REGIONALIZAREA ÎN POLONIA ŞI FRANŢA.

ANALIZĂ COMPARATIVA
 1. Cadru teoretic-regionalizarea
Regionalizarea constituie una dintre caracteristicile principale ale
lumii contemporane. Reg
Regionalizarea, adică împărţirea teritoriului unei ţări în
regiuni de dezvoltare, a fost edictată şi aprobată de Parlamentul şi Consiliul
Europei prin
„Regulamentul nr. 1059“ din 26 mai 2003.
„Regulamentul“ – afirmă cele două înalte foruri – a pornit de la „o nevoie tot
mai mare de armonizare“ a statisticilor întocmite de ţările membre, „pentru a dispune
de date comparabile“ la nivelul întregii UE.
Regulamentul împarte teritoriul economic al fiecărui stat membru al Uniunii în
unităţi teritoriale de nivel NUTS 1, NUTS 2 şi NUTS 3 pe baza unităţilor
administrative existente în statul respectiv, cu praguri demografice minim şi maxim
astfel:

NUTS 1 cuprind regiunile socio-economice majore cu o populaţie de 3-7

milioane de locuitori, la nivelul cărora se pot analiza anumite probleme regionale,
precum efectele
uniunii vamale şi integrării economice.
NUTS 2 cuprind regiunile de bază cu o populaţie de 0,8 -3 milioane de
locuitori, unde pot fi aplicate politicile regionale ale UE, precum acordarea corectă de
asistenţă din fondurile structurale.
NUTS 3 cuprind regiuni de dimensiuni mai mici cu o populaţie de 150-800 mii de
locuitori, care sunt eligibile pentru implementarea altor obiective prioritare,
precum programele de cooperare transfrontalieră.
Regionalizarea e unul din cimenturile turnate la fundaţia construcţiei europene,
menită să asigure stabilitatea Europei şi a statelor membre.
Dezvoltarea regionala este un concept nou ce urmareste impulsionarea
si diversificarea activitatilor economice, stimularea investitiilor in sectorul
privat, contributia la reducerea somajului si nu in cele din urma sa conduca la o
imbunatatire a nivelului de trai.
Politica de regionalizare reprezinta un ansamblu de masuri planificate
si
promovate de autoritatile administratiei publice locale si centrale, in parteneriat cu

diversi actori (privati, publici, voluntari), in scopul asigurarii unei cresteri economice,
dinamice
si durabile, prin valorificarea eficienta a potentialului regional si local, in
scopul imbunatatirii conditiilor de viata.
Principalele domenii care pot fi vizate de politicile regionale sunt :
dezvoltarea
intreprinderilor, piata fortei de munca, atragerea investitiilor, transferul de
tehnologie, dezvoltarea sectorului I.M.M.-urilor, imbunatatirea infrastructurii,
calitatea mediului inconjurator, dezvoltare rurala, sanatate, educatie, invatamant,
cultura.
Dezvoltarea rurala ocupa un loc distinct in cadrul politicilor regionale si se
refera la urmatoarele aspecte:
a)inlaturarea/diminuarea saraciei in zonele
rurale;
b)echilibrarea oportunitatilor economice si a conditiilor sociale dintre mediul urban si
cel rural;
c)stimularea initiativelor locale;
d)pastrarea patrimoniului spiritual si
cultural.

Cadrul de implementare si de evaluare a politicii de regionalizare il

reprezinta regiunea, constituita ca o asociere benevola de judete vecine.
Fiecare regiune de dezvoltare cuprinde mai multe judete. Regiunile de dezvoltare
nu sunt unitati administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridica, fiind rezultatul
unui acord liber intre consiliile judetene si cele locale.
Obiectivele de baza ale politicii de regionalizare sunt urmatoarele:
-diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea
dezvoltarii echilibrate si pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare intarziata);
- preantampinarea producerii de noi
dezechilibre;
- indeplinirea criteriilor de integrare in structurile Uniunii Europene si de acces la
instrumentele financiare de asistenta pentru tarile membre (fonduri structurale si de
coeziune);
- corelarea cu politicile sectoriale guvernamentale de dezvoltare; stimularea
cooperarii interregionale, interne si internationale, care contribuie la dezvoltarea
economica si care este in conformitate cu prevederile legale si cu acordurile
internationale incheiate de Romania.
Principiile care stau la baza elaborarii si aplicarii politicilor de
 regionalizare

sunt:
• Descentralizarea procesului de luare a deciziilor, de la nivelul central/guvernamental,
spre cel al comunitatilor regionale;
• Parteneriatul intre toti actorii implicati in domeniul dezvoltarii
regionale;
• Planificarea - proces de utilizare a resurselor (prin programe si proiecte) in
vederea atingerii unor obiective stabilite;
În 1972 au fost puse bazele unor principii unitare privind politicile de
dezvoltare regională pe întreg spaţiul comunitar, în 1975 a fost creat Fondul European de
Dezvoltare Regională, apoi a fost elaborat Nomenclatorul Unităţilor Teritorial-
Statistice (NUTS). Conceput pentru a se putea urmări dezvoltarea zonală pe criterii de
comparaţie, acesta are următoarele niveluri ierarhice: NUTS 1 – echivalent al nivelului
federal, cu suprafaţă în jur de 50.000 kmp şi populaţie în jur de şase milioane locuitori;
NUTS 2 – nivel regional, (medie de 13.500 kmp pentru suprafaţă, două milioane
locuitori populaţie), NUTS 3 – nivel departamental, NUTS 4, nivel comunal. În acest
fel, s-a realizat o corespondenţă

între nivelurile regionale din ţările comunitare şi dintre acestea şi

decupajele administrative naţionale.

