UNIVERSITATEA „SPIRU-HARET”

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI PEDAGOGIE – BRAŞOV

MASTERAT – CONSILIERE PSIHOLOGICĂ ŞI EDUCAŢIONALĂ
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT – ONLINE
SEMESTRUL II

PORTOFOLIU

CONSILIERE ŞCOLARĂ

Titular de curs:
Conf. univ. dr. CORNELIA TATU

Masterand: Borşa Anamaria

1
 Surse si resurse de relaţionare
a consilierului şcolar cu elevii ciclului gimnazial

Consilierea psihologica este de scurta sau de lunga durata si este realizata in scopul
prevenirii, remiterii sau asistării rezolutive a unor probleme personale, de ordin cognitiv si
comportamental, cu impact individual, familial si socio-profesional dezorganizator. Ea
acoperă o paleta larga de problematici specifice, de la cele educaţionale la cele de reabilitare,
recuperare si integrare sociala, de la cele de suport psihoemoţional si social, la cel de adaptare
si integrare comunitara eficienta.
Consilierea poate fi definita ca liant al problemelor personale, educative, sociale si de
orientare, are grade diferite de profunzime si intensitate, solicitând coroborarea eforturilor
consilierului cu a altor persoane din viata consiliatului.
Cheia tuturor intervenţiilor consilierii este reprezentata de dezvoltarea unor noi strategii
de evoluţie existenţiala, activarea resurselor blocate, complementare sau compensatorii, astfel
încât persoanele in dificultate sa-si găsească propriile soluţii, utilizându-si potenţialul de care
dispun. In munca de consiliere scopul este sprijinirea beneficiarilor in a-si rezolva problemele
prin resursele proprii, prin modificarea atitudinilor, concepţiilor si comportamentelor
manifestate in contexte existenţiale specifice.
Consilierea nu se reduce niciodată la un schimb de informaţii respectiv la transmiterea
de către consilier a unui aviz sau sfat către un client care i-a expus problema sa, ci exista
întotdeauna întrebări asupra motivaţiei profunde a cererii de consiliere. Consilierul nu trebuie
sa fie cel care da sfaturi, singurul care propune soluţii, ci cel care determina clientul sa
găsească soluţia care ii convine, rolul consilierului fiind acela de facilitator al procesului de
decizie al clientului.
In general, consilierea se realizează in raport cu persoanele cu dificultăţi de alegere,
comportamente deviante, dificultăţi de integrare familiala, şcolară sau sociala.
Relaţia de consiliere se configurează dinamic intre doi poli si anume consilierul si consiliatul.
Consilierul (implicit si cel şcolar) are mai multe roluri precum cel de educator formator; de
consultant in probleme de educaţie, instruire, sociale, etc; de mediator in conflicte; de
psiholog pentru elevi, familiile acestora si profesori.

