ISTORIA SI DEZVOLTAREA NURSINGULUI IN TARA

NOASTRA

1. Practica medicala din comuna primitiva pana la epoca feudala;

Comatii
Nursingul reprezintă ştiinţa şi arta ingrijirii individului sănătos şi bolnav in
comunitate sau in oricare instituţie medico-sanitară, respectand nevoile biologice,
psihologice şi sociale ale acestuia. In timp ce medicina se ocupă de aspectul biologic al
ingrijirilor şi vizează, in cea mai mare parte, individul suferind şi cauza bolilor omului
cu scopul de a trata sau preveni boala, nursingul se ocupă de nevoile fundamentale ale
individului atat sănătos cat şi bolnav, ceea ce insemnă capacitatea de a particulariza
ingrijirile generale şi a le adapta la fiecare persoană in parte.
In intreaga lume, nursingul este o profesie cu o responsabilitate şi un rol social
esenţial in promovarea sănătăţii, prevenirea imbolnăvirilor, restabilirea sănătăţii şi
inlăturarea suferinţei.
Rolul esenţial al nursei este de a ajuta persoana bolnavă sau sănatoasă să-şi
menţină sau recaştige sănătatea, ceea ce reiese din funcţiile nursei:
- independenţa (autonomia) in cadrul căreia nursa acordă ingrijiri de bază pacientului
din proprie initiaţivă, temporar sau definitiv (de confort, alimentaţie, eliminări, igienă,
etc), stabilind relaţii de incredere cu acesta sau cu aparţinătorii prin tehnici de
comunicare, transmiţand informaţii specifice educaţiei pentru sănătate.
- dependenţa - rolul delegat in cadrul căreia nursa, la indicaţia medicului aplică tehnici
de tratament (administrarea medicamentelor, recoltarea analizelor, pregătirea
pacientului pentru investigaţii, etc.) sau de readaptare.
- interdependenţa in cadrul căreia nursa colaborează cu alţi profesionişti din sănătate,
social, educativ şi participă la diferite acţiuni, in scopul imbunătăţirii stării de sănătate.

Daca in istoria medicinei universale se afirma ca ,,bolile sunt la fel de vechi ca