2. Analiza comparativă între regionalizarea Poloniei şi regionalizarea

Franţei
2.1. Modelul polonez de regionalizare
Discutiile despre descentralizare au inceput inca din 1990, insa reforma propiu-zisa a
avut loc in 1999. Polonezii spun ca regionalizarea a fost lovitura de gratie
impotriva comunistilor din sistem.
In Polonia, implementarea proiectului de regionalizare a fost rapida, insa toata lumea
stia ce are de facut: doar dezbaterile au durat trei ani.
Polonia este considerata un model de succes in procesul de
organizare
administrativa, datorita ratei ridicate de absorbtie a fondurilor europene,
posibila prin rolul pe care l-au jucat unitatile teritoriale de
autoguvernare. Inainte de 1998 ,inainte de regionalizare ,tara cuprindea 49 de
unitati administrative similare cu judetele din Romania si 2800 de comune, o impartire
administrativ-teritoriala asemanatoare cu cea a Romaniei: 41 de judete si 2700 de
comune. De notat este faptul ca Polonia este mai mare totusi cu aproximativ o treime,
atat ca suprafata, cat si ca numar de
locuitori,fata de Romania.
Guvernul de atunci, condus de Jerzy Buzek, fostul presedinte al Parlamentului
European, a decis sa puna in aplicare o reforma
administrativa. Impartirea teritoriala a Poloniei, tara cu 38 milioane de locuitori, a
intrat in vigoare in ianuarie 1999, fiind organizata pe 3 niveluri. Ea este compusa din
2.478 comune, 379 districte (powiats) si 16 regiuni (voievodate). Fiecare diviziune are
competente proprii si delegate care sunt atribuite
prin lege Comunele (gmina) sunt conduse de un consiliu, ai carui membri sunt
alesi prin vot direct, pe 4 ani, si un birou executiv, condus de un primar, numit
wojl in comunele rurale, burmistrz in comunele urbane si prezydend miasta, in orasele
de peste 100.000 locuitori, ales tot prin
vot direct. Districtele (powiaty) sunt entitati administrative care au in jur
de 100.000 de locuitori. 65 de orase poloneze cumuleaza functii ale
comunelor si ale districtelor. Provincia este condusa de un consiliu si un birou
executiv, supervizat, la randul lui, de un

presedinte. Alegerile sunt tot prin vot direct, la 4 ani.

Regiunile (voievodatele) sunt cele mai mari entitati administrative si sunt in numar de
16.
Structura lor cuprinde un corp administrativ (sejmik wojwodzki), ales prin vot direct,
si un corp executiv (zarzad wojwodzki), condus de un maresal, care este numit de
premier. Voivodatele au suprafata cuprinsa intre 9.412 km2 si 35.589 km2 si o
populatie intre
1.000.061 si 5.130.000 locuitori. Regiunile au competente in special in domeniul apei,
drumurilor, sanatatii, serviciilor sociale, educatiei, culturii si dezvoltarii
economice. Insa din cauza unei implementari stangace si a unei legislatii precare,
regiunile nu s- au dezvoltat uniform, astfel ca diferentele
sunt evidente. Spre exemplu, PIB-ul pe cap de locuitor din cea mai bogata regiune
este de peste doua ori mai mare fata de cea mai saraca, o discrepanta mult mai mare decat
in Spania sau Franta, se arata intr-un studiu realizat de Andrei I.
Lobatch.
In consecinta, se remarca patru categorii de regiuni:
- cele mai dezvoltate din punct de vedere economic, care au aratat un avans
continuu. Sunt in numar de 6 si cuprind marile centre urbane, dar si zonele in care vin
cei mai multi turisti;
- regiunile care au avut un boom de dezvoltare in ultima perioada, fiind avantajate
de schimburile comerciale cu Austria si