2
 S-a constatat ca personalitatea consilierului, dincolo de pregătirea sa profesionala, este
foarte importanta. Au fost, astfel, identificate o serie de caracteristici personale ale
consilierului care contribuie, alături de cunoştinţe si experienţa practica, la succesul
consilierii. Calităţile personale ale consilierului sunt reprezentate de interesul crescut fata de
oameni, trebuie sa fie cald si comunicativ in relaţiile cu oamenii, pentru a putea stabili cat mai
uşor relaţia de încredere consilier – client, de asemenea este important sa fie tolerant, sensibil
la sentimentele celuilalt, analitic / sintetic, cu un bun autocontrol, creativ, sa aiba capacitatea
de a tolera ambiguitatea, sa fie flexibil, realist si nu in ultimul rând sa aibă umor.
Aşadar , consilierul lucrează cu propriile sale competente, scopul profesionistului fiind
acela de a-l oglindi pe client in contextul situaţiei cu care se confrunta, având ca scop ajutarea
acestuia in a-si conştientiza mai adecvat si mai complet propriile nevoi, aşteptări si posibilităţi
de a rezolva si depăşii problemele cu care se confrunta.
Principala sarcina a consilierului şcolar este de a ajuta elevii sa parcurgă paşii unui
demers de conştientizare, prin clarificarea, evaluarea si actualizarea sistemului propriu de
valori. „Capacitatea de a stabili relaţii interpersonale si de a comunica cu orice tip de client
indiferent de nivelul sau de pregătire si de manifestările psihocomportamentale ale acestuia,
pare sa fie cea mai dezirabila abilitate pentru toate categoriile de consiliere”. (Potolea D, Paun
E „Pedagogie. Fundamentări teoretice si demersuri aplicative”).
Deoarece consilierea educaţională este un proces complex, acest proces se va derula
urmând anumite etape şi tehnici specifice în funcţie de problema şi personalitatea celui
consiliat.
Etapa iniţială în consiliere presupune stabilirea unei relaţii efective între consilier şi
elev. Stabilirea acestei relaţii este absolut necesară pentru a se produce schimbări pozitive.
Numai acceptarea şi încrederea oferită de o astfel de relaţie asigură acest lucru. Formularea
scopurilor împreună privind schimbări comportamentale, dezvoltarea abilităţilor de luare a
deciziei şi eliminarea gândurilor negative este de asemenea un pas care trebuie realizat. În
această etapă este foarte important ca elevul să primească semnale că este acceptat aşa cum
este el, cu problemele pe care le are. Acest lucru este indispensabil pentru continuarea
procesului de consiliere. Tot  în această etapă sumarizarea are un rol deosebit: împreună se
evidenţiază elementele esenţiale, rămân în centrul atenţiei aspectele principale putându-se
întrezări de acum anumite opţiuni. 
Etapa secundară  în consiliere va progresa cu asistarea elevului pentru a-şi dezvolta
interesele sociale, de cooperare şi comunicare cu ceilalţi. Se va pune accent pe ajutorul oferit
copilului să se cunoască şi să se autoevalueze. Se va asigura atmosfera caldă şi empatia, fără

3
să  fie excluse interpretările şi confruntarea constructivă. În această etapă se va putea utiliza
ca tehnică de lucru informarea, acest lucru însemnând că foarte multe informaţii vor fi dirijate
de la consilier spre copil. Totodată utilizarea sugestiei poate fi de un real folos pentru elev. Se
pot sugera eventuale opţiuni care se vor adăuga la cele deja identificate de copil şi chiar
modalităţi, căi  care pot fi luate în discuţie. Tehnica adresării întrebărilor este utilă deoarece
poate ajuta mult în modul de a vedea lucrurile şi de a scoate în evidenţă anumite aspecte care
altfel ar putea rămâne în umbră .
Etapa finală a consilierii va pune accentul pe dirijarea atenţiei copilului spre acte şi
comportamente constructive. Vor fi învăţate proceduri specifice, dezvoltate planuri de acţiune
începând cu  cele mai simple şi până la cele mai complexe în vederea adoptării unui nou
comportament. În această etapă confruntarea va asigura  sprijin acordat copiilor pentru
asumarea propriei responsabilităţi. Încurajarea este una din cele mai bune mijloace de a ajuta
copilul să-şi  realizeze nevoile şi să-şi asimileze noi comportamente.
Aria de consiliere educaţională se desfăşoară pe 3 compartimente:
Consilierea elevilor în probleme legate de: autocunoaştere, imaginea de sine, adaptare şi
integrare socială, reuşita şcolară, crize de dezvoltare, situaţii de criză, rezolvarea şi depăşirea
unui conflict, însuşirea de tehnici de învăţare eficiente, orientare a carierei.
Consultaţii cu profesorii în probleme legate de: cunoaşterea elevilor, înţelegerea
problemelor elevilor, sprijin în dezvoltarea lor, asigurarea echilibrului între cerinţele şcolare şi
posibilităţile elevilor, în identificarea cauzelor inadaptării şcolare, optimizarea relaţiei şcoală-
elev
Consultaţii cu părinţii în probleme legate de :  cunoaştere a copiilor lor, înţelegerea
nevoilor şi a comportamentului lor, identificarea factorilor de risc în integrarea familială,
şcolară, socială, ameliorarea relaţiei cu propriii copii, sprijinirea şcolii în educaţia copilului.
Procesul de consiliere implică o relaţie specială între consilier şi elevi, relaţie bazată pe
responsabilitate, confidenţialitate, încredere şi respect. Profesorul consilier are obligaţia de a
proteja interesele elevilor. Orice proces de consiliere trebuie să înceapă prin asumarea de către
consilier a responsabilităţii respectării unui sistem de valori şi coduri stabilite de asociaţiile de
specialitate. Sistemul de valori al consilierului se fundamentează pe filozofia psihologiei
umaniste şi a învăţământului centrat pe elev.
În cadrul orelor de Consiliere în primul rând trebuie pus accentul pe următoarele
aspecte foarte importante pentru conturarea personalităţii elevilor:
• cristalizarea unei imagini de sine pozitive,
• sporirea responsabilităţii personale faţă de sine, alţii, societate,

