See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/308657171

EXPERIENŢA EUROPEANĂ ÎN MATERIE DE FEDERALIZARE ŞI DE

REGIONALIZARE

Article · January 2009

CITATIONS READS

0 263

1 author:

Victor-Romeo Ionescu
Universitatea Dunarea de Jos Galati
108 PUBLICATIONS   31 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

OPEN ACCESS TO SCIENTIFIC INFORMATION View project

All content following this page was uploaded by Victor-Romeo Ionescu on 27 September 2016.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 EXPERIENŢA EUROPEANĂ ÎN MATERIE DE
FEDERALIZARE ŞI DE REGIONALIZARE

PROF.UNIV.DR. ROMEO IONESCU

UNIVERSITATEA”DUNĂREA DE JOS”GALAȚI

Abstract
The paper deals with the regions as territorial and politic entities in order to realise a comparative
analysis between the Member States. Different countries have different approaches about the regional autonomy
and about federalism, as well. The conclusion of the paper is that the regions become the motors of the
European integration. The regional approach represents a realisation of the regional policy and management
European dimension.

Cuvinte cheie: regionalism instituţional, autonomie regională, stat federal, instituţiile teritoriale

În funcţie de locul pe care îl ocupă regionalizarea în cadrul structurii constituţionale şi

administrative ale statului, la nivel european se poate face o clasificare, identificându-se în
prezent cinci tipuri de regionalizare1:
 regionalizare administrativă: Grecia, Portugalia, Anglia, Suedia;
 regionalizare prin intermediul autorităţilor locale existente: Germania, Danemarca,
Finlanda, Irlanda;
 descentralizare regională: Franţa este singurul stat membru care a implementat, pe de-
a întregul acest model, însă şi regiunile administrative prevăzute de Constituţia Portugaliei,
descentralizarea din Ţara Galilor şi Suedia se bazează pe acest model. În Europa de est,
Polonia şi Cehia au ales calea descentralizării regionale;
 regionalizare politică sau autonomie regională (regionalism instituţional): Spania,
Italia, Belgia, în anumite zone ale Marii Britanii şi ale Portugaliei;
 regionalizare prin intermediul autorităţilor federale: Elveţia, Belgia, Germania şi
Austria.
În cadrul U.E., pe măsura dezvoltării politicii regionale comunitare s-au înfiinţat
Asociaţii ale Regiunilor, formate pe baza intereselor economice comune. În timp, unele
regiuni au devenit mai active în afacerile europene. O primă acţiune a acestora a fost, crearea,
în cadrul administraţiei regionale, a departamentelor responsabile de afacerile comunitare.
Mai apoi s-a purces la deschiderea unor „birouri de informaţie” la Bruxelles. Această evoluţie
a condus la revendicări de participare la instituţiile comunitare, fapt care a determinat crearea
Comitetului Regiunilor prin Tratatul de la Maastricht. Acest Comitet, deşi are un rol limitat,
legitimează, la nivelul U.E., crearea regiunilor.
Ulterior a fost fondată, cu statut de organism neguvernamental, Adunarea Regiunilor
Europene, care cuprinde în momentul de faţă mai mult de 300 unităţi teritoriale de nivel
regional şi o populaţie de circa 400 milioane. Apoi s-a reuşit înfiinţarea în cadrul Consiliului
Europei, a Congresului Puterilor Locale şi Regionale (C.P.L.R.), format din două camere,
Camera Locală şi Camera Regiunilor. Aşa evoluând lucrurile, la ora actuală în structura
instituţiilor europene, regiunile îşi au aleşii lor, iar uneori se fac auzite voci care insistă ca
Parlamentul european să fie unul bicameral, cu un Senat şi un Parlament, astfel încât regiunile
să aibă reprezentare parlamentară.
Există cel puţin trei documente la nivel european care asigură reglementarea
normativă a autonomiei regionale: Carta Europeană: Exerciţiul autonom al puterii locale,
care mai este numită şi Carta Europeană a autonomiei locale; anteproiectul Cartei Europene
a Autonomiei Regionale şi Declaraţia Adunării Regiunilor Europene asupra regionalismului.
1
xxx, Adevărul economic, Regionalizarea României, no.10 (568), 12-18 martie 2003.