Germania;
- regiunile cu scadere economi ccaa ,
uussooaarraa i t uunnddee i t i l ss aa
eexx
i; zzoonnee nndduuss rr aa ee vveecchh ee nn
- regiunile subdezvoltate sunt situatssppeecc
i iaal i nn t,EEss
i i nnt tvveecc innaa
i, aal eeaai
Ucraina, state mai putin dezvoltate dRRuuss
t il ee
lti i i i aarruuss
BBee l i i. ss eeccaa
l , l ccee
t t
aa
mai ales pe i ltnn , aa PPoo oonnt ee IInni pp uuss ee
vveecc it.
ee
Avantaje si dezavantaje
Polonia a demonstrat ca, sustinuta de o lege puternica si o structura organizatorica
eficienta, abstorbtia fondurilor europene poate depasi nivelul de 80%, un rol important
in succesul acestui program jucand si regiunile, dar si concentrarea programelor
europene sub aripa unei singure
institutii. Varianta poloneza are, prin urmare, avantajul unei mobilizari mai usoare a
fondurilor si costuri mai reduse pentru
contribuabili. Insa principala provocare va fi dezvoltarea aproximativ egala a regiunilor.
Daca fiecare noua diviziune administrativ-regionala nu va cuprinde atat judete bogate,
cat si sarace,

atunci se va crea o discrepanta vizibila. In plus, ideal ar fi ca sa existe in fiecare

regiune cat mai multe industrii si locuri de munca
variate.
Un alt pericol este legat de alocarea inechitabila a resurselor in interiorul
regiunilor, avand in vedere tendinta alocarii mai mari catre centru, respectiv
catre capitale. Cum au reusit? Polonezii nu s-au ferit de parteneriatele publice-private
(PPP), au renuntat la nepotism in favoarea competitivitatii sectorului public si n-au
lasat loc de interpretari in distributia competentelor intre regiuni, districte si
comune. Sunt masuri care s-au dovedit de succes pentru imbunatatirea cadrului de
guvernare multi-nivel si a politicii de dezvoltare regionala.Regionalizarea reprezinta
marea sansa a economiei poloneze.
In 1999, Polonia a implementat proiectul de reorganizare administrativ-teritoriala pe
trei niveluri: 16 voievodate, corespunzatoare celor 16 regiuni NUTS 2, 379 de
districte si
2478 de comune, care functioneaza pe principiile descentralizarii si autoguvernarii.
Totusi, spre deosebire de Polonia, proiectul de regionalizare a Romaniei prevede un
aparat administrativ mai mic, cu doar opt regiuni NUTS, 41 de
judete (corespondentele districtelor) si 2700 de comune.
NUTS reprezinta un sistem unitar de diviziune si raportare a statisticilor regionale ai
este compus din mai multe niveluri. Romania se imparte in patru regiuni NUTS 1, opt
regiuni

NUTS 2 si 42 de regiuni NUTS 3. In Romania, o regiune NUTS 2 cuprinde

2,693
milioane persoane, asemanatoare ca dimensiuni cu: Polonia (2,383 mil. persoane) sau
Franta (2,455 mil. persoane).Comunele si districtele reprezinta unitati de
guvernare locala, iar voievodatele sunt unitati de conducere, responsabile de
executarea politicii regionale, la fel cum prevede si proiectul romanesc de
regionalizare. Ele au parlament local (un corespondent pentru Camera
reprezentantilor locali) si consiliu executiv (corespondent pentru Consiliul
Regional) condus de un presedinte. In schimb, voievodatele poloneze au
autonomie normativa, putand emite reguli proprii in privinta functionarii sistemelor pe
care le administreaza (de exemplu, pot impune programa scolara proprie). O
astfel de libertate este putin probabila in Romania, in conditiile unei culturi a
statului unitar si a relatiei tensionate cu Harghita si Covasna. Gospodarirea
bugetului polonez Regiunile poloneze au autonomie
financiara. Practic, polonezii au suprapus proiectul de regionalizare direct pe
cerintele Uniunii Europene. Au negociat programe

operationale pentru fiecare dintre cele 16 regiuni, care au puterea de a negocia direct
cu
Comisia Europeana. Ministerul Dezvoltarii Regionale participa la aceste discutii dar nu
dicteaza directii. In exercitiul bugetar 2007-2013, 25% din fondurile de coeziune au
fost gestionate la nivel
regional. Pe langa faptul ca unitatile teritoriale de autoguvernare, create in urma
descentralizarii, gestioneaza o parte din impozitele incasate, ele au reprezentat cel
mai mare grup de beneficiari ai fondurilor UE. Astfel, comunele au fost promotoarele
proiectelor europene, beneficiind de infrastructura
de baza. In 2004, cand Polonia s-a alaturat Uniunii Europene, PIB-ul pe
locuitor se afla sub media europeana, se arata intr-un document UE. In 2007, PIB-ul
pe locuitor crescuse cu o treime, iar rata de angajare de la
51%, la 57%. O asemenea performanta a fost posibila cu ajutorul
profesionistilor. In perioada 2004-
2006, personalul Ministerului Dezvoltarii Regionale s-a schimbat o data la sase luni, ca in
final, Guvernul sa decida cresterea salariilor la nivelul pietei, pentru a atrage cei mai
buni specialisti.
Si in Romania regiunile vor dispune de buget propriu, format taxe si impozite,
fonduri europene si fonduri de coeziune de la bugetul central, dar proportia lor nu a
fost inca
stabilita. Guvernul va gestiona doar proiecte nationale, toate celelalte fiind transferate
catre regiuni (inclusiv fondurile din cadrul POS-urilor: mediu, resurse
umane, administratie, transporturi etc.), prin cresterea rolului Autoritatilor de
Dezvoltare Regionala (ADR). Dezavantajele
regionalizarii In Polonia n-au mers toate perfect. Suprabirocratizarea, luptele politice si
o insuficienta comunicare pe verticala, intre guvern si institutiile regionale si locale
sunt doar cateva dintre problemele de care s-au lovit
polonezii. Nici fenomenul clientelismului politic nu este strain. Fonduri sunt impartite
uneori pe criterii politice, recunoaste presedintele Fundatiei pentru Libertate si
Democratie din Polonia, Tomasz
Pisula. In perioada 2004-2006, odata cu cresterea economiei pe baza fondurilor
europene, au crescut si disparitatile economice intre regiuni, fenomen care deja se
resimte si in Romania, in ciuda nivelului de absorbtie incomparabil. Circa 33 de
orase poloneze au intrat in declin, in urma stabilirii noilor capitale regionale, care au
format noi centre ale

