Sunteți pe pagina 1din 5

Rezumat al lucrării „ Doctrina vieții de apoi în Israel, în iudaism și în

creștinism” de Robert H. Charles

Editura Herald, București, 2009

Scopul lucrării este de a trata eshatologia ebraică, atât evreiască cât și creștină,
sau mai precis zis învățătura iudaismului din Vechiul Testament și cea a
creștinismului din Noul Testament, referitoare la condiția finală a omului.

Din perioada lui Moise, fondatorul religios și politic al Israelului, până în


timpul lui Hristos, autorul determină perspectivele religioase ale acestui popor
despre lumea de dincolo. Astfel, în sec. II î. Hr. concepția despre lumea de apoi
este în principal morală și retributivă, în timp ce din sec. IV până în vremea lui
Moise aceasta este una non-morală, fiind de fapt un exemplu de păgânism semit
pur. Această schimbare de concepte se datorează în principiu monoteismului, care
a conchis în rezultatul său logic: „ Nici o parte a universului creată de Dumnezeu
nu poate fi separată de influența Lui.”

Adevărata dezvoltare în religie izvorăște din comuniunea omului cu Dumnezeul


cel viu, prin care omul află voia Lui, devenind astfel un instrument al lui
Dumnezeu, adică o conștiință personalizată. În continuare autorul face referire la
revelația divină, și modul de transmitere a cesteia proorocilor din Vechiul
Testament.

Începutul eshatologiei la poporul evreu este indispensabil de apariția


iahvinismului – revelația lui Dumnezeu poporului evreu. Astfel, în Exod,
Dumnezeu i-a luat pe israeliți, care erau în cea mai mare parte păgâni semiți și le-a
arătat măsura capacității lor, li s-a revelat încă de la început ca fiind Dumnezeul
lor, Dumenzeul poporului lor și a susținut că Isrel este poporul Său. El atunci nu s-
a arătat în calitate de Creator și Conducător moral al lumii, căci aceste idei ar fi
fost imposibil de înțeles în perioada incipientă a istoriei religioase a Israelului.
Aceste idei au fost valabile până când, în proorocia lui Ieremia și al doilea Isaia,
Dumnezeu este recunoscut de Israel ca fiind singurul Creator suprem și Dumnezeul
întregii omeniri.

În calitate de căpetenie a poporului evreu, Iahve era mai întâi de toate,


conducătorul acestuia în timp de lupte și zeu al războiului, iar poporul Său este
numit Israel, adică „ oșteni ai lui Dumnezeu”. Semnificativ este faptul că prima
revelare a intervenției lui Iahve în favoarea lui Israel este legată de izbăvirea din
Egipt. Religia sa este caracterizată încă de la început ca o religie a răscumpărării :
„ Eu sunt Iahve, Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul Egiptului și din casa
robiei” (Ieșire 20, 2) Dar Iahve nu era numai Dumnezeul războiului, ci și
Dumnezeul dreptății și a binelui. După scoaterea poporului lui Israel din Egipt, a
urmat, în mod firesc organizarea internă a acestuia. În sanctuarul său era păstrată
legea, iar preoții erau tâlcuitorii voinței Lui. Învățătura sau Tora preoților avea un
caracter atât legal cât și moral, care ulterior și-a luat forma în Legea scrisă a
Pentateuhului. Astfel, iahvinismul nu dispare odată cu poporul, religia adevărată
supraviețuind distrugerii statului. În religia eliberată de limitele naționale, individul
devine entitate religioasă și este adus lao unire imediată cu Dumnezeu, astfel fiind
pregătită calea pentru venirea creștinismului.

Or, în Vechiul Testament, eshatologia poate fi abordată din 3 perspective:

Eshatologia individului
Eshatologia poporului Israel
Sinteza celor două eshatologii până în sec. IV

Ideile despre viața de apoi care au prevalat în perioada premozaică până în sec. II
î. Hr. țin de ceea ce este cunoscut drept „ cultul strămoșilor”. Potrivit acestei
credințe, morții nu erau considerați morți, ci se credea că „ trăiau” într-un anumit
sens și aveau puteri supraomenești, pe care le puteau folosi în scopuri bune sau
rele. Pentru a potoli aceste puteri, cei vii ofereau sacrificii. În acest sens, autorul
prezintă o serie de dovezi ale existenței acestor credințe în Israel, pe care le
grupează în 3 teze:
1) Strămoșii, sau chipurile lor devenite zei ai căminului, adică terafimi, erau
cinstiți cu sacrificii, iar dreptul de a oferi aceste sacrificii era rezervat unui
fiu al celui răposat. De aici Legea leviratului – dacă decedatul nu a avut
urmași, fratele celui decedat avea datoria să se recăsătoarească cu văduva
care nu avea copii, pentru a-i face fratelui său un băiat care să îndeplinească
obiceiurile sacrificiale celui răposat.
2) Obiceiurile primitive ale doliului în Israel, fac parte tot din cultul
strămoșilor.
3) Credințele despre cei decedați sunt elemente constitutive esențiale ale
aceluiași cult.

Potrivit Vechiului Testament, moartea însemna sfârșitul vieții pământești, dar


nu și încetarea întregii existențe. Astfel, omul este alcătuit din 2 elemente: duh
sau suflet și trup, potrivit concepției mai timpurii și din 3 elemente: duh, suflet
și trup potrivit conceției mai târzii.

În dezvoltarea eshatologică a Vechiului Testament, SUFLETUL:

Este identic cu sângele, deoarece vărsarea de sânge provoca moartea.