 Carta europeană a autonomiei locale nu prevede un sistem instituţionalizat de
control al aplicării sale, cu excepţia obligării Părţilor de a furniza toată informaţia relativă la
dispoziţiile legislative şi alte măsuri adoptate întru aplicarea prevederilor Cartei. Este adevărat
că a fost examinată posibilitatea de a se crea un sistem internaţional de control analogic cu cel
al Cartei sociale europene. Totuşi, s-a decis de a se lipsi de un astfel de sistem complicat de
supraveghere, ţinând cont de faptul că prezenţa la Consiliul Europei a C.P.L.R.E., care are un
acces direct la Comitetul Miniştrilor, ar asigura un control politic suficient asupra respectării
de către Părţi a prevederilor Cartei2.
Proiectul Cartei europene a autonomiei regionale este un alt instrument esenţial
pentru definirea statului democratic şi de drept, în completarea Cartei Europene a autonomiei
locale din care se inspiră. Ca urmare a avizului pozitiv al Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei (APCE), Camera Regiunilor a C.P.L.R.E. şi, ulterior, Congresul, au aprobat în
sesiune plenară, textul revizuit al proiectului Cartei europene a autonomiei regionale.
A.P.C.E. a recomandat Comitetului de Miniştri, la 7 octombrie 1997, să examineze cât mai
curând posibil acest proiect, ţinând seama de importanţa politică a documentului. Deşi nu are
încă putere juridică, C.P.L.R.E. a recomandat statelor membre ale Consiliului Europei, să se
ghideze de principiile enunţate în cartă în vederea dezvoltării autonomiei regionale.
Declaraţia asupra regionalismului adoptată de Adunarea Regiunilor Europei
(A.R.E.) reunită în Adunarea Generală de la Bâle, pe 4 decembrie 1996, deşi este structurată
în forma unui act normativ, după toate rigorile tehnicii legislative, prevederile acesteia nu pot
influenţa decât indirect calitatea actelor normative interne şi a acţiunilor guvernamentale în
domeniul politicii regionale. Documentul este foarte explicit comparativ cu cele două carte,
reglementând cu o mai mare precizie noţiunea de regiune; organizarea instituţională a
regiunilor; competenţele acestora; finanţarea şi resursele financiare ale regiunilor; egalizarea
inter-regională; relaţiile stat-regiune şi colectivităţi locale-regiune; relaţiile internaţionale,
comunitare şi transfrontaliere ale regiunilor.
Germania este un stat federal tipic. Fiecare land are propria constituţie şi propria
legislaţie; în acelaşi timp, landurile au obligaţia să respecte constituţia şi legile federale.
Legislatorul constituant german care ar dori să completeze Constituţia, nu poate modifica
principiul structurii federale a Germaniei (clauza persistenţei).
Landurile au dreptul de a rezolva în mod liber toate problemele lor economice, sociale,
culturale, dar fără a încălca constituţia şi legile federale. Ele au bugete proprii şi stabilesc la
nivel de land impozitele şi taxele, cu alte cuvinte au autonomie financiară deplină. Prin
urmare, fiecare land contribuie la propria sa dezvoltare şi prosperitate.
Pe lângă aceasta, landurile au autonomie organizatorică, inclusiv asupra
administraţiei locale. Autonomia regională este astfel mult mai pregnantă în Germania faţă de
celelalte state membre ale Uniunii Europene.
La 01.01.1997, Germania era împărţită administrativ astfel: 16 Landuri, 32
Bezirksregierungen (administraţii de district), 439 Kreise (circumscripţii), 14458 Gemeinden
(comune).
Competenţele Landurilor pot fi divizate în: legislative, administrative și financiare.
Elveţia se formează prin unificarea mai multor state (cantoane) care la origine erau
independente (până la 1948). Deoarece termenul de federalism denotă în mod tradiţional
repartizarea sarcinilor de stat pe unităţi politice de nivel inferior şi superior, în cazul Elveţiei
sunt valabile principiile:
 ceea ce afectează întreaga Elveţie este o chestiune a statului federal(mai ales în ce
priveşte politica externă, exportul, apărarea ţării, problema monetară, circulaţia, politica
economică, politica energetică, asigurările sociale, impozitul pe consumaţie, probleme
juridice în toate domeniile);

