componente –cormofite şi talofite- se stabilesc relaţii de
interdependenţă atât pe bază trofică cât şi pe bază ecologică; părţile
structurale ale fitocenozei poartă denumirea de sinuzii; fitocenoza este sediul
acumulării substanţelor organice elaborate de plantele verzi; fitomediul ca
produs al fitocenozei a rezultat în urma interacţiunilor stabilite între organisme
şi între organisme şi mediu”.
După acelaşi autor „zoocenoza constituie o grupare sau o comunitate de
animale între care se stabilesc relaţii de interdependenţă în strânsă legătură cu
factorii de mediu”

2.7.2. Indicii structurali ai biocenozei

→ Abundenţa relativă (Botnariuc şi Vădineanu ,1982)


Indicele (procente) exprimă proporţia dintre numărul sau/şi masa
indivizilor unei specii faţă de celelalte specii.
→Dependenţa După Duvigneaud (1974) « Dependenţa reprezintă relaţia dintre
populaţii din forme de viaţă diferite în care o formă de viaţă obţine un beneficiu

46
nereciproc din relaţia cu alte populaţii (lianele, epifitele se protejează de soare
la umbra altor specii arboricole) »
→ Dominanţa (Botnariuc şi Vădineanu ,1982)
Dominanţa este un indice care exprimă influenţa uneia sau mai multor
specii asupra structurii şi funcţionării biocenozei.

Tabelul nr.5 Evaluarea abundenţei şi dominanţei după scara lui Braun-


Blanquet:
Scara Acoperire în % Media
+ 0,1-1 0,5
1 1-10 5,5
2 10-25 17,5
3 25-50 37,5
4 50-75 62,5
4 75-100 87,5

→Coabitarea După Duvigneaud (1974) « coabitarea presupune relaţia prin


care mai multe specii exploatează împreună condiţiile de viaţă care le sunt
oferite de un anumit mediu »
→ Constanţa
Acest indice se exprimă de obicei în funcţie de frecvenţa speciei(Botnariuc şi
Vădineanu ,1982): specii constante (frecvenţa mai mare de 50%) ; specii
accesorii (frecvenţa între 25 - 50%); specii accidentale ( frecvenţa mai mică de
25%);
→ Diversitatea
Acest indice se calculează ţinând cont de numărului speciilor şi de abundenţa
relative a acestora şi de echitabilitate (Botnariuc şi Vădineanu,1982). După
Duvigneaud (1974) diversitatea se poate defini sub 2 forme :
♦diversitate specifică care se regăseşte sub alte 2 abordări :
- variabilitate specifică (numărul de specii pe unitate de suprafaţă) ;
-echitabilitate (repartizarea indivizilor între 2 specii);
♦ diversitate biochimică (în cazul constituenţilor esenţiali ai biomasei ) ;
47
În 1967 Odum se întreba dacă « diversitatea constituie numai piperul existenţei
pe pământ sau ea este necesară pentru supravieţuirea biosferei, ecosistem ce
înglobează omul cu natura «
→ Echitabilitatea Indicele exprimă modul în care este distribuită abundenţa
relativă la speciile unei biocenoze. Indicele ia în calcul abundenţa relativă
numerică a unei specii faţă de alte specii (Botnariuc şi Vădineanu ,1982)
→ Frecvenţa
Indicele se exprimă în procente şi este dat de proporţia dintre numărul de
probe care conţin specia dată şi numărul total de probe adunate în acelaşi timp
(Botnariuc şi Vădineanu ,1982).
→ Fidelitatea
Indicele exprimă tăria legăturilor unei specii cu alte specii ale
ecosistemului.
În funcţie de acest indice speciile se împart în mai multe categorii
(Botnariuc şi Vădineanu, 1982): specii caracteristice (speciile nu pot persista în
alte ecosisteme) ; specii preferenţiale (speciile preferă anumite biocenoze);
specii străine sau întâmplătoare (speciile apar întâmplător într-un ecosistem);
specii indiferente (speciile pot trăi în diferite ecosisteme).
După Duvigneaud gradul de fidelitate al speciilor permite împărţirea
acestora în 6 grupe: Specii accidentale; Specii accesorii; Specii preferenţiale;
Specii elective; Specii exclusive ; Specii indiferente;
→ Vitalitatea
Indicele exprimă capacitatea organismelor de a putea trece prin toate
fazele de dezvoltare începând cu germinarea şi creşterea şi terminând cu
reproducerea” (Pop I.,, 1977)

2.7.3. Relaţii interspecifice

2.7.3.1 Relaţii interspecifice stabilite pe criteriul efectului direct

48
Relaţiile dintre două specii (A şi B) pot fi exprimate astfel încât fiecare
săgeată să aibă trei semnificaţii: acţiune pozitivă (+); negativă (-); nulă, neutră
(0);
Luând în calcul toate combinaţiile posibile pot exista 9 combinaţii diferite(3
x 3 = 9) deci 9 tipuri de relaţii posibile prezentate în ordine alfabetică:
a) Amensalism (antibioză: Rafes , 1977) (- 0).
Relaţia nu este obligatorie pentru nici una dintre specii. În această
relaţie amensalul este inhibat de produsele elaborate de parteneri (ex:
antibioticele produse de ciuperci sau bacterii).
b) Competiţie (concurenţă) (- -)
Cele 2 specii concurează pentru aceeaşi hrană, adăpost, loc de trai,
etc..);Uneori ambele populaţii sunt afectate, alteori doar una este eliminată din
nişa respectivă (Botnariuc şi Vădineanu, 1982)
Una din consecinţele concurenţei este migraţia în zone mai puţin populate,
fenomen ce permite supravieţuirea populaţiei în cauză. Competiţia reglează în
acelaşi timp densitatea populaţiilor
c) Cooperare (Pop, 1977)
c1) Forezia
Este o relaţie de cooperare ce presupune transportul indivizilor unei
specii de către indivizii unei alte specii (Gândacul de bălegar- Geotrupes
stercorarius transportă o specie de acarieni ( Parasitus coleoptratorum) de la o
dejecţie la alta.
c2)Epecia
Epecia este o formă de cooperare în care indivizii unei specii utilizează
ca substrat indivizii altor specii (epifitele, lianele).
c3)Endoecia
Este o relaţie de cooperare ce presupune utilizarea cavităţilor corpului
altor organisme fără agresarea acestora din urmă (nematozii Trichostrongylidae
utilizează stomacul calului ca adăpost fără să-l paraziteze).
c4) Comensalism (+ 0)
49
Relaţia este obligatorie pentru comensal, în timp ce gazda nu este
afectată (relaţia poate însemna un prim pas către mutualism sau
parazitism/ciocârliile şi potârnichile ce însoţesc turmele de copitate sălbatice
utilizând resturile alimentare ale acestora);
c5)Mutualism (simbioză) (+ +)
Cele 2 specii sau populaţii sunt afectate pozitiv fiind dependente una de alta .
♦ Simbioze între plante şi animale: furnicile sud-americane Atta cu
ciupercile Rozites gongylophora; furnicile cu plantele mirmecofile (iubitoare de
furnici); celenteratul de apă dulce (Hydra viridis) cu alga verde Chlorela;
smochinul (Ficus carica) cu viespea Blastophaga grossorum;
♦ Simbioze între plante şi microorganisme: Rhizobium şi plantele
leguminoase; convieţuirea dintre alge, ciuperci şi uneori bacterii);
♦ Simbioze între animale: peştele numit boarţă (Rhodeus amarus) îşi
depune ouăle în scoicile de râu (Unio anodonta); pasărea crocodilului
(Pluvianus aegyptius) adună lipitorile de pe gingiile crocodilului de Nil.
c6) Protocooperare (+ +)
Speciile profită de pe urma convieţuirii, dar relaţia nu este obligatorie pentru
nici una din ele (crabul şi actiniile);
d) Neutralism (00)
Speciile nu se afectează în mod direct: De exemplu populaţia veveriţei
este indiferentă vis a vis de populaţiile de fluturi, coleoptere sau alte specii de
insecte dintr-un ecosistem silvic) (Botnariuc şi Vădineanu, 1982);
e) Parazitism (+ -)
Relaţia este obligatorie şi are un efect pozitiv pentru parazit şi un efect
inhibitor pentru gazdă (parazitul nu omoară gazda, fiindcă ar rezulta moartea
acesteia/ Botnariuc şi Vădineanu, 1982).
Sunt cunoscute multe forme de parazitism: speciile de clocotici
(Rhinanthus) îşi fixează haustorii în rădăcinile plantelor erbacee din pajişti;
bacteriile fitopatogene trăiesc în celulele plantelor gazde provocând boli numite

50
baterioze; ciupercile produc la plante boli numite micoze; antofitele parazite
(cuscuta) îşi înfing haustorii în trifoi şi lucernă pompând substanţele elaborate;
f) Predatorism (+ -)
Relaţia este obligatorie pentru prădători şi are un efect pozitiv în timp ce
pentru pradă are un efect negativ, prădătorul omorându-şi de regulă prada :
(fitofagele ce se hrănesc cu produse vegetale; zoofagele care consumă animale
vii; plantele insectivore care se hrănesc pe seama animalelor mici (Botnariuc şi
Vădineanu, 1982).
2.7.3.2. Relaţii interspecifice legate de relaţia directă cu mediul
ambiant
Aceste relaţii pot fi clasificate în mai multe categorii (Botnariuc şi
Vădineanu (1982):
→Relaţii de orientare în spaţiu
Anumite specii pot să perceapă cu ajutorul organelor de simţ chimic (ex.
gust sau miros) anumiţi metaboliţi dizolvaţi în apă şi în funcţie de semnificaţia
acestora vor elabora diferite răspunsuri:
♦ mişcarea către sursă (atractanţi);
♦ îndepărtare de sursă (repelenţi);
♦ intrare în stare de alertă (teriboni);
→Relaţii de apărare
Pentru a se apăra de o agresiune diferite populaţii utilizează diferite
mijloace chimice (Ex. venin; toxine; substanţe repelente; hormoni juvenili;

→ Relaţii de înmulţire şi creştere


Anumite specii elimină diferiţi metaboliţi în mediu care împiedică
înmulţirea, creşterea şi dezvoltarea altor specii. Aceşti metaboliţi se numesc
ectocrine în contrast cu denumirea substanţelor endocrine. Cele mai cunoscute
ectocrine sunt antibioticele care fiind eliminate de anumite ciuperci inhibă
dezvoltarea unor bacterii (Charboneau, J.P., et col. 1977).
Pirul de exemplu elimină în mediu o substanţă toxică numită „agropiren”,
care inhibă creşterea cerealelor (în special a ovăsului).
51
2.7.3.3. Realţii interspecifice legate de rolul lor în viaţa populaţiilor

După Botnariuc şi Vădineanu (1982) putem defini mai multe relaţii:


→Relaţii de apărare
În funcţie de relaţiile bilaterale de apărare se cunosc 2 categorii de
mijloace de apărare:
♦ Relaţii de apărare individuală
Aceste mijloace cuprind acţiuni de apărare pasivă (spini; peri; ţepi;
repelenţi; substanţe urticante; metaboliţi; comportamente ce simulează
moartea; rularea corpului; cochilii, carapace etc…) sau mijloace de apărare
activă (fuga; îngroparea; apărarea cu dinţi, gheare, copite, gheare , coarne;
autonomia/ eliminarea cozii de către şopârle).
♦ Relaţii de apărare colectivă
Aceste relaţii au la bază mijloace de apărare precum ecloziunea
concentrată, agregări de apărare sau utilizarea de indivizi specializaţi în apărarea
colectivităţii
În funcţie de relaţiile multilaterale se cunosc 3 mijloace de apărare:

♦ Mimetism sau Imitaţie:


Acţiunea constă în imitarea unor animale care posedă mijloace eficiente de
apărare (Familia Syrphidae care imită anumite himenoptere veninoase; familia
Aegeridae care imită viespile şi albinele; familia Papilionidae care imită
indivizii din familia Danaidae)
♦ Homocromie: Constă în schimbarea culorii şi a desenelor de pe corp.
→Relaţii de reproducere
Sunt relaţii care se stabilesc pentru realizarea fenomenului de
reproducere .La aceste relaţii putem asocia diferite manifestări precum:
♦ competiţie (pentru locuri de cuibărit şi depunere de ponte);
52
♦ mutualism (insecte polenizatoare cu speciile specifice);
♦ parazitism (cuc);
→ Relaţii de răspândire
Anumite specii (Viola, Rumex, Chelidonium, Carex) ajung în alte regiuni
prin transportarea seminţelor sau a fructelor prin ingerarea acestora de către
unele mamifere. Cele mai cunoscute exemple sunt cele care asociază furnicile
cu seminţele anumitor specii (acţiunea este numită şi mirmecohoria).Anumite
seminţe de arbuşti trec nevătămate prin intestinul unor păsări sălbatice în timp
ce ouăle de rezistenţă a unor crustacee nu sunt distruse în intestinul multor
specii de peşti, mamifere sau păsări.
→ Relaţii trofice
Aceste relaţii determină structura trofică a unei anumite biocenoze. Ele
determină anumite adaptări legate de creştere, longevitate, reproducere talie sau
apărare. Între diferitele specii dintr-un anumit nivel trofic pot apărea relaţii de
competiţie pentru hrană , loc de viaţă, lumină, spaţiu. Relaţiile trofice presupun
existenţa unui transfer de energie şi materie între nivelele trofice succesive ale
unui lanţ trofic.
2.7.4. Relaţii intraspecifice

Relaţiile care au loc între indivizii aceleaşi specii se numesc relaţii


homotipice în timp ce relaţiile dintre indivizii unor specii diferite se numesc
heterotipice sau interspecifice (Ionescu , 1988). Două relaţii homotipice sunt
cunoscute şi anume:
→Efectul de grup: Efectul de grup (efect pozitiv) este efectul rezultat în
urma asocierii dintre doi indivizi care realizează împreună diferite activităţi
(lupii);
→Efectul de masă: Efectul de masă apare în cazul suprapopulării
mediului ca un factor de autoreglare al populaţiei, care prin numărul mare de
indivizi riscă să pericliteze existenţa întregii populaţii (Tribolium confusum);
53
2.8. STRUCTURA BIOCHIMICĂ A ECOSISTEMULUI

După Gauze (1944)şi Kolesnicenko (1966) relaţiile interspecifice pe baza


cărora este structurată biocenoza au la bază legi biochimice.
Potrivit acestei abordări plantele şi animalele elimină produşi secundari ai
metabolismului numiţi metaboliţi care imprimă o anumită configuraţie
biocenozei (ergoni/ectocrine/ allelochimicale , Whittaker, 1970).
După Butenandt (1959) ergonii cuprind următoarele grupe de substanţe:
toxine bacteriene (marasmine/ rol în veştejirea frunzelor şi ramurilor,
bacteriotoxine ; antibiotice (Penicillium notatum; fitoncide (protoanemonina);
coline (etilen, propilen, butilen etc..); alcaloizi (mijloace de apărare împotriva
animalelor fitofage) telergoni (feromoni);
După Duvigneaud (1974) substanţele biochimice se împart în alomone
(substanţe dau un avantaj adaptativ organismului producător) şi kairomone
(substanţe care dau un avantaj organismului receptor).
Aceste două grupe luate în ansamblu se prezintă sub formă de: Autotoxine:
Autoinhibitorii adaptativi care limitează populaţia în număr (Tribolium
confusum; substanţe de îmbătrânire produse de ciuperci ; substanţe care opresc
fenomenul de germinare la plantele superioare, de tipul acidului transcinamic
secretat de rădăcinile lui Parthenium în deşerturile mexicane); Atractanţi:
semnalează localizarea hranei , ajută procesul de polenizare; Antibiotice, ce
intervin în competiţia dintre diferite microorganisme în sol; Substanţe de
apărare: (cerneală de cefalopode); Contractanţi : (anticorpi); Depresanţi :
Inhibă sau otrăvesc fără avantaje pentru cel care le produce (toxine bacteriene);
Inductanţi: modifică creşterea unei alte specii cu care acestea sunt asociate
(favorizează ciupercile care atacă nematozii; gale, nodozităţi, micorize);
Inhibitori: substanţe care inhibă sau suprimă alte specii competitoare: substanţe
ce frânează germinaţia altor specii (juglona secretată de rădăcinile nucului);
analogi ai hormonilor juvenili ai insectelor ce blochează la doze foarte mici
54
acţiunea ecadisonului care controlează metamorfoza şi maturarea sexuală;
metamorfoza nu are loc decât atunci când glandele secretă hormon juvenil;
Respingători: furnizează o apărare respingând un atac sau o infecţie; Semnale
avertizoare, de pericol sau de toxicitate având un avantaj adaptativ pentru
receptor; Stimulatori: de tip hormonal, în beneficiu pentru organismul receptor
inducând creşterea sa; Telergoni ( Feromoni): Mesaje chimice transmise între
indivizii aceleaşi specii care declanşează un anumit comportament sexual, sau
sunt semnale de organizare şi de apărare a populaţiei, acţionând într-o diluţie
foarte mică: Feromoni sexuali: afrodisiaci şi atractivi; Feromoni de
recunoaştere socială; Feromoni de alarmă şi de apărare; Feromoni de marcare
a teritoriilor; Veninuri ce otrăvesc gazdele;

2.9. LANŢURI TROFICE

2.9.1. Definiţia

După Elton (1966) lanţul trofic cel mai simplu este acela în care „ un
animal trăieşte pe cheltuiala unei singure specii de plante care numai este
utilizată ca hrană de nici o altă specie de animal; animalul erbivor nu are nici
un parazit şi nici nu este prădat de un alt animal”.

Un astfel de lanţ este posibil dar greu de întâlnit în natură ca şi cazul


lanţurilor trofice cu foarte multe verigi (lanţul în care avem striga /Strix aluco,
Southern (1954) cu 30 de verigi.

55
De regulă numărul verigilor este mai ridicat decât în agroecosisteme de
unde şi nivelul mai ridicat de instabilitate al acestora din urmă. Un
agroecosistem este cu atât mai stabil că cât are mai multe verigi datorită
posibilităţii înlocuirii unei verigi cu alta în cazuri limită.

2.9.2. Clasificarea lanţurilor trofice

După Strugren (1982) se pot deosebi 4 lanţuri trofice:

→Lanţuri bacterivore

În aceste lanţuri sursa de hrană este reprezentată de către biomasa


bacteriilor (bacteriplanctonul utilizat de către zooplancton); utilizarea bacteriilor
ca şi sursă de hrană de către protozoarele din sol sau de către fauna cavernicolă
în peşteri);
→Lanţuri de plante carnivore
În anumite lanţuri se inversează relaţia dintre plante şi animale, cele din
urmă devenind consumatori (Ex. Drosera, Dactyela, etc..)
→Lanţuri detritivore
În aceste lanţuri prima verigă este reprezentată de către detritusul organic
(substanţa organică moartă) urmată de a doua verigă (animal saprofag sau o
specie saprofită) şi de verigile 3 şi 4 (animale zoofage). După Gere (1957) fluxul
de substanţă se scurge de la plante înspre animale pe calea excrementelor
erbivorelor.
→Lanţuri erbivore
În aceste lanţuri prima verigă este ocupată de o plantă iar a doua de un
fitofag. După Slobodkin (1962) concentrarea hranei scade pe măsură ce urcăm
nivelurile trofice în piramida eltoniană iar numărul de indivizi scade de la prima
înspre ultima verigă în timp ce dimensiunea corpului creşte.
→Lanţuri parazitice
56
Sursa de hrană este reprezentată în aceste lanţuri de către ţesuturile vii care
sunt atacate de către ciuperci, bacterii, virusuri, micromicete.
Lungimea acestor lanţuri trofice este foarte diferită existând lanţuri cu
numai 2 verigi trofice (o plantă şi un parazit) şi lanţuri lungi cu mai mulţi
paraziţi (Stugren, 1982):
♦ Tutun → VMT;
♦ Morus alba → Bombyx mori (insectă) → Borelina bombycis (virus);
♦ Substanţă organică moartă→ bacterie saprofagă → virus bacteriofag;
♦ Plantă → Icerya purchasi (păduche lănos) → fung (Cephalosporium
longisporum) → ascomicete (Melanospora parazitica);
♦ Plantă → cărăbuşel (Anisoplia) → ciupercă (Metarhizium) → acarian
parazit;
În anumite situaţii lanţurile parazitice se încucişează cu lanţurile
detritivore, sau se ramifică.
2.10. NIVELE TROFICE

După (B. Stugren, 1982) într-o biocenoză există mai multe nivele trofice:
→ Primul nivel trofic
Acest nivel este reprezentat de plantele verzi (producători primari:
bacteriile fotosintetizante şi chimiosintetizante).
→ Al doilea nivel trofic
Acest nivel este reprezentat animale fitofage (consumatorii primari de
ordinul I).
→ Al treilea nivel trofic
Al treilea nivel este reprezentat din animale care se hrănesc cu animale
fitofage (consumatorii secundari de ordinul II).
→ Al patrulea nivel trofic
Acest nivel trofic este reprezentat prădători de vârf care se hrănesc cu
consumatori secundari (consumatorii de ordinul III).
→ Descompunători, destructori sau detritivore

57
Acest nivel este reprezentat de către bacterii şi ciuperci care se hrănesc cu
organisme moarte
→ Paraziţii şi descompunătorii
Aceste grupe de organisme intervin în nivelurile trofice în care se află şi
sursele lor de hrană

2.11. PRODUCTIVITATEA ECOSISTEMELOR

Productivitatea este reprezentată de viteza de producere a biomasei în


unitatea de timp. Indivizii vegetali consumă o cantitate de materie (C) care se
împarte într-o componentă asimilată (producţia brută) şi dintr-o parte
neasimilată (excremente).
C=A+NA
Componenta asimilată se împarte în:
→producţia netă (ţesuturi noi /PN) ;
→combustia respiratorie (R) ;
→partea pierdută prin secreţie (lapte, nectar, săruri minerale prin picăturile
de apă de ploaie/S);
A=PN+R+S

58
O parte din producţia netă (PN) v-a fi ingerată (I), o parte v-a fi exportată
din ecosistem (E), o parte se transformă în litieră (L) iar restul reprezintă
producţia netă aparentă (T)
PN=I+L+E+T

2.11.1. Productivitatea primară

Productivitatea primară este realizată de către plantele fotosintetizante prin


convertirea energiei radiante în energie chimică.
După Stugren (1982) există 2 forme de productivitate :
♦ Productivitatea primară brută (rata totală a fotosintezei );
♦ Productivitatea primară netă (rata de depozitare a substanţei organice
în organismul vegetal);
Factorii productivităţii primare sunt : temperatura; lumina; CO2, apa;
intensitatea fotosintezei; sărurile minerale.
După Lieth şi Whittaker (1975) ecosistemele terestre se grupează din
punct de vedere al productivităţii primare în 4 categorii:
♦ Ecosisteme cu productivitate supranormală: păduri tropicale (2000-
3000 g/m2/an);
♦ Ecosisteme cu productivitate normală: păduri de foioase , răşinoase,
pajişti (1000-2000 g/m2/an);
♦ Ecosisteme cu productivitate medie: arbuşti, desişuri, pajişti, lanuri de
cereale (250-1000 g/m2/an) ;
♦ Ecosisteme cu productivitate inferioară : deşerturi, tundre (0-250
g/m2/an);

Eficacitea ecologică

Transformările care au loc de-a lungul unui lanţ trofic au loc cu o anumită
eficienţă sau eficacitate ecologică. Eficacitatea ecologică reprezintă raportul
59
dintre productivitatea netă şi fotosinteză la un moment dat faţă de nivelul
precedent al altui lanţ trofic.

2.11.2. Productivitatea secundară

După Stugren (1982) productivitatea secundară constă în “ procesul de


transformare a materialului produs de plante în material specific animal,
convertirea energiei asimilate ca hrană, în substanţă animală”.

După Petrusewicz (1967) caracterizarea cantitativă a productivităţii


secundare se poate realiza prin următorii indicatori: Biomasa prezentă (suma
obţinută prin reproducere şi creştere) ; Consumaţia (cantitatea de hrană
consumată în unitate de timp); Asimilaţia (cantitatea de hrană convertită în
materiale specifice în corpul organismului heterotrof; Excreţia (masa totală a
materialelor eliminate de organismul heterotrof ca urină şi fecale); Respiraţia
(materialele cheltuite pentru întreţinerea organismului; Originea producţiei
(producţia rezultată din reproducere şi creştere).

2.11.3.Biomasa

Biomasa reprezintă masa unui organism viu la un moment determinat.


Putem vorbi astfel de biomasa unei populaţii, de biomasa unui nivel trofic sau
de biomasa unei biocenoze.
Biomasa se exprimă în mai multe feluri:
→ sub formă de greutate de materie uscată (kg, t, gr);
→ sub formă de greutate materie proaspătă;
→ în conţinut de energie (Kcal) obţinută în urma prelevării unui eşantion
de 1 gr care este ars într-o bombă colorimetrică:
♦ 1 gram de glucide este echivalent la aproximativ 4 Kilocalorii;
♦ 1 gram de protide este echivalent la aproximativ 4 Kilocalorii;
♦ 1 gram de lipide este echivalent laq aproximativ 9 Kilocalorii;
60
♦ 1 gram de materii vegetale este echivalent la aproximativ 4,5
Kilocalorii;
Pentru mediile acvatice şi pentru soluri biomasa se exprimă pe unitate de
volum. Adesea biomasa este exprimată într-o unitate de suprafaţă (ha, m2).

2.11.4. Mineralomasa

Mineralomasa este reprezentată de către fracţia minerală a biomasei. Ea


rezultă din incinerarea unei materii în urma căruia se obţine o cenuşă şi care este
echivalentă cu mineralomasa.
Mineralomasa este foarte importanţă pentru a realiza diferite aplicaţii
agricole în cazul plantelor care acumulează cantităţi mari de elemente minerale,
cum este cazul lui Equisetum arvense (coada calului).
Aceste plante pot prezenta diferite aplicaţii:
→ utilzarea mineralomasei pentru îmbogăţirea solului (Ca, K);
→ utilizarea biohiperacumulatorilor de elemente minerale (Cu) pentru
combaterea poluării.
Aceste plante permit realizarea de prospecţii fitogeochimice pentru
identificarea rezervelor de metale grele (Delcarte, E., 1989).

2.11.5. Materia organică totală (M.O.T)

Materia organică totală cuprinde pe de o parte materia organică vie, iar pe de


altă parte materia organică moartă.
Materia organică moartă este fixată:
→ deasupra solului sub formă de mulci rezultând „necromasa” (materia
organică moartă);
→ litieră (frunze moarte pe sol; scoarţe detaşate; ramuri; fructe;
excremente;);
→ în primul orizont humic al solului;

61
Cantităţile de substanţă organică prezente în sol depind în acelaşi timp de
„imputurile” şi de „outputurile” din sol prin mineralizare. Acestea din urmă sunt
afectate de tipul de sol şi practicile culturale. Cercetările din aceşti ultimi ani au
arătat că localizarea substanţelor organice în structura solului şi interacţiunea lor
cu mineralele solului explică în mare parte timpul în care acestea rămân în sol.
Putem împărţi fracţiunea organică a solului în trei compartimente distincte
→ Substanţa organică vie, vegetală şi animală, care cuprinde totalitatea
biomasei în activitate;
→ Substanţa organică proaspătă sau substanţa organică microbiană :
resturi de origine vegetală ( reziduuri vegetale, exudate) şi de origine animală
( dejecţii şi cadavre);
→ Materia organică amorfă: toate celelalte forme de materie organică,
mai mult sau mai puţin legate de fracţiunea minerală a solului , sau mai mult sau
puţin rezistente la biodegradare. Regăsim aici macroelementele în mod curent
regrupate sub denumirea de humus sau de substanţe humice.
→ Substanţa organică vie
După BACHELIER ( 1963), substanţa organică vie reprezintă 20% din
masa substanţei organice totale într-un sol bun de pajişte cu 4% substanţă
organică. Biomasa vegetală ( aici sunt cuprinse şi bacteriile) este superioară
biomasei animale. Biomasa microbiană este în mod esenţial reprezentată de
ciuperci, bacterii şi actinomicete, biomasa ciupercilor fiind în general cea mai
importantă.

→ Substanţa organică proaspătă


Natura sa este direct legată de activităţile de suprafaţă şi în primul rând
de covorul vegetal (pădure, pajişte, culturi). Ea este deci în majoritate compusă
din materie organică vegetală (frunze şi rădăcini moarte, resturi de recoltă) şi
într-o mai mică măsură de resturile provenite de la animale ( dejecţii, cadavre ).

62
→ Substanţa organică amorfă
Este vorba despre compartimentul cel mai dificil de împărţit, pentru că
acesta grupează molecule extrem de variate (Delphin, J. E., Chapot, J.Y.,
Schoellen, A., 1995):

♦ Substanţa organică instabilă sau tranzitorie


Este vorba mai ales de moleculele cu greutate moleculară mică: glucide
simple, aminoacizi, etc., dificile de separat din substanţa organică proaspătă şi
de produsele nou formate care intervin în sinteza compuşilor humici.

♦ Substanţa organică stabilă ( humusul)

Substanţele humice sunt macromolecule cu greutate moleculară mare,


puţin solubile în apă, cu proprietăţi tensioactive. Ele au o mare varietate de
grupări funcţionale: carboxil, hidroxil , fenoli, care le conferă o încărcătură
anionică globală foarte ridicată: ele au o capacitate de schimb cationic mai mare
decât cea a argilelor, şi pot lega metale.
2.12. NIŞA ECOLOGICĂ

Elton (1927) definea nişa ecologică ca fiind „poziţia sau stratul unui
organism în interiorul comunităţii şi ecosistemului „ sau „ansamblul de relaţii
trofice al unei specii cu biocenoza” sau „ansamblul relaţiilor trofice ale speciei
de animal, aşadar relaţiile sale cu hrana şi duşmanii (concurenţi, paraziţi,
prădători).
După Bei-Bienko (1964) „nişa de biotop este supusă uneori schimbării de
poziţie”.
Grinnell (1917) definea nişa ca „un concept care defineşte mediul de trai
al speciilor”

63
După Gunther (1950)” nişa nu este un fragment din substanţa vie a
ecosistemului ci un sistem dinamic de relaţii, un set de dimensiuni ale structurii
biocenotice, care face posibilă vieţuirea unei specii zoologice în biotop”
După Hutchinson (1958) „fiecare specie îşi are propria sa nişă ecologică
sau nişă fundamentală”.
Iahontov (1964) spunea că „ în ecologia insectelor termenul de nişă este
utilizat ca echivalent cu locul de viaţă”
Conformul definiţiei date de Odum (1959) „nişa arată profesia speciei
iar biotopul adresa ei”.
Kendeigh (1974) înţelegea prin nişa ecologică „ansamblul relaţiilor
trofice şi al relaţiilor speciei cu mediul fizic în general”.
Şenikov (1964) definea nişa ecologică ca fiind „partea din spaţiu a
asociaţiei vegetale ocupată şi utilizată de o specie de plante”

2.13. PIRAMIDA ELTONIANĂ

După Stugren (1982) ”reţeaua trofică este un sistem dinamic apărut prin
organizarea fluxului de substanţă din biocenoză”. Elton (1927) a construit un
sistem geometric sub forma unei piramide a numerelor în care diferitele etaje
ale unei piramide redau diferitele niveluri trofice. Acest sistem poartă numele a
ceea ce numim noi astăzi piramidă eltoniană.
La baza piramidei se află producătorii primari urmaţi fiind de consumatorii
primari (fitofagii) care sunt cei mai numeroşi. Al treilea etaj al piramidei este
ocupat de consumatorii secundari (zoofagi) urmat apoi de consumatorii terţiari
sau prădătorii de vârf.

IV Consumatori terţiari

64
III Consumatori secundari

II Consumatori primari
I Producători primari

2.14. CLASIFICAREA ECOSISTEMELOR

După Puia (1989) ecosistemele se clasifică în funcţie de fluxul energetic în


ecosisteme naturale şi ecosisteme construite de om.

Tabelul nr.6. Ecosistemele biosferei contemporane (Puia 1989)


Ecosisteme a) Grupe de ecosisteme cu flux 1000-10000 kcal/m2/an cu o
naturale scăzut de energie medie de 2000 kcal
Largul oceanului; Tundra;
Platforma continentală; Lacuri şi Unica sursă de energie este cea
cursuri de râuri; Zonele oceanelor solară. Ecosistemele constituie
cu curenţi de convecţie; Păduri suportul de bază al vieţii pe
boreale şi de foioase; Păşuni pământ
temperate; Savane tropicale
b) Grupe de ecosisteme cu un flux 10000-40 000 hkcal/m2/an cu o
ridicat de energie medie de 20000 kcal

65
Estuare; recifi; păduri tropicale Pe lângă energia solară intră în
umede ecosisteme energia mareelor şi a
ploilor abundente. Se produc
materii organice în exces care
pot fi transferate altor
ecosisteme.
Ecosisteme a) Grupe de ecosisteme 10 000-40 000 kcal/m2/an cu o
construite producătoare de substanţă organică medie de 20 000 kcal
de om având un aflux ridicat de energie
Silvoecosisteme amenajate; Pe lângă energie solară intră
acvaculturile; agroecosistemele; energia culturală. Se produc
alimente şi materii prime
b) Grupe de ecosisteme 100 000-300 000 kcal/m2/an cu
consumatoare de substanţă o medie de 200 000 kcal
organică având un flux de energie
foarte ridicat
Construcţii hidraulice; aşezări Se întemeiază pe baza unui
rurale; aşezări urbane consum ridicat de energie
culturală. Produce numai
biomasă umană

După Al. Ionescu (1988) ecosistemele se clasifică în funcţie de prezenţa au


absenţa omului în ecosisteme naturale şi ecosisteme artificiale:
→ecosisteme naturale (tundra, munţii, pădurile, stepele, savanele,
deşerturile, ecosisteme marine);
→ecosisteme artificiale (ecosisteme agricole, ecosisteme urbane,
ecosisteme silvice, ecosisteme acvatice);

2.15. BIOSFERA

Duvigneaud (1974) definea biosfera ca fiind „porţiunea de pe glob care


conţine organismele vii şi care permite funcţionarea ecosistemelor datorită
cărora, energia radiaţiilor solare produce modificări fundamentale chimice şi
fizice a materiei minerale inerte de pe pământ transformând-o în materie
organică vie care se organizează într-un covor vegetal ca sursă de hrană
pentru viaţa oamenilor şi a animalelor „
După Mehedinţi S., (1930) « biosfera este o realitate geografică o
“haină a litosferei” ce pătrunde în scoarţă şi în păturile de jos ale atmosferei,
66
un câmp de interferenţă a energiilor din toate celelalte învelişuri « . Vernadski
(1967) definea biosfera ca fiind „un ansamblu care cuprinde mai multe tipuri
de materie şi anume :materie vie, ; materie « mijlocit vie » ; materie organică
moartă ; materie minerală „ După Stugren (1975) „ biosfera este una dintre
geosferele superficiale ale planetei, apărută la interferenţa dintre litosferă,
hidrosferă şi atmosferă”

CAP. 3.AGROECOSISTEMUL

3.1. DEFINIŢIA AGROECOSISTEMULUI

După Odum (1971) „ un agroecosistem este o prezentare grafică a


deosebirilor majore dintre un sistem agricol format din tarlale cultivate cu
cereale şi alte plante, apoi păşuni pentru erbivore domesticite şi un sistem
industrial a cărui existenţă depinde în egală măsură de combustibilii fosili şi de
produsele agrare”. Harper (1974) definea agroecosistemele ca fiind „ în primul
rând monoculturi intrinsec instabile cu o diversitate foarte scăzută şi cu o reţea
trofică simplă” După Springett (1974) „agroecosistemele constituie unităţi
funcţionale constructive ale biosferei din punct de vedere dinamic şi structural”.
Puia I., Soran V., (1978, 1981, 1986, 1998) defineau agroecosistemul ca fiind „
o unitate funcţională a biosferei , creată de om în scopul obţinerii de produse

67
agricole şi prin aceasta este dependentă de om”. După Kormondy E.J.
„agroecosistemul este o unitate ideală ce aparţine mezocosmosului ecologic
fiindcă are o structură vegetaţională simplă cu graniţe bine conturate şi cu
intrări şi ieşiri de agrochimicale bine dirijate de către om”.
Stephen R, Gliesman (1999) citat de Puia I., şi col. 2001 defineau
agroecosistemul sustenabil ca fiind „ acela care îşi poate menţine indefinit în
timp resursele fundamentale prin mijlocirea cărora se autosusţine, pe baza şi a
unui minimum de intrări artificiale din exterior. Cu ajutorul acestor minime
intrări el suplineşte autocontrolul intern (natural) de reglare al efectelor
dăunătorilor şi bolilor şi totodată grăbeşte restabilirea după perturbările
proceselor agroecologice provocate de cultivare şi recoltare”

3.2. CLASIFICAREA AGROECOSISTEMELOR

După gradul de artificializare al ecosistemelor Haber (1990) citat de Puia.


I., Soran V., Carlier L., Rotar I., Vlahova M., (2001) clasifică ecosistemele în:
bio-ecosisteme (naturale; ecosisteme aproape naturale; ecosisteme semi-
naturale; ecosisteme antropogene) şi tehno-ecosisteme (aşezări umane, sisteme
de trafic, complexe industriale):

Tabelul nr. 7 Clasificarea ecosistemelor ( Haber ,1990)

I. Bio- Se caracterizează prin dominanţa componentelor naturale şi a


ecosisteme proceselor biologice
1. Ecosisteme naturale Fără influenţare umană directă (capabile de autoreglare).
2. Ecosisteme aproape Influenţate de om dar similare cu cele naturale (se schimbă puţin dacă
naturale se sistează influenţa umană; sunt capabile de autoreglare)
3. Ecosisteme semi- Rezultă din folosirea de către om a tipurilor I 1 şi I 2, fără să fie create
naturale intenţionat. Se schimbă semnificativ dacă influenţa omului încetează.;
Capacitate limitată de autoreglare; Manegementul este necesar
68
4.Ecosisteme Create intenţionat de către om; Dependente în totalitate de
antropogene (biotice) manegenmentul şi controlul uman
II. Tehno-ecosisteme Sisteme tehnice antropogene; Domină structurile (artefactele) cu
procesele tehnologice;
1.Aşezări umane Create intenţionat de om pentru activităţi industriale, economice,
2. Sisteme de trafic culturale; Dependente în întregime de controlul uman şi de
3. Complexe bioecosistemele cu care alternează sau de care sunt înconjurate.
industriale

Din punct de vedere energetic, Puia I., Soran V., Rotar I., (1998) clasifică
agroecosistemele în agroecosisteme extensive (intensitate redusă) , intensive, şi
industriale (industrializate)

3.2.1. Agroecosisteme extensive sau de intensitate redusă

Caracteristicile acestor agroecosisteme sunt următoarele: raport


ieşire/intrare ridicat/ 5-100; control redus sau inexistent al bolilor şi
dăunătorilor; utilizarea de soiuri cu potenţial genetic mai redus; recoltă utilă
redusă; utilizarea unor tehnologii tradiţionale. Dintre agroecosistemele extensive
putem aminti: agroecosistemele agriculturii tradiţionale; păşunile şi făneţele
seminaturale; grădinile din mediul rural. Aceste ecosisteme prezintă o
durabilitate ecologică dar nu integrează dimensiunea economică şi socială.