dezvoltarii economice. Insa dezvoltarea economica generata de rata inalta

de absorbtie a fondurilor europene a eclipsat toate aceste neajunsuri. Cheia succesului
in
regionalizarea Poloniei a fost acordarea unui rol central in administratie, sistemului de
fonduri europene. “Stabilitatea politica si vointa politica,
precum si stabilitatea personalului implicat in gestionarea fondurilor UE,
reprezinta factorii cheie care influenteaza capacitatea de absorbtie. Coruptia si politizarea
excesiva a administratiei publice locale, regionale si nationale este, probabil, unul
dintre cei mai importanti factori care diminueaza capacitatea de absorbtie a fondurilor
UE in Romania”, a spus Gratian Mihailescu, Consultant Afaceri Europene &
Dezvoltare Locala. Vestea proasta este ca la nivel regional, Romania nu exceleaza
la niciunul din acesti factori. Capacitatea administrativa slaba la nivel local si regional
a fost raportata adesea in statisticile internationale, drept factor major pentru
gestionarea slaba a fondurilor europene.
2.2. Modelul francez de regionalizare
În Franța, istoric, regionalizarea s-a făcut pas cu pas, acum există patru
niveluri administrative, iar procesul nu este considerat a fi pe deplin încheiat.
Franţa şi-a regionalizat teritoriul în debutul anilor ’80, sub Mitterand, obligată de
Europa.
Transferul parţial de putere de la centru către regiuni a fost făcut nu fără sacrificii
şi
trecând peste multe principii şi tradiţii istorice, aruncând în foc o parte din
mentalităţile adânc înrădăcinate în rândul populaţiei. Francezii au fost obligaţi, printre
altele, să conceapă regiuni administrative care nu mai corespundeau regiunilor
istorice.
In Franta, procesul regionalizare a inceput in anii '50 si a inaintat cu pasi mici,
impartirea teritoriala in 26 de regiuni avand loc in 1992.
La o populatie de 60 milioane de locuitori si o suprafata de 550.000 de km2, Franta
numara in prezent 26 de regiuni (dintre care patru peste mari), 100 de departamente
si peste 36000 de comune.
În urma procesului de regionalizare administrativă, francezii au creat 22 de regiuni care
funcţionează ca nişte micro-state. Înainte de regionalizare, Franţa era constituită
administrativ la fel ca România de azi: capitală, judeţe, municipii, oraşe, comune.
Toate deciziile erau luate la Paris, judeţele (departamentele) dispunând de putere
extrem de limitată: construirea sau întreţinerea şoselelor departamentale, deşeurilor
populaţiei,

etc. După crearea regiunilor administrative, o parte din puterea

centrală a fost transferată la nivel local: educaţia, infrastructurile rutiere şi
feroviare,
politicile agricole şi industriale, amenajarea teritoriului, cultura. Toate acestea aparţin
azi regiunilor, care beneficiază de un buget pentru a decide singure.
De unde le vin banii pentru buget? Statul distribuie o parte din colectările de TVA, iar
regiunile beneficiază în acelaşi timp de impozite directe, aşa-numitele “impozite
locale”: taxele de habitaţie colectate de la populaţie, taxele profesionale sau industriale
colectate de la intreprinderile implantate în regiune, etc. Valoarea şi gestiunea acestor
taxe şi impozite e decisă de fiecare regiune în parte şi nu de către Paris.
Dirijarea regiunii (deci implicit a bugetului acesteia) e încredinţată unui preşedinte de
regiune, care e asistat de către un consiliu regional. Atât preşedintele cât şi consiliul sunt
aleşi de către electori, prin vot. În Franţa, la fiecare 5 ani se organizează alegeri
regionale, ca şi cum fiecare regiune ar fi un stat: electoratul se duce la vot şi-şi alege
conducătorii regiunii sale. Consiliul regional functionează ca un parlament
local: există chiar
şi hemiciclul, dezbaterile în jurul deciziilor de luat, votul consilierilor, toată
funcţionarea democratică. În fapt, e o chestiune de semantică: fiecare ţară utilizează în
administraţia regională termenii cei mai apropiaţi culturii sale. Practic, funcţionarea
regiunilor şi

transferul de putere e în esenţă acelaşi în toată Europa.