4
 • creşterea capacităţii de decizie (independenţa alegerilor personale),
• păstrarea echilibrului în situaţii de succes şi eşec,
• creşterea rezistenţei la frustrare, marginalizare temporară, critică,
• autoevaluarea realistă a potenţialelor proprii (intelectual, fizic, aptitudinal etc.),
• cunoaşterea clară a calităţilor personale şi punctelor slabe,
• asumarea de obiective realiste, realizabile,
• capacitatea de autoanaliză a erorilor, greşelilor, eşecurilor,
• asumarea riscurilor, stăpânirea situaţiilor de incertitudine, anticiparea consecinţelor,
• adoptarea unei atitudini active cu privire la cariera personală,
• elaborarea de soluţii alternative,
• adoptarea unei atitudini pozitive faţă mediul înconjurător.
În ceea ce priveşte conştientizarea elevilor cu privire la trebuinţele lor educative
modalităţile de realizare sunt multiple începând de la activităţi individuale până la activităţi
desfăşurate în grup. Iată câteva exemple:
• exerciţii de auto-cunoaştere şi inter-evaluare desfăşurate în clasă,
• vizite în alte şcoli, în universităţi, întreprinderi şi instituţii în scop de cunoaştere,
informare, orientare,
• discutarea preocupărilor de timp liber, a hobby-urilor, pasiunilor personale,
• prezentarea profesiilor părinţilor,
• invitarea în şcoală de personalităţi, oameni de diferite profesii şi prezentarea
muncii lor,
• analiza diferitelor lucrări (autobiografii, jurnale), cărţi, articole, emisiuni de radio
şi televiziune, filme documentare, ziare specializate în reportaje economice şi
despre muncă, a ziarelor de reclamă şi a rubricilor de anunţuri etc. care au
conţinuturi ajutătoare Consilierii şi Orientării în educaţie,
• încurajarea participării elevilor la cercurile de specialitate organizate în şcoală şi în
afara ei,
• invitarea de directori de şcoli profesionale, de licee, rectori din instituţiile de
învăţământ superior,
• întâlniri cu foşti elevi ai şcolii şi care au, în prezent, realizări profesionale
remarcabile,
• simularea în clasă a diferitelor contexte de viaţă şi profesionale,
• organizarea de întâlniri comune elevi, părinţi, profesori pe diferite teme.

5
 De asemenea în cadrul orelor dedicate Consilierii şi Orientării se va prezenta elevilor
şi legătura dintre disciplinele şcolare şi lumea muncii, evidenţiind relaţia directă a acestora cu
anumite meserii / profesii / funcţii. Iată, de exemplu, ce se poate întâmpla, cu maximă
probabilitate, dacă cineva are rezultate şcolare bune la:
 limba română / limbi străine, ar putea deveni: profesor de limba română sau de limbi
străine, cercetător în lingvistică, bibliotecar, lucrător în publicitate, învăţător,
educatoare, ghid, translator, secretar, actor, diplomat, jurnalist, critic de artă,
 matematică, ar putea deveni: profesor de matematică, economist-contabil,
informatician-programator, cercetător, inginer în diferite domenii, funcţionar bancar,
tehnician în construcţii, agent comercial, arhitect, pilot, astronom, statistician,
 fizică, chimie, biologie, ar putea deveni: profesor sau cercetător în unul din aceste
domenii, fizician, chimist, biolog, biochimist, botanist, bio-fizician, cercetător în unul
din aceste domenii, tehnician agricol, inginer, fotograf, nutriţionist, medic uman,
medic veterinar, farmacist, peisagist, silvicultor, muzeograf, agronom, biotehnolog,
dietetician, tehnolog în industria alimentară, geolog, horticultor, stomatolog,
cosmetician,
 istorie, ar putea deveni: profesor sau cercetător în domeniul istorie, bibliotecar, ghid
turistic, scriitor, ziarist, muzeograf, arheolog, diplomat,
 informatică, ar putea deveni: profesor, contabil, informatician-programator,
astronom, statistician, cartograf, economist, inginer, lucrător în domeniul
financiarbancar, arhitect, specialist în telecomunicaţii, ofiţer în armată, lucrător în
domeniul importului / exportului, controlor trafic aerian,
 educaţie fizică, ar putea deveni: profesor de sport, antrenor sportiv, fizioterapeut,
poliţist, silvicultor, ofiţer în armată, dansator, pescar, pompier, comentator sportiv,
atlet, fotbalist.
Tipul acesta de punere în relaţie a obiectelor şcolare cu ulterioarele dezvoltări
profesionale ale acestor domenii poate continua şi pe niveluri de educaţie şi formare – pentru
disciplinele care sunt incluse în curriculum-ul şcolilor profesionale şi de ucenici, liceului etc.
Desigur, rezultatele şcolare bune la învăţătură la aceste discipline nu împiedică cu nimic ca un
elev să abordeze alt domeniu profesional, ci putem spune, în aceste cazuri, doar că
performanţele şcolare în anumite direcţii duc, cu o probabilitate mai mare, către anumite
profesii şi facilitează realizările în carieră sau, altfel spus, exercitarea unor profesii presupune
anumite aptitudini care pot fi bănite ca prezente datorită performanţelor şcolare speciale la
unele obiecte de învăţământ.