3.2.2. Agroecosisteme intensive

Aceste agroecosisteme se caracterizează prin: raportul ieşire/intrare


aproximativ egal cu 1; utilizarea irigaţiei; utilizarea îmbunătăţirilor funciare;
utilizarea de soiuri cu potenţial genetic ridicat; Din această grupă fac parte:
livezile; viile intensive; culturile legumicole în spaţii protejate (răsadniţă, solar).
Aceste agroecosisteme prezintă un anumit grad de instabilitate datorită
diversităţii reduse, controlului uman neapărat necesar, lanţurilor trofice reduse,
etc… Ageroecosistemele sunt dependente de factori exteriori (fertilizare,
tratamente fitosanitare).
69
3.2.3. Agroecosistemele industriale sau industrializate

Agroecosistemele se caracterizează printr-un raport ieşire /intrare subunitar


datorită intrărilor ridicate de substanţe din afara agroecosistemului. Din această
grupă fac parte: serele; complexe mari de creştere a animalelor; mari ferme de
cultură mare. Aceste agroecosisteme sunt foarte instabile şi depind de o serie de
factori exteriori precum :factorii sociali (mâna de lucru); factorii financiari
(împrumuturi bancare); factori politico-economici (subvenţii); factori energetici
(criza petrolului, gazului etc…). Orice problemă apărută cu unul din factorii
exteriori poate dezechilibra agroecosistemul putând duce chiar la dispariţia sa,
ele nefiind durabile social, economic şi ecologic.

3.3. STABILITATEA IN AGROECOSISTEME

După Altierii 1986 , perenizarea unui sistem agricol în timp şi spaţiu


trebuie să implice următoarele elemente:

♦ reducerea risipei de energie şi a resurselor consumate;


♦favorizarea metodelor de producţie care restabilesc mecanismele
homeostatice, propice stabilităţii biocenozei; optimizarea nivelului de reciclare
a nutrienţilor şi a materiei; maximizarea capacităţii de utilizare multiplă a
peisajului; asigurarea unui flux de energie eficient;
♦încurajarea unei producţii de alimente adaptate contextului ecologic şi
socio-economic local;
♦reducerea costurilor, creşterea eficienţei şi viabilităţii economice a
exploataţiilor mici şi mijlocii, cu scopul favorizării creării unui sistem agricol
mai diversificat şi potenţial mai rezistent;
70
Tabelul nr.8 Diferenţele structurale şi funcţionale dintre ecosistemele
naturale şi agroecosisteme după Odum (1969)
Caracteristici Agroecosisteme Ecosisteme naturale
Productivitate netă Mare Medie
Lanţuri trofice Simple, liniare Complexe
Diversitatea speciilor Slabă Puternică
Diversitatea genetică Slabă Importantă
Cicluri biogeochimice Deschise Închise
Stabilitate Slabă Puternică
Entropie Puternică Slabă
Control uman Necesar Nu este necesar
Permanenţă în timp Restrânsă Lungă
Heterogenitatea Simplă Complexă
habitatului
Fenologie Sincronizată Sezonieră
Maturitate Imature Mature, Climax

3.4. DURABILITATEA AGROECOSISTEMELOR

După Spedding (1975) crearea unui agroecosistem durabil presupune


furnizarea unui minim de informaţii:
→Finalitatea sistemului : obiectivul pentru care sistemul este dezvoltat;
→ Limitele: un mijloc prin care se pot defini elementele care sunt în
interiorul sistemului şi care sunt în afara lui;
→ Contextul: mediul extern în care sistemul operează;
→ Elementele componente: elementele principale care formează acest
sistem;
→ Interacţiunile: relaţiile dintre elemente;
→ Imputurile: utilizate de către sistem care provin din afara lui;
→ Resursele: elemente situate în interiorul sistemului care sunt utilizate în
timpul funcţionării acestuia;
→ Produsele sau performanţa dorită: producţiile principale dorite;
71
→ Subprodusele: producţiile utile dar secundare;

3.5. PRACTICI TEHNOLOGICE PENTRU DIMINUAREA


INTRĂRILOR ENERGETICE

După (Wittwer,1975, citat de Altieri) sunt necesare următoarele acţiuni


pentru a crea premisele unui sistem durabil:
Pentru creşterea eficacităţii fotosintezei este nevoie de: ameliorarea
arhitecturii plantelor pentru a permite o mai bună interceptare a luminii (frunzele
trebuie să prezinte o orientare verticală); selecţia genetică de varietăţi care au o
mai bună eficacitate fotosintetică (index foliar mai ridicat); reducerea sau
inhibarea fotorespiraţiei şi/sau a respiraţiei nocturne; utilizarea de varietăţi care
au o perioada de creştere mai lungă; îmbogăţire artificială cu CO2; folosirea de
scheme de plantare eficace (orientarea rândurilor pe direcţia nord-sud);
utilizarea de mulci din plastic de culoare roz, care reflectă lumina pe partea
inferioară a frunzelor;
Sunt necesare modificări aduse componentelor mediului: modificarea
vântului prin utilizarea de perdele de protecţie; controlul îngheţului prin
intermediului perdelelor de protecţie a sistemelor de ventilaţie şi de irigaţie;
controlul temperaturilor din sol datorită utilizării de mulci;
Este nevoie de o mai bună gestiune a solurilor: selecţia genetică de
culturi tolerante la deficienţele în nutrienţi din sol sau la existenţa unor substanţe
toxice; împrăştierea de îngrăşăminte în cantităţi mai reduse şi creşterea
eficacităţii consumului de îngrăşăminte de către plante; înlocuirea arăturii de
bază prin sisteme minime de lucrare a solului; utilizarea de gunoi, compost,
plante de acoperire şi îngrăşăminte verzi; creşterea fixării azotului din aer, prin
selecţia de bacterii capabile de a fixa azotul, la nivelul rizosferei unor plante
cultivate ce nu sunt leguminoase; utilizarea de asociaţii ce comportă micorize;
utilizarea directă de surse originale de îngrăşăminte (ex. rocă fosfatică);

72
Se recomandă o mai bună gestiune a apei : irigarea prin sisteme
picătură cu picătură; practicarea mulcirii şi a sistemelor de lucrări minime;
controlul deschiderii stomatelor; gestiunea covorului vegetal, pentru controlarea
gradului de umbrire; utilizarea de perdele paravânt; aplicarea de volume de apă,
estimate pe baza conţinutului real în apă a solului;
Gestiunea insectelor dăunătoare să fie realizată prin: acţiuni
preventive: utilizarea de varietăţi rezistente, ameliorarea igienei câmpurilor,
utilizarea de substanţe atractive şi de capcane cu feromoni, diversificarea
culturilor, manipularea datei de plantare, a momentului efectuării arăturii, a
distanţei dintre rânduri şi a rotaţiei culturilor; acţiuni directe: utilizarea de
masculi sterili, utilizarea de feromoni sexuali, introducerea, creşterea şi
menţinerea populaţiilor de duşmani naturali, utilizarea de insecticide de origine
microbiană sau vegetală, eliminarea mecanică sau termică, inducerea de
modificări în comportament, controlul cu pesticide (admise de caietele de
sarcini) în extremis dacă nivelul de pagubă economică este atins;
O mai corectă gestiune a bolilor este de dorit prin: utilizarea de
varietăţi rezistente ; rotaţia culturilor ; amestec de varietăţi ; control biologic
utilizând de specii antagoniste ; culturi asociate ;utilizarea de sisteme minime
de lucrări ale solului;
Este necesară o gestiune adecvată a buruienilor prin :conceperea de
asociaţii culturale competitive ; transplantarea rapidă a răsadurilor viguroase în
terenuri curate de buruieni ; utilizarea de plante de acoperire a solului ; folosirea
de distanţe mici între rânduri ; rotaţia culturilor ; eliminarea buruienilor din
culturi în perioadele critice în care competiţia are loc ; folosirea mulcirii, şi a
alelopatiei;
Este nevoie de utilizarea de sisteme agricole corespunzătoare : folosirea
de sisteme de cultură multiple: culturi intercalate, culturi în benzi, culturi de
plante gazdă, culturi mixte; utilizarea de culturi de acoperire în livezi şi vii;
culturi intercalate cu gazon în benzi şi sisteme de legume şi mulci viu; sisteme

73
agrosilvice; sisteme de cultură analoage în diferite stadii ale succesiunii naturale
a vegetaţiei secundare din regiune;

3.6. ECOLOGIE ŞI ECONOMIE

Fedorov (1977, 1981) a definit 4 mari strategii alternative de reglare a


raporturilor dintre economie, societate şi natură (Alternativa „radical pozitivă”;
Alternativa „radical negativă”; Alternativa oportunistă ; Alternativa „moderat
pozitivă”;).
→ Alternativa „radical pozitivă”: potrivit acestei abordări (economişti,
bancheri, tehnocraţi) ecosfera poate fi înlocuită parţial de către evoluţia
tehnologică;
→Alternativa „radical negativă”: potrivit acestei abordări (ecologiştii
radicali) soluţia de reglare a raporturilor dintre om şi natură este dezvoltarea
unei societăţi pe bază de sisteme economice tradiţionale;
→ Alternativa „oportunistă”: potrivit acestei abordări pompieristice
pentru reglarea dezechilibrelor şi a accidentelor care apar la scara planetei sunt
necesare intervenţii punctuale pe termen scurt, dar care nu oferă soluţii durabile.
74
→Alternativa „moderat-pozitivă”: alternativa este marcată de
dezideratul dezvoltării durabile preluat la Rio de Janerio ca şi simbol al
dezvoltării armonioase a generaţiilor viitoare.
Alegerea unei alternative sa a alteia sau concilierea dintre promotorii şi
susţinătorii uneia sau alteia presupune abordări globale ale problemelor omenirii
care să integreze:
♦ dimensiunea economică susţinută de alternativa „radical pozitivă” şi
oportunistă
♦ dimensiunea ecologică susţinută de alternativa « radical negativă » şi
« moderat pozitivă »
♦ dimensiunea socială şi etică susţinute de alternativa « moderat
pozitivă »
Una din marile provocări la care trebuie să facem faţă acum la început de
mileniu este cea a reconcilierii dintre ecologie , economie şi societate.
Ecologia economică şi ecosociologia s-au dezvoltat în ultima vreme din
ce în ce mai mult pentru a putea studia problematica dezvoltării durabile un
concept care acordă o importanţă considerabilă preocupărilor economice sociale
şi de mediu. La ora actuală teoriile economice clasice şi neo-clasice obligă
economiştii de a consideră ca distrugerea pădurilor ecuatoriale, supraexploatarea
rezervelor oceanice de peşte, ca şi contribuţii pozitive la bilanţul economic al
unei societăţi. Acest tip de abordare este evident unul pe termen scurt, care nu
integrează impactul acestor activităţi economice pe termen mediu şi lung.
Punctul slab al acestor teorii economice este acela că ele nu rezistă la o
analiză a societăţii pe termen mediu şi lung în ceea ce priveşte capacitatea
acestor ştiinţe de a furniza puncte de reper şi răspunsuri privind dreptul
generaţiilor viitoare de acces la resursele naturale. Pentru a face faţă serioaselor
probleme de mediu care ameninţă la ora actuală vaste ecosisteme locale,
regionale, naţionale sau chiar la nivel mondial, trebuie sa ne schimbăm modul
de a gândi mai ales în domeniul economic. Demersurile neo-clasice precum şi
replicile materialiste şi reducţioniste trebuie să fie înlocuite de către demersuri
75
inovatoare care integrează grija de a proteja resursele naturale, calitatea vieţii şi
o dezvoltare durabilă şi echitabilă.
O dezvoltarea durabilă nu vrea să spună o creştere durabilă a producţiei
industriale. În ţările industrializate nevoia socială de dezvoltare poate să fie
satisfăcută printr-o reducere a presiunii asupra ecosistemelor (reducerea risipei
resurselor; deplasarea unei activităţi importante dinspre producţie înspre sectorul
serviciilor). Pentru ţările mai sărace trebuie acţionat evident în sensul unei
creşteri industriale, dar economia trebuie pusă în slujba societăţii şi nu invers.

♦ Economismul şi ecologismul
Întro-o abordare reducţionistă demersul economic şi ecologist pot să
apară ca fiind antagoniste: Finalitatea urmărită de către economie este
maximizarea producţiei fără să ia în calcul o manieră judicioasă de gestiune a
resurselor. Economistul este tentat de a vedea dezvoltarea prin prisma unor
simple ecuaţii econometrice în care se accesează factori de producţie externi
plecând de la premisa, că aceştia se găsesc în cantităţi nelimitate în natură. La
polul opus, ecologia radicală cere eliminarea de „facto” a calculelor economice
din gestiunea naturii. A fixa preţul unui m3 de lemn sau de apă presupune pentru
apologeţii acestui curent legitimizarea dreptului de a polua şi de a exploata
ecosfera şi deci de a compromite şansele generaţiilor viitoare.
În astfel de abordări economismul într-adevăr se opune ecologismului.
Această situaţie este astăzi întâlnită în ţările Europei de Est în care concepţia
extremă asupra procesului de creştere economica a unei naţiuni pe seama
exploatării naturii conduce în multe situaţii la catastrofe uneori ireversibile. Pe
de alta parte aplicarea riguroasă a unor principii exprimate de către curentele
ecologiste poate fi o cauză de imobilism economic al unei societăţi.
♦ Economia şi Ecologia
În ţările industrializate au loc uneori confruntări destul de agresive între
exponenţii curentelor ecologiste si adepţii teoriilor economice neoliberale.
Aceste momente de confruntare sunt din ce în ce mai puţine datorită maturizării
76
actorilor de ambele parţi. În condiţiile în care un ecologism radical se opune
unui economism simplificat, apar convergenţe de fond între demersurile
economiei şi ale ecologiei. Prin definiţie economia este ştiinţa alocării resurselor
rare. Tot prin definiţie ecologia este ştiinţa de a gestiona şi salva resursele rare
din natură.
Apropierea etimologică dintre cele 2 definiţii este cel puţin un motiv de a
apropia cele 2 demersuri pentru o gestiune adecvată a resurselor limitate.

CAP.4. AGROECOLOGIA SAU ECOLOGIA AGRICOLĂ

4.1. DEFINIŢIA AGROECOLOGIEI

După Puia I., Soran V., Carlier L., Rotar I., Vlahova M „agroecologia este
acea ramură sau disciplină aplicativă a ecologiei generale care se ocupă de
studiul multilateral, îndeosebi sub raport productiv, a influenţelor exercitate de
factorii de mediu asupra plantelor cultivate şi animalelor domesticite (aşa
numita autecologie agricolă) precum şi de cercetarea ecologică a sistemelor
agricole (aşa numita sinecologie agricolă)”

Ramurile agroecologiei
După Puia I., Soran V., Carlier L., Rotar I., Vlahova M. se pot defini 3
ramuri principale ale agroecologiei:
♦Agroecologia scalară („studiul dimensiunilor fizice între care poate fi
studiată o structură sau investigat un proces”;

77
♦Agroecologia factorială (studiul factorilor naturali şi artificiali:
discipline auxiliare/Agrohidroecologia; Agroecotoxicologia; Agroecofiziologia
stresului; Ecoagrochimia; Ecopedologia; Meteoagroecologia ;

♦Agroecologia teoretică sau conceptuală :Taxonomia agroecologică,


Agroecologia restaurativă, Agrocibernetica;

4.2. AGROECOLOGIE ŞI FITOSOCIOLOGIE

După Duvigneaud (1974) „peisajul unei regiuni este făcut dintr-un mozaic
sau dintr-o zonare de grupuri vegetale care prezintă o fizionomie
caracteristică: Peisajul este constituit din formaţiuni vegetale/ un grup vegetal
care îşi datorează fizionomia sa particulară dominanţei uneia sau mai multor
forme de viaţă numite tipuri biologice”.

Şcolile de fitosociologie (Duvigneaud, 1974)

a) Şcoala de la UPSALA (Du Rietz 1921)


Conform acestei şcoli, asociaţia vegetală este bazată pe
constanţă/dominanţă caz în care vorbim de fitocenoze stabile, cu o compoziţie
floristică omogenă în care fiecare strat este caracterizate de
constante/dominante.

b) Şcoala de la Zurich-Montpelier Flahaut şi Braun-Blanquet (1915)


78
Criteriul cu cea mai mare importanţă potrivit acestei şcoli este fidelitatea.
Asociaţia vegetală este caracterizată prin specii care îi sunt fidele.

c) Şcoala estono-americană (Lipmaa 1933)


Principiul pe care se bazează şcoala lui Lipmaa este cel al independenţei
staturilor în sânul unei fitocenoze, asociaţiile unistratificate fiind singurele
grupuri care pot fi considerate ca şi unităţi elementare ale vegetaţiei.

d) Şcoala dinamistă
Principiul de bază al acestei scoli este cel al succesiunii. Mai multe curente
de gândire ale acestei şcoli pot fi prezentate : Sistemul lui Clements (1916) şi
Şcoala de la Toulouse (Gaussen, Rey, 1933-1955) Gaussen şi colaboratorii, au
creat procedee cartografice potrivit cărora, fiecare serie sau etaj are o culoare ce
corespunde ecologiei acestuia. Alegerea culorilor este bazată pe principiul
potrivit căruia 2 serii vecine trebuie să aibă două culori vecine din spectrul
vizibil. Ca şi punct de referinţă se ia gama de culori a curcubeului. Fiecărui
component al vegetaţiei, i se va atribui o anumită culoare raportăndu-ne la o
sinteză grafică a influenţei mediului : Galben: soare; Negru: umbră; Albastru :
umiditate ; Negru : Nebulozitate ; Roz : Lumina din munţii înalţi; Roşu :
Căldură ;

Plecând de la aceste raporturi se pot prezenta ca şi exemplu culorile


principalelor serii de vegetaţie obţinute din suprapunerea culorilor corespunzând
factorilor ecologici dominanţi: Roşu: Măslin; Oranj : Stejarul în toamnă;
Galben: Stejarul în primăvară; Verde: Stejar cu frunza caducă; Albastru:
Arţar; Indigo: Brad (albastru cu negru); Violet: Pin silvestru ;Negru: Molid;
Roz : Serii alpine ;

79
4.3. AGROECOLOGIE APLICATĂ (sisteme de agricultură)

4.3.1. Agricultura biodinamică

Sistemul a fost creat în Germania sub inspiraţia lui Rudolf Şteiner şi pus
în aplicare către E. Pfeiffer şi se bazează pe teoria elaborată în 1913-
antroposofia, ca o reacţie la dezvoltarea materialistă din momentul respectiv.
Agricultura biodinamică dezvoltată de către un discipol de al sau şi anume de
către Pfeifer preconizează ideea unei alimentaţii sănătoase şi echilibrate care se
bazează pe mai multe principii de bază ale agriculturii biologice, cum ar fi
interzicerea îngrăşămintelor minerale şi autonomia exploataţiei agricole datorită
sistemului de policultură-zootehnie. Pe de altă parte această mişcare se bazează
pe influenţa fazelor lunare şi planetare asupra culturilor agricole şi creşterii
animalelor.

4.3.2. Agricultura organică

80
Agricultura organică s-a născut în Anglia după cel de al doilea război
mondial şi a pus accentul pe echilibrul biologic şi al fertilităţii solului, pentru
care aportul de materii organice compostate este esenţial. Acestea au un rol
capital în ceea ce priveşte rezistenţa plantei la boli şi dăunători. Promotorul
conceptului ( Howard), a prezentat conţinutul sistemului în “Testamentul
agricol” din 1940 în care se bazează pe observaţii făcute în India timp de mai
multe decenii.

4.3.3. Agricultura biologică

În Elveţia în anii “40” Hans Peter Rush şi H. Muller au pus accent pe


autarhia producătorilor şi interesul unor circuite scurte de piaţă. Aceste idei s-au
concretizat într-o metodă pe care autorii au numit-o agricultură biologică şi care
pune accentul pe resursele regenerabile în vederea asigurării securităţii
alimentare a populaţiei. Această metodă se caracteriza la momentul respectiv
printr-o importanţă mare acordată humusului din sol pe utilizarea compostajului
de suprafaţă şi pe faptul că munca solului trebuie limitată la strictul necesar cu
scopul de a evita perturbarea microflorei solului.
Astăzi sistemul de agricultură biologică este reglementat la scară
europeană prin Regulamentul 2092/1991 pentru sectorul vegetal şi de
Regulamentul 1804 /1999 pentru sectorul animal. Cele 2 acte normative au
preluat şi armonizat 3 termeni (agricultură biologică, agricultură organică şi
agricultură ecologică) care au creat multă vreme confuzie în rândul oamenilor de
ştiinţă, producătorilor şi în special la nivelul consumatorilor. Potrivit acestor 2
acte normative cei trei termeni se referă la acelaşi sistem de agricultură dar în
funcţie de ţară (de sensibilitatea şi conotaţiile pe care expresia poate să o capete
la nivelul oamenilor de ştiinţă şi al opiniei publice) se folosesc după cum
urmează: termenul organic (Marea Britanie); termenul biologic (Franţa, Italia,
Belgia, Grecia, Luxemburg,Ungaria, Bulgaria, etc.. ) şi termenul ecologic

81
(Germania, Austria, Spania, Danemarca, Olanda, Portugalia, Suedia, Finlanda,
România etc..).
În România cele 2 acte normative europene au fost armonizate prin ord.
de urgenţă nr 34/2000, dispoziţii preluate în Legea nr 38/2001 privitoare la
produsele agricole ecologice, termenul ales a fi folosit de România fiind cel
ecologic, un termen mai uşor acceptat de opinia publică românească. Termenul
de „agricultură ecologică” ales de către România întâmpină mai puţină
rezistenţă din partea comunităţii ştiinţifice datorită faptului că el a fost utilizat de
în anii trecuţi de către Puia I., Soran V., , Ionescu A.., Muntean L. S. şi Ştirban
M.,.
Abordarea autorilor români apropie înţelesul acestei expresii de ceea ce
astăzi noi cunoaştem ca agricultura sustenabilă sau durabilă în condiţiile în care
ei prevedeau utilizarea de imputuri chimice de sinteză de o manieră raţională,
lucru pe care legile europene si legislaţia românească îl interzic astăzi.
Principiile care stau la baza agriculturii ecologice după Silguy C., (1994)
preluate şi de către legea nr 38/2001 sunt următoarele:
Fertilizarea:
Obiectivul fertilizării este menţinerea şi creşterea fertilităţii solului şi a
activităţii biologice a acestuia. Este vorba de „a hrăni solul pentru a putea
hrăni planta”, punând accent pe fertilizarea organică. Fertilizarea „nu vizează
numai furnizarea plantelor cu elemente nutritive”; ea constituie un demers
global care permite să răspundă la un ansamblu de nevoi.

Fertilizarea implică: o bună practică a rotaţiilor cu plante ce au exigenţe


diferite şi în special cu leguminoase care îmbogăţesc solul cu azot; o fertilizare
organică de bază, cu produse ce provin din fermă; un aport complementar cu
îngrăşăminte minerale autorizate de lege mai ales în solurile cu carenţe. In
sistemele mixte de policultură-zootehnie în care materiile organice sunt
gospodărite corect, fertilizarea minerală complementară nu mai este necesară.

82
Sunt furnizate solului mai multe tipuri de materii organice:
amendamente cu o evoluţie lentă: gunoi de grajd, compost care vor crea un
humus stabil, ameliorând structura solului şi care nu eliberează decât circa
jumătate din azot în primul an; amendamente cu evoluţie mai rapidă: purin,
dejecţii lichide, îngrăşăminte verzi; ca îngrăşăminte complementare se pot
utiliza îngrăşăminte organice cu mineralizare rapidă: guano, făină de peşte, făină
de carne, făină de sănge, etc...

Rotaţia culturilor
Rotaţia culturilor este una din cheile fertilităţii solului, a luptei împotriva
buruienilor a bolilor şi a dăunătorilor. Alegerea speciilor care intră în rotaţie
depinde de numeroşi factori: de climat; natură; ; fertilitatea solului; nevoile în
furaje; debuşee ; situaţia economică a fermei.
Rotaţia se realizează ţinând cont de anumite fenomene biologice:
perioada de vegetaţie a plantelor la culturile de primăvară, cele de toamnă, cele
duble şi triple; utilizarea raţională a rezervelor de apă din sol, asigurându-se o
succesiune a culturilor cu consum specific de apă diferit; eşalonarea lucrărilor
solului prin importanţa lor, în combaterea buruienilor şi distrugerea rezervei de
boli şi dăunători; consumul specific în substanţe nutritive, dependent de
compoziţia chimică a plantei şi nivelul producţiei; adâncimea şi aria de
răspândire a sistemului radicular al plantelor precum şi de capacitatea de
utilizare a elementelor nutritive din sol; acumularea azotului în sol în cazul
cultivării leguminoaselor, prin fixarea azotului atmosferic de către bacteriile din
genul Rhizobium cu care leguminoasele trăiesc în simbioză; fenomenul de
suportare (culturi care se pot succeda pe aceeaşi suprafaţă) şi autosuportare
(specia care se poate cultiva în monocultură); plantele cultivate au capacităţi
diferite de luptă împotriva buruienilor, cu care concurează pentru factorii de
vegetaţie; rotaţia diminuează nivelul de îmburuienare prin plantele care pot
înăbuşi buruienile şi prin măsurile culturale prin care se combat buruienile;

Alegerea soiurilor şi raselor:


83
Criteriile care trebuie avute în vedere constau în adaptarea la tipul de sol,
la calitatea produsului dorit, rezistenţa la boli şi dăunători, reacţia la fertilizarea
organică, aptitudinea de a concura buruienile. La ora actuală încep să fie
realizate cercetări în ceea ce priveşte selecţia de varietăţi adaptabile la
agricultura ecologică, un factor important al randamentului şi al calităţii
producţiei. Au început să apară societăţi de producere de seminţe, specializate
pentru agricultura ecologică pentru pregătirea momentului în care seminţele
convenţionale nu vor mai putea fi folosite (1 ianuarie 2004).

Culturile asociate
Asociaţiile de plante diverse pot să valorifice influenţele benefice ale
unor plante asupra altora. Acestea sunt capabile să se ajute între ele, să reziste la
excesul unui climat, sau parazitismului şi în acelaşi timp pot utiliza mai bine
potenţialul solului şi energia solară datorită nevoilor fiziologice diferite ale
speciilor.
Efectele benefice ale asociaţiilor vegetale sunt multiple: o interacţiune
favorabilă între diverse plante din păşunile naturale şi păduri; o mai bună
ocupare a spaţiului aerian, pentru o mai bună valorificare a energiei luminoase şi
a gazului carbonic (ameliorează randamentul fotosintetic); o mai bună ocupare
a spaţiului subteran prin înrădăcinări de diverse tipuri şi datorită unor exigenţe
diferite în apă şi elemente nutritive; o mai bună rezistenţă împotriva anumitor
boli şi dăunători; adăpost pentru insectele auxiliare; luptă eficientă împotriva
buruienilor; îmbogăţirea în azot organic prin culturile de leguminoase;
protecţia împotriva eroziunii şi a spălării nutrienţilor cu azot; îmbogăţirea în
humus;
Există asociaţii de plante foarte fericite cum sunt usturoiul şi capşunii dar
există şi altele mai nefericite cum este cazul fasolei şi a cepei. Acest fenomen de
interrelaţie dintre diferitele plante se numeşte amensalism sau alelopatie.

Controlul buruienilor

84
Metode preventive (Desbrosses P., 1993): utilizarea de varietăţi cu o
creştere rapidă care pot concura buruienile; alegerea unor rotaţii nefavorabile
buruienilor prin utilizarea anumitor culturi ( cartof, varză, lucernă ) precum şi a
unei alternanţe de culturi de iarnă şi primăvară care duce la eliminarea
buruienilor ; suprimarea surselor de diseminare organice necompostate:
amendamentele organice (gunoi, paie) ce prezintă un potenţial puternic de
seminţe de buruieni; o compostare termofilă reduce puternic capacitatea de
germinare a seminţelor; limitarea lucrărilor culturale propice dezvoltării
buruienilor: arătura profundă, treceri repetate; semănatul fals, care constă în
pregătirea superficială a pământului cu scopul de a germina buruienile urmată de
distrugerea acestora prin intermediul unei grape sau prin distrugere termică,
înainte de pregătirea patului de semănat; mulcirea împotriva invadării cu
buruieni, aplicată în culturile perene, are ca obiectiv protejarea solului de
excesele climatice, şi menţinerea umidităţii în perioade de secetă;
Metode curative:
Pe lângă lucrările manuale şi mecanice de distrugere a buruienilor o
metodă aproape generalizată în agricultura ecologică este dezburuienarea
termică.
Această tehnică foloseşte temperaturi cuprinse între 70 şi 800°C în
funcţie de tipul de procedeu utilizat. Metoda este foarte folosită în
legumicultură, pomicultură şi viticultură.
Lupta fitosanitară

Aceasta luptă are la bază următoarele principii: protecţia fitosanitară


este în principal preventivă: In acest scop se recomandă folosirea de varietăţi
rezistente, asigurarea unei bune stări fiziologice a plantelor cu scopul de a
fortifica autoapărarea naturală a acestora; metodele curative fac apel la tehnici
biologice cu substanţe vegetale şi minerale; Se urmăreşte utilizarea de tehnici
care sa îndepărteze dăunătorul şi limitarea populaţiei acestuia;

85
Metode preventive: crearea unui mediu defavorabil dăunătorilor unei
culturi prin favorizarea echilibrului populaţiilor microbiene; folosirea de plante
ce produc efecte repulsive : Tanacetum vulgare (varză, măr, păr), Artemisia
absintum (furnici , afide la varză, măr şi păr); crearea unui mediu favorabil
auxiliarilor, prin crearea şi amenajarea de spaţii adecvate.; menţinerea şi
crearea de zone de refugiu prin diferite măsuri precum: plantarea de perdele de
protecţie cu un anumit conveier varietal în funcţie de auxiliarii doriţi (Hedera,
Arbutus umedo, Laurus nobilis); rotaţii variate ce permit limitarea naturală a
dăunătorilor şi bolilor; fortificarea plantelor prin efectuarea de tratamente cu
preparate pe bază de plante: Equisetum arvense, Urtica dioica, Tanacetum
vulgare, etc; utilizarea de obstacole fizice: fileuri textile, capcane, material
plastic; îndepărtarea prin intermediul mirosului prin folosirea de asociaţii de
plante: morcov şi ceapă, etc; terenurile dificile de lucrat (bordurile de parcele,
marginea unui curs de apă, părţile laterale ale drumurilor, taluzurile), pot să fie
amenajate în “terenuri neproductive” ale căror avantaje ecologice vor compensa
pierderile economice; bălţile, care constituie de asemenea nişe ecologice
interesante pentru auxiliari; plante gazdă care adăpostesc populaţii de dăunători
şi care atrag în acelaşi timp auxiliarii care sunt duşmanii lor naturali.

Lupta curativă: lansarea de auxiliari (Trichograma, Encarsia formosa,


Dacnusa etc…); utilizarea de virusuri bacterii şi ciuperci: Bacillus
thuringiensis, virusul granulozei -virus specific carpocapsei, ciuperci antagoniste
cu alţi patogeni; confuzia sexuală prin folosirea de feromoni care acţionează ca
atractivi şi stimulenţi pentru sexul opus, produşi pe cale sintetică; utilizarea de
atractivi: - alimentari: zahăr, oţet, hidrolizaţi de proteine; chimici: metaldehidă
pentru melci; fizici : sunet, lumină, culoare ( culoarea galbenă pentru musculiţa
albă); folosirea de insecticide vegetale: piretrine pentru afide, muşte, păianjenul
roşu; utilizarea rotenonei care provine din Derris, Lonchocarpus, pentru
colorado, afide, tripşi, fluturele alb al verzei; utilizarea nicotinei împotriva
afidelor; utilizarea unor preparate pe bază de Quasia împotriva insectelor
86
nocturne; folosirea de uleiuri minerale şi vegetale care colmatează organele
respiratorii ale insectelor : săpun negru şi alcool ars care acţionează ca şi
uleiurile; utilizarea de substanţe fitosanitare admise prin Legea nr 38/2001 :
sulf, cupru, zeamă bordeleză, sulfat de calciu;

4.4 EVALUAREA ECOLOGICĂ a RESURSELOR NATURALE din


ECOSISTEME şi AGROECOSISTEME

Peisajele se compun dintr-o multitudine de parcele care au o importanţă


variabilă pentru protecţia speciilor şi a biotopurilor, precum şi pentru
conservarea resurselor abiotice (apă, sol). Datorită numeroaselor presiuni care
acţionează astăzi asupra zonelor naturale, a devenit esenţial pentru orice
activitate de planificare (amenajarea teritoriului, regruparea terenurilor agricole
în exploataţii viabile, măsuri de conservare), de a determina rolul ecologic al
fiecărei parcele şi a lua măsuri speciale pentru cele care prezintă o valoare
deosebită.
Sistemul de evaluare prezentat în cele ce urmează permite într-un mod
precis pentru fiecare parcelă, de a face un recensământ, o evaluare şi un bilanţ al
resurselor biotice (flora, faună) şi abiotice (sol , apa) cu scopul de a instaura
bazele necesare unei gestiuni, care să fie în acelaşi timp durabilă şi să respecte
conservarea resurselor naturale. Acest model de evaluare oferă un tablou destul
87
de precis şi complet al mediului natural, care este aproape imposibil de înţeles în
toată complexitatea sa, garantând în acelaşi timp maximum de transparenţă.
Modelul de evaluare poate să servească, ca bază de muncă în domeniile
următoare : amenajarea structurilor funciare; amenajarea teritoriului; evaluarea
măsurilor de compensare şi de substituţie necesare de luat în cazuri de atingere
la integritatea naturii; definirea contribuţiei fermelor agricole la protecţia
mediului şi a resurselor naturale; retribuirea prestaţiilor ecologice în agricultură.
Ţinând cont de nevoia crescândă a investigaţiilor ecologice şi de sisteme
de evaluare pragmatice, o schemă de evaluare pentru protecţia speciilor şi a
biotopurilor, a fost pusă la punct în anii 80’ în cadrul departamentului
geobotanic şi ecologic de la Institutul de Botanică Agricolă din Bonn, fiind
perfecţionat continuu.
Un studiu aprofundat a unor inventare floristice şi fitosociologice a servit
de asemenea, ca bază de realizare a schemei de evaluare. Schema a fost special
realizată pentru zone de munte, de altitudine medie, având un potenţial biotic
foarte important pe mici suprafeţe şi permite clasarea fiecărei parcele într-una
din cele 5 categorii (A,B,C,D E) . Această clasificare, merge de la un impact
foarte puternic pentru resursele biotice (categoria A) la un impact foarte scăzut
până la nul (categoria E) şi se realizează cu ajutorul a 5 criterii (proximitatea
stării naturale, posibilitatea de substituire, raritate/risc de dispariţie, integritate,
impactul asupra structurii biotopurilor)

Tabelul nr. 9 Clasificarea parcelelor în funcţie de resursele lor biotice


(biocenoze, specii şi populaţiile acestora) Institute Botanique de Bonn (1980)

Categori Impact şi exemple Puncte


a
A Foarte mare importanţă în conservarea resurselor 16-20
biotice (Ex: vaste complexe de păşuni umede cu
păduri de câmpie, vaste păduri de foioase)
88
B Mare importanţă în conservarea resurselor biotice 12-15
(Ex: păşuni extensive cu o mare biodiversitate în
asociaţie cu perdele forestiere)
C Importanţă medie în conservarea resurselor biotice 8-11
(păşuni cu slabe aporturi de îngrăşăminte)
D Importanţă slabă în conservarea resurselor biotice 4-7
(drumuri rurale şi forestiere neasfaltate şi acoperite
de vegetaţie)
E Importanţă foarte slabă sau nulă în conservarea 0-3
resurselor biotice (drumuri rurale asfaltate şi alte
suprafeţe artificializate)

Utilizarea metodei în numeroase cazuri particulare, a permis acumularea


de informaţii preţioase referitoare la evaluări şi bilanţuri ecologice ce privesc
zonele respective, zonele de regrupare funciară şi fermele agricole de pe o
suprafaţă de 250 km2.
Spre sfârşitul anilor 90’ pe baza numeroaselor analize, a fost pusă la punct
o metodă de evaluare pentru soluri, apă şi aer. Pentru o mai bună înţelegere a
metodei, evaluarea resurselor biotice şi abiotice a fost efectuată separat. Metoda
astfel completată a fost utilizată pentru prima dată în 1997 pe o zonă de
regrupare funciară de 500 ha în regiunea Eifel (Germania).

4.4.1 “Diagnosticul ecologic”

Diagnosticul ecologic este o metodă ce permite evaluarea transparentă şi


precisă pentru fiecare parcelă a resurselor biotice şi abiotice de care dispune o
fermă agricolă sau o zonă naturală oarecare. El oferă posibilitatea de a analiza şi
de a evalua toate formele existente de ocupare a terenurilor (ecosisteme naturale
sau apropiate de starea naturală, biotopuri agricole şi zone de locuit).
Utilizarea sistemului de evaluare presupune o prima etapă decisivă ce
constă într-o muncă de prospecţie intensivă în zona de investigaţie (muncă de
teren). Cu ajutorul unei cartografii complete a vegetaţiei şi ţinând cont de
aspectele faunistice şi de structuri importante în termeni de ecologie animală, se
poate descrie o situaţie efectivă. In cadrul acestor prospecţii, trebuiesc localizate
89
speciile şi biotopurile rare ameninţate cu dispariţia şi interesante din punct de
vedere biogeografic. Muncile de cartografie pe teren trebuiesc realizate pe baza
unor hărţi topografice la scara 1/5000. Acest tip de investigaţie necesită prezenţa
unui personal competent în fitosociologie şi uneori în ecologie animală.
Principalul parametru de evaluare a parcelelor este impactul ecologic al
fitocenozei şi/sau a tipurilor de biotopuri pe parcelele studiate. Colectarea
informaţiilor de la fermieri sau de la proprietarii pământurilor nu este necesară,
pentru ca vegetaţia prezentă constituie un indicator precis a intensităţii
activităţilor potenţial poluante din fermă. Pentru verificarea metodei trebuie
realizate analize punctuale de sol şi apă, din fermă şi împrejurul fermei cu
scopul de a obţine elementele necesare evaluării resurselor abiotice. De
asemenea, pot fi realizate anchete la nivelul agricultorilor pentru a colecta
informaţii referitoare la fertilizarea parcelelor.