si omul” tot asa putem sustine ca ingrijirile medicale sunt la fel de vechi precum bolile.
In pofida numeroaselor teorii, nu avem nici o certitudine in care primii nostri
stramosi isi percepeau viata si lumea lor.
Punand insa impreuna dovezi existente din domeniul arheologiei, antropologii,
artei si istoriei, putem deduce ca aproape toate activitatile oamenilor primitivi erau
indreptate catre subexistenta. Aceasta ii determina sa adopte fata d eomul suferind
atitudini diferite precum eugenia (eliminarea fizica a malformatiilor, bolnavilor
incerabili) si/sau tratamente enipirice si vrajitorie.
Cand se analizeaza perioada primitiva, cercetatorii sustin aproape in
unanimitate ca toate activitatile cultice sau magice se imbinau pentru a forma un singur
si unic tot, numit viata.
 O populatie de apiculturi si crescatori de animale, producatori a numeroase
artefacte, traind in colibe de suprafata construite in asezari deschise,
reprezentaelementul d ebaza al civilizatiei care se va dezvolta in regiunea Carpato-
Danubiana-Pontica (epoca bronzului).
Existe numeroase dovezi despre epoca bronzului, cand aceste teritorii incep sa
se structureze populatiile traco-dacice.
Izvoarele istorice sustin ca preotii geto-daci erau depozitarii culturii posedand
nu numai secretul cunostintelor si a predicilior de cult, ci si al celor medicale.
Zalmoxis – zeitatea suprema a tuturor popoarelor tracice era in acelasi timp
considerat si ,,zeul vindecator”. Preotii lui, se pare, aveau o remarcabila viziune
integralista asupra organismului uman, luand in considerare faptul c aintre partile
bolnave si intreg organismul exista o legatura indisolubila.
Ramane deosebit de interesanta analiza confruntarii dintre medicina getodacica
si cea elina.
Se pare ca, cultul zeului Askleipios provenea din tinuturile nordice locuite de
traci. Cercetatorii cred ca o alta zeitate vindicatoare greceasca Telephoros a fost
imprumutat de la traci.
Este foarte greu de precizat momentul cand apare functia sociala a
vindecatorului, pentru ca odata cu trecerea de la comuna primitiva la sclavagisme se
constituie o faza intermediara, cea a medicinei sacerdotale.
Vorbind despre medicina dacilor, istoricii pun in evidenta faptul ca o parte
dintre nobili, denumibiti terabosti sau piliatii – si anume cei care imbratisau viata
sacerdotala, aveau ca preocupari de mare cinste pe langa filosofie sau astronomie, si
studiul medicinei.
Dr. Nicolae Vatamaru apreciaza ca: ,,numarul medicilor din randul marilor
sacerdoti era redus. Daca ei instruiau poporul in stiintele fizice, facandu-l sa traiasca
potrivit legilor naturii, nu o puteau face personal ci prin – interpusi – subordonati,
Astfel observatiile medicilor sacerdoti ajungeau la poporul ,,de jos” printr-un corp de
agenti subordonati denumiti comati.
Indiferent de opiniile istoricilor despre originea lor sociala, unii socotindu-i
proveniti din randul nobilimei de rang mai mic, altii din randul taranilor muncitori ai
campului, pastori, mineri, mestesugari este evident ca acesti ,,comati” (comati sau
capulati) pentru ca purtau capul descoperit – eru numerosi.
Aria lor de atributii si servicii era destul d elarga. De pilda, in afara unor referir
privind ingrijirile ranitilor, conform legilor razboaielor de atunci -dupa cum s-a