2
Centrul de Informare şi Documentare al Consiliului Europei , Carta europeană a autonomiei locale şi
raportul explicativ, , Bucureşti, 2000, p. 8.
  ceea ce se poate rezolva la nivel de canton rămâne în totalitate sau parţial problema
cantonului(învăţământul, construcţiile, sănătatea, respectarea legalităţii, politica socială). 3
Cantoanele sunt elemente statale autonome care prin acordul populaţiei pot avea
propriile legi şi propria constituţie atât timp cât acestea nu vin în contradicţie cu legislaţia
federală. Fiecare canton se compune la rândul său din comune, acestea fiind structuri cu
autonomie limitată. Cu toate acestea, localităţilor le revin toate sarcinile care nu sunt în mod
obligatoriu atribuite unei unităţi politico-administrative superioare.
Sarcinile sunt definite în legislaţia cantonului, acestea cuprinzând în general
următoarele domenii: organizarea şcolilor generale, majorarea impozitelor locale, organizarea
votării şi alegerilor, asistenţă socială, construcţii şi planificare teritorială, rezolvarea
problemelor cotidiene ca poliţia locală, aprovizionarea cu apă potabilă, pompierii,
transportarea deşeurilor, purificarea apelor industriale, organizarea centrelor pentru
reutilizarea materialelor, organizarea transportului în comun, etc.
Cantoanele vor prezenta constituţiile proprii spre aprobare Adunării Federale
(Parlamentul). Cantoanele au o competenţă foarte largă deoarece, potrivit Constituţiei, se
bucură de toate drepturile care nu sunt atribuite federaţiei. Altfel spus, statul are doar acea
competenţă care apare în mod explicit în Constituţie.
În Austria, federalismul are o lungă tradiţie, caracterizată prin autorităţile de Land
bine înrădăcinate la nivel politic, însă slabe din punct de vedere constituţional. După dispariţia
monarhiei austro-ungare, şapte regiuni istorice existente şi două regiuni nou create s-au
constituit într-un stat federal compus din 9 Landuri autonome. Cele nouă state federale
înglobează 15 oraşe cu statut special, 84 arondismente politice şi 2359 comune.
Conceptul statului federal nu este chiar atât de puternic fixat, deoarece există un
dezechilibru de competenţe în favoarea federaţiei, deoarece influenţa landurilor asupra
legislaţiei federale este minimă. Potrivit Constituţiei, Federaţia trebuie, în principiu, să
împartă competenţele între ea însăşi şi Land, prin intermediul unei legi constituţionale.4
Spre deosebire de legea fundamentală germană, Constituţia federală austriacă nu
include clauza de întâietate în favoarea legilor federale, astfel încât se aplică principiul
„dreptul federal primordial dreptului Landurilor”. O altă caracteristică federală reiese din
competenţa acordată Landurilor, ca membre ale unei Federaţii, de a avea o Constituţie
proprie. În cadrul dreptului constituţional federal, Landurile se bucură de o autonomie
constituţională relativă.
Limitarea sferei de reglementare a instituţiilor regionale este accentuată de o
centralizare flagrantă în domeniul financiar, deoarece suveranitatea fiscală îi revine, în
principiu, federaţiei. În ceea ce priveşte veniturile bugetare ale Landurilor, partea care provine
din impozitul colectiv federal este cea mai importantă. Sumele fiscale încasate de la Landuri
nu reprezintă decît circa 1% din total,5 ceea ce este extrem de puţin, în raport cu alte state
federale. Impozitele pot fi ridicate doar de autorităţi federale speciale.
Începând cu 1970, Belgia a cunoscut un proces de reforme instituţionale care a plasat
în mod progresiv ţara dintr-o structură unitară clasică într-o complexă structură federală. În
Belgia unitară, instituţiile teritoriale erau constituite în nouă provincii şi mai bine de 3000 de
comune la o populaţie de mai puţin de 10 milioane locuitori. În urma unei vaste operaţii de
fuzionare, realizată în anii 1970, pentru a da entităţilor comunale o dimensiune adaptată la
necesităţile unei gestiuni politice şi administrative moderne, numărul comunelor a ajuns în
prezent la 589, repartizate în subiecţi federali după cum urmează: 308 în Flandra, 262 în
Walonia şi 19 în capitala Bruxelles.
Dorinţa regiunilor (flamandă, valonă, Bruxelles-Capitala) şi comunităţilor (flamandă,
francofonă, germanofonă) de a lărgi şi mai mult competenţele lor a condus la realizarea unei