Analiza şi evaluarea resurselor biotice


Situaţia actuală în materie de protecţie a speciilor şi a biotopurilor este
evaluată pe baza a 5 criterii. Bilanţul este efectuat cu ajutorul subcriteriilor ce
permit o clasificare precisă a fitocenozelor sau biotopurilor.
Tabele ce furnizează definiţii şi exemple concrete pentru fiecare criteriu,
uşurează această muncă de evaluare şi notare. In caz de modificare a condiţiilor
de mediu ei vor trebui să fie completaţi cu alte tipuri de biotopuri. După
atribuirea de puncte pentru diferitele criterii, se obţine un punctaj final prin
simpla cumulare a totalului de puncte pe unitatea de biotop, supusă evaluării.
Tabelul nr. 10 Criterii şi subcriterii pentru evaluarea globală a
resurselor biotice a unui site(Institute Botanique de Bonn, 1980):

Criterii Subcriterii
Proximitatea stării Acţiunea antropogenă
naturale
Posibilitatea de înlocuire In spaţiu şi timp
Raritate/risc de dispariţie Raritate/risc de dispariţie a speciilor, raritate/risc de dispariţie a
tipurilor de biotopuri
90
Integritate Mărimea realtivă a parcelelor, biodiversitate şi diversitatea
structurilor relative, indicatori de perturbare, degradări
Impactul asupra Funcţia de integrare, funcţia de tampon, funcţia de refugiu, impactul
structurii biotopurilor asupra speciilor animale a căror exigenţe de supravieţuire depăşesc
cadrul biotopurilor.

Criteriile de evaluare sunt aplicabile la totalitatea parcelei de investigaţie şi


fac fiecare obiectul unei evaluări pe unitate de biotop prin intermediul unei
graduări cu 5 nivele notate pe o scară cu puncte (de la 0 la 4 puncte).
Tabelul nr. 11 Atribuire de puncte în funcţie de gradul de realizare a
fiecărui criteriu:

Gradul de realizare Puncte


Criteriu realizat în foarte mare măsură 4
Criteriu realizat în mare măsură 3
Criteriu realizat în măsură medie 2
Criteriu realizat în foarte mică măsură 1
Criteriu nerealizat 0

Metoda Agro-Eco

Această metodă constituie un instrument de diagnostic în sprijinul deciziei


agricultorilor de a repera punctele slabe şi atuurile unei ferme, în ceea ce
priveşte practicile agricole. Indicatorii sunt calculaţi pe fiecare parcelă.
Chiar dacă agricultura durabilă a devenit un concept cheie al agriculturii
viitorului, încă nu există o iniţiativă în raport direct cu durabilitatea. În acest
context, laboratorul de Agricultură al INRA (Institutul Naţional de Cercetare
Agricolă) din Colmar (Franţa) a elaborat o metodă de evaluare a efectelor
practicilor culturale asupra mediului, cu ajutorul unor indicatori. La început,
metoda a fost dezvoltată pentru cultura mare. Indicatorii sunt prezentaţi sub
formă de note, variind de la 0 la 10. Calculul indicatorilor nu necesită o
măsurătoare directă în teren, ci ea utilizează informaţia disponibilă în fermă
(intervenţii tehnice, caracteristici stabile ale mediului). La ora actuală opt
indicatori agroecologici sunt disponibili şi trei sunt încă în curs de definitivare.
Este vorba de indicatorul asolament, pesticide, acoperirea solului, fosfor,

91
succesiunea culturilor, materia organică, azot şi indicatorul irigare. Alţi
indicatori, care permit să se evalueze impactul ansamblului practicilor culturale,
asupra unui component al mediului, sunt în curs de construcţie (indicatorul
"valoarea cinegetică" şi "valoarea peisajului"). Valoarea unui indicator nu
prezintă mare importanţă, decât dacă este poziţionat, vis-a-vis de o referinţă sau
dacă este comparat cu date obţinute anterior pe aceeaşi parcelă.
Indicatorii agroecologici au ca obiective principale: de a servi ca şi
diagnostic unei ferme, formând un "tablou de bord" agroecologic care pune în
evidenţă punctele slabe şi cele tari ale fermei analizate; de a stabili o urmărire a
fiecărei parcele an de an; de a putea decide ameliorarea necesară unei parcele în
ceea ce priveşte anumite practici culturale riscante pentru mediu; de a evalua
impactul noilor practici asupra unei parcele; de a servi ca instrument de
apreciere a unei ferme, în ceea ce priveşte acordarea subvenţiilor financiare
agricultorilor, în funcţie de impactul practicilor agricole asupra mediului

4.4.3. Metoda ecopunctelor

Numeroase metode au fost create în ţările Uniunii Europene pentru a


încuraja practicile agricole care respectă mediul înconjurător. Printre acestea,
metoda "ecopunctelor" din Austria este una dintre cele mai originale.
Obiectivul programului este de a evalua totalitatea unei ferme în ceea ce
priveşte practicile agricole şi întreţinerea patrimoniului natural şi peisajer.
Performanţele ecologice sunt recenzate pe fiecare parcelă, în raport cu un
ansamblu de practici predefinite şi care sunt notate printr-un ansamblu de
puncte. Pentru fiecare tip de practică agricolă privitoare la conducerea
exploataţiei, nota atribuită în ecopuncte poate să fie pozitivă sau negativă.
Numărul total de ecopuncte obţinut de către fiecare fermă va determina nivelul
ajutorului financiar care va fi acordat fiecărei ferme.
Tabelul nr. 12 Metoda ecopunctelor Region Basse Autriche, Region Baden
Vurtenberg, Region Alsace

92
Terenuri arabile Ecopuncte
Asolament 0 la +7
Culturi arabile (c.a) 0 la +7
Culturi perene (c.p) 0 la +9
Intensitatea fertilizării -9 la +6
Metodele de fertilizare c.a -6 la +7
c.p -6 la +5
Suprafaţa parcelelor 0 la +5
Utilizarea de biocide -7 la 0
Elemente constituente ale peisajului 0 la +30
Păşuni şi pajişti Ecopuncte
Frecvenţa cosirilor 0 la +6
Intensitatea fertilizării -6 la +8
Metode de fertilizare -6 la +8
Vârsta păşunii 0 la +5
Utilizarea de biocide -7 la 0
Elemente constituente ale peisajului 0 la +30

5. PROTECTIA MEDIULUI

INTRODUCERE

Noţiunea de « Mediu » este adesea foarte vagă. In general, sensul este


destul de reductor şi constă în a desemna ceea ce ne înconjoară şi ceea la ce noi
suntem sensibili, o perspectivă de altfel parţială care denaturează adevărata sa
semnificaţie. Din această cauză este de dorit de a încerca o alta definiţie, nu
numai pentru a putea înţelege mai bine un concept foarte larg, pentru a putea fi
utilizat întotdeauna în direcţia dorită, ci şi pentru a putea pune în evidenţă
anumite nuanţe care trec adesea neobservate atunci când subiectul este abordat.
Abordarea presupune două definiţii adesea similare (Ademe, 1998) ca şi
formă dar care prezintă nuanţe care le diferenţiază în mod considerabil:

93
a) „MEDIU”: „un ansamblu de factori abiotici sau fizico-chimici
(climat, topografie, sol, etc..) şi factori biotici sau trofici (parazitism, prădare,
concurenţă) care reacţionează şi determină existenţa organismelor vii”;

b) „MEDIU”: „un ansamblu de raporturi „cauză-efect” care


configurează elementele care ne înconjoară (fizice, chimice şi biologice) în
interiorul cărora organismele vii reacţionează într-o formă sau alta.”

Prima definiţie este axată pe enumerarea elementelor statice care


configurează mediul rural, comportamentul dinamic al acestuia manifestându-se
în mod implicit.
A doua definiţie este axată pe comportamentul dinamic al mediului rural şi
datorită acestei abordări ea este mai conformă cu starea actuală existentă în
lume.
Cum vorbim de o definiţie adesea prea generică vom încerca să o
dezvoltăm în cele ce urmează. Atunci când vorbim de peisaj, sau de prezenţa
unor deşeuri din plastic sau hârtie în mediul rural, suntem adesea tentaţi de a
face aluzie la caracteristicile mediului fizic, care este faţeta mediului cea mai
evidentă pentru om. Dar mediul fizic nu este constituit exclusiv din componente,
care teoretic sunt supuse procesului de alterare; topografia, hidrologia,
meteorologia fac de asemenea parte din mediu precum şi alţi factori care de
asemenea intervin asupra acestuia şi în acelaşi timp unul asupra altuia.
Pe de altă parte, calitatea apei, poluanţii atmosferici, natura terenului sau
bogăţia/sărăcia unei ţări în resurse minerale nu sunt decât câteva simptome ale
unui mediu dificil perceptibil şi anume al mediului chimic.
Pe de altă parte, mediul biologic care depinde de cel fizic şi chimic, ( toate
trei fiind interdependente) este constituit din organisme microscopice şi
macroscopice în evoluţie continuă şi care oferă o încrucişare infinită de interese
şi de posibilităţi.

94
In natură pot să existe situaţii care sunt rezultatul unei asocieri de 2 sau
chiar 3, din aceste 3 medii.
Adiţionarea celor 3 medii ar fi mai aproape de prima definiţie dar nu ţine
cont de nuanţa reieşită din definiţia a doua şi anume de interacţiunea lor
dinamică şi anume de ansamblul de sinergii, inhibiţii, concurenţe care se
stabilesc între aceste 2 sau 3 medii.
Uneori, activitatea omului are efecte negative asupra anumitor medii sau
resurse naturale, adesea însă este destul de dificil de a cuantifica precis acest
impact.
Astăzi asistăm la o conştientizare din ce în ce mai mare a necesităţii de a
prezerva mediul, care este rezultatul dezvoltării ştiinţifice şi sociale a unor
ştiinţe precum Ecologia. Aceasta apare ca un răspuns social la criza de mediu
legată de progresul actual, la revoluţia tehnologică şi industrială, la creşterea
demografică care favorizează naşterea unei sensibilităţi „ecologice” în opinia
publică.
Ajunşi la acest punct, trebuie să facem diferenţa între ecologie şi
ecologism. In fapt, ecologismul este legat în cea mai mare parte legat de
atitudini şi idei filozofice sau politice fără raport cu Ecologia.
Dezvoltarea industrială constituie o ameninţare constantă pentru mediu.
Societăţile industriale din ce în ce mai competitive, sub presiunea pieţei tind de
a creşte la maxim producţia lor, reducând astfel costurile de producţie. Din acest
motiv nici un sistem de minimizare a pagubelor nu este pus în aplicare.
Totuşi anumite întreprinderi au început să-şi asume responsabilitatea,
dezvoltând programe de gestiune a mediului. Pentru acestea, nu este vorba de o
obligaţie ci de un veritabil demers voluntar destinat a ameliora mediul şi în
acelaşi timp o imagine de marcă.
Adoptarea unui astfel de sistem duce la obţinerea unor mari avantaje
pentru o întreprindere (Ademe 1998):

-o minimizare a costurilor şi a riscurilor;


95
-o ameliorare a performanţelor vis a vis de respectarea criteriilor de
mediu;
-o mai bună conformitate cu legile în vigoare;
- mai bune relaţii cu furnizorii, clienţii, băncile, colectivităţile;

5.1. CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ

Conceptul de "dezvoltare durabilă" instituţionalizat în 1987 de către


comisia Brundtland din cadrul ONU şi care presupune " o dezvoltare care
satisface nevoile prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor
următoare de a-şi satisface propriile nevoi" , este un concept universal citat şi
foarte mult interpretat în ceea ce priveşte conotaţiile care pot decurge din
aplicarea lui.
In aceste condiţii înainte de a ne lansa în diferite interpretări ale definiţiei
acestui concept, este bine de văzut ceea ce au înţeles promotorii conceptului
prin această dezvoltare.

Prin " satisfacerea nevoilor prezentului" comisia Brundtland a înţeles:

→ nevoi economice, care presupun accesul la mijloacele de existenţă


precum şi securitatea economică în caz de şomaj, boală, handicap sau orice
96
altă formă de incapacitate de a reuşi prin sine însuţi de a-ţi satisface
necesităţile de existenţă;

→ nevoi sociale, culturale şi sanitare ce presupun o locuinţă corectã;


sigură; pecuniar accesibilă şi protejată; legată la un sistem de aducţiune de
apă, sisteme de canalizare, transport în comun, organisme de sănătate; ce
permite o educaţie armonioasă a copiilor; protejată împotriva pericolelor
exterioare. Serviciile trebuie să răspundă nevoilor specifice ale copiilor şi
adulţilor (ale femeilor mai ales) ceea ce implică o repartiţie mai echitabilă a
veniturilor între naţiuni şi în cele mai multe cazuri chiar în interiorul unei
anumite naţiuni;

→ nevoi politice, ce presupun libertatea de a participa la viaţa politică


naţională şi locală precum şi la luarea deciziilor relative la gestiunea şi
dezvoltarea unei familii şi a vecinătăţii locuinţei în cadrul unei structuri mai
vaste, care asigură drepturile civile şi politice precum şi aplicarea legislaţiei
de mediu.

Partea a doua a definiţiei "fără a compromite capacitatea generaţiilor


viitoare de a-şi satisface propriile nevoi" presupune :

→ minimizarea consumului şi reducerea risipei resurselor neregenerabile


precum combustibilii fosili şi înlocuirea în măsura posibilului cu resurse
regenerabile;
→ reducerea risipei resurselor (prin reducerea utilizării lor, reciclarea şi
recuperarea lor);
→ practicarea unei exploatări durabile a resurselor regenerabile (a apei
dulci, a solurilor şi a pădurilor în măsura în care să permită asigurarea înnoirii
naturale a acestora;

97
→ nedepăşirea limitelor capacităţii de absorbţie a locurilor de depozitare
a deşeurilor de pe plan local şi mondial , şi este vorba de capacitatea cursurilor
de apă de a digera substanţele biodegradabile precum şi de capacitatea
sistemelor ecologice planetare (capacitatea climatului de a absorbi gazele
responsabile de efectul de seră);

Bătălia pentru obţinerea unui sprijin general la scara întregului glob, în


ceea ce priveşte aplicarea conceptului de dezvoltare durabilă a fost câştigată în
1992 la Rio de Janeiro. După această întâlnire la vârf a pământului, liderii
politici au trebuit să pună în aplicare acest concept de dezvoltare durabilă,
pregătind politici sectoriale pentru promovarea unei agriculturi durabile,
industrii durabile, turism durabil, silvicultură durabilă etc..

5.2 POLUAREA şi GESTIUNEA SOLULUI

5.2.1. Concepte şi definiţii

Există în literatura de specialitate mai multe definiţii ale solului şi a


poluării solului printre care amintim :
→ « Solul este un mediu viu şi dinamic, care permite existenţa vieţii
vegetale şi animale. Acesta este un element esenţial în viaţa omului, ca şi sursă
de hrană şi de materii prime. » « Solul este un element fundamental al biosferei
şi contribuie cu vegetaţia şi cu climatul la reglarea ciclului hidrologic,
influenţând calitatea apelor » (Carta europeană a Solurilor,1992).
→ Poluarea solului se poate defini ca şi « o introducere directă sau
indirectă prin activitatea umanã, a unor substanţe în sol, care sunt susceptibile
de agresa sănătatea umană şi calitatea mediului, de a antrena o deteriorare a

98
bunurilor materiale, de a deteriora mediul sau alte utilizări ale acestuia »
(Directiva 96/61).
→ « Solul este un mediu de transfer situat la interfaţa cu mediile
acvatice, cu atmosfera şi cu biosfera ». « El poate să fie contaminat pe perioade
mari de timp sau chiar permanent de către agenţi biologici, chimici, minerali
sau organici care se acumulează de o manieră reversibilă sau nereversibilă »
(Ministerului Mediului Franţa, 2000). Din punct de vedere al compoziţiei sale,
solul este considerat ca şi un ansamblu de componente solide de mărime şi
natură diferită care interacţionează cu fazele fluide, lichide şi gazoase.
Solul poate să fie definit în mai multe feluri şi în funcţie de diferitele
domenii de activitate ale omului.
»Solul este un ansamblu de particule naturale de la suprafaţa scoarţei
terestre, care serveşte ca şi suport plantelor, a cărui limită inferioară pe
verticală coincide cu nivelul la care apar componente minerale
neconsolidate». ( Serviciul american pentru conservarea solului, 2000);
→ Din punctul de vedere al pedologilor « solul este o materie minerală
neconsolidată sau organică de la suprafaţa scoarţei terestre ca rezultat al
interacţiunilor între materia organică, climat, macroorganisme şi
microorganisme, topografie şi care se diferenţiază de materia de plecare prin
caracteristicile sale fizice, chimice, litologice, şi morfologice. Solul este un
sistem deschis, complex, autonom, structural şi multifuncţional care acţionează
ca şi filtru şi la nivelul căruia se produce şi se reglează fluxul de energie al
materiei « ( Consiliul Europei,1992).

5.2.2. Rolul solului în ecosistemele terestre

Importanţa solului şi rolul său în sânul ecosistemelor agricole, fac obiectul


unei consideraţii sociale crescânde, tradusă prin noţiunea de “calitatea solului”.
Această noţiune este deja utilizată ca şi criteriu de evaluare a impactului
activităţii umane asupra mediului. Prezervarea sa, răspunde unei preocupări
99
sociale ce se bazează pe conservarea unei resurse considerată din ce în ce mai
mult ca o resursă neregenerabilă. Experţii recunosc la ora actuală că
dimensiunile sociale şi economice a evaluării terenurilor, sunt efectiv cel puţin
atât de importante ca şi aspectele fizice.
Comunitatea ştiinţifică este de acord de a utiliza noţiunea de “calitate a
solului” în două optici: prima, ca şi mijloc de producţie agricolă şi a doua, ca şi
componentă majoră a mediului. Această abordare ne obligă la considerarea
stării şi evoluţiei caracteristicilor unui sol având la bază 2 elemente de reflecţie:
perenitatea utilizărilor şi perenitatea funcţiilor.
Cel mai vechi şi important criteriu de apreciere a solului, este valoarea
productivităţii, sau mai exact capacitatea acestuia de a furniza o varietate de
produse indispensabile sau utile comunităţii umane. Ea răspunde unei logici de
utilizare, care vizează capacitatea unui sol de a produce cantitativ (potenţial de
producţie), în calitate şi în uşurinţă (itinerariu tehnic).
Această optică conduce la 2 căi de interpretare a obiectului “sol” (Juste,
C., 1980):
→ ca şi material;
→ ca şi instrument;
Ca şi material, solul este redus la o materie primă consumabilă, a cărei
utilizare antrenează denaturarea, sau chiar distrugerea, pentru servirea
obiectivelor producţiei agricole. Această optică, circumscrie noţiunea de calitate,
la expresia sa cea mai limitată şi incompatibilă cu un obiectiv de prezervare.
Ca şi instrument, solul este considerat ca şi un mediu, un suport
indispensabil producţiei agricole a cărei uzură, trebuie să fie compensată şi a
cărui funcţii nu pot să fie utilizate durabil, fără să i se afecteze folosinţa. Această
poziţie se apropie de un punct de vedere apropiat de mediu.
Intr-o altă optică mai globală, în publicaţiile ştiinţifice, noţiunea de calitate
a solului este înţeleasă ca şi component al ecosistemului agricol. Este vorba de
capacitatea sa de a funcţiona în sânul unui ecosistem suportând productivitatea,

100
fără sã compromită resursele naturale, menţinând calitatea mediului şi
contribuind la sănătatea animală şi vegetalã.
Noţiunea de calitate poate astfel să fie evaluată prin (Silguy, C.,1994):
→ capacitatea sa de a îndeplini funcţiile ecologice, a realiza ciclurile
geochimice şi de a conduce sau stoca fluxurile de energie şi de materie;
→ activitatea sa de componentă biologică, ca principal indicator al
conceptului de “sănătate a solului”: care traduce o viziune sanitară şi
agronomică a activităţii biomasei telurice.
Noţiunea de “calitate a solului” ia astfel o anvergură de mediu şi
depăşeşte cadrul producţiei agricole, pentru a se extinde la ansamblul cadrului
de viaţă şi astfel integrează constrângerile legate de amenajarea teritoriului şi de
protecţia mediului.
Oamenii de ştiinţă utilizează criterii de evaluare a “calităţii solului”
precum indicatorii fizici (cei mai numeroşi) chimici şi biologici. Aplicarea
practică rămâne însă un larg subiect de dezbatere: sensibilitatea lor la diferite
fenomene, câmpurile lor de semnificaţie limitate, sunt tot atâtea cauze care
restrâng utilizarea lor şi interpretarea la abordarea pedologilor.

5.2.3. Impactul activităţii umane

"Solul este un unul din bunurile cele mai preţioase ale umanităţii, dar el
este o resursă limitată, care se distruge uşor." Aceasta este concluzia, pe care o
putem regăsi în "Carta Europeanã a Solului" realizată de către Consiliul
Europei. Analizând practicile actuale existente în toate ţările europene, se poate
uşor observa o tendinţă de reamenajare a terenurilor cultivate, obţinându-se
astfel suprafeţe din ce în ce mai mari, ocupate cu un număr restrâns de culturi.
Dezvoltarea vegetaţiei adiacente, jenată fiind de concurenţa pe care o exercită
faţă de culturi, a putut fi oprită graţie utilizării de erbicide, iar paraziţii animali
precum şi cei vegetali fiind combătuţi, prin aplicarea de pesticide specifice de
natură chimică.

101
În cazul exploataţiilor agricole strict vegetale, asistăm la o folosire din
ce în ce mai mare de îngrăşăminte chimice, eliminând aproape în totalitate
îngrăşămintele organice. Nefolosirea îngrăşămintelor organice pentru fertilizarea
solului, duce la o diminuare a stabilităţii structurii agregatelor, care constituie
stratul arabil. Ca urmare, rezistenţa solului la fenomenul de eroziune şi de şiroire
scade, fenomene provocate de precipitaţiile atmosferice şi de acţiunile cumulate
ale vântului, îngheţului şi dezgheţului.
Cercetări efectuate în Elveţia arată faptul, că pierderea de pământ prin
şiroirea apelor de ploaie în ferme viticole, se situează între 12 şi 48%, în funcţie
de intensitatea şi durata precipitaţiilor, natura şi gradul de permeabilitate al
solului la ploaie precum şi de gradul de saturare prealabil în precipitaţii. Pe un
sol acoperit cu un compost menajer procentul de şiroire este aproape inexistent.
În ceea ce priveşte contaminarea solului o comparaţie (Greanpeace , 1997) între
două ferme de grâu vecine, una în agricultură convenţională şi una în agricultură
biologică în USA a arătat că între 1948 şi 1985 , ferma convenţională a pierdut
21 de cm din stratul vegetal, ceea ce înseamnă circa un sfert din stratul de
pământ fertil arabil.
Solul este locul în care se întâlnesc toţi poluanţii: apele de infiltraţie care
impregnează solul cu substanţe poluante, antrenându-le spre pânzele freatice;
pulberile atmosferice care ajung prin intermediul apei de ploaie pe sol; rezidiile
solide depozitate pe sol şi spălarea acestora, va duce la penetrarea solului;
cursurile de apă care conţin substanţe poluante, prin inundarea unor terenuri,
aduc aceste substanţe poluante în sol.
Aproape orice substanţă chimică care poluează atmosfera, poluează şi
solul. În caz de accidente majore la instalaţii chimice, cum este cazul
accidentului de la Seveso din Italia, substanţele puternic poluante ajung în prima
fază în atmosferă iar pe urmă ajung pe sol. În cazul respectiv, dioxina a afectat
înafara populaţiei şi a animalelor, şi solul. Poluarea a fost atât de puternică încât
a fost necesară decopertarea unui strat de circa 20 cm , ceea ce înseamnă munca
realizată de către natură, timp de 7 milenii ( Neguţ S.1978).
102
Solul constituie un reactor microbiologic complex ale cărui capacităţi de
epurare limită au fost rar utilizate. Acest mediu poros este capabil să absoarbă
cantităţi de oxigen destul de mari, de ordinul a 1-9 tone oxigen/ha /zi (Soltner,
D., 1987). În acelaşi timp, putem vorbi de un filtru biologic, care posedă o
puternică capacitate de retenţie şi degradare. În practica agricolă, împrăştierea
necontrolată a dejecţiilor animale de la porci pe terenurile agricole, este
responsabilă de exemplu de diferite forme de poluare precum fenomene de
şiroire şi contaminare bacteriană a cursurilor de apă, de poluarea difuză cu
nitraţi în special.
Fenomenul de poluare a solurilor este deosebit de evident în jurul
întreprinderilor industriale, unde se observă atât o alcalinizare a precipitaţiilor
atmosferice şi a solului, căt şi o acidificare a acestuia. Cercetări efectuate,
demonstrează faptul că în astfel de zone, pe o rază de 15 km, ph-ul solului creşte
de la 6 pănă la 8, pe măsura apropierii de uzină. Depunerile atmosferice din
această zonă, prezintă în egală măsură o reacţie alcalină.. În componenţa
emisiilor intreprinderilor industriale, concomitent cu oxizii de sulf şi azot, intră
de asemenea elemente alcaline sau alcalino pământoase (Calciu, metale etc... )
sub formă de cenuşă.
Particulele ce transportă aceste elemente, au dimensiuni mari, şi se depun
în apropierea întreprinderilor, provocând alcalinizarea solurilor şi a apei.
Compuşii cu azot şi sulf asociindu-se cu particule mici , pot să fie transportaţi la
mari distanţe şi se depun pe sol prin intermediul precipitaţiilor atmosferice
(Greanpeace, 1997). Aşa se poate explică faptul, că pe teritoriul oraşelor cad
precipitaţii mai puţin acide iar în zonele preorăşeneşti sau în zone mai
îndepărtate de oraş, precipitaţiile sunt mai acide.
Datorită transportului la mari distanţe a emisiilor industriale, aceste
substanţe pot să depăşească frontierele dintre state, şi pot astfel să producă
fenomene de poluare a acestor ţări. Gradul de influenţă a emisiilor industriale
asupra solurilor şi în special asupra ph-ului, sunt determinate într-o mare măsură
şi de proprietăţile solului. Aciditatea solului, este un indice total, a cărui valoare
103
este condiţionată de compoziţia şi proprietăţile solului, aceasta variind între
anumite limite, caracteristice pentru un tip sau altul de sol.
Influenţa exercitată asupra solului de către precipitaţiile acide sau
alcaline, poate să modifice ph-ul, determinând prin aceasta echilibrul din
sistemul sol-soluţie. Pe de altă parte, solurile au o capacitate de refacere, datorită
proprietăţiilor de tampon. Cu căt este mai mare această capacitate tampon, cu
atât solurile vor rezista mai bine la diferite agresiuni. Cea mai mare capacitate o
au cernoziomurile, solurile înţelenite şi solurile sărăturoase, iar cea mai redusă
o au cele podzolice. Din acest motiv efectele de acidificare şi alcalinizare sunt
mai pronunţate la solurile podzolice înţelenite necultivate.
Modificarea ph-ului, este însoţită de înrăutăţirea fertilităţii solului şi de
modificări negative ale proprietăţilor chimice (Juste, C.,1980). Reducerea ph-
ului duce la creşterea cotei parte de compuşi solubili ai metalelor din sol şi la
modificarea gradului de descompunere a materiei organice. Pentru plante,
devine tot mai greu, să extragă fosforul din îngrăşăminte, schimbul de gaze se
deteriorează, scăzând în acelaşi timp gradul de activitate biologică.
Un punct aparte în poluarea solului, îl constituie depozitarea unor rezidii
chimice pe terenurile din apropierea unor obiective industriale, fapt care duce la
crearea unor zone artificiale din punct de vedere geochimic. Este cazul
combinatelor de prelucrare a metalelor neferoase, a platformelor de extracţie,
prelucrare şi rafinare a petrolului, a întreprinderilor de producere a
îngrăşămintelor chimice.
Dacă anumite rezidii pot să fie inofensive pentru om şi animale, cum este
cazul celor care conţin sol, nisip si alte impurităţi mecanice, determinând doar
uşoare degradări ale solului, altele şi în special cele bogate în metale grele,
cianuri, diferite microelemente, pot să fie foarte nocive pentru om plante şi
animale.
Aceste rezidii depozitate pe sol, pot să ducă la o acumulare a unor
substanţe, care sunt greu sau deloc biodegradabile. Dacă concentraţia unor
rezidii eliminate în aer sau apă, se poate diminua, prin dispersia respectiv diluţia
104
acestora, rezidiile depuse pe sol, se pot acumula în acesta, în funcţie de
cantitatea depusă şi de gradul de stabilitate chimică .
Aceastã poluare a solului cu diferite substanţe chimice, rezistente la
descompunere, creează premisele migrării acestora din sol în celelalte elemente
ale biosferei şi anume, apă, aer, vegetaţie, produse agroalimentare, iar prin
intermediul animalelor aceste substanţe ajung în final la om.
În ceea ce priveşte degradarea solului prin diferite practici agricole, un
studiu al FAO (Greanpeace, 1997) arată, că la ora actuală, între 5 şi 7 milioane
ha de pământ cultivat, se pierd în fiecare an ( circa 0,3 - 0,5 % din total).
Acelaşi studiu a calculat, că pentru a remedia această situaţie, măsurile de
conservare a solurilor şi a apei, ar trebui extinse la un sfert din toate pământurile
agricole. Multe ţări au început să adopte măsuri pentru împiedicarea degradării
solurilor şi pierderea pământurilor arabile, dar cel mai adesea aceste eforturi nu
se integrează într-o politica naţională de amenajare a teritoriului sau de protecţie
a solurilor.
Cele 2 percepţii a noţiunii de calitate a solului care au fost prezentate, pot
să pară complementare. In fapt, pentru anumiţi autori (Juste, C.,1980), principiul
solului ca “instrument de producţie”, se bazează pe “aptitudinea sa de a
furniza la ansamblul biomasei şi în particular plantelor, un mediu propice
dezvoltării lor” . Ori această definiţie ilustrează noţiunea de biotop, şi afirmă
rolul solului ca şi component esenţial al ecosistemelor terestre. Solul a devenit
un receptor de substanţe diverse, emise de către diferite activităţi umane, dintre
care unele sunt susceptibile de consecinţe nefaste ale funcţionării acestuia.
Astfel, el devine un martor strategic al poluării. Pentru anumiţi autori “Omul nu
este singurul responsabil al progresiei spaţiale a eroziunii şi a degradării
peisajelor; el nu este decât o ameninţare pentru sol. Este în egală măsură un
fertilizator la scara mare, fără de care el nu ar putea să hrănească o populaţie
în perpetuă creştere cu din ce în ce mai puţini agricultori. Un echilibru trebuie
să fie găsit în acţiunile umane între profit şi deteriorare pentru solul agricol”
(Mustin, M.,1988)
105
Contextul exploatării umane (în special agricole) a resurselor solului, face
apel astăzi la principiul de durabilitate. Obiectivul pedologului nu este numai
legat de o necesitate de rentabilitate economică sau de o prezervare a mediului,
dar încadrează într-o combinaţie mai vastă dezvoltarea durabilă Acest obiectiv
transpare în propoziţiile de gestiune “durabilă” a solurilor, care se ataşează de
practici de fertilizare echilibrate:
“ Gestiunea fertilizanţilor, nu poate să fie avută în vedere în afara
contextului gestiunii durabile a resurselor naturale. Gestiunea solurilor combină
tehnologiile, politicile şi acţiunile ce asociază principiile socio-economice,
preocupărilor de mediu: productivitate, securitate, viabilitate economică,
acceptabilitate socială, şi protecţia mediului (Juste, C., 1980).
Cele 5 criterii prezentate, constituie cadrul de evaluare a gestiunii durabile
a solurilor. In zonele cu un înalt potenţial, sistemele intensive se bazează pe
puternice aporturi de fertilizanţi. Acestea pot conduce la poluări ale apelor
subterane sau de suprafaţă. In zonele marginale, slaba utilizare de îngrăşăminte
epuizează fertilitatea naturală a solurilor, diminuează covorul vegetal şi expune
solul la eroziune. Gestiunea îngrăşămintelor, trebuie să fie adaptată sistemelor
specifice de producţie sau potenţialului de resurse.
Un efort de claritate şi de fiabilitate se impune în schimburile între oamenii
de ştiinţă, deţinători de informaţii indispensabile şi utilizatori sau factori de
decizie, pentru prezervarea resurselor naturale în special pentru restaurarea
resursei ”sol”.
Utilizatorii /beneficiarii de la diferite nivele, şi-au exprimat aşteptările lor
vis a vis de datele pedologice: ei cer rar o cartografie sau o clasificare a
solurilor. Mult mai des ei caută să rezolve probleme concrete sau neclare.
Gestiunea durabilã a resurselor şi protecţia solurilor au devenit leitmotiv în
numeroase programe de mediu cu aplicabilitate agricolă. Relaţia strânsă dintre
calitatea solului şi cea a produselor agricole, impune vigilenţă asupra menţinerii
unuia ca garanţie a altuia.

106
Climatul, natura rocii şi durata de interacţiune sunt factori determinanţi ai
caracteristicilor fizice şi chimice ale solului. Acestea predispun la îndeplinirea
mai mult sau mai puţin eficace a funcţiilor economice şi de mediu: producţia
agricolă şi forestieră, reţinerea poluanţilor, rezervor de carbon. Formarea unui
sol este un proces lung: trebuie aproximativ 100 000 ani pentru a forma un sol
cu o grosime de 1m ( Neguţ S.1978). Această durată şi variaţiile climatice îl fac
o resursă neregenerabilă la scară umană. Se cunoaşte clasificarea solurilor în
mai multe categorii. Această simplificare a caracterizării solurilor, nu trebuie să
uite marea variabilitate internă a asociaţiilor posibile între solurile din diferite
categorii, şi diversitatea solurilor care implică mari diferenţe în calitatea lor
agricolă, sensibilitatea lor la eroziune, capacitatea lor de absorbţie a poluanţilor,
rolul lor în epurarea apei sau bogăţia lor biologică.

5.2.3.1 Presiunile asupra solurilor

Solurile sunt ameninţate de către diferite tipuri de degradări: practici


agricole ce conduc la o “supraexploatare”, poluările industriale,
“artificializarea” datorată dezvoltării infrastructurilor rutiere şi a urbanizării.
Rezidiile rezultate din staţiile de epurare a apelor reziduale, poate duce la
antrenarea de substanţe poluante şi la diseminarea de germeni patogeni înspre
pânza freatică, cu riscul de a fi încorporaţi în final în lanţul alimentar.
Mobilitatea metalelor grele poate să crească în funcţie de variaţiile condiţiilor
fizico-chimice ale solului şi în special o creştere a acidităţii. Solul este de
asemenea ameninţat de către poluările industriale concentrate, ce interzic
utilizarea solului mai mulţi ani sau chiar decenii.
In zonele agricole, utilizarea de materiale de exploatare a solului din ce în
ce mai grele, reduce porozitatea solului şi contribuie la diminuarea activităţii
sale biologice, în timp ce intensificarea muncii solului, irigaţia şi rotaţiile dese,
fac să scadă nivelul de materie organică, un component esenţial al fertilităţii
107
solului şi factor de stabilitate a straturilor mai superficiale ale solului vis a vis de
eroziune.

Solurile provenite din formaţiuni cernoziomice majoritare în zonele


cerealiere, sunt sensibile la fenomenul de eroziune, dar ele prezintă o bună
capacitate de reţinere a elementelor chimice. Ele joaca un rol de filtru epurator.
Solurile dezvoltate din structuri nisipoase şi calcaroase, nu oferă decât o
protecţie slabă împotriva poluării pentru pânzele de apă freatice, contrar
solurilor argiloase. Solurile dezvoltate pe formaţiuni nisipoase sau cele puţin
diferenţiate prezintă o sensibilitate particulară la acidificare. Solul nu poate să
fie considerat ca un mediu omogen: definirea normelor şi a politicilor de
prezervare a calităţii lor, trebuie să se ţină cont de aceasta situaţie.

Tabelul nr. 13 Principalele caracteristici de mediu ale solurilor


(Smith şi Dumanski 1993).
Soluri Acidificare Protecţia pânzelor Degradare fizică
freatice contra (compactare,
poluării eroziune)
Roci calcaroase Puţin sensibile Puţin sensibile Puţin sensibile
Materiale nisipoase Foarte sensibile Foarte sensibile Sensibile
Materiale de alterare Sensibile Sensibile Sensibile
puţin diferenţiate
Formaţiuni Sensibile Sensibile Foarte sensibile
cernoziomice
Materii argiloase Puţin sensibile Puţin sensibile Puţin sensibile

5.2.4 Contaminarea solului

Solul este una din principalele resurse naturale care joacă un rol cheie ca şi
receptor sau amortizor al poluării. Din păcate din ce în ce mai des mecanismele
de amortizare nu mai sunt suficiente şi multe zone se găsesc într-o stare de
degradare avansată datorită contaminării chimice. Atunci când vorbim de
degradarea solului, ne referim în special la pierderea de calitate a acestuia şi în
108
consecinţă rezultă o utilizare inadecvată. Este vorba de un ansamblu de procese
care diminuează capacitatea sa reală şi potenţială de producere de bunuri.

Sunt repertoriate 5 forme de degradare a solului (Ademe, 1997) :


- prin eroziune fizică ;
- prin eroziune eoliană ;
- prin exces de săruri ;
- prin degradare chimică (acidificare şi toxicitate) ;
- prin degradare biologică ;
Degradarea solurilor poate exersa un impact negativ asupra mediului şi în
special asupra productivităţii agricole.
Surse de poluare
Termenul de « poluare » se referă (Ademe 2001) la existenţa unui agent
chimic sau organic prezent în mediu, care atinge o concentraţie care exercită
un efect fiziologic defavorabil asupra organismelor şi poate conduce la
transformări ecologice.
In funcţie de natura lor, poluanţii se împart în 2 categorii (Ademe
1997) :
- Organici ;
- Anorganici ;
Sursele de poluare prezintă în general 2 cauze :
- Naturală
Aceste surse sunt prezente în natură la anumite nivele toxice (metalele
grele) ;
- Antropică, care decurge din domenii diferite de activitate ale activităţii
umane ; (sectorul industrial, municipal, agricol);

5.2.4.1.1. Poluarea solurilor cu produse organice

109
Poluarea solurilor şi a apelor subterane cu produse organice este esenţial
datorată cauzelor de natură antropică chiar dacă aceşti produşi sunt consituenţi
naturali ai humusului din sol.
Poluarea cu produşi organici se caracterizează mai ales prin complexitatea
sa, ocazionată pe de o parte prin numeroasele produse existente iar pe de altă
parte prin reactivitatea moleculelor sale care pot reacţiona cu moleculele din sol
şi apă pentru a forma produşi nou uneori necunoscuţi.
Anumiţi compuşi sunt foarte mobili şi migrează rapid de la suprafaţa
solului prin suprafaţa nesaturată putând astfel să atingă apele subterane. Unii
compuşi sunt absorbiţi de către materiile din sol în timp ce alţii suferă un proces
de degradare microbiologică. Anumiţi compuşi sunt solubili în timp ce alţii sunt
insolubili putând fi mai denşi sau mai puţin uşori decât apa. Trebuie ţinut cont
de toţi aceşti factori în momentul în care se concep sisteme de detecţie şi de
control a poluării.
Sursa principală de poluare cu caracter organic este industria, atât prin
volumul efluenţilor generaţi cât şi prin toxicitatea materiilor prime şi a
deşeurilor produse. Extracţia petrolului şi tratamentul brut generează substanţe
organice nocive cum este cazul hidrocarburilor aromatice, fenolilor şi a
compuşilor cu sulf.