interpretat ,,din cartea cu imagini sapate in piatrea” dar lipsita de text, Columna lui
Traian – acesti comati erau antrenati chiar si in activitati diplomatice. Despre aceste
servicii – stau marturie – faptul ca o solie de pace trimisa lui Traian de catre Decebal
era formata din 5 comati.
 Cea mai intinsa si intensa activitate depusa de comati ramane difizarea si
aplecarea invataturilor pentru ingrijirea si pastrarea sanatatii poporului geto-dac asa
numitele ,,belagine”.
Ca marturie sta ,,episodul starpirii vitei de vie” expusa in tratatele sale de
Geograful Stabon – care spune ca aceasta a fost o actiune destul de grea si care cerea
munca asidua in convingere – care nu se putea face de catre oricine. Era un fel de
educatie sanitara sau morala pe o scara intinsa si cu rezultate pozitive.
N.Vatamaru, apreciaza ca acesti comati, trebuiau sa fi fost temeinic instruiti de
catre piliati, pentru a putea duce la indiplinire sarcinile dificile, si erau capabili si de
asitenta meicala efectiva.
Sustinand aceasta instruire variata si multipla, a comatilor primita de la invatati
sacerdoti stau marturie afirmatiile lui Iordane care scria: sacerdotii i-au instruit in
tainele fizicii, facandu-i sa traiasca conform legilor naturii, primele insemnand
canoanele medicineii celelalte reprezentand viata igienica.
Calitatile fizice si morale care se cereau comatilor erau: energie, capacitatea de
a-si asuma sarcini si raspunderi pe care sa le realizeze cu orice pret, devotament,
daruire pentru cauza pe care o slujbeau.
Din aceste cateva date de mare valoare, documentara, a categoriei de cadre
sanitare bine definite ca rol social, denumirea de comati nu apare ca un stadiu de
desavarsire a unui lucrator pentru sanatatea publica in care erau implicate disciplina si
rigoarea in executia unei masuri stabilite.
Odata cu armatele cuceritoare a lui Traian (105-106) civilizatia romana
patrunde masiv in teritoriile ocupate de geto-daci.
In decursul celor 165 de ani de ocupatie romana, in Dacia activitatea medicala
se va imparti intre medicina sacerdotala si medicina laica.
Romanii – un popor razboinic – vor dezvolta cu prioritate ,,chirurgia” acordand
in paralel si o deosebita importanta igienei corporale.
Acestia dispuneau de institutii pentru ingrijirea bolnavilor raniti numite
,,valetudinarii”. Activitatile de ingrijire erau acordate de catre sclavi.
Primii infirmieri liberi vor purta denumirea de ,,iatralepate” ocupandu-se ce
manopere de mica chirurgie si masaje.
Moasele erau recrutate atat din randul sclavelor cat si dintre femeile libere.
Descoperirea a numeroase inscriptii dedicate zeului vindecator Askleipios si
ficei acestuia Hygeea, atat in Ulpia Traiana Sarmizegetusa, ca si la Apullum
demonstreaza existenta unor centre medic-religioase asemanatoare asdepioanelor. Nu
este lipsita de importanta precizarea ca de binefacerile civilizatiei romane au beneficiat
in primul rand cei bogati. Populatia autohtona – geto-dacii – locuitori ai satelor vor
continua sa-si ingrijeasca bolile folosind vechile lor remedii.
 Scrierile bolnavilor greco-romani din acea vreme, mentioneaza o multitudine de
plante medicinale folosite de locuitorii provinciei Dacia renumite pentru efectele lor
antispastice, sedative, purgative, diuretice, vomitive.