3
Eva Pop, Sistemul elveţian, Editura Alfa, Târgu-Mureş, 1993.
4
Christine Leitner, Christine Neuhold, Nivelul intermediar de administrare în Austria // Nivelul intermediar
al administraţiei în ţările europene, Bucureşti, 2002, p. 323.
5
Christine Leitner, Christine Neuhold , op. cit., p. 328.
reforme constituţionale, în urma căreia, potrivit art. 1 din Constituţie: „Belgia este un stat
federal compus din comunităţi şi regiuni”. Această federalizare a transferat „puterea
reziduală” a guvernului central către regiuni şi comunităţi. Potrivit acestui principiu,
autorităţile federale nu pot avea alte competenţe decât cele care le sunt atribuite de Constituţie
şi legile consfinţite de ea. Regiunile şi comunităţile dispun de competenţe numite reziduale
(adică ceea ce a rămas), dat fiind faptul că statul şi le-a definit pe ale sale în art. 35 din
Constituţie.6
Fundamentul pe care se constituie comunitatea este criteriul lingvistic raportat la
dimensiunea teritorială. Competenţele de care dispune aceasta conform Constituţiei şi a
legilor speciale sunt: cultura (limba, presa, politici de tineret, artele, educaţia fizică şi de
cultură generală, pregătirea cadrelor,etc.), problemele care se referă la viaţa şi sănătatea
persoanei (politici de sănătate, poliţie, politici familiale şi sociale, asistenţă imigranţilor,etc.),
învăţământul, în limitele competenţei comunităţii.
Comunităţile reglează ele însele utilizarea limbilor în domeniul administrativ, în
învăţământ şi în relaţii sociale dintre patron şi salariat.
Dacă competenţele comunităţilor sunt „personalizate”, cele ale regiunilor ţin de
gestiunea economică şi colectivă. Aceste competenţe pot fi grupate în patru blocuri:
economia, lucrări publice şi transport, urbanism şi amenajare a teritoriului și puterea
administrativă.
Finanţarea comunităţilor şi a regiunilor se sprijină pe două principii: autonomia
financiară și solidaritatea federală ireversibilă.
Prima implică responsabilitatea financiară a entităţilor federale precum şi libera
dispunere de resursele disponibile. A doua este realizată prin mecanisme de solidaritate
referitoare exclusiv la regiuni şi este realizată în folosul regiunilor defavorizate din punct de
vedere al produsului de impozitare a persoanelor fizice.
Comunităţile dispun de trei surse de finanţare: cote atribuite din produsele impozitate
colectate de guvernul federal, venituri nefiscale rezultate din exercitarea competenţelor sau
transferuri de stat și împrumuturi.
Regiunile dispun de cinci surse de venituri: cotă din impozitarea persoanelor fizice,
venituri fiscale sau impozite regionale, venituri nonfiscale, intervenţii de la solidaritatea
federală și împrumuturi.
Cotele de impozit colectate de guvernul federal, atribuite comunităţilor şi regiunilor,
sunt stabilite în baza unor criterii obiective determinate de Legea specială a finanţelor 7, ceea
ce exclude orice discriminare pe considerente politice, orice fel de negocieri dintre diferite
puteri şi permit fiecărei comunităţi şi regiuni să anticipeze cu precizie, la pregătirea bugetului,
resursele de care va dispune.
Din punct de vedere al organizării teritoriale, Spania modernă este dotată cu o
structură complexă cu caracter federal sau semifederal. Spania numără în prezent 8083
comune, 50 provincii, 17 comunităţi autonome şi 2 oraşe autonome. Dintre acestea 15 regiuni
sunt continentale şi două sunt regiuni insulare. Fiecare din cele 17 regiuni cuprinde între una
până la opt provincii.
Aceasta ţară face parte din grupul celor caracterizate de supremaţia autonomiei
regionale, ca şi Italia, deoarece regiunile spaniole se situează la limita maximă a
descentralizării.
Descentralizarea regiunilor priveşte mai puţin modalităţile de organizare
administrativă şi mai mult aspectele financiare.
Constituţia din 1987, probabil anticipând tendinţe separatiste, evită orice referinţă la
„federalism”, preferând să vorbească despre „statul autonomiilor”. Cu toate acestea, Spania

