Ion Barbu

Joc secund şi

Riga Crypto şi lapona Enigel

1. Menţionarea a patru trăsături ale perioadei sau ale curentului cultural/literal, care se
regăsesc ȋn lirica lui Ion Barbu

Modernismul este un termen generic care include toate curentele şi mişcările cultural-
literare manifestate ȋn Europa la sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate secolului XX:
simbolism, expresionism, avangardism, imagism, obiectivism, manierism, decadentism,
ermetism, etc. Modernismul este conturat ȋn mod diferit ȋn funcţie de perspectiva teoreticianului
care abordează conceptul, singurele caracteristici generale fiind regăsite ȋn atitudinea negatoare
faţă de tradiţie şi ȋn spiritual critic anticonvenţional şi inovator. La nivelul poeziei, modernismul
rămâne un curent literar a cărui complexitate depăşeşte cu mult sfera unei singure tipologii
artistice. Aceasta deoarece ȋn spaţiul autohton există trei viziuni poetice despre lume
fundamental diferite, la o primă vedere, care au rămas ȋn istoria literaturii române. Dintre toţi,
statutul cel mai privilegiat, ȋntr-un anume sens, ȋl are Ion Barbu. Dacă Lucian Blaga se află ȋn
ultima vreme ȋntr-un con de umbră al receptării, fenomen oarecum motivat de faptul că s-a scris
enorm despre autorul Poemelor luminii, Tudor Arghezi ȋşi menţine actualitatea exclusiv prin
volumul Flori de mucigai, după cum observă şi Ion Manolescu ȋntr-un articol din Observator
cultural, Ion Barbu rămâne un poet pur, ermetic, obscur, balcanic şi ȋn consecinţă, valoros, care
şi-a asigurat strategia scrierii unei poezii fără precursori şi neimitabile o posteritate canonică
perpetuă. Lirica barbiană ar include câteva etape de creaţie clar delimitate: un moment parnasian
(Banchizele, Râul, Munţii, Copacul, etc. ), o perioadă balcanic-orientală (ciclul Izarlâc) şi o
etapă ermetică, inaugurată de volumul Joc secund. Ermetismul este o orientare specifică artei
moderne ce se caracterizează prin ȋncifrarea accentuată a mesajului artistic, prin alambicarea
voită a expresiei, oferind impresia de obscuritate. Poeţii moderni cultvă ermetismul dintr-o
nevoie de a sugera dezumanizarea şi golul existenţial specific epocii lor.
 Chiar dacă ȋl valorizează negativ, opinia criticului mai sus citat surprinde pertinent faptul
că Barbu a rămas ȋn conştiinţa publică parţial prin poemele din etapa baladic-orientală, dar mai
ales prin creaţia sa ermetică (Joc secund). In istoria critică a literaturii române, Nicolae
Manolescu pledează pentru o revenire la descoperirea frumuseţii sau a defectelor unei lirici
foarte originale, dar şi bizare, pe alocuri, dincolo de ultiplele blocaje cauzate de pletora de
comentarii matematice, alchimice, filosofice sau lingvistice. Iată de ce balada Riga Crypto şi
lapona Enigel (1924) poate evidenţia atât o dramatică poveste de dragoste neȋmplinită, cât şi o
alegorie a eşecurilor, speranţelor sau viziunilor omului modern.

Totodată analiza unei arte poetice precum „Din ceas, dedus...” poate arunca o lumină
semnificativă asupra volumului de maturitate al poetului „Joc secund” (1930) care, după cum
afirmă Andrei Bodiu ȋn monografia sa are rolul şi rostul de a sintetiza o experienţă
poetică...dominantă de aspiraţia absolutului şi materializată prin ideea de a crea „lumi
posibile”.

