CUPRINS

Argument ............................................................................................................................3
1. Ce este NATO?................................................................................................................3
2. Structura NATO...............................................................................................................6
3. Gestionarea situaţiilor de criză.........................................................................................8
3.1. Gestionarea conflictelor din Kosovo şi Bosnia...............................................10
3.2. Gestionarea conflictelor din Afganistan şi Irak..............................................16
4. Comunicarea în situaţii de criză.....................................................................................19
5. Contribuţia României la întărirea securităţii în spaţiul euroatlantic..............................21
Bibliografie........................................................................................................................27
Anexe.................................................................................................................................28

1
 Argument

Transformările produse la nivel internaţional în ceea ce priveşte securitatea în

ultimul deceniu, au făcut ca toată atenţia comunităţii internaţionale să se îndrepte către
clarificarea unei viziuni care să contribuie la o consolidare a păcii şi securităţii mondiale,
deci la reducerea stărilor conflictuale de orice natură, implicit la reducerea până la
eliminare acolo unde este posibil, a crizelor ce le generează.
Omenirea şi-a format unele abilităţi în ceea ce priveşte gestionarea crizelor şi a
conflictelor, realizând paşi importanţi în prevenirea unor crize şi conflicte militare de
mare amploare. NATO a dezvoltat un sistem integrat de adaptare a regulilor palnificării
strategice şi cooperării în domeniile militare având cele mai bune răspunsuri în ceea ce
priveşte folosirea militarilor în condiţiile ameninţării securităţii, construirea încrederii,
precum şi experienţă în coerenţa şi transparenţa Reformei Sectorului de Securitate.
România este un jucător de valoare al NATO, cu atât mai mult, cu cât este una
dintre ţările cu ieşire la Marea Neagră, iar unul dintre obiectivele sale îl constituie
menţinerea securităţii şi stabilităţii acestei zone.

1. Ce este NATO?

Prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington în ziua de 4 aprilie

1949, lua fiinţă o Alianţă de ţări indepenedente, având ca interes comun menţinerea păcii
şi apărararea propriei libertăţi prin solidaritate politică şi un sistem militar de apărare
adecvat, conceput spre a descuraja şi, la nevoie, pentru a respinge orice formă de
agresiune împotriva lor. Alianţa este o asociere de state suverane, unite în hotărârea lor de
a-şi menţine securitatea prin garanţii reciproce şi relaţii stabile cu alte ţări.1
Membrii fondatori ai NATO – Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii –
s-au angajat să intervină în apărarea fiecăruia, în eventualitatea unei agresiuni militare.
Prin conectarea Americii de Nord la apărarea Europei Occidentale, Alianţa a demonstrat

1
Manualul NATO, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, pag. 19.

2
că orice tentativă coercitivă politică sau militară la adresa Europei Occidentale ar fi
sortită eşecului. În acelaşi timp, aceasta punea bazele integrării şi interdependenţei
politicilor naţionale în domeniul apărării.
Prin intermediul Alianţei, Europa Occidentală şi America de Nord nu doar că şi-
au apărat reciproc independenţa, dar au şi atins un nivel de stabilitate fără precedent. Într-
adevăr, securitatea asigurată de NATO a fost descrisă ca „oxigen de prosperitate”, care a
pus bazele cooperării şi integrării economice europene. La începutul anilor ’90, aceasta a
contribuit, de asemenea, la terminarea războiului rece şi, odată cu ea, la sfârşitul divizării
Europei.1
Obiectivul principal permanent al NATO este apărarea libertăţii şi securităţii
tuturor membrilor săi, prin mijloace politice şi militare şi asigurarea păcii şi stabilităţii în
regiune. Valorile comune care stau la baza Alianţei şi pe care aceasta îşi propune să le
apere sunt democraţia, drepturile omului şi respectarea legilor.
Principiul fundamental al funcţionării organizaţiei este cel al angajamentului
comun şi al cooperării reciproce între statele suverane, în scopul asigurării indivizibilităţii
securităţii pentru toţi partenerii. Acest lucru înseamnă o completare a eforturilor naţionale
în confruntarea cu provocările la adresa securităţii.
Forţele de care are nevoie NATO trebuie să fie gata în orice moment să rezolve
orice situaţie care se poate ivi în arealul Alianţei sau în proximitatea acestuia. Alianţa este
o forţă care se adaptează rapid împrejurărilor strategice, întrucât ea are mari
responsabilităţi. Ea trebuie să fie în măsură să intervină decisiv, cu mandat ONU, pentru
prevenirea războiului, menţinerea păcii şi soluţionarea crizelor şi conflictelor.
NATO trebuie să facă faţă oricărei situaţii de criză, de la războiul nuclear, la
războiul de diversiune, de la războiul clasic, dus pe suprafeţe uriaşe, la războiul geofizic
sau la cel declanşat împotriva terorismului, de la urgenţe civile şi militare, la calamităţi şi
dezastre. Alianţa formulează cerinţa categorică de a avea forţe şi capabilităţi superioare
tehnologic, agile, flexibile, cu capacitate de luptă ridicată pentru a face faţă oricăror
ameninţări, de oriunde ar veni ele.
NATO acordă în procesul de transformare o atenţei cu totul deosebită strategiei
forţelor şi strategiei mijloacelor, în gestionarea crizelor şi conflictelor şi în menţinerea sau

1
http://www.nato.int/docu/21-cent/21st_rom.pdf .

3
impunerea păcii. Exigenţele NATO sunt următoarele: realizarea capacităţii de a răspunde
prompt la orice fel de ameninţări şi de a trata în mod adecvat toate situaţiile de criză,
indiferent că ţin sau nu de Articolul 5 al Tratatului; crearea de forţe şi capabilităţi
pregătite pentru orice nivel de misiune din sfera celor acceptate de NATO; capacitatea de
a conduce orice fel de operaţii; capacitatea de a contribui semnificativ la operaţiuni
militare asumate de alte organizaţii, în special de UE; abilitatea de a face faţă actualelor
şi viitoarelor provocări de securitate. Alianţa se transformă şi se modernizează tocmai
pentru a deveni, deopotrivă, nucleu şi structură de rezistenţă în configurarea pilonului de
apărare şi securitate în noua eră a scoietăţii de tip informaţional. Deocamdată, NATO
rămâne baza apărării colective şi forumul esenţial de consultări în ceea ce priveşte
securitatea europeană şi cea a Americii de Nord, care, împreună cu Uniunea Eeuropeană,
asigură întreaga gamă de mijloace militare necesare gestionării crizelor.1
Politica de securitate a Alianţei se bazează pe trei componente complementare,
respectiv dialogul, cooperarea şi menţinerea unui potenţial comun de apărare. Fiecare din
aceste elemente trebuie să permită sau să prevină rezolvarea paşnică a crizelor.
Din când în când, în momente hotărâtoare pentru istoria NATO, Alianţa se
întruneşte la nivel înalt, cu participarea Şefilor de Stat şi Guvern. Prezenţa primilor
miniştri şi a preşedinţilor, precum şi participarea lor directă la procesul de adoptare a
deciziilor prin consens, amplifică importanţa publică a unor astfel de întruniri şi le
conferă o mai mare semnificaţie istorică.
Unul dintre pilonii durabilităţii NATO este procesul său de luare a deciziei, bazat
pe consens. Aceasta înseamnă că toate deciziile trebuie să fie adoptate prin unanimitate.
Astfel, este nevoie adesea de consultări şi discuţii îndelungate înainte ca o decizie
importantă să poată fi formulată. Deşi acest sistem poate apărea unui observator din
exterior ca fiind lent şi dificil de gestionat, el are două avantaje esenţiale. În primul rând,
suveranitatea şi independenţa fiecărui stat membru sunt respectate. În al doilea rând,
atunci când o decizie este adoptată, ea are sprijinul total al tuturor statelor membre şi
beneficiază de angajamentul acestora de a o pune în practică.
NATO nu dispune de forţe armate proprii. Majoritatea forţelor disponibilizate
pentru NATO rămân sub comandă şi control naţionale depline până în momentul în care
1
Gheorghe Văduva, Mihai-Ştefan Dinu, Crizele politico-militare ale începutului de mileniu, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, pag. 41-42.