6
Robert Polet, Nivel intermediar în Belgia? Participarea regiunilor şi comunităţilor la exercitarea puterii în
stat // Nivelul intermediar al administraţiei în ţările europene, Bucureşti, 2002, p. 36.
7
Robert Polet , Op. cit. p. 44.
este considerată o federaţie de facto. Acele communidades autonomas au o sferă mai largă de
competenţe decât entităţi teritoriale – subiecţi ai unor federaţii.
Natura specifică a federalismului spaniol se datorează următoarelor cinci aspecte
distinctive:
 contrar situaţiei din majoritatea statelor federale, crearea comunităţilor autonome nu
decurge din procesul de integrare a entităţilor suverane anterior separate, ci dintr-un proces de
descentralizare politică realizată de un stat anterior unitar şi, de asemenea, puternic centralizat
pe parcursul etapei istorice imediat anterioare actualei democraţii constituţionale;
 contrar constituţiilor federale, care fixează în general o singură listă de competenţe,
cele ale federaţiei, în Spania repartizarea competenţelor între stat şi comunităţile autonome,
nu este reglată de un cadru unic în Constituţie, ci de un sistem ce conţine două liste şi dreptul
comunităţilor autonome de a alege;
 toate puterile şi competenţele neatribuite formal comunităţilor autonome prin statutul
de autonomie, sau printr-o lege organică adecvată, sunt considerate ca fiind puteri şi
competenţe ale statului, pe când veritabilele sisteme federale funcţionează după principiul
potrivit căruia puterile şi competenţele nerepartizate aparţin subiecţilor federaţiei;
 parlamentul spaniol nu cunoaşte o a doua Cameră destinată exclusiv comunităţilor
autonome, deoarece Senatul este realmente o Cameră de reprezentare populară directă, pentru
că doar o mică parte din membrii acestuia (45 din 255) este aleasă de adunările legislative ale
comunităţilor autonome;
 natura progresivă a procesului de autonomie, care permite comunităţilor autonome să-
şi mărească competenţele în timp, adică se produce o tensiune constantă centru-periferie, şi o
deposedare progresivă a centrului în favoarea periferiei, al cărui rezultat este imprevizibil.8
Constituţia, legile şi jurisprudenţa spaniolă deosebesc termenul de „competenţe”, care
sunt facultăţi juridice de acţiune a instituţiilor (ex.: a legifera, a executa, a gestiona), de cel de
„materii”, care formează obiectul competenţelor: organizarea economică, agricultura,
educaţia, apărarea, turismul, ş.a. Distincţia a izvorât din faptul că regiunile au obţinut
autonomie politică pe căi diferite şi şi-au asumat competenţe diferite. Adică nu toate
comunităţile şi-au asumat aceleaşi materii şi nu toate au aceleaşi competenţe în aceste
materii9. Reieşind din constituţie, competenţele pot fi clasificate în: exclusive ale statului,
exclusive ale comunităţilor autonome, competenţe concurente și competenţe partajate.
Alături de principiul autonomiei financiare, Constituţia stipulează principiul de
solidaritate a comunităţilor autonome şi principiul de coordonare cu finanţele statului.
Principalele surse de venituri ale comunităţilor autonome sunt: participarea la veniturile
statului, impozitele cedate şi taxele și resurse proprii.
Fiecare dintre cele 20 de regiuni ale Italiei cuprinde la rândul său 2-3 provincii, în
total existând 50 de provincii. Regiunile se bucură de autonomie administrativă, precum şi de
dreptul de a emite acte normative în anumite domenii. Reglementările autorităţilor
administrative regionale trebuie să fie în concordanţă cu legile statului italian.
Din punct de vedere constituţional, regiunile italiene sunt organe de o autonomie
politică, legislativă şi financiară, vastă. În realitate, însă, puterea regiunilor este limitată de sus
prin influenţa partidelor regionale şi a guvernului central şi de jos de o tradiţie puternic
înrădăcinată care permite autorităţilor subregionale să acţioneze independent, uneori ocolind
nivelul regional.
Proiectul de reformă regională, care redefineşte actuala repartiţie a competenţelor şi
funcţiilor între guvernul central şi autorităţile regionale se bazează pe următoarele puncte: o
enumerare explicită a împuternicirilor de stat central limitate la un anumit număr de domenii,
care se inspiră de la modelul de state de tip federal, în care competenţele federaţiei constituie
excepţii de bază ale entităţilor din cadrul federaţiei; o reorganizare a finanţelor regionale care