5.2.4.1.2 Poluarea cu substanţe chimice

→ Poluarea solului cu pesticide

Pesticidele au un rol nefast asupra faunei edafice distrugând populaţia


microbiană din sol şi pe această cale efectele pozitive ale acesteia. “Solul
acţionează ca un receptor şi rezervor pentru pesticide, în care fie că acestea
se degradează. fie că în mod treptat sunt dispersate în mediu sau translocate
în plante, unele putând totuşi persista în sol mulţi ani de la aplicare” (C.
Răuţă şi S. Cărstea, 1983 citaţi de Muntean, L.S, Ştirban, M., 1995).

110
O sursă de poluare cu pesticide, este şi eliminarea ambalajelor
conţinând resturi produse şi care uneori sunt abandonate în câmp. Deşeurile
animale şi vegetale (resturile de recoltă) produc compuşi organici rapid
degradabili, în special pe cale biologică a căror tratament este simplu şi ieftin
din punct de vedere economic. In industrie, de regulă generală, stocarea
combustibililor şi a substanţelor periculoase ar putea să reprezinte o
ameninţare pentru calitatea solului. Pesticidele sunt descompuse în sol de către
microorganisme sub acţiunea luminii, a ph-ului( bacterii, actinomicete,
ciuperci).

→ Poluarea solului cu îngrăşăminte chimice

Aplicarea de pesticide este cauza principală a prezenţei unor substanţe


organice contaminante. Aplicarea intensivă de îngrăşăminte exercită un efect
negativ asupra ecosistemelor putând să atingă organismele vegetale şi animale.
Poluarea cu îngrăşăminte cu azot este una din aceste consecinţe. Ultimii 13 ani
au produs o reechilibrare a ecosistemelor agricole datorită neutilizării de mari
cantităţi de către o mare parte dintre agricultori (lipsă mijloace financiare) ceea
ce ar putea constitui premisa dezvoltării pe viitor a unor forme de agricultură
durabilă (agricultura ecologică, agricultura raţională).

→ Poluarea solului cu metale grele


Fenomenul este întâlnit în România (Zlatna, Copşa Mică, Baia Mare
etc…) în jurul unor întreprinderi industriale care prin emisiile eliminate
provoacă fenomene de poluare a solului prin acumularea de Pb, Cu, Ni, Cd, As,
Mb, etc…

5.2.5. Sisteme de tratare sau recuperare a solurilor poluate

Atunci când a fost luată decizia de a restaura un site poluat, mai multe
opţiuni de tratament se prezintă. Adesea eficacitatea unui tratament este legată
111
de natura solului ce trebuie tratat. In aceste condiţii înainte de implantarea unui
sistem la scara industrială, realizarea de teste fiabile de laborator este de indicat.
Clasificarea metodelor de recuperare a solurilor poluate poate să răspundă la
diferite criterii (Smith şi Dumanski 1993):
→tratamentul on site
Acest tratament este aplicat zonei afectate după o prealabilă decopertare a
solului. Ea este realizată cu ajutorul unor mijloace de tratare mobilă sau
construite ad-hoc. In momentul în care solul a fost decontaminat el este restituit
la locul de origine.
→tratamentul in situ
Este vorba de tratamente realizate în zona afectată fără o decopertare
prealabilă.
→tratamentul of site
Aceste tratamente constau în decopertarea solului şi transportarea acestuia
în staţii de tratare situate la exteriorul zonei afectate sau în depozite controlate
de deşeuri. Ultima opţiune nu este luată în calcul atunci când volumul de sol
poluat este redus şi când gradul de contaminare este suficient de ridicat pentru a
compromite viabilitatea tratamentului.

112
5.3 POLUAREA şi GESTIUNEA APEI

INTRODUCERE

Necesară vieţii, apa este un element esenţial al mediului nostru iar


importanţa sa este vitală. Intervenind de o manierã sau alta în cea mai mare
parte din activităţile umane de exploatare a resurselor, ea constituie un factor
determinant în amenajarea teritoriului.
Intr-o mişcare permanentă datorită acţiunii gravitaţiei şi a energiei solare,
apa se prezintă pe Terra în diferite faze sau stări ale ciclului hidrologic, ale cărui
unitate şi indivizibilitate fac ca toate aceste manifestări ale apei să fie
considerate ca făcând parte integrantă a unei resurse unice.
Activităţile industriale şi agricole sunt cele mai mari consumatoare de apă.
40 tone de apã sunt necesare pentru a produce o tonă de conserve din produse
vegetale; 10 tone de apă pentru a rafina o tonă de petrol; şi 380 tone de apă
pentru a fabrica o maşină (Ademe 1997). In industria agroalimentară, epurarea
apelor uzate constituie una din problemele majore în materie de protecţia
mediului.
113
Realizarea unor instalaţii de tratare a apelor uzate în interiorul unor
întreprinderi mici sau mijlocii este dificilă, datorită costurilor ridicate ale
acestor instalaţii şi a costului tratamentelor necesare, precum şi a costurilor de
funcţionare sau întreţinere.
Apele uzate în provenienţă din filiera agroalimentară sunt purtătoare de
poluanţi organici dar în egală măsură de detergenţi, conservatori, microbiocide.
Prevenirea şi minimalizarea poluării la sursă sau reutilizarea, respectiv
reciclarea după tratament sunt mijloace de a regla problema conţinutului ridicat
în materii grase sau alte substanţe în apele uzate.
Nevoile domestice în apă sunt foarte reduse în comparaţie cu volumul
global de apă utlizat de către om, pentru a putea răspunde nevoilor sale.
Poluarea acută a apelor, ca şi informaţie o putem observa periodic în
mediile de informare interne sau internaţionale ca urmare a unor accidente. Dacă
poluarea este momentană, atunci după accident calitatea apei se poate redresa în
timp, în strânsă corelaţie cu mărimea agresiunii produse. În unele cazuri, de
poluare masivă, viaţa dispare, apa devine moartă şi se instalează "vidul
biologic" (Barnea, Papadopol 1975) .
Pe lângă această poluare accidentală, o ameninţare generală pentru toate
apele, lipsită de elemente spectaculoase, dar mai periculoasă în consecinţe decăt
poluarea acută, este poluarea insidioasă, progresivă. Adesea, ea trece
neobservată, ea se întinde ca un cancer, cumulând efectul poluărilor mărunte, cu
poluările difuze şi putând lua forme cronice (Barnea, Papadopol 1975). La
început se răresc organismele cele mai sensibile, urmată fiind de o înşelătoare
îmbogăţire cu plante şi animale din speciile mai rezistente, care vor prolifera în
detrimentul speciilor cu valoare economică ridicată, acestea migrând spre zone
neafectate.
După introducerea tehnicilor intensive moderne, agricultura nu mai
reuşeşte să se alinieze la ecosistemele în care ea operează. În timp ce mulţi
agricultori deversează mari cantităţi de îngrăşăminte minerale pe pământul lor,
alţii nu mai ştiu ce să se facă cu excedentele de îngrăşăminte naturale. Dacă este
114
indiscutabil, faptul că aceste îngrăşăminte chimice ameliorează productivitatea
pe termen scurt, utilizarea crescândă de îngrăşăminte chimice, pesticide şi de
energie, duce la agravarea poluării mediului înconjurător, la degradarea
pământurilor şi a peisajelor, la dispariţia diversităţii biologice şi la epuizarea
resurselor care nu se mai pot reînnoi.
Poluarea apei cu îngrăşăminte
Folosirea în cantităţi din ce în ce mai mari a îngrăşămintelor azotate, în
vederea creşterii producţiei, a dus în timp la creşterea nivelului de nitraţi în sol,
produse agricole şi implicit în apă. Nitraţii rezultaţi din transformarea azotului,
determină la sugari o afecţiune denumită de către unii autori, intoxicaţie cu
nitraţi iar de către personalul medical, methemoglobinemie (Zamfir 1975).
Aceasta boală se întâlneşte mai des în zonele rurale din România, unde se
foloseşte apă ce provine din fântâni bogate în nitraţi, ca urmare a depozitării
necorespunzătoare a îngrăşămintelor organice şi a amplasării incorecte faţă de
sursa de apă , pe de o parte, iar pe de altă parte, datorită practicilor agricole.
Cazuri de methmoglobinemie determinate de consumul de apă furnizată de
instalaţii centrale sunt foarte rare în România. Boala apare de regulă la sugarii
care sunt hrăniţi artificial cu lapte praf , care se prepară cu o apă cu un conţinut
ridicat de nitraţi. Cazuri de methemoglobinemie se observă şi la adulţi, dar fără a
se manifesta prin semne clinice, manifestările constând în cefalee, greaţă,
diaree. După apariţia unui caz de methemoglobinemie la un sugar membrii
familiei au prezentat simptomele citate mai sus (Zamfir 1975).
Pe ansamblu, aproximativ 75/% din locuitorii UE depind de pânzele de
apă freatică, pentru aprovizionarea lor în apă. În Marea Britanie, Ministerul
Mediului admite, că din punct de vedere tehnic este imposibil să se conformeze
normelor UE. Pe scurt practicile agricole actuale, ameninţă în acelaşi timp
prezentul şi viitorul rezervelor de apă în Europa. Costul epurării rezervelor de
apă potabilă este enorm (Greanpeace ,1997).
Poluarea cu pesticide

115
Substanţele chimice, care stau la baza pesticidelor folosite în ultima
vreme în cantităţi din ce în ce mai mari în practicile agricole, produc efecte
îngrijorătoare asupra substratului somatic al organismelor căt şi asupra celui
genetic fiind afectate procesele de reproducere şi implicit descendenţii. (Zamfir
1975). Aceste substanţe chimice pot exercita o influenţă asupra glandelor
sexuale ale organismelor (efecte gonadotrope) asupra dezvoltării intrauterine a
fetusului (efecte embriotrope) precum şi asupra descendenţilor care provin din
subiecţi expuşi contactului cu aceste substanţe, în cursul perioadei lor de
fecunditate (efecte mutagene) .
Metodele de analiză actualmente disponibile, nu permit a se cuantifica
decât circa jumătate din elementele active conţinute în pesticide. Pe de altă
parte, programele de măsurători sunt limitate sau inexistente în multe ţări.
Problema se complică datorită faptului că se pot scurge 10-20 de ani înainte ca
substanţele poluante impregnate în sol să atingă pânzele de apă freatică.
Aceasta, pune serioase probleme în regiunile care depind puternic de pânzele
freatice pentru aprovizionarea lor cu apa potabilă, cum este cazul unei mari părţi
din Italia şi Danemarca. Unii cercetători cred astăzi că de pildă dioxinele, unele
dintre cele mai toxice substanţe cunoscute, sunt prezente în lanţurile alimentare,
prin utilizarea pentaclorofenolului ca pesticid, prin contaminarea solului şi a
apei din jurul unei uzine chimice şi prin arderile anumitor substanţe organice din
incineratoarele municipale de deşeuri organice (Sanda Postel 1987). Odată
ingerată, dioxina din alimente este înmagazinată în grăsimea corpului. Nivelele
detectate au produs tumori la animale iar la oameni au fost legate de anumite
forme foarte rare de cancer. Dovezi mai recente sugerează faptul că dioxina
poate afecta sistemul imunitar.

POLUAREA APELOR CONTINENTALE

Un mare număr de elemente şi de substanţe de natură diferită (fizică,


chimică şi biologică) pot să altereze calitatea apelor. Totuşi numai anumite
116
elemente şi anume cele mai semnificative sunt luate în calcul, precum şi anumiţi
indicatori sau parametrii de poluare care permit definirea mai precisă a gradului
şi a tipului de poluare a apei.
Apele uzate sunt efluenţi care rezultă din diferite utilizării a resurselor de
apă, şi din acest punct de vedere se disting 2 categorii (Ademe, 1997):
→Apele de ploaie sau pluviale: Apele provenind din drenaje sau din
spălarea superficială, puţin poluante şi se caracterizează prin importante aporturi
intermitente. Apa de ploaie se încarcă în poluanţi în contact cu aerul şi prin
spălarea de suprafaţă a solului.
→Apele uzate urbane: Aceste ape provin din activitatea umană, menajeră,
agricolă, industrială, etc.. Volumul lor adesea este foarte important, debitul este
mai continuu iar caracterul lor poluant este mai mare.

Principalele surse poluante pot să aibă origini diferite (Salat Annie, 2001):

→Surse de poluare de origine domestică


Substanţele încorporate ce provin din emisiile provocate de activitatea
umană (hrană, dejecţii, curăţenia domestică, curăţenia străzilor ): Aceste ape
sunt în general inodore de o culoare galben-gri sau albă. Atunci când ele suferă
procese de fermentare, ele au un miros sulfhidric şi iau o culoare gri-
negricioasă. Aceste emisii conţin produse organice (deşeuri de origine vegetală
sau animală, dejecţii umane, grăsimi) substanţe anorganice (produse dizolvate
precum sarea şi elemente inerte (resturi de materiale, pământ, nisip, hârtie etc…)
precum şi microorganisme.

Tabelul nr.14. Tablou comparativ al poluanţilor în ape pluviale şi în ape


uzate (mg/l)/Ademe, 1997
Caracteristici Ape pluviale Ape uzate urbane
CBO5 25 100-450
CCO 65 150-1100
MES 230 100-600

117
MESV 40 60-450
N (NH3) 0,2 7-50
N (NO2) 0,05 0-0,20
N (NO3) 0,05 0,10-0,60
N (organic) 1,4 8-40

→Surse poluante de origine industrială


Substanţele care provin din activităţile industriale (materiile prime uzate,
produse de transformare, transmiterea căldurii şi a frigului). Apele pot de
asemenea să conţină elemente proprii fiecărei activităţi industriale: produse
toxice, ioni metalici, produse chimice, hidrocarburi, detergenţi, pesticide,
produse radioactive….
→Surse poluante de origine agricolă
Substanţele provenind din activităţile agricole şi zootehnice (pesticide,
deşeuri diverse, gunoi) Aceste deşeuri modifică sensibil caracteristicile apelor
cursurilor receptoare. Fertilizanţii fac parte în egală măsură în această categorie.
De origine organică, ei sunt astăzi înlocuiţi de îngrăşăminte anorganice cum sunt
sulfaţii, nitraţii, sulfaţii.
Trebuie de asemenea să distingem poluarea normală (punctuală şi difuză)
de poluarea accidentală, precum şi de alte efecte precum acidificarea apelor şi
eutrofizarea acestora.
→Poluarea de origine punctuală
Poluarea punctuală are la bază eliminarea de substanţe poluante în mediul
acvatic plecând de la puncte de emisie concrete în general identificabile.
Ea poate consta în evacuări de ape uzate industriale, domestice sau
municipale, ape de scurgere din oraşe, scurgerile din rezervoare de stocare,
instalaţii industriale, exploataţii agricole, lixiviaţii din rampele de descărcare.

→Poluarea de origine difuză


In general poluarea difuză consta în emisia de substanţe poluante în mediul
acvatic, plecând de la diferite, puncte dispersate ale căror control şi detectare

118
sunt adesea dificile. Ele constau într-o poluare de origine agricolă şi zootehnică
precum şi o poluare sub formă de precipitaţii atmosferice.
Sursele difuze înglobează poluarea rezultată din consumarea de produse de
către industrie sau de către consumatori.
Distincţia dintre sursele punctuale şi difuze poate să fie adesea destul de
dificilă. Problemele legate de poluarea difuză sunt foarte similare cu cele ale
poluării punctuale, diferenţa esenţială rezidă în alegerea măsurilor şi a
instrumentelor de eliminare a poluării.
→Poluarea accidentală
Poluarea accidentală este rezultatul unei emisii care conţine un nivel foarte
ridicat de poluanţi plecând de la o sursă punctuală, în urma unui accident sau a
unei situaţii neprevăzute.
Impactul asupra mediului şi asupra utilizărilor potenţiale ale apei poluate,
este în general similară cu cel al poluării punctuale, dar consecinţele sale pot fi
mai ridicate.

5.3.1 Principalii indicatori de poluare


a) Acidificarea
Acidificarea este o modalitate specifică de poluare difuză datorită
eliminării în atmosferă a unor poluanţi precum SO2 şi NOx , amoniac.
Precipitatul rezultat, poate cădea la mii de km de sursa de poluare, fiind de
natură acidă, şi poate antrena o reducere considerabilă a ph-ului apelor din
fluvii, lacuri naturale şi artificiale. Acest fenomen agresează mult ecosistemele
naturale şi poate antrena în cazuri extreme moartea lacurilor respective.
Acidificarea poate antrena în egală măsură o infiltrare în apele subterane.
Acidificarea apelor necesită adoptarea unor măsuri clare împotriva poluării
atmosferice.
b)Eutrofizarea
Eutrofizarea este datorată poluării apelor de către nutrienţi precum azotul
şi fosforul. Un nivel ridicat de nutrienţi poate favoriza o creştere excesivă a

119
algelor în detrimentul faunei şi florei naturale. Eutrofizarea poate în acelaşi timp
să fie la originea: lipsei de oxigen; creşterii turbidităţii; diminuării funcţiei
clorofiliene datorită slabei penetrării a luminii; decantării rapide prin formarea
unor depozite pe patul de scurgere; unei activităţi intense şi dezechilibrate.
c) Uleiuri şi grăsimi
Această categorie regrupează grăsimile şi uleiurile în stare liberă, de
origine animală, vegetală sau minerală. Prezenţa derivaţilor din petrol în
colectoare şi prin vaporizare, poate duce la producerea unor atmosfere explozive
sau toxice. Una din caracteristicile elementelor din acest grup, chiar în slabă
cantitate în apă, este că acoperă o mare suprafaţă, datorită tensiunii superficiale.
Efectele asupra mediului receptor:
→ Efecte estetice: Un mare număr de derivaţi din petrol sunt toxici şi
împiedică activitatea biologică;
→ Impregnează plantele şi animalele împiedicând astfel fotosinteza,
respiraţia şi transpiraţia. Ei dizolvă grăsimea plămânilor păsărilor acvatice,
suprimând astfel flotabilitatea acestora.
→Perturbări în staţiile de tratare a apei potabile, mări, lacuri şi baraje;
→ Prezenţa acestor poluanţi duce la fenomene de floculare şi de
decantare. Materialul filtrant riscă de a rămâne impregnat mult timp;
→ Apariţia unor savori şi mirosuri la nivele de concentrare variabilă în
funcţie de produse;
→Cum solubilitatea oxigenului în uleiuri şi grăsimi este extrem de
scăzută, fiind aproape nulă, acestea formează o barieră care împiedică transferul
de oxigen în masa lichidă. Această problemă este cu atât mai gravă cu cât aceste
cantităţi reduse ocupă o mare suprafaţă.
d) pH-ul
Ph-ul măsoară concentraţia ionilor de azot în apă. Un pH ridicat denotă o
slabă concentraţie a ionilor de H şi în consecinţă o alcalinizare a mediului. Un
pH scăzut indică o acidificare a mediului. Aceste diferenţe au o mare
repercusiune asupra biocenozelor existente.
120
Efecte asupra mediului receptor
- Valoarea pH-ului constituie un parametru cheie pentru determinarea
calităţii apelor uzate. In fapt plaja care permite o activitate biologică,
corespunde la un interval redus şi critic în afara căruia viaţa nu există, datorită
denaturării proteinelor.
- Trebuie ştiut faptul că pH-ul are o mare influenţă asupra toxicităţii
anumitor produse chimice precum amoniacul. Pe de altă parte dacă pH ul este
acid, apa atacă elementele metalice (de exemplu structuri care pot să fie instalate
în cursul receptor)
- Aciditatea apelor uzate industriale este datorată dizolvării compuşilor
organici şi anorganici. Principalii acizi prezenţi sunt: acidul sulfuric; acidul
clorhidric; acidul nitric; acidul fosforic; acidul carboxilic; acidul carbonic;
- Măsurătorile sunt exprimate în unităţi de pH la o temperatură de 20 grade
celsius. In general valorile de pH înregistrate în apele de suprafaţã naturale
oscilează între 6,5 şi 7,9. Se recomandă ca pH-ul efluenţilor să fie cuprins într-o
plajă de la 6 la 9.
e) Temperatura
In anumite limite creşterea temperaturii poate să aibă un efect benefic
asupra creşterii peştilor. De la aceste limite temperatura are consecinţe negative
asupra organismelor acvatice.
Efectele asupra mediului receptor
→ Doi factori se asociază în general pentru a crea probleme vieţii acvatice:
diminuarea cantităţii de oxigen dizolvat şi creşterea nevoii în oxigen, datorită
creşterii vitezei reacţiilor metabolice provocate de o temperatură mai ridicată: Pe
măsură ce temperatura creşte, cererea în oxigen creşte iar disponibilitatea sa
scade. Diminuarea solubilităţii oxigenului implică o dispariţie a anumitor specii
cum este cazul salmonidelor.
→Acţiunile sinergice ale poluanţilor sunt mai intense la temperaturi
ridicate: Anumite ape uzate domestice, ape uzate industriale, uleiuri, gudroane,

121
insecticide, detergenţi şi fertilizanţi cresc consumul lor de oxigen în apă la
temperaturi ridicate. Toxicitatea creşte în egală măsură.
→Creşterea temperaturii favorizează descompunerea materiilor organice,
formarea gazului, înmulţirea bacteriilor saprofite, a ciupercilor (în special în
prezenţa deşeurilor organice), consumarea oxigenului prin procesele de
putrefacţie.
→Creşterea/Diminuarea solubilităţii sărurilor
Temperatura apelor uzate industriale depinde de natura proceselor utilizate
(frig/căldură) precum şi de volumul apei utilizate în sistemele de refrigerare.
f) Culoarea
Culoarea apei poate să fie cea naturală sau să fie datorată poluării. Acest
tip de poluare poate antrena probleme diferite:
→Efecte estetice;
→Reducerea transmiterii energiei solare şi în consecinţă a fotosintezei;
In apele naturale, prezenţa materiilor naturale le conferă o culoare galben-
cafenie. Prezenţa fitoplanctonului dă naştere unor culori verzui. Apele uzate
urbane sunt de culoare gri, apoi ele devin mai sumbre iar cu trecerea timpului se
înnegresc. Culoarea apelor industriale depinde de tipul de fabricaţie şi de
materiile utilizate.
g) Mirosul
Mirosul este datorat degajării de gaze din apa uzată. Chiar la cantităţi mici
de substanţă poluantă pot apărea mirosuri perceptibile. In general, mirosul este
produs de către compuşii organici. Mirosul apelor uzate proaspete nu este nici
intens nici dezagreabil. Pe măsură ce timpul trece, mirosul creşte datorită
degajării de gaze (sulfhidrice sau metan) prin descompunere anaerobă.
In apele uzate industriale, mirosul se degajă din produsele prezente în
proces. Apele naturale au propriile lor mirosuri, datorate descompunerii
produselor naturale. Staţiile de epurare urbane nu degajă în general nici un miros
dacă conceperea şi funcţionarea lor este corectă. In siturile industriale pot să
apară de asemenea compuşi organocloruraţi cu un miros specific.
122
Tabelul nr. 15 Principalele calităţi descriptive ale mirosurilor în apă
(Ademe, 1997)
Compusul Calitatea descriptivă (Miros de …)
Amine Peşte
Amoniu Amoniac
Diamine Carne stricată
Sulfura de azot Ouă stricate
Mercaptani Identic cu cel de la gazul metan de oraş
Sulfuri organice Varză stricată

h) Conductibilitatea
Conductibilitatea se măsoară în microhmi /cm şi constituie un parametru
util ce furnizează un indiciu global asupra cantităţii de săruri dizolvate şi asupra
mineralizării totale. Un mare număr de acizi sunt buni conducători. Moleculele
organice care nu se discociază în apă sunt rele conducătoare de curent electric în
apă. Conductibilitatea se exprimă în miliohmi/cm sau micro ohmi/cm la 20
grade Celsius, în cifre întregi (fără zecimale).

i) Cererea Biochmică în Oxigen (CBO)


Cererea Biochimica în Oxigen a unei ape uzate este dată de cantitatea de
oxigen utilizată de către microorganismele din apă pentru a degrada materia
organică biodegradabilă prezentă în apa uzată, prin intermediul proceselor
biochimice. In ceea ce priveşte valorile CBO care se obţin curent în cursurile de
apă, trebuie ştiut faptul că dacă:
→ CBO5 este mai mic de 2 mg/l, apele sunt de bunã calitate;
→ CBO5 =3/4 mg/l, apele sunt bogate în materie organică;
→ CBO5 este mai mare de 5 mg/l, apele sunt poluate;
Concentraţiile de CBO5 în apele uzate brute industriale oscilează în
general între 50 şi 800 mg/l.
j) Cererea Chimică în Oxigen (CCO)
CCO a unei ape uzate poate fi definită ca şi cantitatea de oxigen utilizată
pentru oxidarea materiei organice prin intermediul unor reactivi chimici.
123
Determinarea CBO şi CCO permite stabilirea unui raport între cele 2 şi
plecând de la rezultatele obţinute, de a şti dacă este sau nu necesar de a efectua
un tratament biologic sau fizico-chimic al apei uzate.
→ Dacă raportul CBO5/CCO este mai mic de 0,2 , poluarea are o origine
anorganică, materia conţinută fiind puţin biodegradabilă şi în consecinţă se
recomandă efectuarea unui tratament fizico-chimic.
→ Dacă CBO5/CCO este de 0,2-0,4 compuşii conţinuţi de către apa uzată
sunt consideraţi ca fiind biodegradabili;
→ Dacă CBO5/CCO este mai mare de 0,4, poluarea este considerată a fi
de natură organică materiile fiind foarte biodegradabile, şi se recomandă
efectuarea unui tratament biologic; CCO oxidează toată materia organică în timp
ce CBO/CCO va fi întotdeauna mai mic decât 1.

k) Carbonul Organic Total (C.O.T.)


C.O.T. reprezintă rezultatul măsurătorii conţinutului materiei organice în
carbon. Concentraţiile de C.O.T. în apele brute industriale variază în general
între 50 şi 500 mg/l.

l) Materiile solide: Este vorba de toate elementele sau compuşii solizi


prezenţi în apele uzate.

m) Materiile totale în suspensie (MEST)


În industria agroalimentară materiile în suspensie provin în mare măsură
din spaţiile de stocare, tratare şi finisare a produselor.
Efecte asupra mediului receptor
Acest parametru de analiză, acoperă toate materiile organice şi anorganice.
Nisipul, argila sunt considerate de exemplu ca şi produşi anorganici. Fracţia
organică este compusă din grăsimi uleiuri, gudron, fibre, păr, rumeguş precum şi
alte materiale.

124
Aceste materii sedimentează în apele receptoare şi formează depozite care
distrug fauna (hrana peştilor ) din partea inferioară a cursurilor de apă.
Depozitele de materie organică pot să dea naştere la condiţii de descompunere
anaerobă.
Alte efecte modifică culoarea naturală a apei; reduc gradul de penetrare al
energiei solare şi pe această cale eficacitatea fotosintezei; au loc depuneri pe
plante şi pe branhiile peştilor;
Concentraţiile în MEST a apelor uzate industriale variază în general între
40 şi 200 mg/l.
n) Materiile totale dizolvate
Materiile dizolvate prezente în apele uzate industriale sunt esenţial;
carbonul, clorurile şi sulfaţii.
Principalele efecte ale acestora sunt: Creşterea salinităţii cu o creştere
consecutivă a presiunii osmotice; Variaţia solubilităţii oxigenului în mediu;
Chiar dacă nu sunt toxice, ele pot să inducă o toxicitate a numitor compuşi.
Tabelul nr.16. Concentraţiile maxime recomandate în funcţie de diferitele
utilizări ale apei (ADEME 2001)
Utilizarea apei Concentraţia mg/l
Aprovizionare domestică 1000
Irigare 700-1500
Hrana animalelor 2500
Viaţa acvatică 2000

Concentraţia medie de materii totale dizolvate în efluenţii din industrii este


de 400-700 mg/l. Reutilizarea şi reciclarea apei sunt la originea acestor
concentraţii.
o) Azotul şi fosforul
Azotul şi fosforul sunt nutrienţi, adică elemente chimice esenţiale pentru
creşterea organismelor vii. Din punct de vedere al calităţii apei, nutrienţii pot să
fie consideraţi ca şi poluanţi atunci când concentraţia lor este foarte ridicată,
rezultând o creştere excesivă a plantelor acvatice şi în special a algelor.

125
Procesul de îmbogăţire în nutrienţi şi în special în azot şi în fosfor
cunoscut sub numele de eutrofizare, este în special important în lacurile naturale
şi în cele artificiale. Activitatea umană prin intermediul poluării cu nitraţi din
agricultură şi din zootehnie precum şi poluarea cu fosfaţi provenind în principal
din detergenţi, este responsabilă de fenomenul de eutrofizare.
Proliferarea algelor şi a altor plante acvatice datorită îmbogăţirii în
nutrienţi antrenează moartea sau descompunerea acestora. Cea mai mare parte
dintre elementele necesare creşterii şi reproducerii plantelor se găsesc în
cantitate mai mult decât suficientă existând tot timpul un nutrient cu acţiune
limitativă care împiedică creşterea excesivă a plantelor. In general azotul este
nutrientul limitativ în apele marine, în timp ce în lacuri elementul limitativ este
fosforul, de unde şi necesitatea de a nu deversa detergenţi dacă un lac suferă de
un fenomen eutrofizare.
Nivelul admisibil în nitraţi şi nitriţi în sistemele publice de aprovizionare a
apei, poate să atingă 50 mg/l, dar se recomandă evident un conţinut inferior.
Fosfaţii prezenţi în apele uzate industriale provin din produsele chimice
utilizate pentru gestiunea fenomenului de coroziune, datorat utilizării
detergenţilor. Sistemele de refrigerare conţin în general între 20-50 mg/l ioni
fosfaţi.
Concentraţia totală de fosfaţi în apele uzate industriale variază între 0,05 şi
30 mg/l.
p) Azotul amoniacal
Efluenţii poluaţi cu amoniac provin din zone de producţie, stocare,
încărcare şi descărcare. In aceşti efluenţi, amoniacul este prezent sub formă de
sulfură sau bisulfură de amoniu şi de alte săruri precum clorura de amoniu.
Efectele asupra mediului receptor
→ In prezenţa oxigenului dizolvat el se transformă în nitraţi (NO3) prin
acţiunea bacteriilor nitrificatoare. Ionul nitrit (NO2), produs intermediar al
descompunerii amoniacului în nitrat, poate să fie prezent dacă concentraţia în
oxigen este scăzută.
126
Nitraţii fac parte din categoria compuşilor poluanţi în apele mineralizate.
Concentraţiile tipice de azot amoniacal în apele uzate industriale brute variază
între 0,05 şi 250 mg/l.
r) Compuşii fenolici
Principalii efluenţi poluaţi de către compuşii fenolici, provin din
activităţile de producţie, unde pot să aibă loc scurgeri atunci când diluanţi ai
fenolilor sunt utilizaţi.
Compuşii fenolici sunt în general mai toxici decât fenolul pur. Toxicitatea
lor depinde compoziţia şi de natura apelor uzate. Fenolii şi compuşii fenolici
sunt foarte toxici pentru peşti şi pentru organismele acvatice. In mod obişnuit,
concentraţiile compuşilor fenolici în apele uzate brute industriale oscilează între
0,5 şi 100 mg/l. Valoarea limită de fenoli în emisar trebuie să fie mai mică de 30
p.p.m
s) Sulfuri
Sulfurile prin caracterul lor coroziv diminuează calitatea produselor şi
reduc viaţa catalizatorilor. Ele provin din apele din puţuri şi din activităţile de
producţie.
Efecte asupra mediului receptor
→In apele receptoare precum şi în cursurile de apă, sulfurile solubile reduc
nivelul de pH, reacţionând în contact cu ferul şi cu alte metale dând naştere la un
precipitat de culoare neagră, degajând mirosuri dezagreabile, fiind în acelaşi
timp şi toxic. Toxicitatea asupra peştilor creşte pe măsură ce pH-ul diminuează.
Sulfurile reacţionează în contact cu oxigenul dizolvat şi reduc concentraţia
acestuia în mediu.
t) Spumele
Apariţia spumei într-un curs receptor este rezultatul prezenţei altor
poluanţi responsabili de diminuarea tensiunii superficiale. In apele uzate urbane,
prezenţa proteinelor şi a detergenţilor, provoacă apariţia spumei în timp ce în
apele de origine industrială, spumele sunt date de tensioactivi, particule solide şi
foarte fine. Alcalinitatea sau salinitatea foarte ridicată între altele sunt la
127
originea acestui fenomen. Temperatura apei are o mare influenţă asupra
menţinerii spumei.
Efecte asupra mediului receptor
→Efecte grave de poluare estetică;
→Perturbă transferul oxigenului în atmosferă şi reduce energia solară,
penetrând în masa de lichid deranjând astfel procesul de fotosinteză;
→Emulsionează şi solubilizează grăsimile şi uleiurile, antrenând astfel o
creştere a poluării cu materii organice dizolvate;
→Acţionând asupra microorganismelor, ele împiedică autoepurarea
naturală;
→Provoacă grave probleme în staţiile de epurare, acţionând negativ asupra
proceselor biologice şi interferează cu sistemele de coagulare- floculare şi de
decantare.
ţ) Metalele grele
Printre metalele grele, trebuie pus accent în special pe: arsen, beriliu,
bismut, cadmiu, zinc, cupru, cobalt, crom, stromţiu, fer, mangan, mercur, nichel,
plumb, seleniu , taliu şi titan. Se cunoaşte faptul că anumite elemente din cele
prezentate, sunt nutrienţi pentru un număr mare de specii de animale şi plante,
dar depăşind o anumită concentraţie devin toxice.
Efectele asupra mediului receptor
→Chiar şi prezenţa în mediu a acestor elemente constituie un semn
evident al poluării. In fapt metalele grele nu pot să fie degradate nici biologic şi
nici chimic în natură. Compuşii metalici pot să se transforme în compuşi mai
toxici dar metalele grele rămân invariabile.
→Toxicitatea sărurilor de crom asupra speciilor acvatice, depinde de
specia în cauză, de temperatură, pH, de concentraţie şi de efectele antagonice
sau sinergice ale compuşilor prezenţi în apă. Peştii au o toleranţă relativă la
sărurile de crom, dar organismele pentru care acestea constituie nutrientul lor,
sunt sensibile chiar la concentraţii foarte scăzute. Cromul împiedică în egală
măsură dezvoltarea algelor şi este toxic pentru om în toate valenţele sale.
128
In general, concentraţiile totale de crom în apele uzate brute variază între
0,01 şi 10 mg/l. In anumite filiere industriale, cum este cazul filierei vaselor
emailate, robineţilor, concentraţiile sunt cu mult mai ridicate.
x) Substanţele radioactive
In ceea ce priveşte poluarea apelor prin intermediul substanţelor
radioactive, deşeurile cele mai toxice sunt cele provenite din ciclurile de
producţie şi din utilizarea uraniumului în interes ştiinţific, biomedical, chimic,
industrial sau militar. Anumite elemente radioactive prezente în apă cum este
cazul potasiului, sau a radiului sunt de origine naturală.
In cazul studiilor de radioactivitate a apelor potabile, gazul de radon, în
mod natural prezent în apele subterane constituie un element cheie. Acesta este
periculos atunci când este agitat sau reîncălzit.
y) Salinitatea
După cum s-a menţionat şi până acum, apa se mineralizează atunci când
traversează solul sau spală rocile. Pe de altã parte anumiţi efluenţi din industriile
agroalimentare, care rezultă din procesele de neutralizare acid-bazã sau din
apele uzate urbane, în special după utilizarea sării comune pe şosele împotriva
zăpezii precum şi procesele de evaporare, contribuie la creşterea salinităţii
apelor. Apa se evaporă dar sărurile rămân şi cum volumul apei pentru diluarea
unei cantităţi identice de sare este mic, concentraţia în sare creşte.
Efectele asupra mediului receptor
Salinitatea provoacă efecte negative asupra microorganismelor datorită
variaţiei presiunii osmotice. Prezenţa sa poate în egală măsură să accentueze
efectele toxice a altor compuşi.
Cantitatea de săruri dizolvată serveşte pentru clasarea apelor în diferite
categorii:
→ Naturale (până la 1500 mg/l);
→ Sumatre (până la 5000 mg/l;
→ Saline (mai mult de 5000 mg/l);

129
Cantitatea de săruri dizolvată limitează utilizarea eventuala a apelor. Apa
potabilă trebuie să aibă un conţinut în substanţe saline mai mic de 500 mg/l. In
acelaşi timp trebuie supravegheată salinitatea apelor de irigaţii, în condiţiile în
care cea mai mare parte a speciilor vegetale tolerează un conţinut maxim de
săruri de 1500 mg/l.

SISTEME DE EPURARE A APELOR UZATE

Epurarea constă în eliminarea poluării şi tratarea impurităţilor prezente în


apă. Procedeele care trebuie aplicate în epurarea apelor, depind de natura apei
uzate.
Obiectivele finale ale tratamentului sunt următoarele (Ademe, 2001):
Menţinerea cererii în oxigen la valori acceptabile; Eliminarea uleiurilor şi a
grăsimilor; Neutralizare; Eliminarea materiilor dizolvate şi a celor în
suspensie; Eliminarea metalelor grele şi a altor rezidii periculoase;
Distrugerea compuşilor toxici specifici prezenţi în ape;
Depoluarea apelor uzate industriale, necesită tratamente fizice, chimice şi
biologice:
5.3.3.1. Tratamente fizice: Grilaje, Cernere; Denisipare prin gravitaţie sau
sedimentare; Eliminarea uleiului; Flotare; Filtrare; Curăţitor de gaze; Adsorbţie;
Extracţie cu solvenţi; Combustie; Incinerare deşeuri lichide; Evaporare;
Inducere de spume; Distilare; Electrodializă; Stoarcere.