4
ele primesc acordul statelor membre de a-şi asuma atribuţii pornind de la apărare
colectivă la misiuni noi de tip menţinere a păcii şi sprijin al păcii 1. Structurile politice şi
militare ale NATO asigură planificarea necesară în procesul de asumare, de către forţele
naţionale, a responsabilităţii pentru astfel de misiuni, precum şi aranjamentele
organizatorice pe baza cărora funcţionează comanda, controlul, pregătirea şi exerciţiile
comune ale forţelor.
NATO şi-a dovedit până acum cu succes rolul de catalizator în procesul generării
de forţe multinaţionale eficiente - precum SFOR în Bosnia-Herţegovina şi KFOR în
Kosovo - capabile să asigure implementarea acordurilor de pace şi să pună bazele
stabilităţii viitoare în zonele de conflict aflate pe teritoriul euro-atlantic.

2. Structura NATO

Cooperarea între cele 28 de state membre se bazează pe o structură care a fost

pusă în practică în primii ani de existenţă ai Alianţei şi ale cărei elemente fundamentale
sunt următoarele:2
 Consiliul Atlanticului de Nord (NAC), învestit cu autoritate politică şi puteri
decizionale reale, alcătuit din reprezentanţii permamenti ai tuturor statelor membre;
este singurul organ al Alianţei a cărui autoritate derivă în mod explicit din Tratatul
Atlanticului de Nord, în termenii căruia a primit însărcinarea de a crea organisme
subordonate.; este cel mai important organ de decizie din cadrul NATO. Când sunt
luate hotărâri, ele trebuie adoptate în unanimitate de comun acord.
 Comitetul pentru planificarea apărării (DPC) este alcătuit din reprezentanţi
permanenţi şi se reuneşte cel puţin de două ori pe an la nivelul miniştrilor Apărării; se
ocupă cu majoritatea problemelor de apărare şi a celor legate d eplanificarea apărării
colective.
 Grupul pentru planificarea nucleară (NPG) este principalul cadru în care se
desfăşoară consultările asupra tuturor problemelor legate de rolul forţelor nucleare în
cadrul politicii de securitate şi apărara a NATO.

1
http://www.nato.int/docu/21-cent/21st_rom.pdf .
2
Manualul NATO, Biroul de informaţii şi presă, Bruxelles, 2001, pag. 551.

5
 Secretarul General este o personalitate politică de talie internaţională, numit de
ţările membre pentru a-şi asuma funcţiile de Preşedinte al Consiliului Atlanticului de
Nord, al Comitetului pentru planificarea apărării, al Grupului pentru planificare
nucleară şi a altor comitete principale, în acelaşi timp cu cea de Secretar General al
NATO.
 Statul Major Internaţional este alcătuit din cetăţeni ai statelor membre care
lucrează pentru Consiliu, pentru comitetele şi grupurile de lucru subordonate lui.
 Comitetul militar însărcinat să recomande autorităţilor politice ale NATO
măsurile socotite a fi necesare pentru apărarea comună a zonei NATO şi de a
orienta asupra problemelor militare pe Înalţii Comandanţi ai NATO. Comitetul
militar este cea mai înaltă instanţă militară a Alianţei, plasat sub autoritatea
politică a Consiliului Atlanticului de Nord şi a Comitetului pentru planificarea
apărării sau pentru planificarea nucleară.
 Structura militară integrată serveşte drept cadru pentru organizarea apărării
teritoriului ţărilor membre împotriva ameninţărilor îndreptate împotriva securităţii
sau stabilităţii lor.

6
 3. Gestionarea situaţiilor de criză

În viziunea NATO, criza poate fi înţeleasă drept o situaţie manifestată la nivel

naţional sau internaţional, ce este caracterizată de existenţa unei ameninţări la adresa
valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părţilor implicate. Specialiştii Centrului
European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall” consideră că spectrul crizelor,

cu care se confruntă organizaţiile de securitate, include atât crizele internaţionale, cât şi pe

cele cu o dimensiune pur naţională.1
Toate crizele care afectează sistemele politice, sociale, economice, informaţionale
şi militare sunt, în esenţa lor, de sorginte politică. Ele provin din apariţia şi dezvoltarea
unor disfuncţionalităţi grave, în primul rând în cadrul fluxurilor în care se definesc
relaţiile dintre sisteme sau dintre componente ale sistemelor. Crizele internaţionale au, în
genere, aceeaşi configuraţie şi aceeaşi cauzalitate. Crizele politico-militare apar atunci
când sistemele sau acţiunile politice ajung în impas, când sunt epuizate toate celelalte
surse şi se apelează la ultima forţă care ar putea scoate politicul din dificultate, forţa
militară.2
Crizele nu se declanşează chiar pe neaşteptate. Totdeauna există o fază de trecere
de la normalitate la anormalitate şi de la anormalitate la precriză, care pot fi identificate
după modificările survenite la nivelul indicatorilor de stare şi de proces.
Gestionarea crizei poate fi înţeleasă ca un proces care implică organizare, planuri
şi măsuri menite să aducă sub control criza, să oprească evoluţia acesteia şi să proiecteze
o soluţie acceptabilă
Gestionarea crizelor presupune: 3
- sesizarea disfuncţionalităţilor de sistem şi de proces şi de găsirea unei modalităţi
de monitorizare a acestora;
- sesizarea fenomenului de criză, din faza de anormalitate şi de precriză, analizarea
şi cunoaşterea detaliată a acestuia;
- identificarea punctelor sensibile, a vulnerabilităţilor şi a punctelor forte ale acestui
fenomen şi acţiunea adecvată asupra acestora;

1
http://www.nato.int
2
G. Văduva, M.S. Ştefan, op. cit., pag. 27.
3
Ibidem, pag. 29.