8
Antonio Bar Cendón, Nivelul intermediar de administrare în Spania // Nivelul intermediar al administraţiei în
ţările europene, Bucureşti, 2002, p. 145.
9
Antonio Bar Cendón op. cit., p. 167.
ar trebui să sporească autonomia financiară şi responsabilitatea regiunilor. Acest proiect nu
transformă statul italian într-un stat de tip federal, însă el întăreşte ceea ce s-ar putea numi
experienţe de „neo-localism”10.
Potrivit art. 119 al Constituţiei, regiunile se bucură de „autonomie financiară în
formele şi în cadrul limitelor prescrise de legile republicii, acestea din urmă coordonând-o
cu finanţele statului, provinciilor şi comunelor”. Interpretarea dominantă a art. 119 a fost
întotdeauna aceea că autonomia financiară a celor 15 regiuni obişnuite este foarte limitată de
vreme ce ele nu pot impune noi taxe ori reglementa impunerea ori distribuirea taxelor deja
existente. Astfel, „autonomia financiară” atribuită regiunilor prin art. 119 constă în principal
în autonomia de a-şi administra direct veniturile fixate de stat. O mai mare autonomie
financiară este atribuită celor cinci regiuni cu statut special, deşi numai în cazuri excepţionale
acestea au puterea de a-şi impune propriile lor taxe11.
Autorităţile administraţiei publice ale regiunilor au dreptul de a organiza servicii
publice cu caracter regional, de a organiza poliţia locala, învăţământul profesional, asistenţa
medicală, comerţul local, transportul în interesul regiunii, sistematizarea teritoriului regiunii,
reţeaua de biblioteci publice, turismul regional, etc.
Faţă de alte state europene, Regatul Unit constituie o formă destul de extremă a unui
stat unitar: este vorba de monarhia constituţională care există fără o Constituţie scrisă.
Structura extrem de complexă a administraţiei locale şi regionale a Regatului Unit reprezintă
un conglomerat de administraţii cu atribuţii, competenţe şi responsabilităţi diferite, activând în
zone geografice suprapuse. Pe lângă aceasta, structurile administraţiei publice locale diferă în
toate cele patru ţări ale Regatului Unit: Anglia, Irlanda de Nord, Scoţia şi Ţara Galilor.
Cea mai mare unitate administrativ-teritorială din Marea Britanie este comitatul,
acesta având caracterul de regiune. Comitatul are ca atribuţii: prognoza unor servicii de
interes public, ocrotirea sănătăţii, organizarea învăţământului, construirea şi amenajarea de
drumuri, aprovizionarea cu apă potabilă, etc. Pentru realizarea competenţelor, comitatul
primeşte subvenţii de la bugetul statului.
Guvernul central a impus un control strict asupra bugetelor colectivităţilor locale. În
Regatul Unit, cheltuielile colectivităţilor locale constituie 25% din totalul cheltuielilor publice
şi 11% din PIB britanic. Cele două articole de cheltuieli considerate ca fiind cele mai
importante sunt învăţământul, care consumă o treime din cheltuielile colectivităţilor locale, şi
asigurarea cu locuinţe, care utilizează aproape a cincea parte din resursele lor totale. Există
patru surse principale de finanţare a colectivităţilor locale: impozitul pe imobil (în funcţie de
valoarea imobilului), impozitul pe venit (profesional), prestarea serviciilor și subvenţiile din
partea guvernului central12.
Serviciile publice economice şi financiar-bancare sunt gestionate de către corporaţiile
publice. De aceea, competenţele comitatelor în domeniul economic sunt foarte limitate.
Regiunile Franței nu reprezintă expresia particularităţilor regionale care ar fi dat
naştere revendicării unei autonomii politice, ci rezultatul concentrării departamentelor care o
compun. Acestea au fost create pentru a se ocupa de anumite probleme care interesează mai
multe departamente, adică s-au născut din nevoile funcţionale ale politicii de administrare a
teritoriului statului. Acest lucru se explică prin slăbiciunea curentelor regionaliste în Franţa,
unica excepţie fiind Corsica.13 Regiunile sunt transformate în colectivităţi teritoriale prin
legea din 1982, începând cu primele alegeri prin sufragiu universal direct ale consiliilor
regionale în 1986.
10
Frederic Michel, Nivelul intermediar al administraţiei în Italia: de la „fragmentare“ la „regionalism
cooperativ“ // Nivelul intermediar al administraţiei în ţările europene, Bucureşti, 2002, p. 243.
11
Anna Bull, Regionalismul în Italia // Regionalism şi/sau descentralizare,Editura Altera, Bucureşti, 1999, p.
23.
12
Steve Martin, Administrarea nivelului intermediar în Regatul Unit sau fragmentarea nivelului mediu //
Nivelul intermediar al administraţiei în ţările europene, Bucureşti, 2002, p. 409.
13
Gérard Marcou, Experienţa franceză în regionalizare: descentralizarea regională în statul unitar //
Regionalism şi regionalizare,Editura Altera, Bucureşti, 1998, pag. 9.
 Regiunile dispun de o competenţă materială largă, însă de o competenţă normativă
redusă. Competenţele atribuite prin lege regiunii se referă la: dezvoltarea economică şi
amenajarea teritoriului.
Adăugăm întreţinerea reţelelor de apă, dezvoltarea turistică regională, participarea la
politica de eliminare a deşeurilor.
Un element de originalitate a instituţiilor regionale franceze este existenţa unui
consiliu economic şi social consultativ, compus din reprezentanţi ai întreprinderilor şi ai
activităţilor nesalarizate, desemnaţi de camerele de comerţ şi industrie, camerele de
agricultură şi alte organisme profesionale, de reprezentanţi ai organizaţiilor sindicale,
personalităţi care „concură la dezvoltarea regiunii”(cel mult 5% din efectiv). Acest consiliu
este obligatoriu consultat înaintea deliberărilor consiliului regional asupra proiectului de plan
al regiunii, a documentelor de planificare şi proiecte care interesează regiunea, asupra
documentelor bugetare şi asupra orientărilor generale din toate domeniile14.
Noţiunea comunitară a regiunii şi regionalizării, chiar dacă diferit interpretată sau