Pentru a întelege consecinţele regionalizării la 30 de ani de la aplicarea acesteia, e
suficient sa priveşti harta infrastructurilor Franţei: înainte de asta, toate autostrăzile şi
căile ferate erau linii directe către Paris. Capitala constituia centrul unei stele, cu
ramificatii către principalele oraşe din toate punctele cardinale ale Franţei. Paris-
Bordeaux, Paris-Toulouse etc. Azi, harta infrastructurilor de transport e complet
diferită: rutele Franţei constituie cercuri, legături orizontale între diversele puncte
economice (tip Toulouse-Bordeaux pentru a păstra exemplul de mai sus), consecinţă a
gestionării regionale a teritoriului său. Dupa ce a
prezentat, intr-un articol anterior, particularitatile modelului polonez de regionalizare,
vehiculat de Bucuresti pentru reforma romaneasca, Business24 face o analiza
comparata si pe modelul francez, invocat, de asemenea, de guvernantii romani. Un
model usor de replicat, dar cu riscul de a rata esenta: dezvoltarea regionala.
Schema institutionala franceza se potriveste ca o manusa administratiei romanesti,
avand in vedere ca ea

este constrituita pe fundamente franceze. Asemenea Frantei, caracterul unitar al

statului roman este puternic, iar tensiunile sociale din Covasna si Harghita nu ar
permite
un nivel de autonomie ridicat si putere financiara mare, potrivit lectorului universitar
Vasile Ostaciuc. Totusi, modelul francez de administratie regionalizata nu
corespunde decat partial nevoilor Romaniei. In ciuda legaturilor istorice si
culturale, dezvoltarea economica dintre cele doua state se afla la niveluri
incomparabile, iar obiectivele difera. In timp ce Franta lupta sa isi mentina
pozitia
in UE, in randul celor mai dezvoltate state de pe continent, Romania se lupta
pentru depasirea conditiei de tara periferica.
Romania mai doreste Curte de Apel Regionala si infiintarea unui Consiliu Economic si
Social regional cu rol consultativ, alcatuit din principalele categorii socio-
economice, care sa functioneze dupa modelul francez. Consultarea CES va fi
obligatorie.
Franta este unul dintre putinele state europene cu existenta neintrerupta si chiar daca
numara mai multe niveluri administrative, ramane in continuare un stat centralizat, cu un
caracter puternic unitar. Din cauza tensiunilor din anumite zone, puterea regiunilor
este limitata si uneori se confunda cu cea a departamentelor (corespondent al
judetelor romanesti). Desi dispun de capacitate investitionala mare, regiunile
franceze nu au autonomie legislativa.
Principalele domenii de competenta la nivel regional sunt educatia (constructia,
echipamentul si intretinerea scolilor); pregatirea si formarea profesionala; planificarea,
mediul si patrimoniul oraselor (de exemplu, parcurile nationale regionale);
transporturile (organizare, finantare).
3. Concluzii privind Proiectul de regionalizare a României
comparativ cu modelul Poloniei şi modelul Franţei
Principalele argumente care susţin ideea şi nevoia de regionalizare a României,
sintetizate în cele ce urmează, în ordinea importanţei lor, prin prisma frecvenţei cu
care au fost enunţate în opiniile scrise colectate şi analizate, sunt:
1. eficientizarea procesului decizional public şi, implicit, omai bună gestionare
a resurselor publice, precum şi a tuturor resurselor disponibile, în general, limitate
şi constantinsuficiente în raport cu nevoile, argument susţinut de o seriede alte
argumente specifice subsecvente, cum ar fi:
− reducerea costurilor şi a birocraţiei în sistemuladministrativ public în general, prin
simplificarea şi optimizarea administraţiei publice, în contextul regionalizării;
− corelarea deciziilor publice cu nevoi şi probleme specifice, precum şi cu oportunităţi
de dezvoltare specifice,diferite şi diverse de la o regiune la alta;
− necesitatea susţinerii şi chiar a accelerării descentralizării din mai multe puncte
de vedere:
− un management regional competent şi motivat, cu un instrument
legislativ corespunzător şi flexibil ce ar trebui să permită creşterea nivelului economic al
regiunii;