5.3.3.2. Tratamente biologice

Tratamentele biologice au un efect metabolic şi favorizează flocularea


particulelor în suspensie. Procedeele clasice sunt următoarele: Nămol activ;
Filtre biologice; Bazine de aerare; Bazine de stabilizare.
5.3.3.3 Tratamentele chimice: Neutralizarea şi reglarea pH-ului; Precipitarea,
coagularea şi sedimentarea; Oxidarea; Alte procedee (schimb ionic, reducere);

130
Din punct de vedere al randamentelor susceptibile de a fi atinse în
procedeele de epurare, tratamentele se clasifică în funcţie de natura acestora:
primare, secundare şi terţiare.
a) Epurarea primară sau fizică
Procesul sau ansamblul de procese destinate a separa fizic materiile în
suspensie, nereţinute în urma operaţiilor de pretratare a apelor, fac obiectul
epurării primare sau fizice.
Pe parcursul acestei faze de epurare se face apel la tratamente care necesită
utilizarea de produse chimice sau coagulante care distrug starea coloidală a
particulelor şi formează „floculi” care decantează rapid.

b) Epurarea secundară
Acest tratament vizează distrugerea CBO a apelor uzate, industriale sau
urbane: Este cunoscutã sub denumirea de tratament biologic datorită proceselor
de oxidare biologică care se produc.

c) Epurarea terţiară
Atunci când este indispensabil ca apele uzate să prezinte concentraţii date
pentru anumite substanţe, este necesar a face apel la metode de epurare mai
complexe cum este metoda schimbului cationic, procedee de epurare cu
membrană, ultrafiltrarea, osmoza inversă şi electrodializa.

5.3.2 Practici de prevenire şi control

Procedura constă într-un ansamblu de practici ce vizează prevenirea şi


minimizarea efectelor negative ale instalaţiilor din industrii asupra mediului.
Activităţile nelegiferate ce favorizează ameliorarea unei părţi sau a totalităţii
mediului sunt în egală măsură incluse:
→Studiul calităţii apei în funcţie de utilizare;
→Studiul posibilităţilor de recirculare;
131
→Realizarea unor operaţii de curăţire robotizate pentru anumite instalaţii
şi substanţe cu risc ridicat pentru sănătate;
→Realizarea unor instalaţii cu bacuri de reţinere a apei la principalele
puncte de generare a apei uzate;
→Crearea unei reţele de aparate înregistratoare permanente;
→Realizarea de controale regulate ale apei uzate;
→Realizarea unor studii de minimizare a consumului;
5. 3. 3 Gestiunea apei

Gestiunea apei este o practică tradiţională în numeroase regiuni a Europei


plecând de la sistemele de irigare din sudul Europei şi terminând cu sistemele de
drenare din nordul Europei. Creşterea suprafeţelor irigate după cel de al doilea
război mondial, a pus probleme de mediu din ce în ce mai importante. O
gestiune raţională a resurselor de apă este un element inconturnabil al oricărei
strategii de dezvoltare durabilă şi de menţinere a biodiversităţii. Apa dulce este
un element constituent al ciclului apei în natură şi este o sursă indispensabilă
pentru viaţa pe pământ. Dintodeauna disponibilitatea apei a ghidat apariţia şi
dezvoltarea organismelor vii de pe această planetă. De asemenea ea a
condiţionat prezenţa activităţilor umane. Astăzi dezvoltarea economică este
strâns dependentă de creşterea consumului de apă şi de problemele legate de
disponibilitatea apei.
Relaţia apă-agricultură este o relaţie foarte veche, utilizarea apei în
scopuri agricole fiind practicată de multe mii de ani de către civilizaţiile
succesive. Problemele majore de gestiune a apei sunt astăzi regăsite în ţările
mediterane. Politicile agricole naţionale şi comunitare au modificat situaţia de
echilibru din aceste ţări. Aceste politici au dus la o creştere semnificativă a
consumului de apă în scopuri agricole ducând la apariţia unor probleme de
mediu crescânde. Aceste prelevări mari de apă au dus la slăbirea pânzelor de apă
freatică şi la reducerea debitelor în apele curgătoare, dispariţia de zone umede,
apariţia de deficit de oxigen în apele curgătoare care conduc la eliminarea
132
multor specii animale, ajungându-se în final la o salinizare progresivă a pânzelor
de apă freatică.
Politicile de intensificare a consumului de apă au dus în egală măsură la o
extindere a irigaţiei în Europa nordică şi în special în Franţa, Belgia Olanda şi
Marea Britanie. Suprafeţele irigate reprezentau în 1995 aproximativ 29% din
suprafaţa agricolă utilă (SAU) a Olandei (Greanpeace, 1997. Datorită acestui
fapt problemele de mediu legate de utilizarea apei de către agricultură, privesc în
egală măsură şi alte ţări din Europa. Ţările din sud se confruntă în special cu
probleme cantitative în timp ce ţările din nord se confruntă cu mari probleme de
poluare a apei.
Evident că agricultura nu este singurul responsabil al perturbării ciclului
apei. Urbanizarea zonelor cu riscuri de inundaţii, turismul şi construcţia de
şosele sau canale ce blochează căile naturale de evacuare a apei prezintă cu
siguranţă un impact asupra mediului bine definit. La aceste aspecte semnalate,
se adaugă consumul uman de apă, cel animal, cererea industrială şi în special
apa de răcire, utilizarea apei ca şi solvent etc… In numeroase cazuri diferitele
sectoare în competiţie sunt în acelaşi timp şi victimele deteriorării securităţii
aprovizionărilor şi a calităţii apei.
Pentru gestiunea apei în zonele cu risc, fie sudice fi nordice ale Europei
sunt necesare măsuri concrete ce trebuiesc luate (Greanpeace, 1997):
♦Creşterea productivităţii necesare agriculturii nu poate să fie realizat
durabil decât prin utilizarea eficientă a acestei resurse din ce în ce mai rară,
utilizare bazată pe o gestiune durabilă a resurselor de apă şi a impacturilor
nedorite asupra mediului;
♦Autorităţile statale trebuie să fondeze dezvoltarea durabilă a agriculturii
pe realizarea şi punerea în aplicare de scheme de amenajare şi a unor măsuri
reglementare adecvate. Sunt necesare sisteme moderne de dezvoltare a acestei
strategii (sisteme informatice de ajutor a deciziei, sisteme informatice de
informare geografică).
a) Gestiunea cererii în apă
133
♦ Pentru planificarea alocării resurselor de apă între sectoare, autorităţile
responsabile trebuie să ia în considerare importanţa irigaţiei vis a vis de
securitatea alimentară, de dezvoltarea rurală, de economie şi de eliminarea
sărăciei;
♦ Autorităţile statale trebuie să-şi fondeze dezvoltarea durabilă a
agriculturii pe realizarea de scheme naţionale de amenajare a resurselor de apă şi
a unor măsuri legale adecvate;
♦ Autorităţile au sarcina de a informa populaţia asupra rarităţii acestei
resurse şi a problemelor de gestiune a apei;
♦ Autorităţile trebuie să ia masuri pentru situaţiile de urgenţă cum este
cazul secetelor prelungite sau foarte puternice;
♦ Tehnologia modernă propune instrumente şi sisteme precum sistemul
DAS (Sistem de Ajutor al Deciziei), Teledetecţia, Sisteme de Informare
Geografica (SIG);
♦ Economiile în apă trebuie realizate pentru o utilizare mai eficace a apei;
♦ Pentru realizarea unor astfel de strategii este necesară implicarea
agricultorilor prin angajarea activă acestora în programe definite clar ( Ex.
Phito-Mieux);
b) Gestiunea resurselor de apă
♦ La nivel naţional şi regional, previziunea resurselor disponibile trebuie
să fie realizată pe termen scurt şi mediu pentru a servi în planificarea integrată a
distribuţiei apei;
♦ Trebuiesc realizate ameliorări tehnologice prin automatizarea sistemelor
de distribuţie;
♦ Dezvoltarea resurselor neconvenţionale este necesară (ape uzate epurate)
;
♦ Sistemele trebuiesc concepute de manieră a încuraja economia şi
evitarea pierderilor;
♦ Realizarea unei organizări instituţionale corespunzătoare;
134
c) Rolul organismelor gestionare de apă şi a agricultorilor
♦ Organisme gestionare adaptate sau asociaţii ale utilizatorilor de apă
trebuiesc create pentru toate proiectele;
♦ Relaţiile dintre organismele gestionare şi agricultori trebuie formulate
contractual;

d) Valoarea apei (Estimarea costului şi a preţului de facturare)


♦ Valoarea apei trebuie evaluată pe o bază socio-economică în aprecierea
valorii produselor în care valoarea apei trebuie inclusă;
♦ Există o relaţie directã între calitatea serviciului, incluzând o gestiune
eficace a organismelor gestionare sau a asociaţiilor de utilizatori şi nivelul
preţului plătit pentru acest serviciu;
♦ Împărţirea costului apei între guvern şi utilizatori trebuie avută ca bază
de calcul prin crearea de resurse financiare adecvate pentru acest scop;

e) Impactul asupra mediului

→ Utilizarea apei de slabă calitate: Pentru utilizarea apelor uzate,


trebuiesc analizate riscurile pentru mediu; Sunt necesare campanii de
sensibilizare a populaţiei pentru a accepta produse agricole la obţinerea cărora s-
a utilizat această apă reziduală epurată; Apele obţinute din drenare pot şi ele să
fie reutilizate în condiţii bine precizate;
→ Supravegherea şi controlul impacturilor asupra agriculturii:
Salinizarea apelor provoacă pagube importante agriculturii. In acest context
trebuie căutate practici adecvate pentru a preveni pe cât posibil aceste efecte; In
ceea ce priveşte utilizarea pesticidelor care în final ajung în apã, trebuiesc create
sisteme adecvate de supraveghere în care principiul "poluator -plătitor " să fie
funcţional; Trebuie încurajate practicile agricole respectuoase de mediu;

135
→ Impactul poluării asupra mediului. Pentru a avea o imagine de
ansamblu asupra poluărilor posibile este necesară crearea unor sisteme de suport
informatic pentru luarea deciziei;

5.4. POLUAREA şi GESTIUNEA AERULUI

INTRODUCERE
Atmosfera este pătura gazoasă care înconjoară planeta . Element necesar
vieţii, indispensabil în respiraţia animalelor şi în fotosinteza plantelor , ea
protejează fiinţele vii împotriva efectelor negative ale razelor ultraviolete.
Efectele alterării compoziţiei atmosferei – rezultatul progresiv al
modernizării – constituie principalele surse de îngrijorare în ceea ce priveşte
mediul: efectul de seră , distrugerea stratului de ozon, schimbarea climei , ploile
acide…
Utilizarea atmosferei trebuie să fie condusă de reguli care vizează
perseverenţa calităţii şi purităţii acesteia, permiţând astfel dezvoltarea
corespunzătoare a fiinţelor vii de pe pământ şi respectarea patrimoniului natural
şi artistic .
Poluarea atmosferică este definită ca fiind ca fiind „ introducerea de către
om , direct sau indirect , în atmosferă şi în spaţiile închise , a unor substanţe
care au grave consecinţe şi care pun în pericol sănătatea umană , resursele
biologice şi ecosistemele , distrug bunurile materiale , produc dereglări
olfactive puternice „ ( Codul Mediului, Comisia Europeană 2000)
Poluarea aerului poate fi văzută fie ca o modificare totală a compoziţiei
optime a aerului, fie ca o emisie totală care antrenează depăşirea unui anumit
prag al calităţii aerului considerat a fi periculos pentru sănătatea publică .
Această definiţie prevede fixarea anumitor nivele de concentraţie a poluanţilor
atmosferici în aer, gata să aibă efecte nocive asupra fiinţelor vii şi asupra
naturii .
136
Produse de-a lungul proceselor în filierele industriale , gazele din sectorul
agro-alimentar sunt constituite din emisia arderilor prin combustie provenind de
la centrale , cuptoare etc. Lichidele frigorifice utilizate în sectorul conservării de
frig sau de alte substanţe proprii sub-filierelor specifice , cum ar fi CO2 în
fermentaţii , sunt emisii importante. Patronul unei activităţi poluante trebuie să
ştie că reducerea emisiilor va fi totdeauna o componentă a costurilor .

5.4.1. Poluarea atmosferei

Aerul constituie sursa principală a vieţii pe pământ alături de apă. Prin


intermediul unor procese ca respiraţia şi transpiraţia , realizate la nivelul căilor
respiratorii şi prin intermediul porilor, în organismul uman pătrund aproximativ
15 kg de aer în fiecare zi. În straturile înalte ale atmosferei la circa 25 de km se
formează un strat de ozon, formând ozonosfera care este un strat care protejează
viaţa pe pământ, constituind un ecran împotriva radiaţiilor solare.
Ozonul (O3) este o formă de oxigen care se formează, atunci când
moleculele de O2, sunt bombardate de raze ultraviolete provenite de la soare, cel
mai adesea în stratosferă. Radiaţia primită, descompune moleculele de oxigen
iar o parte din atomii de oxigen liberi se recombină cu O2 şi dau naştere la O 3.
Acest gaz are proprietatea de a absorbi razele ultraviolete , lucru nerealizat de
către O2. Sub acestă foră, ozonul protejeză oxigenul de la altitudinile inferioare,
care nu mai este descompus. Energia radiaţiei absorbite, îcăleşte ozonul şi astfel
apar straturi calde în partea superioră a stratosferei, care se va comporta sub
forma unui "capac pus peste o oală", care este atmosfera turbulentă. (Tine,
1987).
Din gazele care compun atmosfera, oxigenul ajunge la 20 % iar dioxidul
de carbon la 0,03 %. În decursul timpului, acest echilibru a fost păstrat prin
intermediul ecosistemelor naturale, şi în special a vegetalelor, care sunt un
consumator permanent de oxigen. În ultimele decenii acest echilibru, care a

137
rezistat mii de ani, este perturbat, datorită acţiunii omului, care prin intervenţiile
lui, a indus un fenomen puternic de poluare a aerului.
Acumularea de CO2 în atmosferă a devenit o problemă care preocupă din
ce în ce mai mult lumea, în condiţiile în care ultima perioadă circa 360 000 000
de t au intrat în atmosferă ( Resmeriţă.I 1983). Se apreciază că această cantitate
ar putea creşte în următorii 20 de ani cu circa 33 %, ceea ce ar presupune
creşterea temperaturi globului cu 2°C, cu perturbaţii puternice a echilibrului
climatic şi biologic al pământului.
Dioxidul de carbon (CO2) joacă un rol important în climatologie, pentru ca
împreună cu alte gaze, absoarbe radiaţiile infraroşii ale Terrei. El creează astfel
un efect comparabil, cu cel care există într-o seră, permiţând ca temperatura
aerului aproape de sol, să atingă valori apropiate de 15 °C. Dacă acest efect de
seră nu ar exista, temperatura medie a globului s-ar situa la circa -20°C.
Creşterea concentraţiilor gazelor cu efect de seră şi în principal a CO2, CH4 si
CFC, duce la un impact negativ asupra activităţii umane şi în final asupra vieţii
pe pământ.
În ultimii, s-a observat că practicile agricole convenţionale, constituie o
sursă importantă de poluare atmosferică a cărei efecte nefaste sunt globale.
Intensificarea producţiei agricole a dus la o creştere considerabilă a anumitor
gaze, dintre care cele mai importante sunt metanul, amoniacul şi oxidul nitros.
Metanul şi oxidul nitros contribuie amândouă la încălzirea globală, în timp ce
amoniacul încurajează căderea de ploi acide. Oxidul nitros epuizează, de
asemenea stratul de ozon. Agricultura intensivă este în egală măsură, mare
consumatoare de energie fosilă şi contribuie deci indirect la încălzirea globală.
Metanul
Concentraţia atmosferică în acest redutabil gaz cu efect de seră, este
încă în creştere. În mod global, agricultura generează aproximativ 45% din
emisiile totale de metan. Cu titlu de exemplu, calculele arată că rumegătoarele
contribuie singure la circa 15% din emisiile totale de metan
((Interguvernamental Panel on Climate Change 1992). Deşeurile animale,
138
constituie o altă sursă de emisie de metan din ce în ce mai semnificativă. S-a
putut observa, că gunoiul conservat în condiţii de anaerobioză, degajă mai mult
metan decât gunoiul în contact cu aerul. În consecinţă, în fermele unde deşeurile
animale se descompun în condiţii de anaerobioză, în unităţi de stocare a
dejecţiilor lichide, emisiile potenţiale de metan sunt importante.
NO2
Oxidul nitros este produs în mod natural prin acţiunea unor bacterii în
sol şi în apă. Solurile fertilizate cu îngrăşăminte azotate sintetice, emit de 2-10
ori mai mult NO2 decât solurile şi păşunile nefertilizate. Aplicarea de dejecţii
lichide sau de deşeuri animale solide degajă în egală măsură oxid nitros, la fel ca
şi combustia de energie fosilă. În anii 1980, NO2 produs de către agricultură,
reprezintă 0,6 - 1,5% din încălzirea globală. Nivelul de oxid nitros a crescut cu
0,2-0,3% pe an.(Interguvernamental Panel on Climate Change 1992).
Prezenţa pesticidelor în aer
Pesticidele contribuie de asemenea la poluarea atmosferică. Studii
efectuate în ţările Uniunii Europene, relevă faptul că 75-90% din anumite
pesticide, se evaporă din câmp. Un anumit număr de studii arată că diferitele
tipuri de pesticide, călătoresc lungi distanţe prin atmosferă, poluând aerul,
departe de câmpurile unde au fost împrăştiate. Pesticidele organoclorurate au
fost detectate în aer aproape de Arctica şi în Antarctica.
Pesticidele, ca bromura de metil sau tetraclorura de carbon, distrug
stratul de ozon care protejează Terra de razele ultraviolete. Se estimează că
bromura de metil este de 30 de ori mai distrugătoare decăt CFC (cloro-fluoro-
carbamaţii). Există mai mult de o sută de compuşi organohalogeni care sunt
utilizaţi ca pesticide (PNUE 1992). Anumiţi dintre aceştia, contribuie la
diminuarea stratului de ozon. Coşurile instalaţiilor de ardere pentru generarea
energiei termice şi a căldurii industriale şi procesele industriale sunt surse
principale de poluare a atmosferei .
Poluarea de origine industrială se caracterizează prin marea cantitate şi
diversitatea agenţilor poluanţi . Pe de altă parte, întâlnim în industrie atât emisii
139
specifice- uşor de depistat şi de reglat - cât şi emisii greu de stopat şi de
determinat .
Tipurile de agenţi poluanţi produşi de emiţătorii industriali depind esenţial
de calitatea combustibililor şi materiilor prime implicate şi a proceselor
tehnologice utilizate. Reducerea temperaturii se face în diverse moduri , în
funcţie de cerinţe: pentru răcirea apei , sisteme criogenice deschise sau
echipamente de răcire mecanice care utilizează diferite fluide frigorifice
În momentul de faţă, pe lângă amoniac , derivaţii clorofloruraţi a
hidrocarburilor saturate (freonii) sunt agenţii refrigeranţi cei mai des utilizaţi .
Compus toxic, care arde şi explodează fiind expus în diverse condiţii ,
amoniacul este totuşi destul de utilizat în industria agro-alimentară . De fapt ,
datorită proprietăţilor sale termice foarte bune, uşurinţei de aprovizionare şi a
costului mic , amoniacul este folosit în marile uzine de mare putere calorică .

5.4.2. Impactul global al poluării atmosferice

Poluarea atmosferică a marcat milioane de oameni în lume , mai ales pe


cei care locuiesc în oraşe mari şi în regiuni industriale , sau cu trafic rutier intens
Prafurile şi gazele corozive poluează mediul şi produc mirosuri
dezagreabile , pierderea vederii şi alte daune sănătăţii omului , culturilor ,
vegetaţiei şi materialelor de construcţie. Considerată într-o primă fază ca o gravă
vătămare , poluarea atmosferică a devenit mai apoi o ameninţare a calităţii vieţii.
De fapt , o poluare excesivă poate pune în pericol sănătatea şi poate transforma
unele zone locuibile în zone nelocuibile .
Impactul poluării atmosferice este dependent de mai mulţi factori cum ar fi
(Ademe 2001) : gradul de concentraţie a agenţilor poluanţi; natura lor;
durata expunerii; fluctuaţiile concentraţiilor în timp a agenţilor poluanţi ;
sensibilitatea receptorilor; sinergiile dintre poluanţi; graduarea impactului pe
măsură ce concentraţia şi durata expunerii cresc .

140
Tot mai mult putem sublinia necesitatea introducerii studiilor asupra
eventualului impact, pe termen lung , a poluării atmosferice asupra
ecosistemelor , climei şi stratosferei . Modificarea caracteristicilor solului –
provocată de scurgerea ploilor acide – sau alterarea marilor planuri de apă –
rezultat al creşterii concentraţiei în metale toxice – poate avea repercusiuni
ireversibile asupra mediului .
Creşterea concentraţiilor în dioxid de carbon şi alţi agenţi poluanţi în
atmosferă poate provoca o creştere generală a temperaturii în întreaga planetă ,
prin efectul de seră , susceptibil să modifice regimul de precipitaţii şi în
consecinţă să altereze terenurile cultivabile şi extinderea deşerturilor . Pe de altă
parte , sulfaţii şi particulele fine , responsabili pentru scăderea vizibilităţii, pot
reduce intensitatea razelor solare .
Hidrocarburile halogene şi oxizii de azot eliminate de avioanele
supersonice pot provoca diminuarea ozonului prezent în stratosferă, şi în
consecinţă, pătrunderea radiaţiilor ultraviolete în cantitate mare pe Pământ .

5.4.3. Impactul asupra ecosistemelor ( ploile acide )

Nivelurile crescânde de amoniac, care se evaporă din îngrăşămintele


animale (dejecţiile lichide ĭn special) şi din îngrăşămintele minerale contribuie
la căderea ploilor acide. În urma unor cercetări 20% din ploile acide în U.E.
sunt provocate prin evaporarea amoniacului în agricultură (Greanpeace,1997).
Problema este în special observabilă în regiunile cu producţie agricolă intensivă
(Flandra, Olanda, Danemarca, nordul Italiei). Agricultura industrială nu
constituie singura sursă de amoniac, dar ea joacă un rol important în moartea
pădurilor din aceste regiuni (OCDE 1994).
In SUA, Marea Britanie şi în ţările scandinave cad ploi cu un ph de 2-3,
acidificând ecosistemele acvatice şi solurile. Cauza principală a precipitaţiilor
acide, sunt oxizii cu sulf şi azot din componenţa emisiilor ce provin de la
întreprinderile industriale. Aceste substanţe se oxidează în aer şi formează pe
141
această cale, acid azotic şi sulfuric. Aceştia se dizolvă în apa din nori şi în apa
pluvială, ajungând pe pământ odată cu precipitaţiile atmosferice.
În Germania, efectele ploilor acide sunt cunoscute sub denumirea de
Waldsterben, adică sindromul pădurilor muribunde. Fenomenul nu se limitează
numai la aceasta ţară.
Cele mai sensibile specii sunt bradul, molidul şi pinul dar şi specii
foioase precum fagul şi stejarul. Ploaia acidă, sub forma unor particule uscate,
fulgi de zapadă şi vapori de ceaţă, atacă arborii din toate direcţiile. Poluarea
aeriană, apare la început pe coroana celor mai înalţi copaci ai pădurii, care
acţionează ca un paravan natural în calea vântului. Precipitaţiile acide se scurg
în jos pe sol, distrug sistemul radicular şi în cele din urmă vor neutraliza
elementele nutritive de bază. Din momentul în care a ajuns pe frunze, ploaia
acidă blochează funcţionarea stomatelor. Procesul de fotosintează este perturbat,
ceea ce produce decolorarea frunzelor şi îmbătrânirea prematură a acestora. În
final ploaia acidă îndepărtează elementele nutritive vitale de pe frunze, aşa încât
copacul moare încet fiindu-i paralizate sistemul respirator circulator şi digestiv
(Greanpeace, 1997).
Odată ce, pentru un motiv oarecare (lipsa tehnologiilor adecvate sau a
finanţării necesare),, este imposibil de a adopta măsuri preventive, deci trebuie
făcut apel la acţiuni corective pentru a evita degajarea poluanţilor în atmosferă.
Două feluri de măsuri pot fi adoptate în acest caz (Ademe, 1997):
Concentrarea şi reţinerea poluanţilor cu mijloacele de curăţire adecvate;
Eliminarea poluanţilor pe căi adecvate, în măsura în care diluarea să fie
suficientă şi să împiedice un nivel ridicat al concentraţiei în sol.
În general, trebuie conjugate cele două tipuri de măsuri pentru ca sistemul
de epurare să asigure o bună protecţie a mediului la un cost rezonabil.
Prima categorie de măsuri prezintă un inconvenient: poluarea este
transferată dintr-un mediu în altul. De fapt, poluarea atmosferei este evitată dar
deşeurile lichide sau solide generate vor polua solul şi apa. Printre altele, în

142
măsura în care echipamentele de epurare consumă resurse naturale şi energie,
utilizare lor se traduce de asemenea prin producerea poluării.
În ceea ce priveşte a doua procedură, dacă ea reduce problemele de
poluare la scară locală, ea poate în schimb, să provoace probleme departe de
sursele de emisie (ploi acide). Măsurile de gestiune a traficului (cum ar fi
utilizarea catalizatorilor) şi a încălzirii permit doar de a acţiona asupra
consumului (scăderea sau înlocuirea combustibilului). Acidificarea surselor de
apă are efecte deosebit de grave asupra ecosistemelor acvatice . Anumite studii
au dovedit că toate organismele din ecosistemele de apă dulce sunt sensibile la
acidificare , sursa de alterare la toate nivelele trofice. Zonele cele mai expuse
acidificării apei sunt cele dotate cu soluri acide , puţin adânci , suprapuse rocilor
granitice, sau cu soluri nisipoase foarte erodate .
Creşterea acidităţii apelor lacurilor şi fluviilor se poate traduce prin
creşterea cantităţii de ioni de aluminiu dizolvaţi în apă . Foarte toxic pentru
majoritatea organismelor , ionul de aluminiu ar fi ultimul responsabil al morţii
peştilor în lacurile acide prin otrăvirea cu aluminiu. Alte metale cum sunt
cadmiu , zincul şi plumbul, pot fi mai uşor asimilate de către animalele şi
plantele acvatice .

5.4.4. Impactul asupra climei ( efectul de seră)

În ultimii ani , oamenii de ştiinţă şi-au exprimat grija în ceea ce priveşte


eventualul impact pe care îl pot avea agenţii poluanţi generaţi de activităţile
umane asupra climei. Creşterea de CO2 din atmosferă este datorată schimbărilor
provocate de activităţile umane în ciclul geo-bio-chimic al carbonului . De fapt,
pe de o parte , arderea combustibililor fosili şi incendiile din păduri degajează
cea mai mare cantitate de CO2; pe de altă parte , aceste incendii şi doborârea
progresivă a arborilor antrenează reducerea masei forestiere planetare ,
degradarea solului şi o dezertare crescândă care , la rândul lor, presupun o
scădere a nivelului de adsorbţie totală a CO2 atmosferic de către vegetaţie .
143
Creşterea concentraţiei de CO2 din atmosferă poate modifica temperatura
Terrei. De fapt , CO2 permite trecerea razelor solare emise de soare , dar
adsoarbe radiaţiile infraroşii provenind de pe pământ. În consecinţă , cu cât
concentraţia de CO2 din atmosferă va fi mai ridicată , cu atât mai importantă va
fi cantitatea de energie emisă de soare , primită de Pământ şi reţinută în
atmosferă sub formă de căldură . Acest fenomen cunoscut sub numele de efect
de seră va provoca o supraîncălzire a atmosferei .
După unele studii , dacă concentraţia actuală de CO2 din atmosferă s-ar dubla,
temperatura atmosferei ar putea să se ridice cu 2-3 grade C. Studiile prevăd de
asemenea o creştere cu un grad a temperaturii pe Glob , care va continua să
crească de-a lungul timpului (PNUE 1992). Ploile se vor înmulţi în regiunile
ploioase , regiunile secetoase vor fi şi mai secetoase şi banchizele polare se vor
topi .
Sulfaţii şi particulele fine prezente în atmosferă pot să aibă de asemenea un
impact asupra climei . Particulele fine acţionează dublu asupra radiaţiilor
solare : ele antrenează reîncălzirea particulelor şi emisia radiaţiilor infraroşii.
Efectele rezultate asupra atmosferei vor depinde de altitudinea la care se află
aceste particule .
Particulele situate la o altitudine mică reduc fluxul solar care ajunge pe
Pământ dar participă activ în efectul de seră . La temperatură ridicată , efectul
barierei solare este impus , producând răcirea păturii inferioare a atmosferei şi
încălzirea stratosferei .
Clorofluorocarburile sunt de asemenea o ameninţare pentru climă deoarece
ele distrug stratul de ozon , care trebuie să absoarbă razele solare ultraviolete din
stratosferă şi să regleze temperatura acesteia.
Incidenţa relativă al emisiilor de agenţi poluanţi asupra eventualelor
alterări ale climatului constituie axul central al cercetărilor în curs care urmăresc
cunoaşterea eventualului impact global , la nivelul întregii planete , datorat
activităţilor umane .

144
5.4.5. Impactul asupra stratosferei ( distrugerea stratului de ozon )

Distrugerea stratului de ozon va avea efecte negative grave asupra sănătăţii


omului şi asupra mediului. Ozonul din stratosferă filtrează razele ultraviolete
care provin de la soare . Diminuarea stratului de ozon va antrena (Ademe 1997):
creşterea radiaţiilor solare care ating Pământul (astfel multiplicându-se
cancerul de piele şi cataractele); modificări ale sistemului imunologic;
transformarea ciclurilor de viaţă a organismelor marine ; alterări profunde ale
proceselor terestre esenţiale pentru menţinerea echilibrului ecologic pe
pământ, cum ar fi fotosinteza , care împiedică fixarea CO2 şi reduce
producerea oxigenului şi a biomasei la scară mare .
Gravă şi importantă, această problemă – a cărei efecte nu le resimţim încă,
dar care ar putea lua amploare în a doua jumătate a secolului în cazul în care
această situaţie persistă – reprezintă un proces cumulativ , care implică substanţe
a căror durată de viaţă este cuprinsă între 70-100 ani, fapt care a atras atenţia
atât a diverselor guverne cât şi a sectoarelor industriale implicate şi a publicului.
În acest context, gaura din stratul de ozon a fost definită ca şi o problemă
capitală a mediului , urgentă şi care priveşte întreaga planetă care necesită soluţii
urgente aprobate la nivel internaţional.

5.4. 6. Gestiunea aerului

a) Eliminarea NOx
Diferitele tehnologii permit reducerea formării oxizilor de azot, datorită
modificării concepţiei arzătoarelor sau a condiţiilor de combustie.
Combustia cu un exces slab de aer, de exemplu, permite reducerea
emisiilor de NOX cu 20% maxim printr-o diminuare a excesului de aer furnizat
arzătoarelor. Combustia eşalonată şi adăugarea aerului la arzătoare , permite o
reducere a emisiilor de NOX cuprinsă între 10 şi 40%.

145
Utilizarea arzătoarelor aşa numite cu « nivel scăzut de oxid de azot »
reduce formarea NOx, întârzie formarea amestecul dintre aer şi combustibil, şi
limitează disponibilitatea de oxigen liber. Această metodă, — larg răspândită —
permite atingerea unor reduceri mai mari de 50% în consumul de NOx pentru
modele mai recente şi mai sofisticate.
b) Sisteme de reţinere a particulelor (Interguvernamental Panel on Climate
Change 1992).
Practicat în mod obişnuit de mai mulţi ani, eliminarea particulelor solide se
bazează pe tehnologii verificate şi foarte eficiente. Diferitele constrângeri legale
— în ceea ce priveşte cantitatea şi granulometria particulelor emise au provocat,
în mod natural, o evoluţie a vechilor separatoare mecanice spre echipamente cu
înalt randament (precipitatoare electrostatice sau filtre cu tuburi).
c) Cicloni colectori pe bază de inerţie
Printre echipamentele de separare prin inerţie, ciclonii sunt cei mai
eficienţi(Ademe 2001). Aceştia sunt alcătuiţi dintr-un recipient cilindric vertical
prin care este introdus gazul încărcat cu particule de praf. Curentul este deviat în
cercuri şi forţa centrifugă proiectează particulele spre pereţii cilindrului.
Amestecul gazos determină o mişcare turbionară descendentă , a cărei răcire
superficială împinge praful într-un curent spiral spre camera de colectare. Odată
ce aceasta atinge fundul recipientului, coloana întoarsă de gaz, schimbă sensul şi
iese printr-o ţeavă care se găseşte la parte superioară a axei ciclonului.
Eficacitatea de captare a ciclonilor depinde de un număr mare de factori.
Ciclonii sunt aparate utile pentru captarea pe cale uscata a particulelor fine sau
grosiere de praf. Întreţinerea lor este foarte simplă, făcând excepţie uzura
provocată de frecarea particulelor. Aceştia sunt fabricaţi din diferite materiale
foarte rezistente şi adaptate pentru locul unde vor fi folosite. În general, aceştia
sunt rezistenţi la eroziune, la temperaturi ridicate şi la coroziune. Totuşi, astăzi,
eficacitatea de captare a acestor echipamente este redusă şi acestea sunt folosite
ca sisteme de eliminare a prafului,, folosite în prealabil pentru tratarea gazelor
într-un sistem mai eficient..
146
Ciclonul multiplu este un sistem de asemenea foarte răspândit, adesea
instalat sub formă de baterie din mai multe echipamente individuale,, lungi şi cu
diametru redus. Fiecare ciclon fiind conceput pentru a lucra eficient cu o gamă
dată de particule (diametru, greutate, etc..),, diferite unităţi de cicloni sunt
dispuşi unii după alţii pentru a controla tot spectrul de mărime al particulelor.
Eficacitatea lor atinge 80% - 90%, chiar 95% la multi-cicloni. Deşi sunt
mai puţin eficienţi în captarea particulelor mai mici de 10 µm, pot lucra la
temperaturi ridicate, ceea ce favorizează folosirea lor în anumite cazuri
specifice, centralele cu lichide sub presiune.

d) Precipitatorii electrostatici

Funcţionara precipitatorilor electrostatici se bazează pe un principiu după


care particulele încărcate electric şi supuse la acţiunea câmpului electric sunt
atrase spre electrozii care creează câmpul şi se depun pe aceştia din urmă.
Procesul de separare se derulează în trei etape (Interguvernamental Panel
on Climate Change 1992). : Generarea sarcinii electrice pentru particule;
Captarea particulelor de către electrozi; Extragerea particulelor depuse;
Praful depus pe electrozi va forma— dacă este uscat — o peliculă care va
fi luată prin oscilaţii sau vibraţii înainte de a cădea pe un cărucior cu care vor fi
transportate în afară. Dacă particulele sunt lichide, se produce un fenomen de
coeziune şi pelicula lichidă coboară în lungul electrodului până la căruciorul de
recuperare. Precipitatoarele electrostatice sunt folosite de mai bine de 70 de ani.
Electrofiltrele pot atinge randamente de 99,5% chiar, uneori de 100%, chiar şi
cu particule fine. Capabile de a trata volume mari de gaz, acestea pot funcţiona
la temperaturi ridicate (până la 700ºC), cu o pierdere mică de sarcini. Acestea
cer o întreţinere redusă şi costurile operaţionale sunt rezonabile. Totuşi, este
vorba despre aparate cu cost de instalare ridicat care separă apa şi fumul cu
conţinut mare în sulf dar pot suferi fluctuaţii în condiţii gazoase.

147
Electrofiltrele prezintă probleme operaţionale în contact cu cărbunii săraci
în cenuşă cu o rezistivitate mare electrică. În aceste cazuri, trebuie să fie
condiţionat gazul de combustie, (adăugarea de SO2, amoniac sau compuşi
aminici) fie trebuie instalate electrofiltrele înainte de preîncălzitor urmată de
folosirea lor la temperaturi ridicate (electrofiltre calde).
e)Filtre
Acest sistem constă în trecerea unui curent de gaz încărcat de particule de
praf printr-un mediu poros care reţine praful datorită asocierii diferitelor metode,
cum ar fi cernerea, separarea prin inerţie şi forţe electrostatice sau moleculare.
Filtrele sunt grupate în trei categorii(Ademe, 2001): Pat de prundiş sau
nisip ; Hârtie poroasă şi materii fibroase ; Filtre cu tuburi ;
Filtrele cu tuburi sunt cele mai răspândite în cea mai mare parte a
filierelor. Foarte eficiente, pot trata volume mari de gaz cu conţinut ridicat în
praf, care provin dintr-o serie de procese, şi într-un mod continuu.
Aceste filtre permit de a ajunge la randamente mai mari de 99% - oricare
ar fi caracteristicile gazului- şi separã particule de mărimea 0.01 µm.
Particulele colectate pe materialul filtrant formează o structură poroasă,
care este suportată de către filtru dar care participă la procesul de intercepţie şi
reţinere a particulelor de praf.
Pe măsură ce gazul trece, stratul de praf depus se îngroaşă. Sunt deci
necesare operaţii de curăţare automată şi regulată a filtrelor. Există diferite tipuri
de curăţire, dar cea mai răspândită este prin suflarea unui contra curent la
presiune.
Aceste filtre au o limitare în folosire dată de temperatura maximă suportată
de către margini (depinde de ţesut). Cele mai rezistente nu pot suporta
temperaturi mai mari de 250-300ºC. Gradul de umiditate a curentului de gaz
poate provoca probleme de funcţionare datorate formării crustelor pe marginile
filtrului.
f) Spălătoare cu lichide

148
În acest sistem, se foloseşte apa pentru a separa particulele. Contactul între
cenuşă şi picăturile de lichid duce la absorbţia cenuşii de către apă. Apa
încărcate cu particule trece într-o cameră de separare ; o parte este recirculată în
timp ce alta este purjată până la un sistem de tratare unde cenuşa este captată şi
separată.
Deşi capabile de a atinge randamente de 90% pentru particulele mai mari
de 2 µm, aceste echipamente sunt mari consumatoare de apă, prezintă probleme
de coroziune şi costul lor este ridicat; materialele sunt separate umede şi cer o
staţie de tratare a apei;
In ceea ce priveşte gazul, acesta iese rece şi saturat în vapori de apă.

g) Practici de prevenire şi control


Poluarea atmosferică rezultă întotdeauna datorită unei planificări
neadecvate sau datorită utilizării incorecte a tehnologiilor.
În mod curent, protecţia mediului din punct de vedere a controlării
emisiilor nocive se bazează pe adoptarea măsurilor curative, odată ce răul asupra
mediului a fost făcut. Asistăm, la ora actuală, la o schimbare. De fapt,
convingerea generala la ora actuală este că metoda cea mai eficace , efectivă şi
chiar economică de protejare a mediului, constă într-o aplicare a măsurilor care
anticipă, dacă este posibil, problema, adică măsuri preventive sau de control.
Vom prezenta în cele ce urmează câteva iniţiative legate de condiţiile
atmosferice şi care pot contribui la ameliorarea mediului :
→ Utilizarea combustibililor mai puţin poluanţi;
→ Controlul şi întreţinerea adecvată a instalaţiilor de epurare a gazelor;
→ Folosirea substanţelor care nu sunt dăunătoare pentru stratul de azot şi
înlocuirea eventualelor substanţe dăunătoare;
→ Alcătuirea şi punerea în aplicare a unor planuri de acţiune în cazul
depăşirii limitelor admise ale emisiilor;
→ Instalarea de aparate de înregistrare continuă;
→ Efectuarea de măsurători pentru identificarea nivelului de emisii;
149
În Uniunea Europeană supravegherea calităţii aerului este asigurată de
către Statele Membre cu concursul colectivităţilor locale. Un veritabil dispozitiv
de supraveghere sistematică în ceea ce priveşte calitatea aerului a fost pus la
punct (D 96/61, UE 1996) .
Sunt organizate două tipuri de măsurători :
→ Măsurarea poluării emisiilor este făcută de către întreprindere şi
comunicată serviciilor şi instalaţiilor calificate sau reţelelor colective de
supraveghere şi alertă din zonele mai afectate de poluarea aerului. Măsurătorile
efectuate sunt pentru aciditatea puternică a aerului, poluare datorată dioxidului
de sulf emis de către instalaţiile de ardere, fumul negru şi praful care se depune.
→ Celelalte gaze poluante nu sunt măsurate decât în anumite instalaţii
(monoxid de azot, dioxid de azot, oxid de azot, amoniac, monoxid de carbon,
etc.). Toate reţelele sunt echipate cu aparate de măsurare meteo pentru a
cunoaşte parametrii de difuzare în atmosferă. Cunoaşterea stării de evoluţie a
maselor de aer în straturile joase ale atmosferei este fundamentală atât pentru a
supraveghea cât şi pentru a înţelege fazele poluării.