transpusă în practică la nivelul fiecărui stat membru, este axată pe dezvoltarea economică
echilibrată, dinamică şi de lungă durată, iar principiul fundamental este acela al solidarităţii
financiare realizat prin dirijarea unor importante resurse financiare de la regiuni bogate către
zonele (regiunile) defavorizate sau mai slab dezvoltate.
Sumele uriaşe destinate îmbunătăţirii situaţiei economico-sociale a unor astfel de
regiuni(213 miliarde Euro pentru perioada 2000-2006 – la nivelul statelor membre U.E.)
constituie o motivaţie majoră pentru a crea regiuni şi a dezvolta strategii la nivel regional în
vederea definirii obiectivelor şi priorităţilor de finanţare, precum şi pentru repartizarea
resurselor. Indiferent că este vorba de state unitare sau de state federale, regiunile statale din
ţările europene au un rol important în edificarea Europei unite, în dezvoltarea omogenă şi
echilibrată a tuturor regiunilor care o compun.
Perfecţionarea autonomiei regionale este iniţiată de Italia (anii 70), Spania (din 1978),
Portugalia (din 1976), Belgia (1970-1988), Franţa (din 1982), ş. a. Exemplele nu se opresc
aici, dimpotrivă, pe măsura integrării tot mai profunde a statelor Uniunii, descentralizarea
accentuată se impune pretutindeni ca model structural. Regionalizarea Irlandei sau a Greciei,
intervenită odată cu atragerea fondurilor structurale, constituie un nou argument în favoarea
reformei structurale a statului în contextul integrării.
Regionalizarea ţărilor în curs de aderare este şi ea considerată ca un element de sprijin
al integrării, prevăzut în Rezoluţia Parlamentului European din 18 noiembrie 1988.
Revitalizarea interesului faţă de reforma regională în statele candidate a fost provocată de
conştientizarea dimensiunii europene a politicii şi gestiunii regionale.
Regiunile devin astfel motoare ale integrării.
Per ansamblu, analiza evoluţiei autonomiei regionale în statele Europei Centrale şi de
Vest, scoate în evidenţă o serie de tendinţe majore.
În domeniul organizării administrativ-teritoriale acestea sunt: sporirea dimensiunilor
unităţilor administrativ-teritoriale și favorizarea cooperării intercomunale şi interregionale.
În domeniul dezvoltării interne a autonomiei locale şi regionale acestea sunt: lărgirea
domeniului competenţelor și creşterea mijloacelor comunităţilor locale şi regionale.
Un aspect particular al funcţiilor exercitate de autorităţile regionale în unele ţări
europene este preponderenţa sectorului de protecţie a sănătăţii. În Suedia, protecţia sănătăţii
reprezintă aproape 80 % din activităţile consiliilor de comitat, În Danemarca, 64% din
cheltuielile consiliilor de comitate sunt rezervate pentru spitale şi servicii de asistenţă
medicală. În Norvegia, aceste servicii constituie 58 %. În Finlanda, protecţia sănătăţii
reprezintă cea mai importantă categorie de cheltuieli a autorităţilor municipale comune (73 %
în 1997)15. Învăţământul este, de asemenea, una din competenţele cele mai importante ale
nivelului intermediar (Germania, Belgia, Finlanda, ş. a.).
14
Gérard Marcou , 1998, op. cit., pag. 21.
15
British Council , Op. cit., p. 443.
 În cazul statelor federale, exemplele de autonomie regională expuse, reprezintă doar
un model constituţional. Viaţa însă, este mai bogată în evenimente decât poate prevedea orice
model.
Pentru a afla care este partajarea reală de competenţe într-un stat federal, trebuie să fie
studiată, alături de aspectele legislative, interacţiunea reală dintre elitele politice de nivel
federal şi de nivel al subiecţilor federaţiei. În legătură cu aceasta, merită să atragem atenţia
asupra uneia dintre cele mai importante pârghii de influenţă a autorităţilor centrale asupra
comportamentului autorităţilor subiecţilor federaţiei. Este vorba despre finanţe.
Adesea, partajul de competenţe fiscale dintre federaţie şi subiecţii acesteia se
realizează astfel încât subiectul federaţiei, fără susţinerea financiară a centrului, pur şi simplu
nu poate exista. Centrul desigur că repartizează resursele financiare, dar, de multe ori ,
condiţionează finanţarea prin cerinţa de participare a subiectului federaţiei la realizarea unui
oarecare program federal, mai ales când implementarea acestuia ţine de competenţa
subiectului federaţiei.
Finanţele garantează centrului doar o influenţă indirectă. De regulă aceasta este
suficientă. Totuşi se poate întâmpla că este necesară şi intervenţia federală directă. Nu este
vorba de cazul în care statul se află în stare de război cu un inamic extern, ci doar de situaţiile
de criză pe plan intern. Unele constituţii europene conţin reglementări referitoare la asemenea
situaţii. Spre exemplu, art. 37 al Constituţiei R.F. Germania conţine prevederea potrivit căreia,
în caz că Land-ul nu-şi îndeplineşte obligaţiile federale, atribuite de Constituţie sau legile
federale, Guvernul federal, cu acordul Bundesrat-ului, poate lua măsurile necesare pentru a
determina îndeplinirea obligaţiunilor pe calea constrângerii federale. Pentru realizarea
acesteia, Guvernul federal sau persoana împuternicită de acesta, este în drept să dea indicaţii
Land-urilor sau autorităţilor publice ale acestora.
Precizări nu există, dar doctrina interpretează că poate fi vorba de asemenea încălcări
ca neasigurarea de către autorităţile subiectului federaţiei a colectării impozitelor federale,
refuzul de a participa la planificarea şi construcţia auto-magistralelor de importanţă federală,
încetarea de către Land a activităţii sale în Bundesrat. Se pot lua măsuri ca presiunea
financiară, aplicarea forţelor poliţieneşti, uzul de dreptul de a da indicaţii, despre care s-a
vorbit mai sus, iar în caz de necesitate, înlăturarea guvernului Land-ului. Alţi autori adaugă la
şirul măsurilor posibile şi dizolvarea parlamentului Land-ului, numirea unui comisar federal
cu împuterniciri generale sau speciale, exercitarea temporară, de către autorităţile federale, a
unei tutele asupra Land-ului.