2. Ilustrarea a două dintre trăsăturile menţionate, valorificând două texte poetice

aparţinând lui Ion Barbu

Poezia care deschide volumul din titlu programatic „Joc secund” se construieşte deloc
ȋntâmplător, pe baza ambiguizării accentuate a sensurilor cuvintelor. Iar această ermetizare a
limbajului poetic sintetizează, ȋn fapt o viziune despre existenţă/creaţie pur modernistă. Căci
modernitatea se caracterizează prin ruptura dintre fiinţa umană şi univers, fapt ce instaurează o
criză a relaţiei omului cu divinitatea, cu realitatea, cu celălalt, dar şi cu sine. La nivelul
limbajului artistic, tensiunea rupturii se materializează într-o suită de învăluiri, metamorfozări,
obscurizări semantice, menite să deconspire artificialitatea limbii comune. Cele două catrene
ale artei poetice Din ceas, dedus... detaliază o definiție metaforică a poeziei ca alternativă
esențializată şi purificată pentru lumea reală.
 Cea de-a doua operă „Riga Crypto şi lapona Enigel”, subintitulată „Baladă” răstoarnă
conceptul tradiţional, realizându-se ȋn viziune modernă şi ea, ca un amplu poem de cunoaştere
şi poem alegoric. Pare un cântec bătrânesc, dar este o poveste de iubire din lumea vegetală
(asemeni unui alt poem al etapei „După melci”), o baladă fantastică, ȋn care întâlnirea are loc ȋn
plan oniric (ca ȋn Luceafărul). Structura narativă implică interferența genurilor. Scenariul epic
este dublat de caracterul dramatic şi de lirismul de măști, personajele având semnificație
simbolică.

3. Evidenţierea modului ȋn care se reflectă tema şi viziunea despre lume ȋn cele două
texte poetice alese

Pe de o parte, balada “Riga Crypto şi lapona Enigel” exprimă viziunea lui Ion Barbu
despre condiţia omului care este incapabil să-şi depăşească limitele, reprezentat de rigă. În
timp ce Enigel se îndreaptă spre lumină, spre cunoaştere, Crypto rămâne în lumea lui
întunecată, orice relaţie de comunicare, de dragoste, între cei doi fiind imposibilă. Astfel, ca
şi Eminescu, Ion Barbu înţelege existenţa a două lumi incompatibile, întemeiate fiecare în
parte pe anumite concepţii, idei, principii.

În primul rând, ȋncă de la nivelul strategiei compoziţionale, poemul evidenţiază

aderenţa idilei dintre Crypto şi Enigel la lumea reală. Utilizând tehnica povestirii ȋn ramă,
poetul ȋşi structurează textul ȋn două părţi: primele patru strofe sunt dedicate scenariului
intrării ȋn poveste, iar strofele 5-27 conţin relatarea straniului flirt dintre o ciupercă şi tânăra
laponă. Dacă a doua secvenţă ȋşi dezvăluie din start caracterul ficţional şi simbolic, tabloul
iniţial instaurează o secvenţă verosimilă, ȋn ciuda aurei fanteziste. Prin replica nuntaşului din
primele două strofe care ȋl ademeneşte pe menestrel să-şi interpreteze celebrul cântec, s
sugerează caracterul tragicomic al existenţei umane. Îmbrăcat ca un bufon “cu pungi,
panglici, beteli cu fundă”, menestrelul ar trebui ȋn mod firesc să ii distreze pe nuntaşi cu
scamatoriile ori cu vorbirea sa ȋn dodii. Însă acesta este caracterizat prin epitetele “trist” şi “
mult îndărătnci”, iar “cântecul larg, de iubire, pare să-l solicite neaşteptat de mult. De
asemenea cadrul dedicate relatării nu are nimic de- a face cu ambientul specific povestaşilor
consacraţi “o cămară, la spartul nunţii”.Mai mult, nuntaşul nu are o motivaţie strict estetică
pentru care vrea să asculte din nou istoria cu Crypto şi Enigel, din moment ce locul tonalităţii
pasionale “Cu foc l-ai zis acum o vară” el cere o interpretare atenuată “ Azi zi-mi-l stins,
ȋncetinel”. Devine clară idea că nunta la care tocmai au participat (moment prin excelenţă al
bucuriei/ ȋmplinirii) va fi ȋncărcată simbolic de soarta nefastă a actanţilor exotici din cea de-a
doua poveste de dragoste.