150
5.5.GESTIUNEA POLUĂRII FONICE

INTRODUCERE
Sunetul este un element aşa de obişnuit în viaţa noastră cotidiană încât rar
îi simţim funcţiile lui. Sunetul permite comunicarea orală, furnizează senzaţii
foarte agreabile, sau ne permite prevenirea unui pericol. In schimb apar
numeroase sunete dezagreabile şi acestea se numesc zgomote.
Procesul actual de modernizare se traduce printr-o creştere a nivelului
sonor în jurul nostru. Dezvoltarea industrială, creşterea numărului mijloacelor de
transport şi dezvoltarea a ceea ce în ultima vreme numim « cultura
zgomotului » antrenează o creştere a nivelului de decibeli la care indivizii umani
şi animali sunt supuşi.
Luat ca şi « o percepţie sonoră deranjantă » „zgomotul constituie un
agent poluant de primă mărime şi unul din principalele motive de plângeri ale
persoanelor care locuiesc în vecinătatea unei surse de zgomot” (Ademe, 2001).
Agresiunea sonoră provoacă reacţii la nivelul indivizilor, legate într-o mai mică
sau mai mare măsură de caracteristicile fizice ale zgomotului, adesea aceste
reacţii apărând ca un răspuns subiectiv la prezenţa însăşi a agresiunii.
In general, nivelele sonore la care cetăţeanul este expus nu sunt excesive,
dar acestea pot provoca deranjamente cum ar fi tulburarea somnului. Agresiunea
subiectivă percepută de individ, nu are în general legătură cu nivelul fizic de
zgomot la care acesta este expus.
Evaluarea acestei agresiuni este complexă, datorită naturii subiective a
răspunsului dat de către creierul uman. Este astfel destul de dificil de a crea

151
nivele de evaluare care să permită descrierea efectului zgomotului asupra unui
individ.
Problema care se pune este aceea de a cunoaşte care sunt instrumentele
utilizate pentru măsurarea unei valori date şi cât timp este necesar pentru a
efectua măsurători. Din acest motiv s-au creat o legislaţie specifică care
precizează metoda utilizată pentru a realiza măsurători cât şi pentru definirea
caracteristicilor echipamentelor.
In industria agroalimentară zgomotul poate să provină de la mijloacele de
transport precum şi de la operaţiile tipice a anumitor filiere precum
condiţionarea, măcinarea, spălarea buteliilor de sticlă, etc…

5.5.1. Noţiuni generale

Atunci când se produce o vibraţie, fie de la nivelul unei portavoci sau de la


corzile vocale ale unei persoane care vorbeşte, energia vibratoare este transmisă
moleculelor adiacente ale mediului în care ea se găseşte. Această vibraţie
produce compresii şi alterări locale, astfel spus modificări ale presiunii
susceptibile de a fi detectate de către urechea umană.
Frecvenţa unui sunet este măsurată în hertz (hz), spectrul normal de audiţie
a unei persoane mergând de la 20 hz la 20 000 hz.
Sunetul cel mai slab care poate fi detectat de către timpan are o mărime de
20 micro Pa (mai mic de 5 000 000 000 de ori decât presiunea atmosferică
normală)
Această valoare se numeşte « valoare de audiţie ». Pe de altă parte,
valoarea maximă tolerată de către ureche este de 100 Pa numindu-se « valoare
dureroasă ».
Urechea noastră poate deci detecta diferenţe de presiune sonoră mergând
de la 2 ori 10 la puterea 5 Pa, până la 100 Pa. Cum acest interval este foarte larg,
se preferă utilizarea noţiunii de decibel (db), o creaţie dealtfel matematică care
ne permite să utilizăm cifre mai puţin complicate.
152
« Nivelul de Presiune Sonoră » este definit ca fiind (D 96/61, UE 1996):
NPS=20 log P/P0, unde:
P este presiunea sonoră exprimata în Pascali
P0 este presiunea de referinţă, 1 ori 10 la puterea –5 pascali (Pa)
Scara în decibeli este logaritmică şi utilizează o valoare auditivă de 20
micro pascali (Pa) ca şi nivel de referinţă. Acest nivel este definit ca şi 0 db,
ceea ce nu se traduce bineînţeles printr-o « absenţă a sunetului » ci mai degrabă
printr-o « absenţă a unei senzaţii sonore ».

Tabelul nr. 17 Scara decibelilor (db) (Ademe,1997)

Nr. de Senzaţie auditivă Zgomote Zgomote Zgomote de


decibeli interioare exterioare autovehicule
5 Nivel de audibilitate
25-35 Calm Conversaţie cu o Barcă cu pănze
voce joasã la 1,5
m distanţă
45 Destul de calm Apartament
normal
60 Zgomote curente Zgomot de Stradă Barcă cu motor
magazine mari rezidenţială
75 Zgomotos dar Uzină medie Zgomotul
suportabil metroului pe
pneuri
85 Conversaţie dificilă Radio foarte Circulaţie Claxon
Nivel de risc puternic intensă la 1 m
10 Eşti obligat de a striga Presă de decupat Picamer la mai Motocicletă la 2
0 pentru a te face auzit tablă metalică puţin de 5 m m distanţă
groasă
12 Valoare dureroasă Motor de avion
0 la câţiva m

5.5.2. Evaluarea poluării fonice

In timpul evaluărilor agresiunilor provocate de zgomot, trebuie ţinut cont


de diferitele caracteristici ale acestuia, ceea ce face desul de dificilă alegerea
unui nivel de evaluare a poluării sonore cu o singură cifră, pentru a putea
îngloba toţi factorii.

153
Unul dintre parametrii cei mai utilizaţi pentru evaluarea poluării provocate
de zgomot este NIVELUL CONTINUU ECHIVALENT (NCE) exprimat în
db (D 96/61, UE 1996).
NCE este definit ca fiind « valoarea nivelului de presiune sonoră în db a
unui sunet continuu şi stabil care într-o perioadă de timp dată, posedă aceeaşi
presiune sonoră pătratică medie ca şi a sunetului măsurat, iar nivelul variază
cu timpul »
Vorbim în acest caz de o medie energetică a valorii sunetului într-o
perioadă dată de timp. Dacă nivelul sonor variază în salturi, este suficient dacă
se prevede un echipament de măsură al nivelului sonor şi un cronometru pentru
a putea măsura durata în timp.
In practica curentă se utilizează sonometre integratoare, care calculează
automat zgomotul într-o anumită perioadă de măsură.

5.5.3. Gestiunea poluării fonice

Pentru a putea minimiza impactul zgomotului, este obligatoriu să


cunoaştem caracteristicile zgomotului (nivel, benzi de frecvenţă, tip, etc..)
precum şi sursa de emisie înainte de a adopta măsuri care să vizeze reducerea şi
minimizarea agresiunilor sonore la nivelul unui receptor.
Trei elemente sunt tot timpul prezente în emisia unui sunet (Ademe 2001):
- Emiţătorul ;
- Mijlocul de transmitere ;
- Receptorul ;
Pentru reducerea impactului poluării sonore trebuie acţionat asupra unuia
dintre cei 3 factori.
Măsuri pentru minimizarea impactului :
Reducerea la sursă : deplasarea sursei ; înlocuirea sursei cu o
altă sursă cu un nivel de zgomot mai redus ;modificarea concepţiei elementelor
care stau la originea zgomotului ; instalarea de aparate silenţioase ;
154
Reducerea difuziei : încapsularea sursei ; protejarea cu izolaţii
absorbante de zgomot ; realizarea de bariere acustice;
Acţiuni asupra receptorului : utilizarea de căşti pentru urechi ;-
rotirea posturilor de lucru ; crearea de elemente de izolaţie a locului de
muncă ;
5.6. GESTIUNEA DEŞEURILOR

INTRODUCERE
Un mare număr de deşeuri provenind din industrii (ind. agroalimentară)
pot să fie valorificate ca şi subproduse sau pot să fie reciclate. Cea mai mare
parte a acestor deşeuri pot să fie reintegrate într-un ciclu economic ca şi materie
primă pentru un alt proces (hrană pentru animale) sau prin intermediul reciclării
(ambalaje şi condiţionare).
Chiar dacă există posibilităţi de reciclare, un slab procentaj de deşeuri este
valorificat la ora actuală. In mod obişnuit deşeurile cele mai frecvent produse de
către sectorul agroalimentar sunt resturile organice, nămolul rezultat din epurare,
ambalaje, sticlă, carton, lemn, cutii, saci, uleiuri utilizate de către maşinile
agricole şi utilajele de transport.
Industria agroalimentară este o mare consumatoare de ambalaje. Legislaţia
în vigoare la ora actuală pune accent pe importanţa politicilor de securitate
alimentară (incluzând lupta împotriva poluării şi pe efectuarea în bune condiţii a
operaţiilor de condiţionare).

5.6.1 Date generale

Potrivit directivei 156 /1991 a CEE se consideră ca şi deşeu „Orice


substanţă sau obiect a cărui deţinător are intenţia de a se dispensa prin
abandonare ”, sau altfel spus „orice rezidiu a unui proces de producţie, de

155
transformare sau utilizare a unei substanţe sau orice substanţă, material,
produs abandonat sau pe care deţinătorul doreşte să îl abandoneze”.
Anexa acestei directive se referă la 16 categorii de deşeuri (rezidii de
producţie sau de consum, produse în afara normelor, materii deversate
accidental).
Pentru clasificarea deşeurilor sunt utilizate 2 criterii (D 156 /1991 a CEE):
-originea deşeului şi natura acestuia;
-gradul de periculozitate;
După origine deşeurile pot să fie clasate în categoriile următoare:
→Deşeuri urbane sau municipale: Această categorie include deşeurile
produse de către menaje inclusiv deşeurile ”ocazionale” cum ar fi deşeurile
”voluminoase”, deşeurile verzi şi deşeurile din atelierele mecanice, nămolul din
staţiile de epurare, materiile organice vidanjabile, deşeurile din spaţiile verzi,
deşeurile rezultate din curăţirea căilor de circulaţie.
→Deşeuri industriale: Sunt produse de către industrie, comerţ, artizanat şi
transporturi. In aceastã categorie se pot defini 2 subcategorii:
- Deşeuri Industriale Banale (DIB- deşeuri de lemn, textile, ambalaje) care
pot să fie tratate sau stocate în aceleaşi condiţii ca şi deşeurile menajere.
- Deşeuri industriale speciale (DIS) specifice activităţii industriale
conţinând elemente periculoase, generatoare de factori perturbatori;
→Deşeuri agricole;
Este vorba de deşeuri produse de către exploataţiile agricole, exploataţiile
forestiere şi de pescuit;
→Deşeuri spitaliceşti (legate de activităţile de îngrijire)
In funcţie de gradul de periculozitate avem mai multe categorii:
→Deşeuri periculoase
→Deşeuri nepericuloase constituite din mai multe subgrupe:
♦Deşeuri inerte: Deşeuri care nu suferă o transformare fizică,
chimică sau biologică semnificativă.
Deşeurile inerte:
156
- nu sunt nici solubile nici comestibile;
- nu reacţionează nici fizic nici chimic nici de o altă manieră;
- nu sunt biodegradabile;
- nu au nici un impact negativ susceptibil de a polua mediul sau
de a afecta sănătatea umană în contact cu alte materii.
Lixivierea totală, conţinutul deşeurilor în poluanţi, şi ecotoxicitatea
lixiviatului sunt nesemnificative şi nu presupun nici un risc pentru calitatea
apelor de suprafaţă sau subterane.
♦ Alte deşeuri nepericuloase (deşeuri ce nu figurează în
categoriile, mai sus prezentate); Gestiunea deşeurilor periculoase este
reglementată prin legi specifice.
Destinaţiile finale admise pentru deşeurile de orice natură sunt
următoarele:
-reutilizare;
-reciclare;
-valorificare (compostare, metanizare, incinerare cu recuperare
de energie etc..)
Conform legislaţiei europene în vigoare, armonizate deja în România
următoarele definiţii sunt utilizate(D 156 /1991 a CEE şi Legea 137 -1995 ):
→ Producător: Orice persoană a cărui activitate produce deşeuri sau orice
persoană care a efectuat operaţii de pretratare, amestecare sau alt tip de operaţie
care conduce la o schimbare a naturii sau compoziţiei deşeurilor.
→ Deţinător: producător de deşeuri sau persoană fizică sau morală care
deţine deşeurile în posesie;
→ Gestiune: Colectarea, transportul, valorificarea şi eliminarea deşeurilor,
precum şi supravegherea acestor activităţi precum şi supravegherea rampelor de
depozitare după închidere;
→ Colectare: operaţie de strângere, triere sau de regrupare a deşeurilor în
vederea transportării lor;

157
De manieră generală un deşeu trebuie să fie considerat periculos şi datorită
acestui fapt se distinge de cele care nu sunt periculoase, dacă din punct de
vedere a gestiunii el este susceptibil de a provoca un pericol sau un risc pentru
persoane sau pentru mediu.
Importanţa repercusiunilor tehnice şi economice a unei clasificări ca deşeu
periculos sau nepericulos obligă definirea criteriilor de caracterizare a deşeului.
Definiţia de deşeu periculos este legată de cadrul legal în care este produs
şi în care criteriile şi metodele de clasare şi caracterizare sunt fixate. Cronologic,
prima abordare din punct de vedere practic, conceptul de deşeu periculos are la
bază faptul cã „deşeul provoacă sau contribuie semnificativ la o creştere a
mortalităţii sau a unor boli grave ireversibile sau reversibile sau dacă provoacă
un pericol substanţial pentru sănătatea umană sau mediu a cărui tratament,
stocare, transport, gestiune este realizat în mod necorespunzător (Petit,
P.,1997).

5.6.2. Gestiunea rezidiilor organice din agricultură

În agricultură , creşterea procentului de culturi prăşitoare, creşterea


adâncimii arăturilor, abandonarea rotaţiilor culturale, a unor practici alternative
de agricultură, precum culturile asociate , culturile în amestec, au condus în
timp la diminuarea nivelului de materie organică în solurile cultivate (Merillot,
J.M., 1993). Dacă astăzi nivelul de materie organică dintr-un sol agricol, este
direct dependent de compromisurile de ordin tehnic, economic sau social , pe
care fermierul le face, trebuie totuşi găsit un mod adecvat de gestiune a materiei
organice în cunoştinţă de cauză.

Mai multe tipuri de materie organică sunt utilizate ca fertilizanţi în


agricultură (C., Silguy, 1994): rezidii vegetale (subproduse ) ale culturilor: paie,
frunze, rădăcini, tulpini, deşeuri agroalimentare; dejecţii animale solide şi
lichide ; îngrăşăminte verzi; composturi ; alte materii organice, etc...
158
a) Rezidii culturale
În cultura de câmp, stocul de humus poate să varieze în funcţie de
culturi şi de tehnicile culturale. Pentru fiecare situaţie pedoclimatică variaţiile
sunt în funcţie de (S.B., 2001) : tipul de cultură şi de rotaţie, de mobilizarea
solului şi în special de grosimea stratului lucrat ; de reciclarea rezidiilor de
cultură ; de menţinerea condiţiilor care influenţează humificarea şi
mineralizarea, irigarea, fertilizarea, tratamentele cu pesticide.
Experienţe, comparând nivelul humusului în sol în relaţie cu practicile
culturale şi cu randamentele, arată faptul că în cazul solurilor în care a avut loc o
reîncorporare totală a rezidiilor culturale, comparativ cu solurile, de pe care
această materie organică a fost eliminată, randamentele obţinute sunt
semnificativ pozitive în primul caz. Regimul restituirilor de materie organică,
prin intermediul rezidiilor culturale, permite menţinerea unui nivel de humus pe
timp îndelungat.
Efectele unor practici diferite de gestiune a rezidiilor culturale, pot să
ducă la creşterea nivelului de humus în sol sau la scăderea treptată a acestuia
(S.B. 2002): rezidii încorporate (reciclarea materiei organice şi obţinerea de
humus prin mineralizare) ; rezidii eliminate de pe sol (pierdere de materie
organică şi implicit de elemente minerale) ; rezidii arse pe sol (pierdere de
materie organică, reciclarea cenuşii , levigarea rapidă a azotului mineralizat.

b) Dejecţiile animale
Studii comparative între fertilizarea organică şi minerală a solului, au pus
în evidenţă efectul pozitiv al îngrăşămintelor organice asupra creşterii nivelului
de acizi humici şi humine, comparativ cu cele fertilizate cu îngrăşăminte
minerale; Creşterea nivelului de acizi humici antrenează în acelaşi timp o
creştere a nivelului de reţinere a apei în sol şi o diminuare semnificativă a
compactării acestuia, o creştere a producţiei de CO2, şi în final apare o stimulare
vieţii biologice a solului.
159
c) Compostul
Compostul, este produsul rezultat în urma fermentării aerobe sau
anaerobe a unei materii organice, şi este folosit ca substanţă fertilzantă pentru
culturile agricole. La ora actuală, în agricultura ţărilor din Uniunea Europeană,
întâlnim composturi care provin din diferite domenii (Fiţiu, 2000): composturi
vegetale, composturi menajere, composturi din nămol de la staţiile de epurare
urbană etc..
c1.Compost rezultat din subproduse viticole
Aceste rezidii sunt constituite din coarde, frunze de vie, şi subproduse
care rezultă în urma procesului de vinificare: pieliţă, seminţe, pulpă. Aceste
rezidii pot suferi un proces de degradare aerobă, în urma căruia, rezultă un
produs fertilizant pentru culturile agricole şi horticole. Rezidiile viticole, au un
conţinut de materie organică cuprins între 20% şi 50% din materia proaspătă. Pe
lângă această materie organică brută, ele conţin cantităţi însemnate de elemente
minerale ( N, P, K Ca, Mg), cu un ph cuprins între 5 şi 8,5. (Chambre
d’Agriculture Vauclause Franţa)

c2. Compost rezultat din subproduse pomicole


Subprodusele pomicole sunt constituite din ramuri, frunze, rădăcini, şi
rezidii ce provin din transformarea produselor pomicole în alcool sau suc
(pieliţă, pulpă, sâmburi). Aceste produse pot să fie compostate în amestec cu alte
rezidii agricole, pentru a crea condiţiile normale pentru un proces de fermentare
aerobă.
c3. Compost urban
Plecând de la deşeuri solide de origine menajeră, se poate obţine în urma
unui proces de fermentare aerobă, un compost cu valoare fertilizantă pentru
solurile agricole. Problemele care apar în utilizarea de composturi urbane, sunt
legate de riscul existenţei unor metale grele, ca urmare a modului de colectare a
deşeurilor menajere şi a compoziţiei acestora .
160
c4. Compost de grădină
În culturile legumicole, datorită relativei intensificări, aportul de compost
obţinut din subprodusele vegetale, obţinute în urma recoltei primare, este
neapărat necesar, pentru menţinerea unei bune stabilităţi structurale a solului şi
a unei activităţi biologice susţinute.

d) Îngrăşămintele verzi
Cunoscute din antichitate, îngrăşămintele verzi aşa cum şi numele le
indică, sunt culturi vegetale care vizează ameliorarea fertilităţii solurilor
cultivate. Cercetările efectuate până la ora actuală, scot în evidenţă, următoarele
aspecte pozitive asupra solurilor, ca urmare a utilizării îngrăşămintelor verzi:
stimularea rapidă şi intensă a activităţilor biologice din sol; ameliorarea
stabilităţii structurale, o puternică producţie de polizaharide, efecte mecanice
asupra rădăcinilor); protecţia solului în timpul iernii, împotriva eroziunii şi a
spălării; accelerarea mineralizării humusului; transferul de elemente fertilizante
la cultura următoare; fixarea azotului atmosferic, etc..
Cele mai folosite îngrăşăminte verzi sunt următoarele(L., Meinrad,
2002): Leguminoase: Trifoi mărunt - Medicago lupulina, Trfoi alb, Trifoi violet,
Trifoi de Alexandria, Fasoliţă, Mazăre furajeră, Măzăriche, Lupin, etc;
Graminee : Secară, Ovăs, Zâzanie-Lolium perene, Hrişcă, amestecuri etc..;
Crucifere: Muştar, Ridiche furajeră, Rapiţa; etc...
Îngrăşămintele verzi aduc solului substanţe organice care se degradează
rapid. Ele produc puţin compuşi humici, cu atât mai puţini cu cât ţesuturile lor
sunt tinere şi puţin lignificate.După încorporare, produsele organice provenite
din degradarea ţesuturilor vegetale vor juca un rol esenţial în ameliorarea
structurii solului. Rezistenţa solului la agenţii de degradare (condiţii climatice,
trecerea utilajelor, etc…) va creşte: produsele organice provenite din degradarea
îngrăşămintelor verzi au de fapt un rol de liant, asamblând elementele minerale a
solului. Agregatele formate devin mai stabile, rezistente la presiunea ploii şi la
presiunea exercitată de trecerea maşinilor agricole. Efectul este de scurtă durată
161
(maxim trei săptămâni după încorporare) dar intens (MONNIER, 1965 a, b).La
toate tipurile de sol, menţinerea unui covor vegetal, constituie o protecţie
împotriva elementelor climatice naturale: apă, vânt şi soare. Astfel,
îngrăşămintele verzi contribuie la protejarea împotriva eroziunii provocate de
ploile de iarnă întârziind formarea unei cruste dar şi diminuând agresivitatea
şiroirilor, asigurând menţinerea solului pe loc cu ajutorul rădăcinilor.
Gramineele sunt apte pentru ameliorarea structurii grăunţoase a solului.
Rădăcinile de lucernă au un efect pozitiv asupra structurii, recunoscut în special
în regiunile cerealiere. Încorporarea în sol a îngrăşământului verde provoacă o
proliferare a lumbricidelor care se hrănesc cu resturile vegetale. Săpând galerii
ele menţin porozitatea solului şi uşurează uscarea şi aerarea părţii superficiale a
solului.
Îngrăşămintele verzi absorb elementele fertilizante şi le restituie solului.
Excepţia face azotul care poate fi fixat de către leguminoase, bilanţul fiind nul.
Totuşi, calitatea acestor elemente cât şi repartiţia lor în diferitele straturi din sol,
pot fi modificate.
Îngrăşămintele verzi prezintă avantajul că acumulează elemente minerale
în ţesuturile lor, apoi le restituie solului sub formă organică uşor asimilabile
pentru cultura următoare. Astfel cruciferele utilizează elementele minerale din
sol sub formă insolubilă, de exemplu potasiul sub formă de silicat. De altfel, în
urma unui îngrăşământ verde se pune în evidenţă o creştere importantă şi
durabilă a fosforului asimilabil.
Îngrăşăminte verzi încorporate superficial îmbunătăţesc disponibilitatea
fosforului şi a potasiului în primii 15 cm ai solului (MAILLARD & VEZ, 1988).
Cantităţile de elemente fertilizante conţinute în părţile aeriene ale
îngrăşămintelor verzi pot fi considerabile. Astfel o cultură de măzăriche care
produce 3 tone de substanţă uscată /ha ( în jur de 15 tone de substanţă
proaspătă), conţine în părţile aeriene în jur de :
- 90 kg N;
- 22,5 kg de P2O5;
162
- 90 kg de K2O;
- 75 kg de CaO;

e) Utilizarea materiei organice în culturile horticole


Efectele pozitive ale humusului asupra calităţii producţiei horticole, se
referă la cel puţin trei aspecte (Catherine Regnault Roger, 2002): reducerea
bolilor parazitare (viţa de vie); calitatea alimentară a produsului rezultat. În ceea
ce priveşte efectele humusului asupra calităţii gustative, acestea se suprapun
fenomenului de “terroir”- păstrarea gustului specific al unei regiuni.
Două mari opţiuni există în ceea ce priveşte întreţinerea solului în
plantaţiile pomicole şi viticole între rânduri (Salat Annie, 2001): lucrări
superficiale; sol acoperit (înierbarea permanentă a solului);
În cazul plantaţiilor neînierbate, pentru menţinerea unui nivel ridicat de
humus, se recomandă folosirea de îngrăşăminte verzi combinat cu folosirea altor
complemenţi organici. Cele mai folosite îngrăşăminte verzi, sunt amestecurile
de graminee cu leguminoase şi alte specii (ex. ovăs, trifoi şi fasoliţă).În
plantaţiile înierbate, suprafaţa dintre rânduri, este acoperită total sau parţial cu
iarbă. Pe solurile goale, dintre rândurile de plante pomicole şi viticole, impactul
ploilor asupra solului este foarte mare, provocând dispersia agregatelor,
antrenând plecarea particulelor organice şi minerale, situaţii evitate în cazul
plantaţiilor care au suprafeţele dintre rânduri acoperite. Aprovizionarea
plantaţiilor cu materie organică, sub formă de îngrăşăminte naturale,
composturi diverse şi îngrăşăminte verzi; influenţează pozitiv stabilitatea
agregatelor de sol, evitând astfel fenomenul de eroziune, prin şiroire sau prin
acţiunea văntului.
Cea mai mare utilizare a composturilor menajere în horticultură, o
regăsim în floricultură, pentru obţinerea de amestecuri de pământ. Ţinând cont
de faptul, că în ultima perioadă, piaţa floricolă se orientează spre o vânzare a
florilor împreună cu substratul de cultură, nevoile de înlocuire a acestui substrat
sunt foarte ridicate. Datorită specificului produselor floricole, dozele de compost
163
în aceste amestecuri pot să fie mai ridicate, chiar în cazul unor composturi cu un
conţinut mai ridicat în metale grele. Sub aceasta formă, se pot elimina mari
cantităţi de deşeuri urbane produse la ora actuală, de către populaţiile urbane,
răspunzând în această situaţie şi unei nevoi sociale şi ecologice (Carre, C.,
1995).
În concluzie putem spune, că utilizarea de materie organică în culturile
horticole , materie organică care cel mai adesea se pierde, poate să ducă la
creşterea fertilităţii solului şi la îmbunătăţirea unor caracteristici fizice ale
acestuia (Fiţiu, 2000) . Utilizarea de materie organică de diferite origini în
culturile horticole are efecte pozitive asupra conţinutului în C organic al
solurilor şi asupra nivelului în principalele elemente fertilizante - N, P, K, Ca,
Mg. În acelaşi timp, această materie organică influenţează şi capacitatea de
reţinere a apei , observându-se creşteri la acest nivel între 10 şi 30 %.
Fenomenul de eroziune este mult limitat datorită aportului materiei organice,
care stabilizează agregatele de sol.
In raport cu culturile de câmp, culturile horticole prezintă anumite
specificităţi care influenţează puternic utilizarea şi gestiunea materiei organice.
Acest consum este mai ridicat în horticultură datorită intensificării producţiilor
pe de o parte, iar pe de altă parte datorită vânzării plantelor dendrofloricole
împreună cu substratul de cultură. In floricultură, domeniul horticol ce absoarbe
cele mai mari cantităţi de materie organică de origini diverse, noi substraturi
sunt folosite în ultima vreme şi care au la bază amestecuri de composturi urbane
menajere, de rezidii de la staţiile de epurare, composturi din subproduse
forestiere, composturi din rezidii vegetale (Bourgeois, S.,1994)etc.
Aceste produse nu sunt utilizate niciodată singure. Se pot realiza
substraturi de cultură având la bază aceste composturi, cu analizele de rigoare
referitoare la nivelul de metale grele care pot să apară în cazul deşeurilor urbane
sau a nămolului de la staţiile de epurare.

164
In Uniunea Europeană se comercializează substraturi de cultură care au
la bază următoarele materii organice alături de alte substraturi artificiale
(Bourgeois, S.,1993):
→ Scoarţe de pin + Compost urban de deşeuri menajere;
→ Scoarţe de pin + Compost de nămol de la staţiile de epurare;
→ Rezidii de vinificaţie + Rumeguş + Composturi de nâmol de la staţiile de
epurare a apei;
→ Rezidii de vinificaţie + Rumeguş + Compost de deşeuri menajere.
Plantele dendrofloricole cultivate la ghivece, la care sunt utilizate cu
predilecţie aceste composturi şi în special cele care au o origine menajeră şi
urbană (nămol), sunt: Cotoneaster francheti, Prunus laurocerasus, Pyracanta
atlantioides, Cupresus arizonica, Pinus eldarica, Juniperus, Pinus halepensis.
Avantajele utilizării acestor constituenţi ai substraturilor clasice, care au
la bază folosirea turbei sunt:
→ Economie financiară importantă, datorită costului redus al acestor composturi
comparativ cu preţul turbei şi a altor materii folosite pentru amestecuri;
→ Resorbţia deşeurilor şi valorificarea materiei organice şi a elementelor
minerale pe care acestea le conţin;
→ Autonomie locală în ceea ce priveşte producţia de substraturi.
Pe lăngă faptul că horticultura este un domeniu în care se pot valorifica
şi elimina pe acestă cale cantităţi mari de compost, provenit din deşeuri urbane,
ea produce în acelaşi timp cantităţi interesante de deşeuri care pot să sufere un
proces de compostare aerobă. Legumicultura este un domeniu care alături de
celelalte ramuri ale horticulturii (viticultura, pomicultura, floricultura), produce
rezidii vegetale care pot fi compostate şi refolosite în agricultură (Guy Cesar,
Marion Sanchez, Valerie Souchard, 2002).

f) Gestiunea deşeurilor organice urbane


Deşeurile civilizaţiei noastre, constituie una din slăbiciunile sistemelor
economice, care s-au dezvoltat în multe ţări din lume, începând cu ţările
165
industrializate şi terminând cu cele sărace. În cazul României, o ţară în curs de
dezvoltare, producţia de deşeuri menajere pe cap de locuitor pe zi , se situează
între 0,6-0,8 kg , în zonele urbane, şi între 0,3-0,4 kg în zonele rurale.(Fiţiu,
1997) Gestiunea şi tratarea deşeurilor menajere, pune probleme economice şi
ecologice. Volumul acestor deşeuri creşte în fiecare an. Din cauza acestor
considerente, în toate ţările occidentale, au început demersuri, în căutarea
procedeelor de tratament, care ar putea să prezerveze mediul înconjurător, şi să
dea în acelaşi timp deşeurilor, o valoare utilă.
Fracţiunea organică a acestor deşeuri, prezintă o importanţă mare. Ea
poate să servească, ca şi sursă de energie, şi ca amendament pentru sol.
Amendarea solului, poate să se facă, cu materii organice proaspete, sau după
compostarea acestora. Acest ultim sistem, are avantajul major, faptul, că poate
asigura eliberarea progresivă de elemente fertilizante. Din punct de vedere
biologic, compostajul se poate defini, ca o descompunere aerobă a deşeurilor
organice, de către populaţiile de microorganisme, care conduce la o alterare a
constituenţilor chimici a acestor deşeuri parţial stabilizate. Debuşeul acestui
compost, este utilizarea sa în agricultură.
f1) Efectele deşeurilor (Juste, C.,1980)
Abandonarea şi răspândirea necontrolată a deşeurilor în natură, pune
numeroase probleme, dintre care cele mai importante sunt:
→ Aspectul sanitar: prezenţa germenilor patogeni susceptibili de a fi
propagaţi de către insecte, păsări, şi rozătoare, sau să atingă pânzele de apă
freatică de către apele de percolare care se infiltrează în sol; proliferarea
insectelor şi a rozătoarelor în climate calde, mai ales datorită existenţei în
deşeuri, a unei hrăni abundente:
→ Poluarea aerului: riscul de incendii spontane; producerea de mirosuri
neplăcute(fermentaţie);
→ Poluarea apei: riscul de infiltrare spre apele freatice a germenilor
patogeni, sau a materiilor nocive, organice sau minerale extrase din deşeurile
menajere prin percolarea apelor de ploaie;
166
→ Poluarea solului: la proximitatea terenurilor de răspândire solul
devine acid (pH 1-3), şi prezintă rele caracteristici mecanice; solul poate în
acelaşi timp să conţină produse toxice şi germeni patogeni extraşi din deşeuri
menajere de către apele de ploaie (vezi poluarea apei);
→ Atingerea provocată faunei si florei: în cazul deversărilor în mare
(deşeuri industriale): introducerea posibilă de elemente toxice (Pb, Hg ), în
plancton, apoi în peşti, cea mai mare parte din deşeurile toxice, se acumulează
în organisme, ele pot sa atingă omul, veriga finală a lanţului alimentar; în caz de
deversare pe malul lacurilor, există riscuri mari pentru fauna şi flora din aceste
lacuri ;
→ Aspectul social: tulburări fiziologice posibile la persoanele care
locuiesc în vecinătatea terenurilor de depozitare ; aspectul localităţilor;
→ Aspectul economic: risipire de materie ; risipire de teren; un teren de
depozitare nu mai poate fi utilizat pentru locuinţe, industrie sau agricultură. La
mulţi ani de la închiderea sa, caracteristicile fizice, chimice, îl fac impropriu
pentru construcţii şi agricultură. În general un teren de depozitare epuizat, poate
să fie folosit, după trecerea multor ani, pentru terenuri de sport, parcuri de
agrement, şi redat circuitului silvic prin împădurire.
f2. Compostarea
Exista multe accepţiuni referitoare la procesul de compostare dintre care
pot fi citate cele mai reprezentative (Fiţiu, 1997):
• Compostarea este o tehnică de stabilizare şi de tratare aerobă a
deşeurilor organice biodegradabile;
• Se adresează tuturor deşeurilor organice, dar cu prioritate
deşeurilor solide şi semisolide;
• Este un mod de distrugere prin căldură şi diverşi factori interni, a
germenilor şi paraziţilor vectori de boli, de seminţe şi fructe
nedorite;

167
• Este o tehnică biologică de reciclare a materiei organice, care în
finalul evoluţiei ei dă naştere la humus, factor de stabilitate şi
fertilitate al solului;
• Este rezultatul unei activităţi microbiologice complexe, care
survine în condiţii particulare;
În această măsură compostarea este deci o "biotehnologie" pentru că ea
răspunde unei exploatări industriale a potenţialităţii microorganismelor,
celulelor vegetale sau animale. Compostarea este de asemenea şi o
"ecotehnologie" pentru că ea permite întoarcerea materiei organice în sol , şi
deci reinserţia acesteia în marile cicluri ecologice vitale a planetei (Fiţiu, 1997).
Compostarea nu trebuie deci să fie considerată (Juste, C.,1980): nici
ca un remediu miraculos pentru tratarea tuturor deşeurilor; nici ca o tehnică de
depoluare de materii şi compuşi care nu sunt biodegradabili; nici ca un panaceu
al crizei economice.

Parametrii compostării
In timpul compostării, descompunerea materiilor organice se efectuează,
ca şi în sol, urmănd lanţurile de transformare naturală. Prin practica empirică, şi
prin experimentare ştiinţifică, au fost identificaţi parametrii care acţionează
asupra acestor transformări. S-au stabilit relaţii între activitatea
microorganismelor şi evoluţia compostului. S-a reuşit progresiv realizarea unor
condiţii de viaţă optime pentru aceste microorganisme în timpul diferitelor faze
al unui fenomen continuu cum este compostarea. Principalii parametrii ai
compostării, sunt aceia care influenţează condiţiile de viaţă ale
microorganismelor, cum sunt: nivelul de oxigen lacunar; umiditatea;
temperatura; caracteristicile chimice ale materiilor compostate.
Parametrii compstării acţionează simultan (Fiţiu, 1997):
→ Nivelul de oxigen lacunar
Orice organism aerob consumă oxigen pentru a oxida compuşii organici
care îi servesc de hrană.
168
→ Umiditatea: In timpul compostării , parametrul "conţinutul în
apă" variază din două motive: Conţinutul în apă are tendinţa de a creşte, căci
există o producţie de apă de către microorganisme, care degradează materiile
organice în prezenţa oxigenului; Conţinutul în apă are tendinţa de a diminua,
sub acţiunea conjugată a creşterii temperaturii, şi a aerării forţate, sau datorită
întoarcerii periodice a substratului, care antrenează pierderi sub formă de vapori
de apă (Anid, 1980).
→ Temperatura:
Dacă compostarea este înainte de toate un fenomen microbiologic, în
practică el este de asemenea un veritabil proces termic. În funcţie de
temperaturile lor optime, şi de plaja de temperatură la interiorul căreia, ele pot să
se multiplice, microrganismele se clasifică astfel (Anid, 1989:
• psicrofile, a căror temperatură optimă de creştere este inferioară la
30°C, şi care se multiplică şi la 0°C;
• mezofile (cele mai numeroase), a căror temperatură optimă este
cuprinsă între 30 şi 45°C;
• termofile (puţin numeroase), a căror temperatură optimă se
situează la mai mult de 45°C, cel mai adesea spre 50-60°C, şi a
căror temperatură maximă poate să treacă de 90°C.
→ Caracteristicile chimice ale substratului:
♦ Raportul C / N: Carbonul este principalul constituent al moleculelor
organice. În timpul fazei de fermentare aerobe active, microorganismele
consumă între 15 şi 30 de ori mai mult carbon decăt azot din substrat. Apriori,
raportul C/N de 30 este deci favorabil fenomenului. In cursul evoluţiei,
substraturile organice pierd mai rapid carbonul lor (metabolizat şi degajat sub
formă de gaz carbonic) decât azotul (metabolizat sau pierdut sub formă de
compuşi azotaţi volatili ca amoniacul). Raportul C/N descreşte deci în mod
constant în cursul compostajului pentru a se stabili spre 10 (între 15 si 8), într-un
compost terminat (A.N.R.E.D., 1984).