Referințe bibliografice
1. Bar Cendón Antonio (2002), Nivelul intermediar de administrare în Spania // Nivelul intermediar al
administraţiei în ţările europene, Bucureşti.
2. Bull Anna (1999), Regionalismul în Italia // Regionalism şi/sau descentralizare, Editura Altera,
Bucureşti.
3. Leitner Christine, Neuhold Christine (2002) , Nivelul intermediar de administrare în Austria //
Nivelul intermediar al administraţiei în ţările europene, Bucureşti.
4. Marcou Gérard (1998), Experienţa franceză în regionalizare: descentralizarea regională în statul
unitar // Regionalism şi regionalizare, Editura Altera, Bucureşti.
5. Martin Steve (2002), Administrarea nivelului intermediar în Regatul Unit sau fragmentarea nivelului
mediu // Nivelul intermediar al administraţiei în ţările europene, Bucureşti.
6. Michel Frederic (2002), Nivelul intermediar al administraţiei în Italia: de la „fragmentare“ la
„regionalism cooperativ“ // Nivelul intermediar al administraţiei în ţările europene, Bucureşti.
7. Polet Robert (2002), Nivel intermediar în Belgia? Participarea regiunilor şi comunităţilor la
exercitarea puterii în stat // Nivelul intermediar al administraţiei în ţările europene, Bucureşti.
8. Pop Eva (1993), Sistemul elveţian, Editura Alfa, Târgu-Mureş.
9. Centrul de Informare şi Documentare al Consiliului Europei (2000), Carta europeană a autonomiei
locale şi raportul explicativ, , Bucureşti.
10. xxx, Adevărul economic (2003), Regionalizarea României, no.10 (568), 12-18 martie.

View publication stats