7
 - unificarea şi coalizarea tuturor factorilor anticriză şi angajarea acestora în a
formula şi pune în operă, în întregul parcurs, unele răspunsuri adecvate.
Managementul crizelor trebuie să răspundă la următoarele întrebări: Cu ce fel de criză
avem de a face? Care sunt cauzele care au generat-o? Care sunt caracteristicile ei? Care
este aria ei de răspândire? Care sunt efectele şi implicaţiile cunoscute? Care sunt forţele,
mijloacele şi situaţiile care au declanşat-o şi cum sunt acestea angajate sau afectate de
procesul crizei şi conflictului? Care sunt structurile şi caracteristicile? Care sunt evoluţiile
posibile?
Se poate spune că, în managementul crizelor, sistemele informaţionale – structuri
şi acţiuni – reprezintă ochii şi urechile celor care îşi asumă responsabilitatea gestionării
şi, în consecinţă, a supravegherii şi, într-o formă sau alta, a rezolvării crizelor. De aceea,
serviciile de informaţii şi structurile de analiză, evaluare şi prognoză a mediului
internaţional de securitate, a situaţiilor generatoare de crize şi conflicte trebuie tratate cu
toată atenţia. Misiunea lor este extrem de dificilă, de rezultatul acţiunii lor depinzând în
cea mai mare măsură calitatea, oportunitatea şi eficienţa deciziilor care se iau.
Importanţa pe care ţările membre NATO o atribuie problemelor legate de
gestionarea situaţiilor de criză este reflectată în Conceptul strategic publicat în 1999, care
desemnează această problemă drept una din misiunile fundamentale de securitate ale
Alianţei. Se stipulează că, pentru a întări securitatea şi stabilitatea în zona euro-atlantică,
NATO este gata, de la caz la caz şi prin consens, în conformitate cu Articolul 7 din
Tratatul de la Washington, să contribuie la prevenirea efectivă a conflictelor şi să se
angajeze activ în soluţionarea crizelor, inclusiv prin operaţiuni de ripostă în cazul
situaţiilor de criză. Menţinerea unei capacităţi generale de rezolvare cu succes a situaţiilor
de criză constituie o parte integrantă a metodei Alianţei de menţinere a păcii şi reîntărire a
securităţii şi stabilităţii euro-atlantice. 1
La sfârşitul Războiului rece, politica Alianţei de gestionare a crizelor a fost
adaptată ţinând cont de natura complet diferită a riscurilor cu care aceasta se confruntă în
prezent. Aceasta se bazează pe trei elemente care se susţin reciproc: dialogul, cooperarea
cu alte ţări şi întreţinerea capacităţii de apărare colectivă a NATO. Fiecare din aceste

1
Manualul NATO, Biroul de informaţii şi presă, Bruxelles, 2001, pag. 159.

8
elemente este astfel conceput încât să asigure prevenirea sau soluţionarea pe cale paşnică
a crizelor care afectează securitatea zonei euro-atlantice.1
Consultările dintre ţările membre NATO joacă un rol fundamental în gestionarea
crizelor, dobândind o semnificaţie aparte în perioadele de tensiuni şi criză. În astfel de
circumstanţe, adoptarea rapidă a deciziilor, bazată pe consensul asupra măsurilor care
trebuie luate în domeniul politic, militar şi al urgenţelor civile, depinde de consultările
imediate şi permanente între guvernele statelor membre. Principalele instituţii NATO
pentru consultările intensive necesare în acest context sunt: Consiliul şi Comitetul de
planificare a apărării, asistate de către Grupul pentru coordonarea orientărilor, Comitetul
politic, Comitetul militar şi Înaltul comitet pentru planificare în situaţii de urgenţă civilă.
De asemenea, în caz de necesitate, pot interveni şi alte comitete ale NATO.
Gestionarea crizelor este unul din domeniile de activitate stabilite în cadrul
Programului de lucru al Parteneriatului pentru pace şi figurează în programele individuale
de parteneriat. Activităţile includ expuneri şi consultări, vizite ale experţilor, cursuri de
gestionare a crizelor, participarea ţărilor partenere la exerciţiul general anual al NATO de
gestionare a crizelor şi transmiterea de documente generice pe această temă, ţărilor
partenere.

3.1 Gestionarea conflictelor din Kosovo şi Bosnia

În cazul Kosovo, operaţiile NATO în Balcani au fost iniţiate ca misiuni de

impunere a păcii alături de desfăşurarea IFOR în Bosnia, în decembrie 1995, dar, încă din
primele etape, s-au transformat rapid în misiune de menţinere a păcii. Odată cu
desfăşurarea Forţei de Stabilizare (SFOR), în decembrie 1996, şi transferarea autorităţii
de la IFOR la aceasta, operaţia militară a continuat, în principal, ca misiune de menţinere
a păcii. În timp, activităţile SFOR s-au schimbat, devenind o operaţie de cooperare între
civili şi militari.2

1
Manualul NATO, Biroul de informaţii şi presă, Bruxelles, 2001, pag. 159-160.
2
Alexandra Sarcinschi, Mihai Dinu, Crize şi instabilitate în Europa, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare, Bucureşti, 2004, pag. 13.

9
 Independenţa Bosniei-Herţegovina a fost proclamată la data de 5 aprilie 1992,
recunoscută la data de 6 aprilie, iar noul stat a fost recunoscut şi admis în Organizaţia
Naţiunilor Unite în mai 1992. Republica Srpska şi-a proclamat independenţa la data de 7
aprilie 1992, dar nu a fost recunoscută. În anul 1991 croaţii din Bosnia proclamaseră
comunitatea croată Herţeg Bosna, având ca misiune apărarea croaţilor din Bosnia.

În anul 1992 au început operaţiunile militare. În primul rând operaţiunile militare

au fost marcate de intenţia forţelor sârbilor bosniaci de a ocupa un teritoriu cât mai mare,
contiguu cu teritoriile ocupate de către sârbii din Croaţia. Iniţial forţele armate ale
sârbilor bosniaci aveau avantajul preluării armamentului armatei iugoslave deşi se aflau
în inferioritate numerică faţă de bosniaci şi croaţi. În anul 1992, forţele sârbe au
desfăşurat în regiunile ocupate acţiuni de expulzare a populaţiei civile musulmane şi
croate. Acţiunea de purificare etnică deşi nu a avut loc doar în teritoriile ocupate de către
sârbi, a fost practicată pe un teritoriu extins, pe scară largă şi mediatizată intens astfel că a
şocat opinia publică internaţională, compromiţând orice revendicări politice ale sârbilor
bosniaci.

Ca urmare a operaţiunilor militare şi a expluzărilor de populaţie la sfârşitul anului

1992, Republica Srpska a ocupat aproximativ 70% din suprafaţa Bosniei-Herţegovina, în
estul şi nordul statului. Teritoriul controlat de forţele guvernamentale fidele guvernului de
la Sarajevo se reducea la enclave asediate şi la un teritoriu controlat împreună cu forţele
militare ale croaţilor bosniaci în centrul Bosniei. Organizaţia Naţiunilor Unite desfăşoară
forţe de menţinere a păcii (UNPROFOR), însă acestea au un mandat limitat astfel că nu
au fost capabile să împiedice comiterea unor atrocităţi de către combatanţi1.

Alianţa a asigurat sprijin aerian direct Forţelor de Protecţie ale Naţiunilor Unite
(FORPRONU) din Bosnia-Herţegovina şi a autorizat declanşarea loviturilor aeriene
pentru a sparge asediul oraşului Sarajevo şi al altor zone ameninţate, desemnate în mod
oficial de către Naţiunile Unite ca zone de securitate. Acţiunile decisive desfăşurate de
Alianţă în sprijinul Naţiunilor Unite, combinate cu eforturile diplomatice ferme care au
fost întreprinse, au permis scoaterea de sub asediu a oraşului Sarajevo, au condus la

1
http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Bosniei_%C5%9Fi_Her%C5%A3egovinei.