− gestionarea regională aproape în totalitate a veniturilor şi cheltuielilor, centralizarea

naţională doar a unei părţi din veniturile regionale, în scopul menţinerii în funcţiune a
instituţiilor naţionale, eliminarea pierderilor financiare datorate unor decizii politice de
redirecţionare unei părţi din venituri către instituţii şi entităţi inutile sau neperformante;
− creşterea transparenţei actului decizional public şi o mai mare şi mai bună
accesibilitate la informaţii de interes public, datorită apropierii de cetăţean şi nevoile
sale, comparativ cu nivelul naţional, fapt ce va induce şi o mai mare responsabilizare
a decidenţilor şi reducerea corupţiei în
administraţia publică.
2. creşterea gradului de absorbţie a fondurilor europene, corelat cu o mai eficientă
şi eficace utilizare a acestor fonduri, prin: posibilitatea integrării proiectelor mici,
disparate la nivel
local, în proiecte strategice, de anvergură la nivel regional şi prin extragerea
lecţiilor învăţate din perioada experienţelor 2007-2013;
3. stimularea şi susţinerea dezvoltării economice, în general, şi, implicit, prin
aceasta reducerea disparităţilor şi decalajelor economice interjudeţene şi interregionale:
− din acest punct de vedere, esenţial este obiectivul general de dezvoltare a
resurselor umane, promovarea ocupării şi a incluziunii sociale în baza experienţelor,
considerându- se că economia locală nu poate prezenta o diversitate şi specificitate
corespunzătoare aşteptărilor cetăţenilor, iar cetăţenii îşi cunosc şi recunosc
capacitatea de mobilitate profesională şi geografică şi o valorifică ca atare, în măsura
oportunităţilor existente, cu precădere într-un areal maximal regional;

− simplificarea accesului la resurse a mediului de afaceri autohton.

4. nevoia de identificare identitară, precum şi nevoia de notorietate a regiunilor,
esenţiale
pentru întărirea spiritului de apartenenţă, încredere şi solidaritate a populaţiei,
toate acestea contribuind la potenţarea identităţii naţionale a statului unitar roman.
Franța și Polonia, două state ale Uniunii Europene, două modele diferite de
regionalizare, zeci de ani de experiență în spate. Două modele spre care România
se poate uita pentru propria regionalizare, de la care poate prelua exemplele bune și
cu ajutorul cărora poate evita greșelile.
Politicienii români au vorbit în contextul regionalizării de aceste modele principale ca
sursă de inspiraţie: polonez si francez. Actualul sistem administrativ are la bază
fundamente franceze, însă specialiştii afirmă că o implementare a regionalizării după
modelul Franţei nu ar duce la o reducere a birocraţiei. Cel mai agreat este cel polonez,
sistemul arătându-şi din plin eficienţa în contextul absorbţiei de fonduri europene, în
timp ce modelul german este unul federalist, cu puţine şanse de aplicare în România. Pe
de
altă parte, Polonia este singura ţară cu care ne putem compara ȋn multe privinţe:
poziţie geografică, mărime, populaţie, nivelul disparităţor regionale asemănător Vest-
Est.
Planul autorităţilor române este ca proiectul regionalizării să intre în vigoare
de la 1 ianuarie 2014, după ce, în toamna acestui an, va fi convocat un referendum
pentru
modificarea Constituţiei pentru introducerea regiunilor în legea fundamentală. Recent,
vicepremierul Liviu Dragnea a precizat că proiectul regionalizării va fi adoptat, ulterior,
prin asumarea răspunderii de către Guvern. Pentru a putea fi aplicata politica de
dezvoltare regionala s-au infiintat opt regiuni de dezvoltare, care cuprind tot teritoriul
Romaniei. Noul proiect de regionalizare a
României ar urma să ţină seama deopotrivă de faptul că teritoriul ţării este structurat în
ansambluri regionale cu personalitate istorică şi culturală distinctă, provincii a căror
funcţionalitate a fost demonstrată de-a lungul timpului, de realitatea că organizarea pe
regiuni, însoţită de o reală descentralizare, este un proces susţinut de UE, dar şi de
imperativul economic al apropierii exerciţiului bugetar 2014-2020 al Uniunii Europene.
Proiectul romanesc, in limita in care a fost conturat pana la aceasta ora, se inspira din
structura institutionala franceza. Fiecare regiune e condusa de un Consiliu Regional, ai
carui membri sunt alesi prin vot. Presedintele consiliului este seful executivului si

conducatorul echipei administrative. In cadrul fiecarei administratii regionale exista

un secretariat general al problemelor regionale. Acesta se ocupa mai ales de
proiectele
cofinantate de fondurile structurale europene, care ar putea fi un corespondent
al Autoritatilor de Dezvoltare Regionale. Un alt element comun este reprezentat
de Consiliul economic si social, compus din reprezentanti ai mediului de afaceri, ai
sindicatelor si organizatiilor sociale. Desi institutia are doar rol consultativ, autoritatile
sunt obligate sa obtina punctul de vedere al acesteia, inainte de aplicarea oricaror
masuri. Proiectul romanesc mai propune si o Curte de Apel regionala.
Numarul prefectilor numiti de Guvern va fi redus de la 41 la opt, potrivit proiectului
USL, iar in privinta presedintilor de Consilii judetene circula mai multe variante: ori se
va desfiinta aceasta functie, ori vor intra in Consiliul Regional.
Astfel, regiunile vor detine fonduri in scopul dezvoltarii echilibrate a regiunilor.
Guvernul va gestiona doar proiecte nationale, toate celelalte fiind transferate catre
regiuni (inclusiv fondurile din cadrul POS-urilor: mediu, resurse umane, administratie,
transporturi etc.).
O inovatie romaneasca este infiintarea mai multor capitale in cadrul aceleiasi regiuni, dar
cu functii specifice: centru economic, centru politico-administrativ, centru cultural,
centru