169
Exemple (A.N.R.E.D. ,1980):
a) Materiale bogate în carbon: paie, deşeuri de hârtie, carton, lemn ,
subproduse lignocelulozice;
b) Materiale bogate în azot: resturi de legume, plante leguminoase,
subproduse animale;
Un deşeu animal bogat în azot şi foarte umid, va fi perfect completat de
către un deşeu bogat în carbon, relativ uscat şi susceptibil de a provoca o bună
formare de spaţii lacunare.
♦ Alte raporturi: Alături de raportul Carbon/Azot mai există şi alte
raporturi care condiţionează buna desfăşurare a procesului:
Tabelul nr. 18 Sinteza raporturilor între elemente (Mustin 1988)
Raporturi Zona optimă largă Zona optimă medie
C/N 20-70 30-35
N/P 2-5 -
C/P 75-150 300
C/S 100-300 100-150

Fazele compostării:
Fermentarea se realizează în 4 faze succesive distincte (Mustin 1988):
→ faza de latenţă, care corespunde timpului necesar colonizării mediului
de către microorganisme (o zi aproximativ). Temperatura creşte uşor, ea
rezultănd din activitatea respiratorie endogenă a celulelor vii prezente în masă :
→ faza mezofilă, care este datorată multiplicării microbilor mezofili care
provoacă începutul fermentării. Aceste microorganisme degajă mari cantităţi de
căldură, temperatura amestecului crescând puternic. In jur de 40-45°C, microbii
mezofili mor ( temperatura optimă -30°C ):
→ faza termofilă, care corespunde perioadei de activitate , a unui alt val
microbian care îl înlocuieşte pe precedentul, şi care continuă opera de degradare
şi de creştere a temperaturii. La 60-70°C, microbii termofili mor la rândul lor ,
(temperatura optimă-50-55°) astfel câ toţi germenii patogeni şi paraziţii diverşi.
Această fază nu poate să dureze mult timp (4 zile minimum), dacă nu,

170
conţinutul în materie organică din compost va fi foarte scăzut, şi nu vor rămâne
decât compuşii minerali pe care îngrăşămintele chimice pot să le aducă solului.
Primele trei faze sunt destul de scurte, în timp ce ultima (maturarea este
destul de lungă)
→ faza de maturare: Durata sa este de 60 de zile minim, dar o data
terminată, ea corespunde cu finalizarea procesului de compostare. Principalele
microorganisme responsabile de această descompunere, sunt bacteriile,
ciupercile şi actinomicetele, repartizate în funcţie de principalele grupe
fiziologice funcţionale: celulolitice, pectinolitice, proteolitice, amilolitice şi
amonifiante.

f3.Biometanizarea

„Biometanizarea sau digestia anaerobă, este o tehnică de bioconversie


anaerobă, care permite stabilizarea materiei organice, care provine în general
din deşeurile menajere sau din dejecţiile animale” (L'ECO Industrie,1995). Prin
acest procedeu se obţine un compost stabilizat, potenţial de buna calitate şi care
furnizează energie sub formă de biogaz, care conţine în cea mai mare parte
metan. Biometanizarea se realizează în recipienţi închişi şi etanşi cu scopul de a
menţine condiţii de anaerobioză. In acest mod, se evită poluarea mediului prin
degajarea de mirosuri sau prin scurgerea sau infiltrarea sucului de percolare. Pe
de altă parte procedeul permite recuperarea biogazului produs, şi care conţine
aproximativ 70% metan. In procedeele de metanizare, dezvoltate la ora actuală,
deşeurile triate şi mărunţite, alimentează digestorul (instalaţia de metanizare)
împreună cu sucul de presare a compostului final. Deşeurile sunt astfel umectate
şi puse în contact cu populaţiile microbiene.
Temperatura este un parametru foarte important care condiţionează
timpul de sejur al deşeurilor în digestor.
Se poate distinge (Juste, 1980):

171
*un regim mezofil : 35-37°C, cu timpul de sejur între 2 şi 3
săptămâni;
*un regim termofil: 55-65°C, cu timpul de sejur între 7 şi 10 zile
Tabelul nr. 19 Compoziţia gazului emis de către o rampă de deşeuri
menajere (Ph. Thonart şi col. 1996)

Compusul Concentraţia (procente din


volumul uscat)
Metan 47,5
Dioxid de carbon 47
Oxigen 3,7
Hidrocarburi parafinice 0,1
Hidrocarburi aromatice 0,2
Hidrogen 0,1
Sulfură de hidrogen 0,01
Monoxid de carbon 0,1
Seria B. T. E. X. 0,5
(Benzen, Toluen, Etilen , Xilen)

Inafara timpului de sejur mai scurt, care permite diminuarea taliei


digestorului, regimul termofil produce cantităţi de gaz mai importante şi asigură
distrugerea a aproape 100% din germenii existenţi în 24 de ore, şi a seminţelor
care ar putea contamina compostul.
In comparaţie cu compostarea aeroba clasică, biometanizarea permite
recuperarea de energie sub formă de gaz combustibil (82 Nm3 de metan / tona
de materie digerată). In plus, stabilizarea compostului este mai bună, datorită
unui raport C/N mai slab (15 în loc de 18-30 ).

Procedeul de metanogeneză cuprinde 4 faze (Anid –1989):


→ Faza de hidroliză enzimatică:
In cursul acestei faze, structura materiei organice este distrusă şi
solubilizată , iar moleculele mari (proteine, polizaharide) sunt depolimerizate în
molecule mai mici (acizi, amine, zaharuri). Numeroase bacterii gram-negative
sau pozitive, sporulate sau nesporulate intervin în această fază: Bacterioides sp.,
Ruminococus sp., Clostridium thermocelum, Thermoanaerobium;

172
Materie organică » Acizi, Amine , Zaharuri

→ Faza de acidogeneză:
Aceasta fază constă într-o simplificare a moleculelor rezultate în prima
fază, rezultând acizi (în special acid acetic), CO2 H2 şi NH3. În această fază
intervin bacterii nesporulate: Bacterioides ruminicola, Clostridium,
Bifidobacterium;
C6 H12 O6 +2H2O » 2 CH3 - COOH + 2 CO2 +4 H2
→ Faza de acetogeneză:
In aceasta fază, acizii rezultaţi anterior sunt transformaţi în acetaţi. Este o
etapă mai puţin cunoscută în care intervin: Metanobacilus, Omelianski,
Clostridium thero acericum, Syntropomonas wolfei, wolini;
Acizi » Acetaţi
→ Faza de metanogeneză:
Aceasta fază corespunde cu transformarea acetaţilor şi a CO2 în metan.
Pe parcursul acestei faze intervin: Methanobacterium formicum, Metanosarcina
barkeri, Methanospirillum, Methanococus mazei, Methanobacterium
sochngenii;
Acetaţi » Metan
Procesul de metanogeneză se realizează în condiţii optime, la un ph
cuprins între 6,8 şi 7,5, la o temperatură cuprinsă între 30 şi 40°C, temperatură
de intensă activitate microbiană mezofilă. La temperaturi mai înalte, digestia
este posibilă fiind realizată prin intermediul unui val termofil, fiind mai scurtă şi
mai sensibilă la variaţiile de ph şi de temperatură. Fenomenul de metanizare este
des întâlnit în condiţiile unor rampe de depozitare necontrolate de deşeuri
menajere, unde fenomenul se produce în mod spontan. În aceste cazuri se poate
recurge la captarea gazului situat în inima rampei. Această tehnică este valabilă
astăzi ca o soluţie în extremis, pentru a se elimina problemele derivate din
metanizare (incendii, poluare atmosferică).

173
5. 7. GESTIUNEA RESURSELOR REGENERABILE

Conferinţele internaţionale se succed, problemele se intersectează, opinia


publică se vrea tot mai responsabilă şi cercetătorii se preocupă de energiile
regenerabile. Energii nepoluante, energia verde, energia viitorului. Noul mileniu
se vrea mai curat şi mai responsabil faţă de mediu. Se scot din sertare energiile
alternative: solară, eoliană, biomasa şi biocurenţii.
La ora actuală energia regenerabila şi carburanţii “curaţi” sunt la ordinea
zilei. Programe europene au fost lansate (SAVE, ALTERNER) pentru a ajuta
dezvoltarea acestor energii “curate”. Între energia solară, forţa eoliană şi
energia geotermală, agricultura joacă rolul său în folosirea unei energii ce
respectă mediul înconjurător.
După Bruno Hucbourg (2002) bioenergiile de origine agricolă sau
forestieră, născute din resurse naturale regenerabile, reprezintă 5 % din
consumul de energie în Franţa ( 10 milioane tone echivalent petrol pe an – TEP).
Ele reprezintă 3 % din bilanţul energetic european. În acelaşi timp există mari
dezacorduri. Într-adevăr partea energiilor regenerabile variază, în consumul
intern brut, de la 1 % la 25 %, în funcţie de ţară. În Franţa de exemplu, energia
din lemn constituie 40 % din producţia totală de lemn, pe când această proporţie
este de 55 % la nivel mondial.
Ca urmare a Conferinţei de la Rio şi a întâlnirii de la Kyoto (asupra
efectului de seră), guvernele Uniunii Europene au decis să ducă o politică
incitativă în acest domeniu. În U.E. Franţa de exemplu a dat un impuls
important în ultimii ani lansării de programe structurale în acest domeniu
(Planul Lemn/Energie- 20 000 de instalaţii de încălzit apã cu energie solară,
Eole/2005 etc.).La nivel european, prin programele SAVE şi ALTERNER,
aproape 150 milioane de euro au fost consacraţi energiei regenerabile în anul
2002. În ce priveşte energia obţinută din lemn, obiectivele principale sunt clare
şi anume: ameliorarea ofertelor de utilaje necesare pentru cercetare şi
dezvoltare, precum şi promovarea rezultatelor obţinute.
174
5.7.1. Biogazul

Referitor la biogaz, se prevede dezvoltarea acestui sector, în special pentru


deşeurile fermentative. Ajutoarele oferite la acest tip de energie trebuie să
permită dezvoltarea în vederea învingerii piedicilor la nivelul pieţei.

5.7.2. Biomasa

Biomasa reprezintă o altă energie posibilă de utilizat. Ea formează masa


totală a materiei vii de pe planetă. Biocentrale din Uniunea Europeană, precum
cea din Autun (Franţa) consumă biomasă de origine vegetală, în principal
scoarţă de arbori, rumeguş, dar şi deşeuri industriale banale (lăzi, casete, box-
paleţi uzaţi) şi plachete forestiere. Această biomasă se naşte, creşte şi se
reînnoieşte repede, spre deosebire de energia din combustibilii fosili,
condamnată la epuizare. Această energie, eliberată prin arderea biomasei,
provine din pământ, aer şi de asemenea de la soare, permiţând astfel realizarea
fotosintezei. Plantele absorb dioxidul de carbon (CO2), eliminând oxigenul şi
utilizează carbonul, pe care îl recombină cu elementele nutritive din sol,
rezultând biomasa. Arderea produce CO2 necesar creşterii plantelor, care îl
absorb din atmosferă. În ce priveşte cenuşa, ea este bogată în substanţele ce se
pot folosi ca îngrăşământ (o tonă cenuşă conţine 15 kg de fosfor, 45 kg de
potasiu şi 280 kg de calciu). În felul acesta întregul ciclu se închide (Ademe
2001).

5.7.3. Biocarburanţii

Bio-etanolul se obţine prin transformarea grâului şi a sfeclei (L., Meinrad,


2002). Acest alcool, folosit în stare brută sau transformat în ETBE (tri-etil-butil-
eter), este numit bio-carburant. Până în martie 1996, singura firmă care producea
benzină aditivată cu ETBE era firma ELF. Această producţie reprezintă 4 % din

175
benzina consumată în Franţa. Apoi, au fost puse în funcţiune două mari unităţi
de producţie de către firma TOTAL.
Nu este de neglijat să ne gândim la reducerea emisiilor de CO2 în
atmosferă. Un câmp de cereale sau oleoproteaginoase contribuie la reducerea
efectului de seră, deoarece este un mare consumator de carbon din CO2
atmosferic. ADEME explică că înlocuirea a 1000 TEP/an de origine fosilă cu
energie regenerabilă, permite reducerea emisiilor de CO2 cu 3000-4000 tone/an.
Deci, orizontul energetic european va fi verde.
Biocarburantul contribuie la scăderea emisiilor de CO2 în atmosferă.
Explicaţia acestui lucru este următoarea :bilanţul CO2 pe planetă a devenit
pozitiv, adică rezultă mai mult CO2 în atmosferă decât poate întreaga vegetaţie a
planetei să-l absoarbă. Ca urmare conţinutul de CO2 în atmosferă creşte, se
accentuează efectul de seră şi se modifică astfel climatul.
Lumea îşi asigură sursa de energie în cea mai mare parte din combustibili
fosili. Carbonul combustibililor fosili provine din CO2 atmosferic stocat prin
intermediul plantelor de milioane de ani, dar care se eliberează astăzi din nou în
atmosferă, prin arderea cărbunilor sau petrolului.
Dacă omul utilizează carbonul din plante ca energie (biocarburant) el va
folosi carbonul din atmosfera „de azi „ şi nu cel de „ieri” stocat în zăcământ .
Plantele verzi fixează CO2 din aerul “de azi” sub diverse forme (amidon,
celuloză) din care se poate scoate energie şi se eliberează în atmosferă oxigenul.
Pe scurt deci, putem afirma că folosirea biocarburanţilor determină consumul şi
restituirea de CO2 din atmosfera de azi în timp ce folosirea combustibililor fosili
determină consumul de CO2 stocat de milioane de ani şi eliberarea lui în
atmosfera de azi. Aceasta duce la creşterea cantităţi de CO2 din atmosferă.
Este deci mai bine să ardem carbonul rezultat din CO2 din atmosferă decât
carbonul rezultat din CO2 fosil. Se prevede pe viitor un impozit la nivel mondial
pe activităţile care emit în atmosferă CO2 provenit din carbon fosil. În anul 2030
lumea va suporta efectul de seră din cauza creşterii procentului de CO 2, care va

176
face să crească temperatura cu un grad pe o perioadă de 30 de ani, cu
consecinţele de rigoare asupra nivelului mărilor.
Bangladeşul, Florida vor vedea o partea din suprafeţele lor acoperite de
ape. În schimb, creşterea temperaturii va deschide noi perspective pentru
agricultură în unele zone ale Canadei şi de ce nu, în Siberia (Ademe 2001) Tot
ce poate servi la protejarea stratului de ozon şi diminuarea efectului de seră va
ghida activitatea organizaţiilor economice. Agricultura nu va mai apărea ca
poluantă, ci dimpotrivă, ca un absorbant de carbon prin intermediul plantelor
cultivate şi a arborilor. Apa, care va fi aur în secolul XXI, va lipsi în anul 2050
în 50 % din ţări, situaţie care va avea consecinţe pentru agricultură
(OCDE,1994). Omenirea va consuma mai multă energie, nu va fi penurie de
energie, dar alegerea formei de energie utilizate se va face în funcţie de efectul
de seră.
Incepând cu 1994, programul VOSFA realizat asupra acizilor graşi
vegetali, studiază fezabilitatea mai multor culturi: Lunaria annua (bănuţul
papei), Callendula officinalis, Dimorphoteca pluvialis, Euphorbia lagascae.
Acest proiect asociază, producători, producători se sămânţă, industriile de profil
şi cele din sectorul vopselelor şi a lubrifianţilor. Rezultatul pare dezamăgitor
pentru Lesquerella şi Dimorphoteca, datorită slabului randament agronomic.
Totuşi, genetica lasă câteva speranţe pentru un rezultat mai bun. Pentru
Euphorbia, randamente foarte corecte au fost obţinute în Spania pentru culturi
irigate (5 t/ha). Uleiul extras din această plantă conţine într-o bună măsură acid
vernolic, util în industria lubrifianţilor. Uleiul de Lunaria arată şi el o bună
aptitudine industrială, cu un randament la ha de 500 kg de ulei pentru anumite
varietăţi. Uleiul de Calendula este foarte pun pentru vopsele, cu un potenţial de
randament de 3 t/ha. Două culturi (Lesquerella şi Cuphea lutea) au fost de
asemenea testate în Statele Unite unde specialiştii estimează că trebuie circa 10
ani de selecţie pentru a obţine randamente pe măsură, moment în care cultura
poate căpăta amploare.

177
Comisia Europeană este pregătită să încurajeze dezvoltarea
biocarburanţilor, obligată fiind de criza petrolieră. Starea de spirit europeană vis
a vis de carburanţi este pe cale de a se schimba. Foarte rezervată acum câţiva
ani, Comisia Europeană este astăzi mai deschisă sau am putea zice chiar
favorabilă biocarburanţilor . Alte ţări precum Brazilia şi Statele Unite au înţeles
mai devreme această necesitate, lansând de multă vreme programe de dezvoltare
a producţiei de etanol.
Producătorii de sfeclă sunt optimişti atât pentru zahăr cât şi pentru etanol
datorită progreselor de productivitate aşteptate în anii ce vin. Această creştere a
randamentelor de producţie ar trebui să ducă la obţinerea unei rentabilităţi
suficiente care să poată dezvolta acest produs.
Comisia Europeană a decis anul trecut că energiile regenerabile trebuie să
furnizeze 12% din bilanţul energetic european până în 2010, faţă de 6% în
prezent. DIESTERUL, energie regenerabilă prin excelenţă, face parte din
opţiunile posibile, pentru a atinge acest obiectiv.
Se preconizează la nivelul Franţei de exemplu ca producţia de ester-metil
(diester) să se dubleze pe termen scurt, cu atât mai mult, cu cât industriile
petroliere cer acest lucru. Produs derivat din uleiuri vegetale, Diesterul este
utilizat în U.E. în amestec cu motorina, în motoare Diessel. În practică, el este
cel mai adesea încorporat la nivel de 5% în motorina distribuită de către marile
companii petroliere precum, Elf, Total-Fina, şi Shell, dar şi de către distribuitorii
independenţi şi de către GMS (Supermarcheturi). Mai mult de 4000 de vehicule
ale administraţiilor publice franceze, utilizează un amestec mergând pănă la
30% Diester. Ele au parcurs 20 milioane de km cu acest bio-carburant. Producţia
franceză de esteri metilici de uleiuri vegetale (EMHV) pentru fabricarea
diesterului, s-a ridicat în 1999 la 250 000 tone, ceea ce plasează Franţa în capul
listei ţărilor europene, care au produs în acelaşi an 470 000 tone. EMHV sunt
produşi în Franţa de către 2 societăţi (Villneuve, F. J.P.Bosc, P. Letouze, A.
Euzen,2002) : Diester-Industrie şi Novaol în 4 localităţi (Grand-Couronne,
Venette, Bousens şi Verdun).
178
Biodegradabil ca produs, este o energie regenerabilă. Substituindu-se
motorinei, el reduce de 3,5 ori noxele de CO2 în atmosferă. Pe plan tehnic, el
ameliorează lubrifierea motorinei şi funcţionarea catalizatoarelor.
Producţia europeană ar putea să-şi dubleze de asemenea capacităţile pănă
în 2010, pentru a atinge 1000 000 tone/an (Villneuve, F. J.P.Bosc, P. Letouze,
A. Euzen, 2002). Acest fapt ar oferi un debuşeu comercial pentru 500 000 ha de
oleoproteaginoase. Cea mai importantă dezvoltare, o vor cunoaşte uleiurile de
rapiţă. Pe lângă utilizarea pentru producţia de Diester, rapiţa este utilizată pentru
fabricarea vopselelor, a linoleului etc..
Guvernul francez a făcut un bilanţ asupra productivităţii industriei care
produce ETBE-un aditiv pentru benzină, compus jumătate din etanol din sfeclă
sau grâu în cursul anului 2000. Acest bilanţ va permite evaluarea interesului de
implantare de noi uzine de producţie. Două proiecte sunt în studiu: un proiect al
Societăţii Total, la Mede pentru 73000 tone şi unul al Societăţii Elf, la Donges
pentru 82000 tone pe an. Un proiect similar de construcţie de uzină este în curs
în Spania pentru 100 000 tone etanol plecând de la cereale, ceea ce înseamnă
aproximativ 200 000 tone ETBE.
Tabelul nr. 20 Taxa Interioară pe Produse Petroliere (TIPP) în Europa
(euro/m3, Ademe 2001)
Ţara Taxe pe uleiuri Exonerare Remarci
minerale de taxe pentru
biodiesel
Austria 283 283 Nici o restricţie pentru
cantitate
Germania 351 351 (exonerare Nici o restricţie pentru
totală) cantitate
Franta 378 351 Cota de producţie limitată
la 271000 t
Italia 403 403 Cota de producţie limitată
la 125000t
Obiectivul filierei de oleaginoase este de a atinge în Franţa de exemplu
400 000 - 500000 t fie circa 300-400 000 ha de culturi oleaginoase industriale (1
ha pentru 1,2 t). Diesterul este încorporat în proporţie de 30% în carburant

179
pentru serviciile urbane în circa 30 de mari oraşe franceze. El constituie un
înlocuitor al sulfului şi aduce calităţi lubrifiante suplimentare carburantului.
Tabelul nr. 21 Producţia de diester din uleiuri vegetale în anul 1999 si
2000 (Ademe 2001)
Localitatea / Societatea 1999 2000
Dico, Rouen (Franţa) 150000t 180500 t
Robbe, Compiegne ( Franţa) 45000t 60500t
Cognis, Boussens (Franţa) 33000t 33000t
Novaol, Verdun (Franţa) 30000t 32500t
Novaol (Italia) 6000t 0
Connemann (Germania) 7500t 11000t
Total 271 500 t 317000t

Obiectivul la care trebuie să se ajungă în termen scurt este costul utilizării


diesterului pentru industriile petroliere trebuie să fie apropiat de cel al petrolului.
Preţul seminţelor de oleaginoase se situează în ultima vreme aproape de preţul
petrolului. Insă ultima criză a petrolului din toamna 2000 oferă pentru seminţele
de oleaginoase un preţ mai bun decât debuşeele clasice agricole. In ciuda acestei
situaţii filiera de oleaginoase din U.E. nu doreşte să precipite dezvoltarea
biocarburanţilor; această dezvoltare trebuie să se facă cu prudenţă, ţinând cont
că rentabilitatea acestei filiere pentru moment depinde direct de preţul
petrolului.
Datorită utilizării clorului, chimia parafinei antrenează riscuri care
trebuiesc gestionate, chimia transformării uleiului vegetal în biocarburanţi nu
este periculoasă. Procedeul elaborării este discontinuu prin şarje de 5 tone. De
exemplu Novaol produce 180 tone de biodiesel pe zi. Pentru a realiza acest
biocarburant se adaugă ulei de rapiţă, metanol şi un catalizator. Astfel se obţine
Biodiesel şi glicerol. După un proces de distilare şi de decantare pentru
separarea produşilor de reacţie, esterul (ester metilic de ulei vegetal) este gata
pentru a fi folosit ca şi carburant. Glicerolul este utilizat în industria cosmetică,
fiind astăzi în vogă datorită originii lui vegetale.

180
Un hectar de rapiţă produce circa 1 tonă de ulei. Novaol transformă de
exemplu, 35000 ha de rapiţă. În unele ţări cum este cazul Germaniei,
biocarburanţii sunt exoneraţi de taxe în proporţie de 100% şi vehiculele pot să-l
utilizeze în stare pură. Obiectivele actuale în materie de biocarburanţi urmăresc
înlocuirea a circa 12% din carburanţii pe bază de petrol la orizontul anului 2010.
În Germania, 800 de staţii de benzină distribuie un carburant 100% biodiesel
care este în întregime exonerat de taxa interioară pe produse petroliere (TIPP).
Firmele constructoare de maşini au făcut paşi importanţi în tehnologie
pentru a adapta vehiculele produse, la biocarburant.
Tabelul nr. 22 Constructorii de autovehicule ce utilizează biodiesel
(Terroir Magazine, 2000)
Mercedes C220 , C220 CDI, E 200, E 220 CDI (septembrie 1999)
Volvo S70 si V 80
VW Polo diesel, classic, variant, golf vento, bora, passat 351
Ford MD 1,8 D, Endura DE, Turbodiesel 1,8 TD, TCI

5.7.4. Biomateriale de construcţii

De la catastrofa petrolierului Erika pe coastele Bretaniei în Franţa, chimia


verde a cunoscut o amploare deosebită. Industria construcţiei de locuinţe este
unul dintre beneficiari. Produsele naturale ce pot fi utilizate sunt mai puţin
toxice. În industria construcţiilor de locuinţe nu toate agromaterialele folosite
sunt de origine pur vegetală. Se utilizează încă polimeri de origine sintetică
pentru a lega fibrele vegetale de paie de exemplu. Aceşti adjuvanţi sunt de
origine sintetică, în special la agromaterialele din Germania, unde conceptul
reciclării materialelor de origine agricolă nu merge până la biodegradabilitatea
acestora şi absenţa inocuităţii pentru mediu. Întreprinderi precum Agro Industrie
Recherche (ARD) vor să meargă mai departe cu utilizarea acestor agromateriale
înlocuind fibrele sintetice cu rapiţă ca şi liant al fibrelor. Liantul în acest caz ar
putea fi un extract de ester metilic extras din rapiţă şi care are proprietăţi adezive
remarcabile. In acelaşi domeniu, atenţia firmelor s-a concentrat pe construcţia de
barchete alimentare (ambalaje din polistiren), înlocuind polistirenul cu un
181
produs rezultat din paie de cereale şi tărâţe de grâu. Singura problemă care încă
nu este rezolvată este rehidratarea acestora în prezenţa apei. Un strat subţire de
polistiren ar putea pentru moment rezolva această problemă, până la producerea
unui polimer de origine complet vegetală.

5.7.5. Biodetergenţi şi Biotensioactivi

Industria de tensioactivi şi de detergenţi elaboraţi plecând de la cereale duc


la obţinerea de produşi mai puţin iritanţi. Industria coloranţilor de origine
vegetală prezintă de asemenea un mare potenţial de dezvoltare. La Pomacle în
Franţa societatea Soliance tratează prin intermediul uzinei Cantor circa 400 000
tone de grâu pe an în domeniul cosmeticelor. Plecând de la paie de cereale şi
uleiuri vegetale, ea propune consumatorilor o gamă de produse de spălat, de
muiat (şampoane etc). Toată această gamă de produse chimice este provenită
încă din petrochimie. Un tensioactiv este o moleculă lungă care posedă 2 poli:
unul hidrofil şi altul hidrofob. Procedura constă în înlocuirea polului hidrofil cu
un zahar, care este de asemenea hidrofil, şi poate fi extras din paie. Este vorba
de o pentoză care până astăzi nu a fost valorificată. Încet, această gamă de
produşi va înlocui produsele astăzi realizate de către petrochimie. Paiele care
până astăzi erau utilizate ca şi litieră pentru animale sau erau încorporate în sol
sau arse, capătă astfel un debuşeu de primă importanţă. Polul hidrofob este
partea "grasă" a tensioactivului care până în prezent este de origine minerală.
Acest ulei provenit până astăzi din petrochimie ar putea fi înlocuit de către uleiul
de palmier sau cel de rapiţă sau floarea soarelui. Consumul de emulsifianţi de
origine vegetalã creşte foarte mult în ţările nordice. Înainte de a trece la
producerea de emulsifianţi de origine vegetală trebuie schimbate mai întâi
mentalităţile. De exemplu pe piaţa americană produsele sunt încă scumpe
datorită faptului că producţia este încă la început şi investiţiile încă nu au fost
amortizate ca în cazul produselor ce provin din petrochimie, amortizare

182
petrecută de mulţi ani, motiv pentru care preţurile au putut fi deja mai mici
(Terroir Magazine, 2000).

Potenţialul de piaţă pentru biodetergenţi este enorm: circa 1266 miloane de


tone de detergenţi menajeri pentru Europa celor 15. Domeniul de tensioactivi
numai pentru Franţa de exemplu este de asemenea interesant, fiind de circa 54
de milioane tone pe an numai ca agenţi adjuvanţi pentru pesticide, care la ora
actuală sunt de origine minerală (Terroir Magazine,2000).

In domeniul şampoanelor pentru păr datorită agresivităţii pentru păr a


şampoanelor clasice, tensioactivii de origine vegetală dizolvă de 100 de ori mai
puţină proteină la nivelul părului (Keratina) şi în plus sunt biodegradabili.

Aceste noi produse vor permite agricultorilor de a dezvolta producţiile în


scop neagricol şi le va permite de asemenea o reconciliere cu protecţia mediului,
creând premisele modificării proastei imagini pe care lumea agricolă şi-a creat-o
în ultimii ani datorită poluării masive a mediului.

5.7.6. Biocomplexanţi

Un alt produs al chimiei verzi sunt complexanţii de origine vegetală ce vor


permite de a înlocui EDTA , un produs de sinteză, utilizat în cosmeticã şi
industria alimentară (Ademe 2001). Această funcţie complexantă este foarte
utilizată pentru detergenţi şi pentru pesticide pentru reducerea efectelor
metalelor. Produsele de sinteză complexante sunt stabile şi puţin biodegradabile.
Industriile de profil propun înlocuirea EDTA cu complexanţi de origine vegetală
cum este cazul acidului mucic care provine din sfeclă, acidul fitic sau acidul
galacturonic care provine din pectine (pulpa sfeclei, a merelor).

5.7.7. Biocoloranţi
183
Un alt domeniu de actualitate al chimiei verzi este cel al producţiei de
antociani, taninuri, flavonoide şi fenoli. Polifenolii prezintă circa 55 de calităţi
medicinale (anticancerigene, foto-protectoare, antifungice, antioxidante,
regulatori ai funcţiilor vasculare etc…). Extracţia de polifenoli din plante va
constitui o piaţă importantă a chimiei verzi. Elementul de bază pentru producţia
acestor polifenoli îl reprezintă seminţele de struguri. Proiecte de cercetare au
fost de exemplu lansate în U.E. pentru obţinerea de antociani din varză roşie şi
din frunzele de viţă de vie. Industriile de cosmetice, textile, hârtie, farmaceutice
şi agroalimentare încep să înlocuiască coloranţii de origine sintetică care uneori
sunt toxici şi pentru care legile sunt din ce în ce mai constrângătoare.

5.7.8. Bioadjuvanţi pentru pesticide

Pentru înlocuirea adjuvanţilor minerali utilizaţi pentru fabricarea


pesticidelor, se are deja în vedere în U.E. producerea unui bioadjuvant de
origine vegetală provenit din paie de cereale şi din rapiţă (Terroir Magazine,
2000).

5.8. Distrugerea biodiversităţii prin activitatea umană


184
5.8.1. Biodiversitatea sau diversitatea biologică

Biodiversitatea este un termen care a fost introdus recent, pentru a


înlocui o expresie sinonimă şi anume diversitatea biologică. Acest termen,
acoperă un mare număr de caracteristici biologice diferite, care se manifestă la
toate nivelele de organizare, plecând de la molecule şi celule, organisme,
populaţii, biocenoze, pănă la nivelul biosferei. Aspectul cel mai bine
reprezentat al biodiversităţii, este cel reprezentat de multitudinea peisajelor de la
suprafaţa pământului. De la oceane arctice, la mări calde, de la păduri
ecuatoriale la păduri temperate sau tundre, până la savane împădurite sau stepe
aride, exemplele de biodiversitate sunt nenumărate. Prin activităţile umane,
peisajele şi ecosistemele, care caracterizau planeta noastră acum câteva secole
au dispărut, consecinţă inevitabilă a extensiei populaţiei globului. Creşterea în
continuare a populaţiei globului şi a nevoilor acesteia, va duce la o accentuare a
acestei dispariţii.
Viaţa omului, nu are ca scop doar satisfacerea nevoilor alimentare şi
energetice. Ea trebuie să presupună şi prezenţa obligatorie a unui mediu
diversificat, cu peisaje variabile, singurele capabile de a aduce populaţiei umane
şi satisfacerea altor nevoi, de recreere sau de altă natură decât cele strict
materiale. Chiar din punct de vedere strict economic, menţinerea biodiversităţii
reprezintă o sursă de venit considerabilă în condiţiile în care aceste spaţii devin
tot mai rare. Evoluţia omenirii nu este posibilă, decât în condiţiile unei
diversităţi intra şi interspecifice, şi chiar o diversitate între ecosisteme şi
biotopuri. Orice atingere adusă biodiversităţii în lumea vie, este o atingere a
puterii sale evolutive, a posibilităţii pe care omul o are, de adaptare la
schimbările mediului.

185
5.8.2. Dispariţia habitatului şi a diversităţii biologice datorită
practicile agricole

50% din speciile animale şi vegetale sunt pe cale de dispariţie. Studii


detaliate au arătat că practicile agricole industriale, sunt principalele cauze ale
acestui fenomen. După lista roşie a Uniunii Internaţionale pentru Conservarea
Naturii (UICN), în regiunile cu culturi intensive din Germania, habitatele
naturale nu ocupă mai mult decât 2-3% din suprafaţă. Habitatele care rezistă,
sunt adesea atâta de mici încât acestea nu mai pot să întreţină numeroasele specii
de animale, în timp ce îngrăşămintele şi pesticidele din câmpurile alăturate
distrug plantele care cresc pe bordurile acestor habitate.
Utilizarea intensivă de îngrăşăminte şi pesticide, în particular cele cu
azot, a contribuit în egală măsură la dispariţia speciilor în habitatele agricole.
Numeroase habitate, cum sunt preriile care abundă în faună şi floră, create prin
activităţi agricole au fost distruse prin folosirea de îngrăşăminte azotate
minerale. Utilizarea de pesticide toxice în agricultura industrială, provoacă o
problemă suplimentară. Pierderea de habitate şi perturbările în lanţurile
alimentare, au grave repercursiuni asupra faunei şi florei. De exemplu, numărul
de privighetori pe teritoriul Marii Britanii, a scăzut cu două treimi în decursul
ultimilor 15 ani, datorită conţinutului de rezidii chimice acumulat în melci, cu
care acestea se hrănesc. Insecticidele comune au omorât între 32-97% din
larvele de tentreide, cu care puii de fazan se hrănesc (Greenpeace, 1997).
Încercările de folosire în agricultură a unor specii din ce în ce mai
productive, au dus la utilizarea unui număr limitat de varietăţi, dintre care unele
sunt foarte vulnerabile la boli şi dăunători. Pomicultura europeană este un bun
exemplu, 30 de ani de specializare au dus practic la dispariţia a circa 1000 de
soiuri de măr (C.B. 2002). Industria porcină, este în egală măsură simptomatică,
urmănd aceaşi tendinţă, cea a simplificării genetice. În Marea Britanie, două
rase de porci domină: Large White şi British Landrace. Celelalte practic au

186
dispărut, reducând astfel diversitatea materialului genetic disponibil, crescând
riscurile de propagare epidemică de boli specifice.

5.8.3. Conservarea biodiversităţii prin practicile agricole

În ceea ce priveşte menţinerea biodiversităţii prin practicile agricole ,


exemple diferite arată modul în care sistemele agricole alternative pot contribui
la menţinerea acesteia. Sistemele mixte de cultură, care cuprind culturi vegetale
alături de zootehnie, utilizate în numeroase ferme de agricultură alternativă în
ţările europene, permit menţinerea multor procese ciclice caracteristice
ecosistemelor naturale. Culturile asociate constituie un aspect important, ca
tehnică folosită în aceste sisteme. Această practică permite susţinerea diversităţii
şi a abundenţei speciilor, minimizănd în acelaşi timp spălarea nutrientilor. În
Dannemarca, studii efectuate de către Ministerul Agriculturii, pun în evidenţă
faptul, că în fermele de agricultură alternativă (biologice, organice,
biodinamice), a fost observat un număr mare de păsări precum: rândunica,
câneparul - Carduelis cannabina, nagâţul- Vanellus vanellus, comparativ cu
fermele convenţionale, unde aceste păsări au dispărut.

5.8.4. Organisme internaţionale specifice

În ceea ce priveşte măsurile de conservare a speciilor, Uniunea


Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN), a creat mai multe programe,
printre care putem cita un program numit “Strategia Mondială a Conservării” cu
un subtitlu “Conservarea resurselor vii în serviciul unei dezvoltări durabile.
Programul a fost realizat cu sprijinul Programului Naţiunilor Unite pentru
mediul înconjurător (PNUI) şi cu sprijinul Fondului Mondial pentru Natură
(WWF-World Wildlife Fund). Scopul acestui program este acela de convinge
opinia publică, cât şi organele de decizie din cât mai multe ţări, că sunt necesare

187
măsuri susţinute de conservare, ca un complement la dezvoltarea economică şi
socială.

5.8.5. Măsuri privind prezervarea biodiversităţii

Pentru încetinirea degradării patrimoniului biologic al pământului, trebuie


avută în vedere, crearea de strategii coerente, la scara întregului glob. Trei
direcţii ar putea fi avute în vedere după Maxime Lamotte (Consiliul Europei
1999):
1. Prima direcţie, priveşte aspectele globale ale peisajelor şi a
ecosistemelor. Pentru asigurarea conservării acestora, au fost create rezervele
naturale şi parcurile naturale. Rezervele biosferei create de către UNESCO în
cadrul programului MAB au acelaşi scop. Dificultatea apare în momentul în
care, crearea acestor rezerve decise către autorităţile naţionale şi internaţionale,
sunt adesea neînţelese de către populaţiile locale şi slab respectate.
2. A doua direcţie, se referă la supravieţuirea speciilor. Prezervarea unui
mare număr de ecosisteme, în diversele părţi ale lumii, joacă un rol primordial
în această direcţie. O atenţie particulară trebuie acordată unor specii ameninţate
şi pe cale de dispariţie.
3. A treia direcţie, este cea legată de menţinerea biodiversităţii genetice, la
plantele cultivate şi animalele domestice. În ciuda unui interes practic evident,
aceste probleme sunt departe de a fi primit, atenţia cuvenită. Practic, succesele
realizate în ameliorarea randamentelor diferitelor culturi şi calitatea raselor de
animale, au dus la selecţionarea unui număr restrăns de specii, pe criteriul
randamentului. Acest lucru, a dus deja la diminuarea resurselor genetice,
acumultate pană la un moment dat şi la restrângerea numărului acestora într-o
zestre săracă pentru mileniul următor. Interesele imediate, nu trebuie să lase la o
parte, importanţa fundamentală pentru viitor, a diversităţii genetice , singura cale
capabilă de a răspunde nevoilor viitoare de adaptare.