10
încetarea reală a focului şi au făcut posibilă în toamna anului 1995 soluţionarea
conflictului prin negocieri.1

Bosnia-Herţegovina a reprezentat, în vara lui 1995, un punct de cotitură pentru

Alianţă.. NATO s-a implicat iniţial în sprijinul ONU pentru aplicarea sancţiunilor
economice, respectarea zonelor de interdicţie aeriană şi asigurarea planificării militare
pentru situaţiile deosebite. Aceste măsuri au contribuit la reducerea intensităţii
conflictului şi la salvarea de vieţi, insuficiente totuşi pentru a pune capăt războiului.
Conform acordului de la Dayton, NATO a dislocat forţe de menţinere a păcii pentru
prima dată, conducând o Forţă de Implementare (IFOR) cu un efectiv de 60.000 de
militari.2

Rolul forţelor NATO de menţinere a păcii şi rezolvare a situaţiilor de conflict a

dobândit o importanţă majoră în paralel cu dezvoltarea rolului de ansamblu al Alianţei în
acest domeniu. Într-adevăr, dintre toate schimbările prin care a trecut Alianţa, nici una nu
a necesitat mai multă hotărâre şi unitate a scopurilor decât cea de plasare a forţelor sale
militare în centrul eforturilor multinaţionale de încetare a conflictului şi de a pune bazele
unui viitor stabil şi paşnic în Balcani.

Prima misiune combatantă majoră în care NATO a folosit forţele militare ca

instrument de rezolvare a crizei, în scopul de a sprijini eforturile Naţiunilor Unite de
încetare a conflictului din Iugoslavia, a avut loc în 1995. Această acţiune, cunoscută drept
”Operaţiunea Forţa Deliberată”, a constituit un factor semnificativ al procesului care a
culminat cu încheierea unui acord de pace în Bosnia. Ulterior, la sfârşitul anului 1995,
NATO a fost desemnată să implementeze aspectele militare ale acordului prin preluarea
conducerii unei Forţe de implementare multinaţională (FOR), iar în anul următor a unei
Forţe de Stabilizare (SFOR), amândouă stabilite în conformitate cu mandatele Naţiunilor
Unite.
Procedând în acest mod, NATO a trecut de la un rol relativ limitat de sprijinire a
eforturilor de menţinere a păcii la unul de preluare a întregului control al operaţiunilor

1
Manualul NATO, Biroul de informaţii şi presă, Bruxelles, 2001, pag. 109.
2
Constantin Moştoflei, Stabilitate şi securitate regională, Editura Universităţii Naţionale de Apărare
„Carol I”, Bucureşti, 2009, pag. 679.

11
complexe de menţinere a păcii, implicând participarea de forţe din partea a numeroase
ţări Partenere sau non-NATO. Această experienţă practică şi operaţională de cooperare în
domeniul militar a avut largi repercusiuni, de exemplu, în generarea cooperării politice
lărgite, nu numai între NATO şi Partenerii săi, ci şi cu alte ţări. Procesul este benefic
pentru securitatea şi stabilitatea din întreaga Europă.
Conform Acordurilor de Pace de la Dayton, SFOR are misiunea de a normaliza
spaţiul aerian al Bosniei-Herţegovina prin crearea unui mediu aerian stabil, sigur şi fără
riscuri, care să poată fi în cele din urmă repus sub control civil. În ianuarie 2000 s-a făcut
un prim pas în această direcţie, odată cu repunerea sub control civil a spaţiului aerian
superior al Bosniei-Herţegovina. Este prevăzută şi o reducere a operaţiunilor militare
aeriene ale NATO, pentru a permite normalizarea spaţiului aerian de nivel mediu, în
vederea normalizării complete a spaţiului aerian .
Acţiunea Alianţei în Kosovo şi rolul său în atenuarea crizei umanitare din ţările
vecine au contribuit la întărirea rolului NATO în rezolvarea crizei. NATO a contribuit
decisiv, mai ales prin conduita campaniei sale aeriene şi prin desfăşurarea ulterioară a
KFOR, la obiectivul comunităţii internaţionale de creare a fundamentului pentru pace şi
stabilitate de lungă durată în Kosovo.
Campania aeriană din Kosovo, care a demonstrat coeziunea şi unitatea Alianţei şi
hotărârea acesteia de a acţiona în faţa violenţei susţinute şi a încălcării drepturilor omului
în Kosovo, a reîntărit eforturile diplomatice ale comunităţii internaţionale şi a realizat
obiectivele-cheie ale Aliaţilor NATO şi ale Partenerilor acestora. Catastrofa umanitară s-a
încheiat; peste 840.000 de refugiaţi s-au întors; o forţă internaţională pentru pace condusă
de NATO (KFOR) a fost, cu succes, desfăşurată; iar comunitatea internaţională şi-a
asumat responsabilitatea pentru administraţia civilă, prin intermediul Misiunii în Kosovo
a Naţiunilor Unite (UNMIK).
La 28 mai 1998, Consiliul Nord-Atlantic, întrunit la nivel de miniştri de Externe,
a stabilit două obiective majore referitoare la criza din Kosovo:1
1. sprijinul pentru rezolvarea paşnică a crizei prin contribuţia la răspunsul
comunităţii internaţionale;

1
A. Sarcinschi, M. Dinu, Crize şi instabilitate în Europa, Editura Universităţii Naţionale de Apărare,
Bucureşti, 2004, pag. 13.

12
 2. promovarea stabilităţii şi securităţii în ţările vecine, în special în Albania şi
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.
În ciuda eforturilor ONU şi NATO, conflictul din Kosovo a reizbucnit la
începutul anului 1999. Eforturile de mediere internaţională din februarie şi martie de la
Rambouillet au eşuat. La 20 martie, a devenit evidentă necesitatea retragerii KVM din
Kosovo, în Macedonia. După eforturi diplomatice de ultim moment, Secretarul General al
NATO a dat ordin de executare a loviturilor aeriene. După 11 săptămâni de
bombardamente aeriene în Serbia şi Kosovo, operaţia aeriană a fost suspendată, iar
NATO a desfăşurat în teatru Forţa Kosovo (KFOR) cu scopul restabilirii păcii. La
sfârşitul anului 2003, ONU a anunţat că acordarea statutului final al provinciei Kosovo va
fi făcută nu mai târziu de mijlocul anului 2005, după îndeplinirea condiţiilor necesare. Cu
toate acestea, violenţele între sârbi şi albanezi sunt reluate în martie 2004, iar KFOR intră
în stare de alertă, deşi calmul pare a fi restabilit în prezent. Aceste evenimente recente au
determinat guvernul de la Belgrad să afirme că este necesar ca Uniunea Statală Serbia-
Muntenegru să adere de urgenţă la Parteneriatul pentru Pace, cu scopul facilitării
reglementării eficiente a crizei din Kosovo.
Dislocarea IFOR, care cuprindea militari din ţările membre şi ne-membre NATO,
a reprezentat primul angajament operaţional militar în teren major al Alianţei şi a
contribuit într-o mare măsură la reformularea identităţii sale post război rece. Procesul de
adaptare şi cunoaştere a fost evidenţiat de modul în care a evoluat menţinerea păcii în
Bosnia-Herţegovina, iniţial sub autoritatea IFOR şi apoi sub cea a Forţei de Stabilizare
(SFOR), şi a oferit posibilitatea desprinderii unor învăţăminte de importanţă vitală atunci
când NATO a dislocat Forţa Kosovo (KFOR) în iunie 1999.
Au fost nevoie de aproape trei ani şi jumătate de lupte sângeroase în Bosnia-
Herţegovina şi un an de lupte în Kosovo până când NATO a intervenit pentru încheierea
acestor conflicte. Totuşi, în primăvara lui 2001, la cererea autorităţilor din Skopje,
Alianţa s-a implicat în efortul de a dezamorsa un conflict în curs de escaladare în fosta
Republică Iugoslavă a Macedoniei. Astfel, NATO a desemnat pentru prima dată într-o
zonă de conflict un înalt diplomat pentru a reprezenta Alianţa în teren şi a acţiona ca
trimis personal al secretarului general.1
1
C. Moştoflei, Stabilitate şi securitate regională, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,
Bucureşti, 2009, pag. 681.