În al doilea rând, particularităţile de construcţie a scenariului narativ propriu-zis

imprimă o relevanţă universal relaţiei erotice. Pe de o parte, cântecul menestrelului conţine
un pattern de basm. Verbul cu rezonanţă arhaică folosit la imperfect pentru a sugera
continuitatea temporal ”ȋmpărţea”, dublat de prezenţa vrăjitoarelor, a unei “fântâni a
tinereţii”, a unei “ţări de gheaţă” sau “a soarelui ȋnţelept”, oferă acea aură de realism magic
care stă la baza popularizării oricărui mit. Bizară şi suficient de imprevizibilă, povestea de
iubire are un deznodământ tragic, ceea ce o face memoribilă. Astfel că pe tărâmul lui soseşte
Enigel regale bureţilor, Crypto, crede ca are şansa de a se sutrage destinului său aparent
minor (viaţa nefericită ȋn izolare). In fapt, protagonistul barbian nu e capabil să-şi
conştientizeze superioritatea conferită de increate (“la veşnic tron). Asemenea Luceafărului
emiescian, Crypto aspiră la statutul de muritor, iar nuntirea cu pământeanca i-ar putea
garanta respective metamorfoză. Lapona are totuşi alte aşteptări şi refuză avansurile
insistente ale ciupercii. Urmând traseul la rândul său impus prin destin “De la iernat, la
păşunat/ In noul an să-şi ducă renii” evidenţiază motivul ancestral al transhumanţei, Enigel
nu poate accepta o abatere atât de mare de la traiectul său predestinate. Dar, ceea ce pentru
Nordica prezenţă feminină pare să fie un deziderat “soarele ȋnţelept”, pentru ciuperca umedă
şi plăpândă ajunge o fatalitate. Crypto înnebunește din dorinţa de a-şi depăşi condiţia, iar
situaţia sa tipic romantică ȋl transformă ȋntr-un erou legendar. Unirea sa din final cu
“măsălariţa mireasă” câştigă toate ȋnsemnele unei nunţi burleşti care reliefează ȋncă o dată
tragicomedia existenţei.

Pe de altă parte, ȋn “Din ceas, dedus…” viziunea despre lume a lui Barbu se construieşte
pe idealul atingerii absolutului prin crearea unei lumi posibile imateriale, ce nu mai păstrează
niciun punct comun cu realitate. Perspectiva aspra artei este confirmată chiar de la nivel
 formal, ȋn prima strofă neexistând nici măcar un predicat, poemul cufundându-se ȋn gerunzii
şi participii tocmai pentru a crea efectul de suspendare a temporalităţii reliefat şi de virgula
din incipit – “din ceas, dedus” Universul poetic, extras de sub puterea timpului fizic,
cronologic, se află, deci, sub semnul staticului , anume prilejuieşte o temperare/anulare a
tumultului existenţei materiale. Creaţia poetică va fi identificată prin epitetele metaforice ȋn
inversiunea “adâncul calmei creste” şi “mântuit azur”, ori prin hiperbola “ȋnecarea cirezilor
agreste” cu o variantă epurată a imediatului existenţial, lipsită de imperfecţiuni,
instinctualitate şi spirit gregar. Datorită apelului la metafora oglinzii/oglindirii “intrată prin
oglindă; tăind pe ȋnecare; grupurile apei” Barbu pare a reitera o perspectivă clasică asupra
artei: creaţia estetică s-ar individualiza prin capacitatea de a transfigura realul, de a oferi o
copie ȋmbunătăţită a lumii, un univers compensatoriu. Numai că imaginea răsturnată nu este
doar rezultatul unei corespondențe translucide între două spaţii - muntele şi reflectarea
inversată a cestuia, ci implică o secțiune, element străin ȋn orice reprezentare de tip clasic.
După cum notează Şi Andrei Bodiu, cele două cuvinte “oglindă” şi “tăind” sunt esențiale,
primul pentru că naşte senzaţia reflectării, al doilea pentru că, de fapt, exprimă ruptura.
Lumea posibilă pe care ȋşi propune să o construiască subiectivitatea lirică se zideşte, ȋn aceste
condiţii pe ruptura dintre real şi imaginar si oricât de mult ar părea că cele două seamănă fără
cusur, universal secund, descrise ca un joc- mai pur- ȋncetează a mai fi o copie a realităţii,
deşi părea că ȋşi găsise punctual esenţial ȋn ea.