universitar etc.
 ,,Toata aceasta schema instituu
ti oonnaa
l aa tssee
i ppoo
t rr vveess ee ccaai oo
i tmmaannuussaa
ti i ti,
avand in vedere ca ea esteaaddmm
t itnn ss rraa ee rroommaanneess
t . t i, aa
ccoonnss rruu
caracterul unitar al statuluippee ffuunnddaammeenn
t t i , i eet ffrraanncceezzee
i il il i i
Harghita nu ar permite un AAsseemmeenneeaa
i l t i FFrraann
i i t i ee t i i , t i it
lectorului universitar Vasilrroommaann
t i , eessi ee
li ppuu
t eerrnn
liti cc
i aarr
li ,eennss
l iuunnit ee
t ssoocc aa ee dd nn
DDi mm i . eemmCCoovvaassnnaa
it i rr eet CCaann rr ss

TTeemmaa ii i nn
i vvee
i ddeei aauu oonnoomm
i eel rr ddi ccaa
î ssţippuul eerree
li .
ti l i i
rreeddeesseennăărr ffi nnaanncc
i i i aarraa
t mmaarree””
i i ppoo
i i t rrtivvt eeitOOss
i l aacc
ţ ii t
RRoommâânniee i ţit uucct ssppeecc
t ii aa liti
zzaai, ppee ppooi , cc ippuubb
t t i ccee
il i aa
li l l . vvuu
IImmppeerraa i ţ i, UUnn
i, vveerrss
i aa eeaa
il li t î t i i ţi
i lţii mmaa
uunnee t , bbuunnee
i t, î ţi t i li
taapprrooaappee
i î uunnaann
t i . pprr nn rreeccoonnff gguurraarreeaa ssaa rreegg oonnaa ăă
rreevv nnee nn ssppaa uu ppuubb cc
mmt ccoonnss
it ţil mm li ppuubb ti l t t t l tî l l i ilit t
şş mmaa eeff cc eenn ee oorrggaann zzăărr aaddmm nn ss
ccuu aarrgg DD
î ţi ii ţ ii î t i rraa
it vv--
i eerr i i oorr
t ti aat eeitaai ăărr
l lt t ee iddee ccăă rree aacc
eess
jffeerreenn
l . aa şş
ti ţi i t l l ţii t î t l
oorr ppoo cc mmaassss--mmeedd aa ssoocc ee aa eeaa cc
((şş aa )) ccoonnss ăă i i t ti ilit i ţi l
vv ăă şş
eevv
i ddeenn
i nn ,l t it i l it , i t l t i
ddeecc ssuurrssaa pprr mmoorrdd aa ăă ddee ccoonnff cc
rreebbuu
t t l ssăăt ssee i i i, t l, i i it .
nn rree ccee mmaa ssuuss eennuummeerraa ccoonncceepp
nnffăăpp
i tuu aassccăă iit , i t l i ii i l i it i
aa aassuupprraa mmoodduulluuii îînn ccaarree aacceeaass ăă
AAuu
ti oorr iăă ţeel ppuubb ccee rroommâânn l it l l t l it ţil
rreegg oonnaa zzaarree aarr
it i l rr t ăărr ti ti nn î ţi it ţil i i t ti l i ii
mmppăărr
oopp lmmaarri t t l ti i:
uuddeețțee oorr MMoo eeşş aauu aannssaa rreecceenn ccaa eemmăă ddee
• vvaa aa uunnee : aait ţi î t i ili l it i
•
aasseemmeenneeaa l t i ţi : . ili l it i
ssiilluueettăă aaddmm nn ss
• i il it î t : it ţi î t . i i
rr ff nnaanncc aarree
. l it i.
eeuurrooppeennee
In concluze, modelul francez de administratie regionalizata nu corespunde
ddeeooaarree ss rruucc
decat partial nevoilor Romaniei. In ciuda legaturilor istorice si culturale,
uurraa ee ppoo aavveeaa oo
dezvoltarea economica dintre cele doua state se afla la niveluri incomparabile,
ppoonndd IInndd
iar obiectivele
ffeerreenn ddee ffoorrmmaa
difera. In timp ce Franta lupta sa isi mentina pozitia in UE, in randul celor mai
dezvoltate state de pe continent, Romania se lupta pentru depasirea conditiei de
tara periferica, iar obiectivele imediate sunt o mai buna absorbtie a fondurilor
europene
si o dezvoltare economica omogena in teritoriu.
Birocratia franceza e cea mai mare si stufoasa din Europa. Administraia numara peste
cinci milioane de bugetari si un sistem care pregateste aceste cadre. Nu cred ca
bugetul Romaniei ar suporta o proportie atat de mare de bugetari".
Implementat corespunzator, modelul polonez de regionalizare ar putea aduce o lunga
perioada de prosperitate Romaniei. Un asemenea proces implica insa reformarea totala a
sistemului de fonduri europene si introducerea unui concept nou in administratia
romaneasca: meritocratia.
Romania va fi impartita in opt regiuni de dezvoltare, iar procesul va incepe chiar din
acest an. Desi ne aflam in cel de-al doisprezecelea ceas, prea putine aspecte se
cunosc despre atributiile unui nou nivel administrativ: regiunea.