2. Ingrijiri acordate de vraci, magi, tamaduitori

Dupa parasirea Daciei de catre romani, populatia autohtona va pastra
cunostintele si practicile medicinei culte ale antichitatii. Cu timpul insa acestea vor
capata un caracter de vulgaritate.
Se va instaura o medicina practicata de vreaci si babe. Ea avea substratul
general de baza al medicinei populare, stravechi, cu caracteristici universal valabile.
Pentru aceasta faza a activitatii vindecatoare – medicina magica – intretinuta de
empirismul simplu dar foarte real castigat dintr-o experienta cotidiana. La acestea se
vor adauga practicile populatiilor migratoare, in special cele de origine slava.
Ingrijirile de sanatate erau acordate de catre femeia casei, iar cand nevoia
pretindea o oarecare indemanare, precum nasterile sau manevrele ortopedice, se
recurgea la batranii satelor, cu mai mare experienta in domeniu. Numai in imprejurari
cu totul deosebite se apela la ajutorul vraciului.
Daca practivile de sanaate populare se bazau pe rezultatul intuitiei indelungate
asupra efectului terapeutic al buruienilor de leac, al substantelor de origine animala si
vegetala, putand fi accesibile fiecaruia, formulele descantecelor au ramas monipolizate
de batrane vrajitoare.
Acestea erau singura lor putere si forma de afirmare in fata colectivitatii satului
care trebuia sa le asculte si sa alerge la ele cu respect, cersind sanatatea.
De regula descantecele tuturor popoarelor cuprindeau cuvinte fara nici un sens
sau cuvinte neintelese. Acestea se datoreaza alterarii lor in decursul veacurilor, fie
faptului ca au fost asa create intentionat pentru a-l impresiona pe ascultator, lasandu-l
sa creada ca sunt de origine supranaturala.
Secole de-a randul populatia satelor a fost nevoita sa recurga la proprii
vindecatori, empiricii satelor si targurilor printre care in mod obisnuit se gaseau
babele.
Practicarea acestor ingrijiri de sanatate pare sa fi fost cu totul altceva decat falsa
medicina a descantecelor. Prin descantece, unde se intalneste numai supranaturalul, se
cauta readucerea echilibrului fizic si psihic al organismului.
Medicina babeasca insa nu este acelasi lucru. Ea reprezinta inceputul medicinei
rationale – ce incearca sa aline suferinta sau chiar sa invinga boala.
Insusi termenul de baba, transformoat ulterior in moasa care se pare ca provenea
de la stramoasa, reprezenta pe cineva capabil sa readuca pe cale chirurgicala sau
medicala sanatatea in trupul bolnavului.
 In practica ingrijirilor de sanatate populare au ramas fara indoiala urme din
obiceiurile etnoiatrice ale popoarelor cu care populatia autohtona daco-romana a venit
in contact.
Slavii asezati in dacia inca de la inceuputul secolului VI si apoi asimilati in
secolele urmatoare de catre localnici, au influentat lexicul medical autohton prin
cuvinte precum: gat, obraz, glas, carn, hrean, pelin.... Existenta in vechea slavona a
cuvantului ,,vrada” care deriva de la ,,Vruhati” (a murmura), sustine faptul ca slavii
erau vrajitori care erau cand descatatori, cand vindecatori.
Ungurii, stabiliti in Campia Panonica – aveau si ei o medicina primitiva care se
baza pe adorarea fenomenelor naturii, stelelor, Soarelui. Credeau in duhurile rele care
sunt in stare sa aduca boli si suferinte. Acesti demoni puteau fi tinuti in frau de asa
zisii ,,taltos”, care erau in acelasi timp sacerdoti, vrajitori si vindecatori.
Colonistii sasi au adus si ei obiceiuri si cunostintele lor referitoare la medicina
populara.
Ei erau crestini de rit apusean (catolici) de aceea medicina lor populara se
bazeaza in foarte multe cazuri pe superstitie si misticism.
O alta caracteristica este aceea ca in medicina populara saseasca nu exista babe
– ca la romani – ci acei care stiau mestesugul leacurilor de la stamosi si puteau sa
descantece si sa vindice – erau de obicei femeile Noberan, ele avand timp pentru
lecuirea bolilor, barbatii fiind ocupati cu mestesugurile.
De buna seama ca foarte multe elemente din medicina romaneasca au intreat si
in obiceiurile populare ale celorlalte natii asezate pe teritoriul Daciei, dupa cum si
medicina autohtona a fost imbogatita si influentata de cea slava, maghiara si saseasca.