Nu ȋntâmplător relaţia de opoziţie dintre nadir şi presupusul zenit deschide prin

implicarea adjectivului latent calea spre o interpretare a universului imaginar ca o posibilitate
ca esenţializare şi purificare a dimensiunii materiale a lumii. Adevărata existenţă, relaitatea
cea reală nu este cea valabilă şi palpabilă, ci aceea intuită şi trăită sentimental şi senzorial
‘Poetul ridica ȋnsumarea/ De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi”. Căci rostul poetului
se vădeşte abia când istoveşte cântecul, adică ȋn momentul când acesta secătuieşte poezia de
energiile ce o leagă de imanenţă.

4. Prezentarea câte unei particularităţi de limbaj din fiecare text poetic ales

Aşa cum reiese din poezia program “Din ceas, dedus”, universal reflectat nu mai conţine
nimic din impuritatea lumii reale . Era prin urmare, firesc ca, pentru a menţine coerenţa
proiectului său, Barbu să se debaraseze şi de limbajul realităţii. Astfel, sintaxa lui este, şi ea,
secundă, de o fiinţă cu universal pe care şi-l propune să-l ȋnstituie. Si tocmai din această izolare a
semnului lingvistic, care stabileşte alte reguli de creare a sensului decât cele convenţionale,
provine dificultatea de a-l ȋnţelege pe autorul “Jocului secund”. De asemenea, tot astfel putem
explica şi revolta poetului după ce a văzut grila simbolica de interpretare a primelor exegeze.
Căci, dincolo de a fi un poem cu simboluri ascunse, “Din ceas, dedus” ȋncearcă să propună o
noua poetică ȋn care actul creaţiei se confundă cu un efort reflexiv, imaterial, de a plăsmui o
lumea posibilă, căci, după cum sugerează şi Vladimir Streinu “ȋn afară de versurile de la sfârşit,
cu adevărat largi şi cântătoare, va observa oricine cu destulă uşurinţă cuprinsul intelectual
dintre cele două strofe.

Sugestia modernă din textul “Riga Crypto şi lapona Enigel” este susţinută de inversiuni
sintactice : zice-l-aş”, “rogu-te”, “des cercetat”, “răi ghioci”, de vocative “nuntaş fruntaş”,
“Enigel, Enigel”, Rigă spân” şi epitete metaforice “ menestrel trist”, “cântec larg”, “laponă
mică, liniştită” ca principale modalităţi de reliefare a personajelor ȋn ipostaza de măşti lirice.
Elementele simbol, exprimate ȋntr-un limbaj oral, familiar, narativ, conferă poemului
modernitate, caracter alegoric şi filosofic, trimiţând la poemul folcloric prin utilizarea unor
cuvinte şi expresii populare “bârfeau”, “iaca”, “adăsta”, “poposi”. Expresivitatea poeziei este
realizată la nivel morfosintactic prin opoziţia trecut/prezent a verbelor la persoana a III-a
singular, mărci care atestă structura epică a poemului şi absenţa eului liric “trăia”, “poposi”,
“ȋmpărţe”, “făcea”. Prozodia este modernă: versurile au măsura variabilă, de la cinci la nouă
silabe, rima este o ȋmbinare ȋntre rima ȋncrucişată, ȋmbrăţişată şi monorimă, srofele sunt inegale,
având ȋntre patru şi şapte versuri.

5. Susţinerea unei opinii despre lirica lui Ion Barbu, valorificând mesajul din
următoarea secvenţă critică:....

Modernistul Barbu consideră că poezia/arta rămân singura formă prin care omul are
şansa recuperării esenţei sale supraumane, a recâştigării unei spiritualităţi originare secătuită
odată cu ȋntreruperea/materializarea sa.