13
 NATO a transferat ulterior responsabilitatea pentru operaţia din fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei Uniunii Europeae în aprilie 2003, dar Alianţa a menţinut un
comandament militar în această ţară, pentru sprijinirea autorităţilor de la Skopje în
privinţa reformei apărării şi a pregătirilor pentru aderare.
Similar, în Bosnia-Herţegovina, responsabilitatea NATO de asigurare a securităţii
cotidiene a fost preluată de Uniunea Europeană în decembrie 2004, dar Alianţa a
menţinut un comandament militar axat pe reforma apărării şi pregătirea acestei ţări în
vederea includerii în Parteneriatul pentru Pace. În acelaşi timp, NATO are în continuare
aproape 17.000 de militari în KFOR, care rămâne cea mai mare operaţie a Alianţei.
În 2005, în cadrul Naţiunilor Unite, au început discuţiile despre viitorul statut al
provinciei şi în februarie 2007, trimisul Naţiunilor Unite, Martti Ahtisaari, a prezentat un
plan de măsuri pentru “independenţa supravegheată” a provinciei Kosovo. Planul a fost
primit foarte bine de albanezii kosovari, însă a fost respins categoric de Serbia, deşi oferă
sârbilor kosovari mecanisme importante pentru a-şi dezvolta şi prezerva identitatea, şi în
acelaşi timp, creează oportunităţi reale de a avea un rol important în viaţa politică a
statului Kosovo.1

După declaraţia de independenţă a Kosovo din 17 februarie 2008, Alianţa a

reafirmat că forţa militară KFOR va rămâne în Kosovo pe baza Rezoluţiei 1244 a CS
ONU, conform celor hotărâte la Reuniunea miniştrilor de externe ai ţărilor NATO, din
decembrie 2007, cu excepţia cazului în care CS ONU nu ia o altă decizie. KFOR va
continua să coopereze strâns cu populaţia din Kosovo, ONU, UE şi alţi factori
internaţionali.

În prezent, Alianţa îşi continuă eforturile în vederea asigurării unei dezvoltări

stabile, democratice şi multietnice a Kosovo.

3.2. Gestionarea conflictelor din Afganistan şi Irak

1
Idem, Politici şi strategii în gestionarea conflictualităţii, vol. III - Există soluţii pentru conflicte?, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2008, pag. 41.

14
 Una dintre cele mai dificile operaţiuni ale Alianţei este cea care se desfăşoară în
prezent în Afganistan sub mandat ONU. Principalele provocări sunt reprezentate de
opoziţia grupurilor de insurgenţi extremişti şi de necesitatea de a răspunde nevoilor
Afganistanului privind creşterea nivelului de dezvoltare, îmbunătăţirea manierei de
guvernare, crearea de forţe armate bine echipate şi pregătite, stabilirea de relaţii de bună
vecinătate ale Afganistanului  cu vecinii săi.

De finalizarea cu succes a acestei operaţiuni depinde atât posibilitatea cetăţenilor

Afganistanului de a trăi în condiţii de pace şi libertate, dar şi securitatea în regiunea
respectivă şi siguranţa statelor membre ale NATO. Pentru sprijinirea operaţiunii din
Afganistan  NATO acordă o atenţie specială şi dezvoltării unei cooperări mai strânse cu
statele vecine Afganistanului, cu Pakistanul si statele partenere din Asia Centrală.

Succesul acestei operaţiuni nu poate fi obţinut numai prin mijloace militare. De

aceea, intervenţia militară este completată de sprijinul oferit de Alianţă  pregătirii şi
echipării corespunzătoare a forţelor armate ale Afganistanului. Obiectivul urmărit este
acela ca armata afgană să poată prelua în mod progresiv principalele activităţi de
stabilizare îndeplinite în prezent de către ISAF1. Începând din august 2003, NATO a
condus Forţa Internaţională de Securitate din Afganistan (ISAF), o forţă mandatată de
ONU să contribuie la asigurarea securităţii în capitala Afganistanului, Kabul, şi în jurul
acesteia, în sprijinul Autorităţii Interimare Afgane şi al Misiunii ONU de Asistenţă în
Afganistan. ISAF sprijină, de asemenea, dezvoltarea structurilor de securitate
corespunzătoare, identificarea nevoilor de reconstrucţie şi instruirea şi înfiinţarea
viitoarelor forţe de securitate afgane. Ulterior, NATO şi-a extins gradual prezenţa prin
intermediul înfiinţării aşa-numitelor Echipe Provinciale de Reconstrucţie (PRT-uri),
echipe internaţionale având în compunere atât personal civil, cât şi militar.

„Afganistanul este cea mai importantă misiune a NATO. Solidaritatea cere, ca în

această alianţă, dacă te afli în posibilitatea de a participa în această operaţiune, trebuie să
participi. Nu trebuie să spui, îmi pare rău, este foarte periculos, sau noi nu vom merge.
Acesta este un argument pe care nu îl voi accepta. Pentru ce aveţi forţe armate?” declara
Secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer. În toată perioada de timp scursă de

1
http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=38658&idlnk=&cat=

15
la preluarea comandei ISAF de către Alianţa Nord – Atlantică, atât oficialii alianţei
implicaţi în procesul de transformare a statului afgan într-o entitate autoguvernabilă, cât
şi comunitatea academică sau mass-media internaţională au analizat capacitatea Alianţei
de a gestiona situaţia din Afganistan şi implicaţiile pe care operaţiunile ISAF le au asupra
relaţiilor între aliaţi interiorul organizaţiei. Implicarea Alianţei Nord-Atlantice în
Afganistan, gestionarea misiunilor de menţinere a păcii şi de reconstrucţie, capacitatea
trupelor ISAF de a răspunde provocărilor întâlnite în lupta de eliminare a traficului de
droguri, precum şi importanţa pe care o joacă statul afgan pe tabloul luptei împotriva
terorismului, dar şi alte aspecte deosebit de senzitive privind starea de tensiune şi teamă
care îmbracă oraşul Kabul, dar şi oraşele din regiunile nordice şi vestice ale
Afganistanului sunt prezen-tate într-un raport intitulat „Câştigăm războiul împotriva
terorismului?” realizat de şase experţi şi analişti.