3. Barbierii si vremea lor

Dupa cum atesta cercetarile in domeniul iatroistoriografiei, barberii, au
reprezentat, o indelungata perioada, principala categorie profesionala cu preocupari
privind ingrijirea bolnavilor si executarea unor practici, mai ales in domeniul micii
chirurgii.
Originea barbierilor poate fi gasita in inceputurile epocii crestine si este legata
de conceptia despre boala a crestinismului. Fata de bolnav, omul in suferinta,
crestinismul militeaza pentru o atitdine de caldura si omenie, de intelegere si ocrotire,
inregistrand un pas inainte in organizarea unei largi asistente sociale si medicale. Fata
de boala, dogmele crestine constituie o frana in cercetarea stiintifica si experimentala,
boala, infirmitatea, moartea, fiind socotite ca o pedeapsa prin carw omul trebuie sa
plateasca pentru pacatul originar. Efectuarea autopsiilor, a sangerarilor puteau fi
urmate de consecinte grele pentru medicul care ar fi incalcat aceste idei dogmatice,
mergand pana la arderea pe rug de catre tenebroasa inchizie.
Interventiile sangeroase incep sa fie practicate de catre unii meseriasi, barbierii,
sub supravegherea si la indicatia medicilor.
Denumirea de barbieri provine de la indeletnicirea de a executa tunsura rituala a
capului celor ce imbratisau viata de calugari la manastiri, extinsa apoi la luarea de
sange, executarea unor pansamente.
Sub aceasta denumire sunt intalniti si in alte tari europene, la marile curti si
familii domnitoare, la Paris, in 1363, erau 40 de barbieri-chirurgi, constituiti intr-o
asociatie profesionala, a carei presedinte era valetul de camera a regelui si avea titlul
de „sef al intregii barbiereli si chirurgii din regatul Frantei”.
N.Vatamaru considera ca barbierii-chirurgi au urmat vechilor vraci si ca de la
acestia putem socoti ca au preluat barbierii stiinta vremii.
La Bucuresti barbierii sunt mentionati in documentele seb denumirea de
„barbir”, inca din secolul al XVI-lea, cand Ivan Barbir si Nicoara Barbir au organizat
prima fratie premargatoare breslei.
In toate asezamintele spitalicesti medievale din tara noastra, intre persoanele
desctinate pentru ingrijirea bolnavilor, gasim si barbierul. Aceasta categorie de slujitori
ai sanatatii era implicata direct in actul de ingrijire si de raspundere medicala. In
grupul vindecatorilor sunt cuprinse trei categorii: doftorii, denumiti si vraci sau
medici, barbierii care practicau mica chirurgie si moasele, sau femeile pricepute la
mosit.
Doctor C. Caracas scria despre barbieri ca „nu profeseaza din ale medicinii
decat unii din ei, iau sange si pun cu inteligenta lipitori, de aceea chiar medicii ii
randuiesc la aceste practici”.
Activitatea barbierilor este reglementata de diferite acte normative cum ar fi
actul emi in 1760 intitulat :Responsabilitatea medicala pentru interventia gresita”, cat
si „Hristovul lui Scarlat Calimachi” din 1813, cuprind norme care se refera la
activitatea barbierilor.
Prevederea lui Hristov, indiferent de cine solicita ajutorul medical, din partea
boierilor sau clirosului bisericesc sau din partea celui mai de jos sarac, vindecatorul
trebuie sa raspunda cu acelasi interes si grija in oricare ceas, ziua sau noaptea.
Amanarea unei solicitari pe a doua zi, cat si alte incalcari si abateri de la indatoririle
prevazute sau sanctionate sever, pana la excluderea din functie. Inainte de a fi
controlati prin arhiiatros, ei erau obligati sa respecte prevederile severe ale propriului
statut al breslei dinc are faceau parte si care cuprindea norme riguroase de conduit in
munca, in viata personala, abaterile fiind urmate de sanctiuni, pana la excluderea din
breasla.
 Gernot Nussbacher precizeaza ca la Sighisoara primul medic al orasului
Gheorgius Rohdius (mort in 1673) a fost angajat abia in a doua jumatate a secolului al
XVII-lea.
Dintr-un certificat de ucenicie eliberat de breasla barbierilor din Sighisoara
pentru fiul notarului, pe nume Thomas Neygast, formulat ca o scrisoare de pasaport in
limba latina, de mestesugari, dupa ce se arata ca tanarul si-a indeplinit obligatiile de
calfa in mod laudbil se precizeaza ca aceasta „scrisoare de marturie” a fost solicitata
pentru „a continua arta sa chiar intre mesteri si confrati ai artei chirurgicale, straini si