188
În ceea ce priveşte zonele protejate, majoritatea ţărilor de pe glob, s-au
dotat cu o reţea de zone protejate. Aceste reţele de zone protejate, variază mult
de la o ţară la alta, în funcţie de nevoile şi posibilităţile fiecăreia în funcţie de
condiţiile instituţionale, legislative şi financiare disponibile. Comisia parcurilor
naţionale şi a zonelor protejate, a Uniunii Mondiale pentru Conservarea
Naturii(UICN), este principalul organ internaţional, ştiinţific şi tehnic, care se
ocupă cu alegerea, crearea şi amenajarea parcurilor naţionale şi a zonelor
protejate în general.
Trei criterii stau a baza înscrierii unei zone protejate pe Lista Naţiunilor
Unite: dimensiunea, obiectivele referitoare la gospodărire ( clasificarea în 5
clase de importanţă) şi autoritatea organului respectiv. Reţeaua mondială a
zonelor protejate evoluează rapid: se creează zone noi, se modifică limitele celor
care există , în timp ce alte zone sunt distruse de dezvoltarea industrială, de
agricultura convenţională, catastrofe naturale sau de conflicte.

5.8.6. Zonele protejate din România

În România, aceste zone protejate, le regăsim sub formă de rezervaţii ale


biosferei (Rezervaţia Biosfera Delta Dunării), de Parcuri Naţionale (Bucegi,
Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului -Hăşmaş, Cheile Caraşului, Cheile Nerei,
Cozia, Piatra Craiului, Retezat, Rodna etc...), rezervaţii naturale (Caraorman,
Grindul Chituc, Grindul Lupilor, Insula Mică a Brăilei, Muntele Parâng, Letea,
Muntele Postăvarul, Lacul Snagov, etc..).

189
5.9. GESTIUNEA ORGANISMELOR MODIFICATE GENETIC

Potrivit directivei 90/220 a CEE, „un organism modificat genetic, este o


entitate biologică necelulară, celulară sau multicelulară, capabilă de a se
reproduce sau de a transfera material genetic modificat pe o altă cale decăt
înmulţirea sau recombinarea naturală. Dacă modificarea genetică a fost
obţinută prin infecţie virală, mutageneză, conjugare, transducţie, inducţie
poliploidă, fuziune de celule vegetale obţinute prin metode tradiţionale
(fuziunea de protoplaşti, ce rezultă din organisme care pot de asemenea să fie
produse prin metode de înmulţire naturală), organismul obţinut nu este vizat
de către directiva 90/220 sau regulamentul 258/97, în categoria OGM.”
La ora actuală sunt cultivate suprafeţe însemnate cu organisme modificate
genetic. In 1999 au fost cultivate în întreaga lume, 15 milioane ha din care 2
treimi în SUA iar restul în China, America de Sud, Canada precum şi în alte ţări
(Salat Annie, 2001). Soia este prima plantă cultivată ca suprafaţă, urmată fiind
de porumb şi de alte 48 plante modificate genetic care sunt autorizate în diferite
ţări din lume. Toleranţa la erbicide este principalul caracter care este conferit
acestor plante.

5.9.1. Aplicatiile potenţiale ale organismelor modficate genetic (OGM)

Aplicaţiile potenţiale ale transgenezei sunt numeroase (Fiţiu, 2000) :


→ în agricultură: Plante cu genom modificat au fost deja create, ele
prezentănd calităţi agronomice inedite ( rezistenţă la insecte dăunătoare,
toleranţă la erbicide, rezistenţă la boli, la condiţii climatice extreme);

190
→ în sectorul agroalimentar: Alimentele provenind din organisme
genetic modificate, pot să prezinte noi proprietăţi în materie de compoziţie
nutriţională, de conservare, de savoare (conţinut în zahăr sau arome);
→ în sănătate. Pe această cale este posibilă producerea la un cost mai
redus, a unor molecule farmaceutice de către plante, care devin adevărate uzine
celulare.
Orice tehnologie nouă este susceptibilă de a antrena riscuri directe sau
induse. Evantaiul de riscuri potenţial legate de dezvoltarea transgenezei ar putea
fi repertoriat în 2 categorii : riscuri pentru mediu şi riscuri pentru sănătate.

5.9.2. Riscuri pentru mediu

→ Fluxul de gene şi diseminarea genelor ce dau toleranţă la erbicide


(Fiţiu, 2000):
Cultura plantelor transgenice antrenează posibilitatea difuziei de gene
introduse prin transgeneză la soiuri nemodificate de la aceasi specie sau specii
apropiate. Această diseminare de gene care există de altfel la plante în stare
naturală se cheamă "flux de gene". Fluxul de gene este frecvent între plantele
aceleaşi specii. El este realizat prin încrucişare sexuală. Polenul este vectorul
privilegiat al diseminării genelor şi deci al unei transgene în cazul unei specii
genetic modificate, prin intermediul vântului sau a insectelor polenizatoare.
Această transmitere poate să se facă în direcţia unor specii sălbatice.
Probabilitatea realizării unui flux de gene se pune diferit în funcţie de specii şi
de ecosistem. Singura abordare rezonabilă este cea realizată caz cu caz. De
exemplu porumbul, soia, cartoful şi tutunul care nu sunt originare din Europa nu
pun această problemă de transmitere la specii sălbatice din aceaşi familie, căci
nu există nici o specie sălbatică în ecosistemul european cu care acestea ar putea
să se încrucişeze. Pentru alte specii precum rapiţa, studii realizate arată că ele se
pot hibrida cu alte crucifere ( muştarul etc…). Schimburile intervarietale sunt
posibile şi pentru andive, cicoare precum şi pentru sfecla de zahăr unde cultura
191
este puternic contaminată cu specii de sfeclă salbatică (sfecla maritimă) ceea ce
indică o puternică probabilitate de transfer a unei gene înspre buruieni.
Problema fluxului de gene apare la modul serios atunci când vorbim de
organisme modificate genetic în care prin transgeneză se introduce o genă de
toleranţã la erbicide. Un eventual transfer al acestei transgene înspre buruieni ar
putea antrena o pierdere de eficacitate a erbicidelor utilizate pentru o anumită
cultură. In această situaţie nu este vorba numai de o pierdere economică pentru
firma care produce acel erbicid ci şi de un risc de mediu, pentru că pierderea de
eficacitate a acestor produse active vor priva agricultura de erbicidele totale
considerate ca mai puţin poluante şi vor duce la o utilizare crescândă a
produselor selective cu o toxicitate superioară.

→ Impactul OGM asupra albinelor


Insectele utile cum este cazul albinelor riscă să fie afectate de dezvoltarea
plantelor transgenice. Studii asupra rapiţei rezistentă la erbicide în strănsă
corelaţie cu impactul asupra albinelor sunt astăzi în curs de realizare în Uniunea
Europeană.

→ Riscul de reducere a biodivesităţii


Se estimează că difuzarea acestor biotehnologii genetice ar putea fortifica
tendinţa prezentă deja în agricultură de reducere a biodiversităţii genetice prin
posibilitarea transferului aceleaşi gene la mai multe specii. Acest factor de
sărăcire a diversităţii poate deveni un factor de vulnerabiltate a culturilor.

→ Impactul asupra rizosferei


Rizosfera este partea din sol situată în imediata vecinătate a rădăcinilor
plantelor. Ea este foarte bogată în microorganisme şi în substanţe biologice. Un
impact potenţial plantelor transgenice poate apărea la acest nivel, modificând
acest biotop evolutiv într-o direcţie necontrolabilă.

192
→ Apariţia de insecte rezistente la plantele transgenice
Plantele genetic modificate pentru a se autoproteja împotriva unei insecte
ar putea suscita apariţia de insecte rezistente la aceste plante transgenice în urma
unei mutaţii naturale. Interesul acestor plante ar fi atunci mai puţin interesant
pentru că autoprotecţia nu va funcţiona. In fapt toxina produsă de către bacteria
Bacillus thuringiensis este utilizată în diferite ţări în agricultură, şi a cărei
aplicare repetată sub formă de pesticid a antrenat selecţia de dăunători capabili
de a rezista la acţiunea acestui produs. Nu este exclus ca un fenomen identic să
se producă şi cu plantele transgenice dacă nivelul acestei proteine este inferior,
atunci cănd ea este interiorizată în planta transgenică în raport cu concentraţia
mai puternică a acestei proteine utilizată la ora actuală.

→ Reducerea arealului potenţial de cultură în agricultură ecologică


Ţinând cont de faptul că legislaţia în agricultură ecologică (în Uniunea
Europeană şi în România) interzice utilizarea „O.G.M.”, arealul potenţial de
dezvoltare al agriculturii ecologice v-a fi direct afectat datorită diseminării
genelor în terenurile cultivate în agricultura convenţională.
Astfel, conversia la agricultură ecologică a unor terenuri pe care s-au cultivat
O.G.M. nu mai este posibilă.

5.9.3. Riscul pentru sănătate

→ Riscul toxicologic
Adăugarea unei gene într-o plantă poate provoca o perturbare nedorită a
metabolismului ei: inserţia unei transgene (prin mutageneză inserţională) poate
duce la inactivarea altor gene sau poate stimula alte gene. Un risc toxicologic
poate apărea atunci cănd prin transgeneză se poate ajunge la producerea de
substanţe toxice noi sau la stimularea producţiei de toxine naturale prezente dar
într-o cantitate scăzută în alimentele tradiţionale (cazul solaninei din cartof, a
tomatinei din tomate sau acidul erucic din rapiţă).
193
→ Riscul alergen
Acest risc există şi la ora actuală prin consumul curent a anumitor alimente
şi care nu conţin neapărat OGM. Se poate pe de altă parte concepe că o genă
introdusă prin transgeneză să provoace sinteza unor proteine alergice la
persoane care sunt alergice de felul lor. Acest caz poate să se producă atunci
cănd această genă provine dintr-o specie cunoscută prin proprietăţile ei alergice
(arahide) fie prin introducerea în celula gazdă a unei transgene care determină
sinteza unei proteine alergice. Un exemplu cunoscut este transgeneză vegetală
realizată plecând de la Nuca de Brazilia aliment alergic consumat curent, prin
intermediul căruia s-a transferat la soia o genă care permite sinteza metioninei.
Soia rezultată conţine şi ea proteine alergice, şi este motivul pentru care s-a oprit
comercializarea acesteia.

→ Riscul transferului genelor ce produc rezistenţa la antibiotice în tubul


digestiv uman
Anumite bacterii sunt capabile de a integra AND celular în genomul lor
prin "transformare genetică spontană". Este deci din punct teorectic de
conceput ca o transgenă vegetală să poată fi transferată înspre microorganisme
(la flora din tubul digestiv şi la microorganismele din sol). Posibilitatea încă nu
a fost demonstrată, ea presupunând printre altele, persistenţa posibilă în tubul
digestiv a unor fragmente de ADN suficient de lungi pentru a conţine totalitatea
transgenei şi prezenţa unor bacterii modificate în mod spontan.

5.9.4. Conotaţiile utilizării OGM

Manipulările genetice revoluţionează relaţia omului cu plantele şi


animalele. În acest sens este de recomandat ca introducerea acestor
biotehnologii şi a rezultatelor acestora în agricultură să fie însoţită de o reflecţie
aprofundată a problemelor de etică ce decurg din această utilizare a OGM.

194
Utilizarea transgenezei în agricultură ridică multe probleme de ordin moral,
filozofic sau etic asupra noţiunii de specie vegetală sau animală şi a raporturilor
acesteia cu specia umană.
Viitorul acestor tehnici în agricultură şi sectorul agroalimentar poate
prezenta mai multe conotaţii :
→pentru economie :
Utilizarea OGM ar putea crea distorsiuni de concurenţă în materie agricolă
între producătorii autorizaţi sau neautorizaţi pentru utilizarea acestor organisme
precum şi schimbări importante a statutului agricultorului şi a funcţiilor
agriculturii în societate.

→Pentru viitorul alimentaţiei :


La scară mondială proiecţiile demografice pentru prima jumătate de secol
arată nevoia unei revoluţii verzi pentru a putea hrăni planeta la acest orizont de
timp.
→Din punct de vedere etic :

Utilizarea OGM în agricultură ridică problema riscului apariţiei derivelor


genetice la adresa demnităţii umane. In acest sens vis a vis de speciile vegetale
şi animale utilizate în agricultură şi rezultate dintr-o manipulare genetică, trebuie
să primeze o etică de responsabilitate.

195
5.10. SISTEME de AUDIT al MEDIULUI

Problemele spinoase ale protecţiei mediului au apărut în anii 70 în


momentul în care au fost create sisteme industriale care aveau un singur obiectiv
şi anume acela de a maximiza productivitatea.
În 1972, Conferinţa de la Stokholm dădea naştere “Declaraţiei asupra
protejării mediului uman”. In cursul anilor 1960 anumite ţări au cunoscut o
dezvoltare ce avea la bază o anumită sistematizare a managementului mediului.
Conceptul apărea astfel şi era conceput nu ca un sistem real ci mai degrabă ca un
instrument în slujba întreprinderilor conţinând aspecte foarte concrete de acţiune
de protejare a mediului.
Primul sistem de manegement al mediului (SMM) apărea în Marea
Britanie în 1992 sub numele de British Standard 7750 (BS 7750-92). Sistemul
constă în realizarea unui program de gestiune a calităţii în întreprinderi.
Întreprinderile certificate cu acest standard au obţinut un mare succes
comercial ceea ce a împins multe întreprinderi în a integra acest sistem de
gestiune a mediului în întreprindere.
Întreprinderile care doreau astfel să-şi aducă contribuţia la dezvoltarea
durabilă integrau acest instrument de gestiune care constă într-o evaluare
sistematică şi periodică a instalaţiilor şi echipamentelor pentru a verifica
eficacitatea lor în materie de mediu şi să ia măsurile necesare pentru ameliorare.
La nivelul CEE a apărut Regulamentul 1836/1993 numit « Regulamentul
Eco-Audit » sau « EMAS », fondat pe norma englezească BS 7750 care a
introdus un sistem de audit de mediu facultativ.

196
Paralel cu acest sistem european întreprinderile pot integra certificarea ISO
(International Standard Organisation ) 14001 care a introdus aceste norme de
management de mediu la nivel internaţional începând din 1996.
Două instrumente există astăzi pentru a putea efectua un demers de
gestiune a mediului la nivelul unei întreprinderi :

- Norma ISO 14001;


-Sistemul european EMAS sau Eco-Audit , pus în aplicare prin
Regulamentul nr. 1836/93;

Sistemul EMAS şi norma ISO 14001, prezintă multe similitudini asupra


fondului şi se vor apropia mult în anii ce vin. In schimb ele nu sunt realizate în
acelaşi spirit şi se diferenţiază în ceea ce priveşte procedura de punere în
practică.

5.10.1.Norma ISO 14001

Norma prescrie exigenţele relative la un sistem de management de mediu


care să permită unei structuri de a-şi formula o politică şi obiective care să ţină
cont de exigenţele reglementare şi de informaţiile referitoare la impacturi de
mediu semnificative.
Principalele caracteristici sunt următoarele :
- este aplicabilă la toate tipurile şi mărimea întreprinderilor ;
- ea necesita angajarea conducerii întreprinderii de a se angaja la
conformarea cu conţinutul normei ;
-ea permite certificarea de către un organism agreat ;
-ea nu stabileşte exigenţe în materie de performanţe de mediu nici în
materie de sănătate şi securitate ;
-ea încurajează adoptarea de tehnologii mai bune ce permit o protecţie a
mediului ;
197
Programele de management de mediu presupun desemnarea de
responsabili pentru fiecare funcţie, mijloacele ce trebuie puse în mişcare precum
şi calendarul de realizare.
Structura care aplică norma ISO trebuie să pună în aplicare proceduri care
să asigure :
- comunicarea internă şi externă asupra programului ;
- supravegherea operaţiilor (prevăzând măsuri de urgenţă);
- definirea responsabilităţilor;
- realizarea de audituri periodice pentru verificarea conformităţii
sistemului de management;

5.10.2. Sistemul de manegement al Uniunii Europene “EMAS”

Acest sistem se bazează pe un demers voluntar al unei întreprinderi şi se


înscrie în logica normei ISO 14001.
Regulamentul 1836/93 permite participarea voluntară a întreprinderilor din
sectorul industrial la un sistem comunitar de management de mediu şi audit şi
are ca obiectiv, lupta pe cale preventivă împotriva poluării. Sistemul constă în
promovarea ameliorării rezultatelor de mediu ale întreprinderilor pentru punerea
în aplicare a unor politici, programe şi sisteme de management de mediu,
evaluarea eficacităţii lor, furnizarea de informaţii pentru public.
Orice întreprindere care integrează norma EMAS pe cale voluntară
trebuie :
-să adopte o politică de mediu care defineşte obiectivele şi principiile de
acţiune a întreprinderii vis a vis de mediu ;
-efectuarea unei analize de mediu al site-lui ;
-realizarea unui program de mediu pentru site detaliind obiectivele şi
măsurile de luat pentru punerea în aplicare a unei politici de mediu ;
-stabilirea unui sistem de management de mediu ;
-efectuarea periodică a unui audit de mediu şi a unei declaraţii de mediu ;
198
Ansamblul acestor elemente trebuie examinat de către un verificator de
mediu agreat şi independent de întreprindere. Fiecare ţară europeană stabileşte
un sistem de agreere a verificatorilor şi de supervizare a activităţilor lor.
Regulamentul stabileşte procedurile după care se realizează auditurile de
mediu precum şi declaraţiile de mediu. O listă a întreprinderilor ce au integrat
sistemul EMAS este actualizată periodic.
In 30 octombrie 1998 Comisia Europeană a decis lărgirea câmpului de
aplicare a sistemului EMAS la alte sectoare economice, prevăzând introducerea
normei ISO 14001 în EMAS.
Aplicarea normei EMAS pe cale voluntară de către o întreprindere prezintă
următoarele avantaje pentru o întreprindere:
-ameliorarea imaginii de marcă a întreprinderii oferindu-i un avantaj
concurenţial ;
-ameliorarea performanţelor de mediu;
-reducerea cheltuielilor de exploatare;
-realizarea unei mai bune planificări a resurselor şi a activităţilor;
-minimizarea riscurilor de mediu şi a responsabilităţilor aferente ;
-ameliorarea relaţiilor cu clienţii, cu personalul, cu autorităţile de control
şi cu colectivitatea locală.

199
5.11. EDUCAŢIA ECOLOGICĂ
Motto
„Noi nu moştenim pământul de la strămoşii noştri ci îl împrumutăm de
la copii”
C. Silguy (1994).

„Planeta noastră suferă astăzi 3 rupturi concomitente: ruptura dintre om şi


natură; ruptura dintre oameni; ruptura dintre societăţi (La platforme pour une
monde responsable et plurielle, Paris 2001).
P., Robichon, Ch., Souchon şi Yolanda Ziaka (2001) au formulat într-un
caiet de propuneri 6 direcţii de acţiune în domeniul educaţiei ecologice la nivel
mondial, prezentate ONU pentru implementare:

1. Educaţia cetăţenească :

„ Obiectivul prioritar al educaţiei ecologice trebuie să fie întărirea spiritului


critic al cetăţenilor pentru a permite în continuu un mai bun control
democratic al soluţiilor, orientărilor politice şi al acţiunilor în materie de
mediu, de dezvoltare şi de gestiune a resurselor”
Propunerea vizează dezvoltarea unui spirit critic prealabil oricărei acţiuni
civice pe baza propunerii formulate de UNESCO (1991): „a înţelege pentru a
putea acţiona”
O explicare detaliată a acestei propuneri ar consta în următoarele
manifestări ale individului:
200
A observa/ A Discerne/ A analiza/ A înţelege
pentru :
A te comporta/ A te alerta/ A Acţiona
cu scopul de:
A preveni/ A opri/ A remedia /A repara

2. Formarea elevilor şi studenţilor : „Promovarea dezvoltării şi /sau


introducerii disciplinei de Educaţie Ecologică atât ca şi mijloc de educaţie a
cetăţenilor cât şi in interiorul sistemului de învăţământ”

Obiectivele ce trebuie urmărite în cadrul introducerii în sistemul de


învăţământ trebuie să vizeze: dezvoltarea unui demers global şi critic care să fie
adoptat de către sistemul de învăţământ în ansamblul său şi mai ales în raport cu
disciplinele tradiţionale; integrarea dimensiunii educaţiei ecologice a cetăţenilor
în toate celelalte discipline; adoptarea unui demers filozofic şi cultural cu scopul
de a dezvolta gândirea critică la elevi şi studenţi.

3. Formarea formatorilor: „suscitarea dezvoltării de module de formare


adecvate pentru formatori pentru realizarea unei Educaţii Ecologice în
sprijinul cetăţenilor aplicând formule pedagogice adaptate”

Obiectivele care trebuie urmărite în cadrul formării formatorilor trebuie să


vizeze: analiza conţinutului textelor literare şi a celor care provin din dezbaterea
socială şi din mas-media; realizarea unei analize conceptuale a analizei
curriculei, utilizând recurgerea la sensul cuvintelor pe cale etimologică;
utilizarea demersului sistemic ca şi instrument de analiză a unor situaţii
complexe; dezvoltarea curriculelor conceptuale de manieră transversală
(interdisciplinară); organizarea şi punerea în aplicare a unor proiecte de mediu
sau a unor aplicaţii potenţiale de mediu.

201
4. O propunere ce vizează marele public: ” favorizarea dobândirii de
competenţe (ştiinţifice , tehnice) şi suscitarea angajării cetăţenilor în acţiuni
ce vizează viaţa lor cotidiană (sănătate, alimentaţie, riscuri) cât şi inserarea
cetăţenilor în viaţa colectivă”

Această propunere vizează 4 categorii mari de public:

♦consumatorii : Obiectivele vizate sunt: a permite identificarea de către


fiecare consumator a nevoilor sale specifice; a rezista publicităţii; a evita risipa
de resurse prin supraconsum; a alege o alimentaţie sănătoasă şi un regim
alimentar echilibrat;

♦ membrii comunităţilor (sate, cartiere); Obiectivele vizate sunt :


obţinerea unei informaţii fiabile şi analiza critică a acestei informaţii;
exprimarea punctului de vedere şi luarea de măsuri atunci când factorul de
decizie riscă să ia o decizie greşită pentru comunitate; a fi capabili de a elabora
propuneri de soluţii la problemele apărute;

♦ tinerii: Obiectivele vizate sunt: asigurarea accesului la o educaţie care


să fie apropiată de nevoile sociale ale zonei: a suscita angajarea tinerilor în
acţiuni concrete vis a vis de problemele care îi preocupă la vârsta lor; de a incita
tinerii în crearea propriilor lor structuri asociative în diferite domenii;

♦femeile: Obiectivele propunerii vizează: obţinerea de mijloace adecvate


pentru a putea realiza o analiză critică a situaţiilor, pentru a putea întreprinde
acţiuni în special în domeniul alimentaţiei, sănătăţii, educaţiei copiilor)

202
5. O propunere ce vizează grupurile socio-profesionale:” realizarea de
grupuri organizate sau de grupuri socio-profesionale care să servească de
interfaţă pentru a putea realiza o Educaţie Ecologică adresată în final
marelui public.

Propunerea vizează următoarele grupuri socio-profesionale ţintă: mass-


media; organizaţiile de protecţie a mediului; organizaţiile de consumatori;
asociaţii locale.
De exemplu pentru mass-media propunerea vizează: cunoaşterea
metodelor de analiză a complexităţii mediului; analiza critică a expertizei
ştiinţifice şi a relaţiilor publicului cu ştiinţa; cunoaşterea metodelor de analiză a
raporturilor de forţă dintre grupurile sociale implicate în problemele de mediu,
pentru a putea stabili o responsabilitate clară în situaţii de criză; realizarea de
module de formare mixtă a jurnaliştilor şi a militanţilor din asociaţii de mediu,
consumatori etc…; incitarea publicului de a comunica cu presa, pentru a se
putea poziţiona ca individ prin luări de poziţie, protest, critică asupra unei
informaţii primite.

6. Crearea de instrumente colective de muncă: „crearea de


instrumente colective de dobândire de cunoştinţe destinate acelora care au un
rol de formator şi prin intermediul acestora tuturor cetăţenilor”

Pistele de acţiune vizate de această propunere sunt: realizarea de schimburi


de experienţă între diferitele asociaţii şi grupuri socio-profesionale; regruparea
în acţiuni comune a formatorilor din domenii diferite; conceperea de practici
formatoare care ţintesc aspecte de analiză, comunicare, negociere; realizarea de
module de formare cu ajutorul unor specialişti în materie de calitate a
alimentelor, gestiune a resurselor etc...

203
BIBLIOGRAFIE
Anid, D.,1980 Le compost urbain: notions sur sa technologie et sa valorisation.
Travail de fin d'etudes. Faculte des Sciences Agronomiques de Gembloux
Belgigue
Anid, D.,1989 Contribution a la caracterisation des composts des dechets
urbaines. Evaluation de leur etat de maturation et des risques eventueles de
contamination metalique des cultures. Tese de Doctorat, Faculte de sciences
Agronomiques Gembloux, Belgique
Altieri, M.A., 1987 Agroecology, Ed. Intermediate Tech. Publications, London
Allee W., C., col. 1949 Principles of animal ecology, Ed. Saunders,
Philadelphia
A.D.E.M.E., 1997 Le fenomen de pollution dans les entreprises
agroalimentaires , Ademe, Paris
A.D.E.M.E., 2001 Le fenomen de pollution dans les entreprises
agroalimentaires, Ademe, Paris
Azzi, G., 1958 Agricultural Ecology, Ed. Constable, London
BALASDENT, J.,1998 Les biotransformations du carbone et de l’azote in sol,
INRA editions
Beeby, A., 1993 Applied Ecology: Chapman and Hall, London-Glasgow-New-
York-Tokyo-Melbourne-Madras
Bertalanffy. L., 1968 General System Theory. George Braziler, New-York
BOUCHE, M., 1984 Les vers de terre, La Recherche, nb.156

204
Bourgeois, S., 1993 Consequances de l’epandage agricole des boues liquides de
station d’epuration urbaine: bilan de 4 annes d’essai. “Les boues des stations
d’epuration urbaine” journees d’etudes, ADEME 13-14 oct . Paris- Porte de
Versailles-Hall 1.
Bourgeois, S., 1994 recyclage des effluents d'elevage et dess boues d'epuration.
Aproche agronomique de l'utilisation des boues et des efluents. Ed. INA-PG,
pag 1-11
Botnariuc N., 1967 Principii de biologie generală, Ed. Academiei, RSR,
Bucureşti.
Botnariuc, N., A. Vadineanu, 1982, Ecologie, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Braun-Blanquet, J., 1928 Pflanzensazilogie. Grundzuge, Der
Vegetationskunde, Ed. Springer Verlag, Berlin
Butenandt, A.,1959 Wirkstoffe des Insektenreiches, Naturw
C.B., 2002 Reussir Fruits et Legumes nr. 209, pag. 19
Carre, C., 1995 Le marché du compost. Utilisation en agriculture. Techn., Sci.,
Méth., 2, pag. 107-109.
Regnault Catherine Roger 2002 PHM Revue Horticole, nr 440, octombrie
pag.33-35
Coleman, D., C., et col.,1978 Microbial Ecology
Codul Mediului, 2000 Comisia Europeană, Articolul L. 220-2
Carta europeană a Solurilor, 1992 Consiliul Europei,)
Comission „Brundtland” 1987, „Le developement durable” ONU, New-York
Commoner, B., 1971 The Closing Cercle, Nature, Man and Technology, New
York (tr.ro Cercul care se închide, 1980)
Charboneau, J.P., et col. 1977 Encyclopedie de L’Ecologie, Ed. Larousse,
Paris
Col. auteurs 2001 La platforme pour une monde responsable et plurielle, Ed.
Ch. Leopold Meyer, Paris

205
Clements, F. E., 1916. Plant Succesion:Analysis of the Developement of
vegetation, Carnegie Institute Wachington
Chrebs.Ch.I., 1978 Ecology, Ed.Harper and Row, New York
Dajoz, R., 1972 Precis d’Ecologie, Ed. Dunod, Paris, France
Davet, P.,1996 Vie microbienne du sol et production vegetale. INRA editions
Delphin, J. E., Chapot, J.Y., Schoellen, A., 1995 Relations entre le pouvoir
mineralisateur des sols et la minerilisation nette de l'azote au champ. INRA-
Agronomie-Sciences des productions vegetales et de l'environnement. Ed.
Elsevier.
Directive 90/220 de CEE sur OGM
Directive 156 /1991 de CEE
Directive 96/61 sur la prevention et le control de la polution
Delcarte, E., 1989 Comparison of different minerilisation techniques for heavy
metals determinations. C.R Heavy metals in the environement. Amsterdam,
DAJOS, R., 1,972, Precis d'écologie, Ed. Dunod, París.
Duvigneaud, P., 1974 La syntese ecologique, Ed. Doin, Paris
Desbrosses P., 1993 Nous redeviendrons paysans, Ed. Du Rocher, J.P. Bertand,
Paris
Elton, Ch.S., 1927, Animal ecology, Ed. Sidgwich & Jackson. Londra.
Elton, Ch.S., 1958. The ecology of invasions by animals and plants.Ed.
Methuen, Londra
Fabian Ana, Onaca Rodica 1999 Ecologie Aplicată „Cine se teme de
Ecologie”, Ed. Sarmis, Cluj Napoca
Fiţiu, A., 1997 Implantation de petites installations de compostage de dechets
menagers, au sein d'exploitations agricoles en Roumanie:-etude de faisabilité-
Memoire de fin d'etudes, Faculté de Sciences Agronomiques, Gembloux,
Belgique, 47 pag
Fiţiu, A., 2000 Valorificarea în agricultură a compostului rezultat din
fermentarea aerobă a deşeurilor menajere, Teză de doctorat, USAMV Cluj
Napoca
206
Fiţiu, A., 2000 Consideraţii privind utilizarea organismelor genetic modificate
în agricultură şi implicaţiile acestora asupra mediului înconjurător , Simpozionul
USAMV Cluj Napoca
Fiţiu, A., 2001 Studiul indicatorilor microbiologici ai unui compost rezultat
dintr-un proces de compostare aeroba a deseurilor urbane, Simpozionul
USAMV Cluj Napoca
FAO 2000 Agriculture Toward
Fedorov , E. K., 1977 Ecologicheschii krisis i sotsialnyi progress, Ed.
Hidrometeoizdat, Leningrad,
Gauze G.F.,1934 The Struggle for Existence, Williams and Wilkins, Baltimore,
Maryland
Grinneli, J., 1917, The niche - relationship of the California transher.Auk, 34,
427-433.
Greanpeace 1997 Analise comparative de l’agriculture conventionelle et
biologique aux Etats Unies
Godden, B., 1986 Etude du processus de compostage du fumier de bovin.
These de doctorat, ULB Bruxelles
Godden, B., et PENNINCKX, M., 1992 Towards elucidation of the lignin
degradation pathway in actinomycetes, Journal of General Microbiology
Ghilearov ,M., S., 1954 Vid , populiaţiia i bioţenoz, Ed. Izd, Moskva
Guy Cesar, Marion Sanchez, Valerie Souchard, 2002 Le maraicher,
supliment al PHM- Revue horticole
Haber,W.,1990 Basic Concept of Lanscape Ecology and Their Application in
Land Management Ed. P. Ecol, Japan
HELLER, R., 1981 Abrege de physiologie vegetale Ed. Masson, Paris
Hucbourg, B., 2002 GRCETA de Basse Durance, Chambre d’Agriculture de
Vaucluse, Reussir Fruits et Legumes, ianuarie, nr 203, pag. 49-50
Hutchinson, G.E., 1948 On living in the biosphere Ed. Acad. Press, Londra
Hutchinson, G.E., 1957 b, Antreatise of limnology. Ed. Acad. Press, Londra.
ISO 14001
207
Ionescu, A., Berca, A., 1988 Ecologie şi Protecţia Ecosistemelor , ed. Inst.
Agr. Bucureşti
Ionescu, A., 1988 Ştiinţa ecosistemelor, Ed. Ceres, Bucureşti
Ionescu, AL., 1982, Fenomenul de poluare şi măsuri antipoluante în agricultură
Interguvernamental Panel on Climate Change 1992
Institut Botanique de Bonn 1980, Diagostique cologique
Juste, C., 1980 Avantages et inconvenients de l'utilisation des composts
d'ordures menagers comme amendament organique des sols ou support INRA
Bordeaux. Journe"s internationales sur le compost, Madrid 22-26 janvier 1980
Krîlov , A.,V.,1964 Magnitotropizm u rastenii, Ed.Misl. Moskva
Kormondy, E.J., 1996 Concept of Ecology, Prentice Hall, Upper Saddle River,
New Jersey
Lindeman, R.L, 1942 Ecology, Tome 22 , 23;
L'ECO Industrie, 1995 Les chemins de la biometanisation: Dossier
thematique. Suplement a l'ecomanager , 14 mars 1995, nr.12, 16pag.
L’information agricole du Rhone, Brindas
Meinrad, L., TRAME, Travaux&Innovations, nr. 92, noiembrie 2002, pag 23-
26
Macfayden, A., 1963 Animal Ecology, Ed. Methuen. London
Mehedinţi, S., 1930 Terra, Ed. Naţională S. Ciornei, Bucureşti
Muntean, L.S., Ştirban, M., 1995 Ecologie şi Protecţia Mediului, Ed. Dacia,
Cluj Napoca
Mustin, M., 1988 Le Compost-Gestion de la matiere organique. Editions
Francois Dubusc, Paris, 441pag.
Nicolardot, B., 1993 Les matieres organiques et leur evolution dans le sol.
Neguţ, S., 1978 Un singur pământ, Ed. Albatros Bucureşti
Odum, E.P., 1959 Fundamentals of Ecology, Ed. Saunders C.P., Philadelphia
co.,
Odum, E.P., 1984 The mesocosmos, Ed. Bioscience, Philadelphia, USA
Odum, E.P., 1971 Environement Ed. Wiley Interscience, New-York
208
Odum, E.P., 1983 Basic Ecology, Ed. Saunders C.P., Philadelphia co.,
OCDE, 1994 Raport anuell sur l’environnement de l’Union Europeene
PNUE, 1992 Bilan anuell de l’environnement
Pianka, E.R., 1994 Evolutionary Ecology, Ed. Harper Collins, New York
Petit, P., 1997 Valorisation de dechets en agriculture. Memoire de fin d'etudes,
DES Genie Sanitaire, Faculté de Sciences Agronomiques de Gembloux,
Belgique, 69 pag
Puia, I., Soran, V., Rotar I., 1998 Agroecologie, Ecologism, Ecologizare , Ed.
Genesis, Cluj Napoca
Pop I., 1977 Biogeografie Ecologică, vol.1, Ed. Dacia, Cluj Napoca
Puia, I., Soran, V., Rotar, I., (1998) Agroecologie, Ecologism, Ecologizare, Ed.
Genesis, Cluj Napoca
Puia, I., Soran, V., Carlier, L., Rotar, I., Vlahova, M., 2001 Agroecologie şi
Ecodezvoltare, Ed. Academicpres, Cluj Napoca
Robichon, P., Souchon, C., Ziaka, Y., 2001 Education a l’environement, Ed.
Ch.L. Meyer, Paris
Recomandarea Ministerului Mediului Franţa 19 iulie 2000
Resmeriţă, I., 1983, Conservarea dinamică a naturii, Ed. Ştiinţifică şi
Pedagogică, Bucureşti
Regulamentul 1836/1993 numit « Regulamentul Eco-Audit »
Riklefs, R.E., 1976 The Economy of Nature, Ed. Chiron Press, Inc. Portland,
Oregon, USA
Serviciul american pentru conservarea solului, 2000
Soltner, D., 1987 Les bases de la production vegetale, tome 2, ed. Saint-
Gemmes –sur Loire, Angers
Silguy, C., 1994 L’agriculture biologique, ed. Lienhart, Aubenas d’Ardeche
Stugren, B., 1975 Ecologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Stugren, B., 1982 Probleme moderne de Ecologie, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti

209
Stugren, B., 1982 Bazele ecologiei generale, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică,
Bucureşti
Stugren, B., 1994 Ecologie teoretică, Ed. Sarmis, Cluj Napoca
Şchiopu, D.,Vîntu, V., şi col Narcisa Băbeanu, Berca, M., Borza, I., Coste,
I., Cotigă, C., Dumitrescu, N., Olteanu, I., Penescu, A., Hortensia
Rădulescu, Şchiopu, T., Ştirban, M., 2002 Ecologie şi Protecţia Mediului, Ed.
Ion Ionescu de la Brad, Iaşi
Salat Annie, 2001 Le maraicher, supliment al PHM- Revue Horticole, nr . 428,
2001, pag.5-7
S.B., 2001 Reussir Bovins /Viande, nr 75, septembrie, pag. 52-63
S.B., 2002 Reussir Bovins /Viande, nr. 87, octombrie, pag. 22-45
Speding, C.R.W., 1975 The Biology of Agricultural Systems Ed. Academic
press, London
Sukacev , V. N., 1961 Metodiceskie ukazania k izuceniiuntipov lesa, Izd. AN
SSSR, Moskva,
Terroir Magazine, mai-iunie 2000
Tansley, A.G., 1935 Ecology, Tome 16, 164-304
Thonart, P., et col. 1996 Biotechnologies agroalimentaires, Cours, Faculte de
Sciences Agronomiques de Gembloux, Belgique
Thieneman, A., 1926 Limnologie, Ed. Jedermans, Breslau
Villneuve, F.J.P., Bosc, P., Letouze, A., Euzen, 2002 CTFIL de Lanxade,
CTFIL Sileban, SPHL, Reussir Fruits et Legumes, nr 211, octombrie pag. 43-
44
Vîntu, V., 2000 Ecologie şi Protecţia Mediului, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi
Vinogradov, A., P., 1949 Vozniknovenie biosferi, Moskva
Vernadskii, V.I., 1927 La Biosphere, Ed. Alcan, F,Paris, France
Warning , E., 1909 Ecology of plants, Oxford, University Press, Oxford
Witaker, R.H., 1975 Communities and Acosystems, Ed. Mc. Milan Publishing
Co, New-York
Zamfir, G., 1975 Poluarea mediului ambiant, vol I-II, Ed. Junimea, Iaşi
210
211