Afganistanul şi misiunea ISAF, în genere, reprezintă testul de o importanţă

enormă pentru verificarea capacităţii Alianţei de gestionare a unui proces deosebit de
complex de stabilizare şi securizare postconflict, de «nation-building», chiar şi în cadrul
unui concert multiinstituţional alături de alte organizaţii şi organisme internaţionale.1

După Summitul Alianţei de la Istanbul din iunie 2004, NATO a început instruirea
personalului irakian în Irak şi a sprijinit dezvoltarea instituţiilor de securitate pentru a
ajuta Afganistanul să-şi construiască forţe armate eficiente şi să contribuie la propria sa
securitate. De asemenea, Alianţa a contribuit la înfiinţarea unui Colegiu Irakian de Stat
Major întrunit lângă Bagdad, axat pe instruirea în vederea asigurării conducerii, şi
coordonează donaţiile de echipament pentru Irak.
Primele sarcini ale Misiunii NATO de Implementare a Instruirii în Irak, ulterior numită simplu
Misiunea NATO pentru Instruire, includeau stabilirea aranjamentelor pentru legătura cu guvernul irakian
interimar şi Forţa Multinaţională, precum şi identificarea celor mai bune metode de desfăşurare a instruirii
atât pe teritoriul irakian, cât şi în afara acestuia. Misiunea şi-a concentrat la început eforturile asupra
cooperării cu autorităţile irakiene în vederea dezvoltării propriilor structuri de securitate, cu un accent special
pe Ministerul Apărării şi Statele Majore Militare, precum şi pe elaborarea unui raport cu propuneri mai
detaliate privind instruirea, consilierea şi acţiunile de cooperare asigurate de NATO. În luna august,
Misiunea începuse deja să consilieze personalul irakian din Statele Majore Militare.
Strânsa coordonare între Forţa Multinaţională şi Misiunea NATO pentru Instruire din Irak are o
importanţă crucială. Aceasta deoarece Forţa Multinaţională este principalul furnizor de securitate care va

1
www.ceeol.com/aspx/getdocument.aspx?logid=5&id

16
asigura protecţia personalului NATO din teren. Mai mult decât atât, Forţa Multinaţională a fost angajată în
instruirea forţelor irakiene de securitate prin intermediul propriului Comandament Multinaţional pentru
Tranziţia de Securitate din Irak. În vederea asigurării celei mai bune cooperări posibile, generalul locotenent
american David H. Petraeus a fost desemnat la comanda ambelor misiuni. Misiunea NATO pentru Instruire
1
din Irak rămâne, fără îndoială, a misiune distinctă, aflată sub controlul politic al Consiliului Nord Atlantic.
Pe 26 iulie 2009, NATO semnează o înţelegere referitoare la antrenarea Forţelor de Securitate
Irakiene (LTA). Această înţelegere asigură bazele legale pentru NATO, în vederea continuării misiunii pe
termen lung.

Pe agenda Alianţei apar astăzi noi aspecte. Astfel, NATO trebuie să devină o
organizaţie mai politică şi să realizeze relaţii de lucru reale cu ţările partenere şi
organizaţiile internaţionale relevante care împărtăşesc acelaşi mod de abordare. Alianţa
trebuie, de asemenea, să-şi îmbunătăţească procesele de planificare a apărării şi de
generare a forţelor, astfel încât capabilităţile să corespundă angajamentelor pe care şi le
va asuma, precum şi să analizeze căile prin care sunt finanţate operaţiile. Iar în teatru,
NATO trebuie să abordeze atât problema restricţiilor impuse de aliaţi în privinţa folosirii
forţelor şi echipamentelor lor, cât şi pe cea a necesităţii asigurării unor informaţii de
calitate. În plus, întrucât solicitarea pentru astfel de operaţii în care se specializează
NATO este în creştere, aliaţii trebuie să decidă dacă, în ce mod şi când să se implice,
inclusiv dacă NRF urmează să fie dislocată.

Începând din momentul în care NATO a lansat prima operaţie în sprijinul păcii în
Bosnia-Herţegovina, armatele aliaţilor au acţionat împreună cu forţele armate ale ţărilor
partenere contributoare cu trupe şi Alianţa a construit parteneriate de lucru cu unele
organizaţii internaţionale cum ar fi Uniunea Europeană, Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa şi Organizaţia Naţiunilor Unite.

4. Comunicarea în situaţii de criză2

Campaniile de informare strategică duse în fosta Iugoslavie, în Irak şi în

Afganistan reprezintă efortul coordonat al tuturor resurselor de informare ale structurilor
1
http://www.nato.int/docu/review/2004/issue3/romanian/art2.html
2
Constantin Moştoflei, Politici şi strategii în gestionarea conflictualităţii, vol. I – Politicile ca generator de
securitate, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2008, 166-168.

17
de relaţii publice şi operaţionale în teatrele de operaţii militare amintite. Campania de
informare strategică are două componente principale: operaţia massmedia şi operaţia
informaţională. Cele două operaţii sunt planificate şi coordonate de conducerea politico-
militară şi strategică, dar la nivelul operativ ele sunt distincte. De executarea operaţiei
mass-media se ocupă structurile de relaţii publice, iar executarea operaţiei informaţionale
cade în sarcina structurilor de operaţii psihologice, de înşelare militară, Pe timpul
operaţiilor, cea mai intensă şi mai vizibilă modalitate de a asigura dreptul la informare
este informarea reprezentanţilor presei. Prin informarea media se asigură informarea
tuturor categoriilor de public interesate de aceste evenimente. Asigurarea accesului la
informaţiile publice reprezintă unul dintre principiile doctrinare de ducere a operaţiilor,
fiind specificat în documentele doctrinare operative.
Pentru a asigura accesul categoriilor de public la informaţii, organizaţiile militare
înfiinţează şi asigură funcţionarea unor structuri de informare şi relaţii publice pe lângă
comandamentele aliate sau multinaţionale, pe lângă comandamentele de grupări de forţe
şi la nivelul unor eşaloane. Furnizarea de informaţii se face la cerere, prin intermediul
tehnicilor de relaţii publice, dar şi prin asigurarea prezenţei jurnaliştilor în teatrele de
operaţii militare pentru a se documenta nemijlocit de la surse şi de la locul acţiunii.
Pentru a realiza informarea internă, structurile de relaţii publice asigură funcţionarea
canalelor şi a mijloacelor mediatice proprii sau pune în practică tehnicile specifice
comunicării interne.
Strategiile media utilizate în timpul conflictelor recente (Bosnia-Herţegovina,
Kosovo, Afganistan, Irak) au devenit elemente ale planurilor şi operaţiilor militare. Încă
din primele faze ale planificării operaţiilor forţei multinaţionale în Bosnia s-a luat în
considerare rolul pe care informarea publică îl va juca. Strategia media adoptată s-a bazat
pe trei principii: o politică de informare proactivă, deschiderea în asigurarea accesului
jurnaliştilor, furnizarea de informaţii complete, exacte şi oportune. Scopul urmărit a fost
asigurarea vizibilităţii mesajelor IFOR şi modelarea relatărilor presei despre operaţiile
desfăşurate. NATO a folosit interesul renăscut al jurnaliştilor pentru ştirile din Bosnia
pentru a transmite şi facţiunilor rivale mesajul că trupele sale din teren sunt bine conduse,
bine echipate şi antrenate, gata să răspundă oricăror provocări, chiar şi prin utilizarea
forţei la nevoie.