Polonia este considerata un model de succes in procesul de organizare

administrativa, datorita ratei ridicate de absorbtie a fondurilor europene, posibila prin
rolul pe care l-au
jucat unitatile teritoriale de autoguvernare.
Aflata sub auspiciile regimului comunist, administratia poloneza a infruntat
probleme similare cu ale noastre, chiar daca sistemele sunt diferite (Romania
important modelul administratiei franceze): atat administratia centrala, cat si cea
locala erau extrem de centralizate si politizate, sub dominatia directa a ministerelor.
In Romania, descentralizarea s-a realizat pana acum “doar pe hartie”, dupa cum
subliniaza chiar un proiect de regionalizare al USL. Pe de o parte, aparatul
administrativ central ia fonduri din judete si le redistribuie discretionar, iar pe de alta
parte, Consiliile judetene primesc atributii fara a avea puterea necesara de a le sustine.
Administratia romaneasca sufera in continuare de bolile comunismului: lipsa de
eficienta, coruptie si politizare. In Polonia n-au mers toate perfect.
Suprabirocratizarea, luptele politice si o insuficienta comunicare pe verticala, intre
guvern si institutiile regionale si locale sunt doar cateva dintre problemele de care s-au
lovit polonezii.
Nici fenomenul clientelismului politic nu este strain. Fonduri sunt impartite uneori
pe criterii politice, recunoaste presedintele Fundatiei pentru Libertate si Democratie
din
Polonia, Tomasz Pisula.
In perioada 2004-2006, odata cu cresterea economiei pe baza fondurilor europene, au
crescut si disparitatile economice intre regiuni, fenomen care deja se resimte si in
Romania, in ciuda nivelului de absorbtie incomparabil. Circa 33 de orase poloneze au
intrat in declin, in urma stabilirii noilor capitale regionale, care au format noi centre ale
dezvoltarii economice. Insa dezvoltarea economica generata de rata inalta de
absorbtie a fondurilor europene a eclipsat toate aceste neajunsuri. Cheia succesului in
regionalizarea Poloniei a fost acordarea unui rol central in administratie, sistemului de
fonduri europene. “Stabilitatea politica si vointa politica, precum
si stabilitatea personalului implicat in gestionarea fondurilor UE, reprezinta factorii
cheie care influenteaza capacitatea de absorbtie. Coruptia si politizarea excesiva a
administratiei publice locale, regionale si nationale este, probabil, unul dintre cei mai
importanti factori care diminueaza capacitatea de absorbtie a fondurilor UE in Romania”,
a spus Gratian Mihailescu, Consultant Afaceri Europene & Dezvoltare Locala.

,,Am observat mai ales gre șelile pe care le-a făcut Franța. În special am făcut o eroare
enormă când am făcut regionalizarea, o gre șeală pe care România o poate evita. Am
dat
puteri regiunilor și am lăsat bineînțeles competențe și departamentelor, ba chiar le-am
extins. Dar nu am separat suficient de clar atribuțiile regiunilor de cele ale
departamentelor. Consecința este că cele două structuri își fac unele altora concurență
în ceea ce privește cheltuielile și investițiile. Fiecare structură vrea să arate că ea este
mai importantă, iar consecința este că sporesc cheltuielile publice. ‘’a declarat
ambasadorul Frantei la Bucuresti.

,,Modificarea organizării teritoriale a României este o şansă istorică, ţine însă de

noi cum o vom valorifica”
Bibliografie:

1.PACESILA MIHAELA- Regionalizarea în statele Uniunii Europene, în

„Administraţie şi management public”, nr. 3/2004, ASE Bucureşti.
2. DUŢU PETRE- Fenomene diverse cu impact asupra stabilităţii şi
securităţii locale, regionale şi internaţionale, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2012.
3.GHIOLŢAN CALIN SABIN- Legătura dintre regiunea administrativă
şi politica regională, în „Revista Transilvană de Ştiinţe
Administrative” nr. 2(22)/2008.
4.SANDU DUMITRU- Dezvoltarea regională în România.
Graniţe socioculturale în mişcare, Bucureşti, 2011,
https://sites.google.com/site/dumitrusandu/regionalizare.
5. SĂGEATĂ RADU- Regiunile Europei. Metodologie de
analiză regională, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2008.
6.INTERNET
http://www.ziare.com
http://cursdeguvernare.r
o.

http://www.dezvoltaregionala.ro.
http://www.onuinfo.ro.

7.MASS -MEDIA