sa ajunga la cresterea indemanarii si la perfectiunea dorita in meserie si sa faca
cunostinta chiar cu obiceiurile altor orase si natiuni”.
Breasla are un timp de numirea de „barbieri sau chirurgi”, iar mestesugul este
denumit „arta”. Barbierii care au beneficiat de pregatiri suplimentare, vor fi intalniti to
mai mult in spitalele noastre sub denumirea de chirurg, alaturi de barbierul ramas la
pregatirea primita pe langa un mester.
Evolutia stiintelor medicale, influenta marilor anatomisti, determina inceputul
individualizarii chirurgiei ca stiinta aparte. Este cunoscut ca elevii primelor scoli
destinate pregatirii personalului sanitar auxilar, cu denumirea de felceri, subchirurgi,
au fost selectionati din randul barbierilor. Proiectul scolii „de chirurgia cea mica”,
conceput in 1841 de Nicolae Kretzulescu, precizeaza ca „un felcer nu poate niciodata
trai intr-acest principat numai cu acest mestesug al sau. Indeletnicirea de felcer trebuie
sa se insoteasca de al mestesug, care ar fi barberia.”
Practicarea micii chirurgii de catre barbierii pregatiti pe baza unor cunostinte
transmise de la o generatie la alta si a unor reguli pstabilite prin statutul breslei, faceau
ca acestia sa fie folositi pe o scara intinsa ca auxiliari in practica medicinala.
Regulamentul scolii, intocmit in 1842, precizeaza ca studiul barbierilor, „ei trbeuie sa
stie carte”, este o dovada ca stiinta de carte nu le era straina nici macar celor tineri.
Barbierii recrutati pentru scoala de felceri infiintata in 1857, sustineau o proba de
admitere obligatorie in fata profesorului scolii, doctor Gh. Polizu. Activitatea pe care
urmau sa o exercite absolventii autorizati prin certificatul eliberatd e scoala, sa practice
si sa execute mestesugul barbieritului, dupa ordonatele medicale, „lasarea de sange,
aplicarea ventuzelor, lipitorilor, pansamentelor simple, precumi si alte manipulatiuni
din campul micii chirurgii”. Pentru barbieri, era stabilit ca „nu vor fi voinici niciodata
a orandui doctorii pe dinauntru nici pe dinafara, nu vor putea intrebuinta substante
eroice ca unii ce sunt numai ajutori ai doctorilor si chirurgilor”.
In secolul al XVIII-lea se infiinteaza Academia de chirurgie in Franta (1731),
Academia de chirurgie de la Viena (1785), Academia medico-chirurgicala de la
Moscova (1798), Scoala medico-chirurgicala de la Cluj (1775). Activitatea acestui nou
cadru sanitar, chirurgul va fi strict legat de mediul spitalicesc si va necesita tot mai
evident un personal ajutator din ce in ce mai calificat, care se va numi felcer,
subchirurg, sora sau asistent, pornind de la aceeasi origine comuna, ca si medicul
chirurg, barbierul.
Putem spune ca nursingul este vechi de cand familia dar adevarata sa prezenta la
nivel international apare catre sfarsitul sec XIX, cand femei vizionare din dorinta de a
obtine un statut social au reusit sa uneasca si sa constitie prima organizatie
internationala pentru femei , in 1893 la Congresul Mondial al Reprezentantelor
Femeilor , de la Chicago.Unirea nurselor a avut loc putin mai tarziu si anume in 1899
la Londra cand a fost creat Consiliu International al Nurselor .Strategiile de
functionare ale nurselor s-au imbogatit cu directii noi privind o stare de sănătate mai
buna pentru indivizi si comunitate , promovarea igienei sociale si a sanatatii publice ,
precum si eleborarea unui limbaj comun in nursing.
Virginia Henderson (n.1897)va publica chiar un volum cu titlul „Principiile de baza
alenursingului”, volum in care apare si oprim a definitie a nursei :”functia unica a
nursei consta in a ajuta persoana bolnava sau sanatasa pentru indeplinirea acelor
activitati care contribuie la sănătate saurecastigarea ei( sau la o moarte impacata ,
linistita ) pe care le- ar fi indeplinit fara ajutor daca ar fi avut puterea , vointa si
cunostinta necesara”.

De cand a fost fondat Consiliul International al Nurselor a reusit sa se impuna ca

oorganizatie dinamica cu profesionisti din sănătate, un organism implicat activ in
deservirea profesiei denursing si a unei societati mai bune pentru toti.Astazi ICN este o
federatie de 118 asociatii nationale sieste condus de nurse , pentru nurse, cu implicatii
majore in politica globala de sănătate .