18
 În procesul de planificare a campaniei NATO din Kosovo a existat încă de la
început o strategie media. Având în vedere că acest conflict avea să stârnească un mare
interes din partea media, oficialii NATO erau hotărâţi să genereze atât de multe ştiri încât
să devină agenda media. La cartierul general NATO au fost organizate zilnic, briefing-uri
de presă care erau transmise în direct, în toată lumea, pentru prezentarea succeselor
Alianţei. Un alt element al politicii media NATO a fost reducerea la tăcere, la propriu, a
mijloacelor de informare ale opoziţiei. Studiourile de televiziune şi emiţătoarele sârbe au
fost bombardate. În absenţa reporterilor pe teren în Kosovo, relatările de presă se
rezumau la repetarea declaraţiilor şi a mesajelor oficiale.
În ceea ce priveşte războiul din Irak din 2003, strategia media s-a bazat pe o
reprezentare numeroasă a presei în zonele de operaţii (peste 1400 de corespondenţe
recunoscute oficial). A fost modernizat sistemul „Media Pool”, jurnaliştii fiind încadraţi
în efectivele unităţilor din prima linie, care au participat la toate fazele confruntării,
prezentând evenimentele din prisma participării lor directe, atât a lor, cât şi a audienţelor
pe care le informau. Aplicarea noii strategii a generat o serie de efecte benefice cum ar fi
accesul nelimitat al corespondenţilor la trupe, prezentarea diferitelor locuri de conflict
într-un mod personalizat pentru publicul de pretutindeni sau difuzarea a numeroase
reportaje de interes umanitar, foarte eficiente în influenţarea opiniei publice.
În faza iniţială a conflictului din Afganistan, administraţia americană a dorit să
repete strategia aplicată în războiul din golf, concentrându-se pe lovituri aeriene de mare
precizie şi pe ţinerea presei la distanţă de eventualele efecte nedorite ale acestor lovituri.
Pe măsură ce raza loviturilor aeriene s-a extins, administraţia a început să cocheteze tot
mai mult cu ideea unei strategii media restrictive. Numai foarte puţini reporteri au avut
acces la forţele speciale americane din teren, conferinţele de presă le Pentagonului nu au
avut impactul celor de la NATO în conflictul de la Kosovo, limitându-se la clişee sau
poveşti de succes izolate, dar furnizând foarte puţine informaţii din teren.

5. Contribuţia României la întărirea securităţii în spaţiul euroatlantic

19
 România a fost invitată să adere la Alianţa Nord-Atlantică la Summit-ul NATO
de la Praga din 2002. La acel moment, aliaţii au lansat invitaţii de aderare pentru 7 state –
Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia.

La 29 martie 2004, România a aderat în mod oficial la NATO prin depunerea

instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al Tratatului
Alianţei Nord-Atlantice. Depunerea instrumentelor de ratificare a fost urmată, la 2 aprilie
2004, de ceremonia arborării oficiale a drapelului român la sediul NATO.

Pe baza unei propuneri legislative, începând cu anul 2005, "Ziua NATO în România" se
celebrează în prima duminică a lunii aprilie.

Obiectivele României1, ca stat membru al NATO, răspund intereselor naţionale

ale ţării şi se pot defini astfel:

1. O Alianţă robustă şi relevantă, bazată pe un parteneriat transatlantic solid: Sprijinim o

Alianţă puternică şi capabilă să răspundă eficient noilor ameninţări la adresa securităţii.
Un parteneriat transatlantic dinamic şi robust reprezintă un factor crucial în articularea
unor răspunsuri eficiente la noile riscuri de securitate cu care se confruntă comunitatea
democraţiilor transatlantice.

2. Îndeplinirea responsabilităţilor de membru NATO legate de participarea la operaţiunile

şi misiunile Alianţei

 România contribuie la toate misiunile şi operaţiunile Alianţei, inclusiv la cele din

afara spaţiului euro-atlantic.

 Participarea ţării noastre la operaţiunile şi misiunile NATO oferă o susţinere

concretă a angajamentelor politice asumate de România ca membru al Alianţei
Nord-Atlantice, amplificându-i credibilitatea de aliat

Misiuni şi operaţiuni NATO la care România participă:

1
http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=4995&idlnk=1&cat=3

20
  Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate (ISAF) 1: Ţara noastră este
unul dintre contributorii importanţi la ISAF. Participarea României la ISAF este
fundamentată prin Hotărârea nr. 38 din 21 decembrie 2001 a Parlamentului
României, care acordă Guvernului împuternicirea de a stabili forţele, mijloacele,
finanţarea şi condiţiile în care se va asigura această participare. La misiunea
ISAF, partea română a angajat forţe încă de la începutul misiunii (februarie 2002),
constând într-o aeronavă de transport C-130 B Hercules, un pluton de poliţie
militară, personal de stat major şi ulterior un detaşament de informaţii militare, o
echipă de control trafic aerian şi militari în două echipe de reconstrucţie a
provinciilor (P.R.T./Provincial Reconstruction Team). Contingentul românesc s-a
aflat pe toată durata misiunii sub autoritatea naţională şi sub controlul operaţional
al Comandamentului ISAF, dislocat la Kabul.

Începând cu luna septembrie 2006 Batalionul de manevră care executa misiuni în

cadrul “Enduring Freedom” a trecut în subordinea Regional Command South/ISAF si a
fost redislocat de la KANDAHAR la QALAT. Începând din luna octombrie 2008 în
Teatrul de Operaţii Afganistan a fost introdus EICC cu misiunea de a conduce operaţii în
sprijinul păcii sub comandă NATO, în cooperare cu celelalte forţe aparţinând ISAF, în
aria de responsabilitate (AOR) ordonată de comandantul Comandamentului Regional Sud
(RC – SOUTH), în scopul sprijinirii guvernului afgan în procesul de menţinere a
securităţii, stabilităţii, extinderii autorităţii de guvernare şi justiţie, precum şi de susţinere
a efortului de reconstrucţie şi dezvoltare. Efectivele EICC: 12 militari (8 ofiţeri şi 4
subofiţeri). Începând din luna octombrie 2008 în Afganistan a fost introdusă
OPERATIONAL MENTOR AND LIAISON TEAM - ECHIPA OPERAŢIONALĂ DE
CONSILIERE ŞI LEGĂTURĂ -OMLT tip garnizoană - care va participa la îndrumarea,
instruirea şi consilierea militarilor din cadrul Bg.2 I. ANA, care asigură paza garnizoanei,
în cadrul operaţiei ISAF.

Efortul României în cadrul ISAF la procesul de democratizare a Afganistanului, este

recunoscut ca unul important, datorită faptului că în momentul actual în cadrul ISAF
acţionează 900 militari români.
1
http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=38648&idlnk=&cat=

21
  Misiunea NATO de Pregătire – Irak (NTM-I)1:   Decizia de a înfiinţa NTM-I a
fost luată de şefii de stat şi de guvern reuniţi la Summit-ul NATO de la Istanbul,
din 2004, ca urmare a unei solicitări a guvernului interimar irakian. Scopul
misiunii este acela de a acorda asistenţă aliată în pregătirea de către autorităţile
irakiene a unor forţe de securitate. Prin intermediul misiunii, NATO oferă
pregătire, echipamente şi asistenţă tehnică. Alianţa oferă instruire atât în cadrul
centrelor afltate pe teritoriul Irakului, cât şi în cele din afară. Încă de la început
(14 august 2004), România a sprijinit Misiunea NATO de Instruire a forţelor de
securitate irakiene.