( Levitic 17,11). Inima, la rîndul ei era organul gândirii. Un om „ fără
inimă” era un om neștiutor ( Osea 7,11), iar când un om gândea se spunea
că „ a zis în inima sa”.
Este sediul senzațiilor și dorințelor, fiind identificat cu personalitatea.
Sufletului îi sunt atribuite și funcții animalice ( foame, sete, dorințe
sexuale) precum și stări psihice – iubire, bucurie, frică, încredere, dispreț,
etc.
Părărește trupul la moarte. Astfel, se considera că cei decedați posedă un
suflet și un trup sub formă de umbră. În vremurile mai vechi aceștia erau
numiți umbre.

În perioada preprofetică, nu era așteptată nici o retribuție individuală.


Israelitul timpuriu nu era alarmat de prosperitatea omului păcătos sau de
nenorocirea celui drept, căci Iahve era preocupat de prosperarea poporului ca
întreg, iar nu de cea a membrilor săi individuali. Unitatea religioasă nu era
individul, ci familia sau tribul. Astfel se considera normal și rezonabil ca Iahve să
pedepsească pe copii pentru păcatele părinților. ( Exod 20,5; Lev. 20,5; Ios. 7,24; I
Sam. 3,13) și comunitatea sau tribul pentru vina unui singur membru al acestuia, în
timp ce mila Sa era arătată prin amânarea pedepsei până după moarte și prin
acceptarea preluării acesteia de către fiul său. Răsplata și pedeapsa erau obligatoriu
concepute ca fiind limitate la viața de pe pământ, pentru că Șeolul era considerat
ca aflându-se în afara influenței lui Iahve.

Noua relație pe care Dumnezeu o va statornici în perioada următoare între El


însuși și individul israelit, va înlocui vechea relație dintre El însuși și popor ca
întreg ( Ieremia 31, 31-34). Astfel prin Ieremia s-au pus bazele unui individualism
adevărat și s-a afirmat legea retribuției, învățătură care a fost preluată și dezvoltată
în Iezechiel.

Doctrina nemuririi individuale a făcut loc atât de repede celei a învierii


deoarece credinciosul din Israel încă prefera mai mult binele comun decât cel
individual. Astfel credincioșii din Palestina priveau înainte către un viitor fericit
numai ca membri ai poporului sfânt, ca cetățeni ai regatului drept, care va trebui
să-i primească pe frații săi. Egocentrismul, dar nu egoismul care a marcat doctrina
grecească a nemuririi, este izbitor prin absența sa din anticipările religioase ale
credinciosului din iudaism. În religia adevărată, individualismul nelimitat este o
imposibilitate. Individul poate atinge cele mai înalte posibilități ale sale doar în
mijlocul comunității, atât aici, cât și în lumea de dincolo.

Autorul face o sinteză cu referire la judecata preliminară și finală a întregului


Israel, a neamurilor care au supraviețuit și a îngerilor conducători fără credință. În
VT este dezvoltată concepția unei judecăți finale, însă într-un sens limitat. Aceasta
precede întotdeauna împărăția mesianică. În Iezechiel și Ioil este raportată numai la
Israel și la neamuri, dar nu și la cei morți. În dezvoltarea sa de mai târziu din
Daniel este desigur raportată la toți cei vii, evrei sau neamuri, dar mai cuprinde și
unele categorii de israeliți decedați – martiri sau apostați. Neamurile erau pedepsite
doar cu pedepse temporare, adică pierderea vieții. Cu toate acestea, ele se aflau în
Șeol – care era în toate cazurile sălașul final al neamurilor, chiar dacă păcătuiau
sau nu.

Spre sfârșitul sec. II î. Hr., autorii scrierilor veterotestamentare delimitează 4


sălașuri pentru cei morți:

1) Șeolul = iad
2) Paradisul – doar 2 oameni – Ilie și Enoh au fost primiți în paradis imediat ce
au părăsit această lume.
3) Gheena = reprezintă locul imediat de pedeapsă a evreilor apostați.
4) Prăpastia de foc = locul final de pedeapsă a îngerilor conducători
necredincioși și a îngerilor impuri. În acest secol nu se pomenește nimic despre
Mesia, cu excepția lui Enoh și a oracolelor sibiline.

Eshatologia sec. I î. Hr este complet separată de cea anterioară. Astfel, judecata,


care este finală pentru toate ființele raționale, omenești și îngerești este situată la
sfârșitul împărăției mesianice. Această concepție despre judecata finală diferă de
cea din secolul anterior prin faptul că ultima inaugurează împărăția mesianică pe
pământul actual, iar prima inaugurerază împărăția mesianică după instituirea unui
cer nou și pământ nou. În ceea ce privește paradisul, care în secolul anterior se
considera locuit doar de oameni, a ajuns să fie conceput în acest secol drept
sălașul intermediar al tuturor drepților și aleșilor. Pentru prima dată, în literatura
apocaliptică apare termenul de CER, care devine sălașul duhurilor celor drepți
după judecata finală. În schimb, Șeolul devine locul pedepsei fianle veșnice, adică
devine IAD. În ceea ce privește Gheena, aceasta este concepută ca fiind locul
pedepsei corporale și spirituale.

Cu referire la doctrina învierii, în acest secol apar perspective asupra naturii


învierii. În timp ce unii credeau că nu se va petrece o înviere a trupului, ci doar a
duhului ( Psalmii lui Solomon, I Enoh), alții au spus că va fi o înviere a trupului,
dar acesta va fi alcătuit din veșminte de slavă și de lumină, și că cei înviați vor
avea o natură angelică.