Retragerea definitivă a militarilor români din Irak a început încă din februarie
2009, când au fost repatriaţi 150 de soldaţi. Retragerea trupelor româneşti din Irak a
fost stabilită încă de la începutul anului, iar festivitatea din 4 iunie a marcat simbolic
aceasta retragere. România a semnat în ianuarie 2009 un Memorandum de înţelegere
cu Irakul, care reglementează activităţile şi statutul militarilor români prezenţi în Irak.
Memorandumul, ratificat de Guvernul României prin Ordonanţa de Urgenţă, prevede
ca 350 de militari români să continue activitatea pe teritoriul Irakului până pe 31 iulie.
Potrivit memorandumului până la 31 iulie militarii români din Irak vor fi repatriaţi
odată cu tehnica militară dizlocată în zonă.

 Operaţiunea KFOR2: După declaraţia de independenţă a Kosovo din 17

februarie 2008, Alianţa a reafirmat că forţa militară KFOR va rămâne în Kosovo
pe baza Rezoluţiei 1244 a CS ONU, conform celor hotărâte la Reuniunea
miniştrilor de externe ai ţărilor NATO, din decembrie 2007, cu excepţia cazului în
care CS ONU nu ia o altă decizie. După declaraţia unilaterală de independenţă a
Kosovo, România îşi menţine angajamentul faţă de KFOR. Militarii români îşi
continuă îndeplinirea misiunilor în baza mandatului încredinţat, acela de a asigura
securitatea populaţiei civile.

Prezenţa militară românească în KFOR a început din martie 2000, atunci când
primii ofiţeri şi maiştri militari români specialişti în operaţiuni psihologice din structurile
1
http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=38668&idlnk=1&cat=3
2
http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=38666&idlnk=1&cat=3

22
S.M.G. au început să încadreze funcţii din cadrul PSYOPS Branch – Elementul de Sprijin
Operaţii Psihologice din comandamentul principal KFOR, aflat în campul Film City,
situat la marginea Priştinei, capitala provinciei Kosovo.

Ofiţerii şi subofiţerii români au făcut parte, în diferite perioade, din

comandamentul principal-HQ KFOR Main din Priştina şi comandamentul de sprijin –
KFOR Rear din Skopje. Prezenţa lor a fost condiţionată de negocierile din cadrul
conferinţelor de încadrare la nivelul SHAPE (Supreme Headquarter Powers in
Europe/Comandamentul Suprem al Puterilor Aliate din Europa). Ei au fost repartizaţi
pentru a ocupa funcţii în secţiile de logistică, personal, CIMIC (Civili Military
Cooperation/Cooperare Civilă Militară), poliţie militară, geniu, controlul traficului şi JVB
(Joint Visitors Bureau).

 Operaţiunea Active Endeavour (OAE)

3. Promovarea rolului NATO de furnizor de stabilitate, promotor al reformelor şi

cooperării regionale în vecinătatea imediată a României (Balcanii şi regiunea Mării
Negre)

4. Dezvoltarea parteneriatelor NATO cu UE şi ONU 

5. Susţinerea procesului de transformare a NATO: Transformarea NATO este un proces

continuu şi necesită o atenţie constantă şi susţinută. În acest sens, la Summitul de la
Bucureşti, aliaţii au decis susţinerea eforturilor miniştrilor apărării de supervizare a
gestionării aspectelor de apărare ale transformării Alianţei, pentru a asigura că NATO
rămâne eficient şi eficace, în special prin continuarea eforturilor în următoarele domenii:
asigurarea forţelor şi capabilităţilor necesare pentru operaţiunile Alianţei; dezvoltarea de
noi capabilităţi care să răspundă noilor ameninţări; adaptarea structurii de comandă a
NATO, pentru o mai mare flexibilitate şi eficienţă a acesteia.

Evoluţiile din Afganistan şi Irak au oferit României prilejul de a-şi dovedi

potenţialul şi capacitatea de a contribui activ şi eficient la promovarea valorilor şi
obiectivelor comunităţii occidentale în cadrul NATO. Adoptarea unei conduite proactive
în politica externă şi de securitate, materializată prin participarea la operaţiuni şi misiuni,

23
dar şi în sfera iniţiativelor şi evoluţiilor conceptuale, a consacrat România ca un
contributor real de securitate şi nu generator de probleme pentru aliaţi
România îşi demonstrează valenţele de factor de stabilitate în Europa de Sud- Est
prin participarea activă la toate proiectele şi organismele regionale şi de securitate, cu
accent pe implicarea semnificativă în iniţiativele NATO, UE, ONU şi OSCE care vizează
acest areal.
Acţiunea cu cel mai puternic impact a preşedinţiei române a CS/ONU (iulie 2004)
a constituit-o Reuniunea privind cooperarea ONU-organizaţii regionale (20 iulie 2004,
New York), prezidată de primul-ministru român. Declaraţia preşedinţiei adoptată cu acest
prilej stipulează consensul membrilor Consiliului privind importanţa consolidării acestei
cooperări pentru pacea şi securitatea internaţională.1
În dosarul Kosovo, România joacă rolul de honest broker în definitivarea
procesului de stabilizare a Balcanilor Occidentali, respectiv de principal "companion
politic" al articulării europene şi euroatlantice a statelor regiunii. La 30 aprilie 2004,
Consiliul de Securitate a adoptat o declaraţie prezidenţială privind lansarea Planului de
Implementare a Standardelor pentru Kosovo. România a iniţiat această declaraţie şi a
contribuit substanţial la definitivarea proiectului, alături de celelalte state din formatul de
lucru al Grupului de Contact (SUA, Marea Britanie, Franţa, Spania, Germania, Italia şi
Rusia), care s-a reunit, în septembrie, la New York, cu ocazia celei de-a a 59 sesiuni a
Adunării Generale a ONU.

1
C. Moştoflei, Politici şi strategii în gestionarea conflictualităţii, vol. III - Există soluţii pentru conflicte?,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2008, pag. 294.

24
 BIBLIOGRAFIE

Studii cu caracter general

1. Manualul NATO, Ediţie revăzută şi adugită, Editura Nemira, Bucureşti,

1997;
2. Manualul NATO, Biroul de informaţii şi presă, Bruxelles, 2001;
3. Moştoflei, Constantin, Politici şi strategii în gestionarea conflictualităţii,
vol. I – Politicile ca generator de securitate, Editura Universităţii Naţionale
de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2008;
4. Moştoflei, Constantin, Politici şi strategii în gestionarea conflictualităţii,
vol. III – Există soluţii pentru conflicte?, Editura Universităţii Naţionale
de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2008;
5. Moştoflei, Constantin, Stabilitate şi securitate în Europa, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2009;

25
 6. Sarcinschi, Alexandra, Dinu, Mihai, Crize şi instabilitate în Europa,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004;
7. Văduva, Gheorghe, Dinu, Mihai-Ştefan, Crizele politico-militare ale
începutului de mileniu, Editura Universităţii Naţionale de Apărare,
Bucureşti, 2005;

Surse internet

1. http://www.ceeol.ro
2. http://www.mae.ro
3. http://www.nato.int
4. http://wikipedia.org

26
ANEXE

27