6
Bibliografie:

Corey, G, (1991).Theory and practice of counseling and psychology, Pacific Grove, CA:
Brooks/Cole,
Young, M.E, (1992), Counseling methods and technique, .New York: merrill,
Salade, D., Drăgan, I., (1998), Orientare şcolară şi profesională, Compendiu, Editura Paco,
Bucureşti,
Tomşa, Gheorghe, (1999), Consilierea şi orientarea în şcoală, Casa de editură şi presă Viaţa
Românească, Bucureşti,
Tomşa, Gheorghe (coord.)., (1996), Dicţionar de orientare şcolară şi profesională, Editura
Afelin, Bucureşti,
Băban, A., (2001), Consiliere şcolară, Ed. Psinet, Cluj-Napoca,
Cosmovici, (1998), Psihologie şcolară, Ed. Polirom, Iaşi,
Jurcău, N., (1999), Psihologie şcolară, Ed. U.T. Press, Cluj-Napoca,
Gage, J. şi Colab, (1992), Educational Psychology, Prentice Hall, New Jersey,
Ionescu, M., şi colab, (1998), Educaţia şi dinamica ei, Ed. Tribuna Învăţământului, Cluj-
Napoca,
Radu, I., (1977), Psihologie şcolară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

7
 Plan de consiliere
pentru adolescenţii cu părinţi plecaţi la lucru în străinătate

I. MEMENTO:

1. „Într-o relaţie în care este dominantă absenţa, aceasta devine deformatoare.”

(Andrei Pleşu)
„Când tata a plecat, aveam 3 ani. L-am revăzut când eram în clasa I. Îmi amintesc ce
emoţii aveam. Ştiam că vine tata, dar pentru mine nu era decât un chip în poze, un străin. Aşa
am şi reacţionat…” (elevă în clasa a VII-a)

2. „Copilăria durează generaţii la rând” – Kari Killen, Editura First, Timişoara,

2003.
„Nu merg la facultate, mă duc părinţii la lucru cu ei şi o să câştig mult.” (idealul unui
elev premiant)

3. „Atunci când taţii obişnuiesc să-şi lase copiii de capul lor, atunci când fii nu mai
ţin cont de cuvintele lor, atunci când educatorii tremură în faţa elevilor şi preferă să-i
flateze, atunci când, în sfârşit, tinerii dispreţuiesc legile pentru că nu mai recunosc
autoritatea a nimic şi a nimănui, atunci este, în toată frumuseţea şi în toată tinereţea,
debutul tiraniei.” (Platon)
„Eu fug de acasă că aşa vreau. Mă bat că n-are cine să mă apere…”(elev, clasa a VI-
a)

4. „Cel mai important lucru pentru noi, în copilărie, erau ochii grijuli care ne
priveau. Ne priveau cu bucurie şi căldură. Nu pentru că eram înzestraţi cu calităţi, ci
pentru că eram ai lor”. (Johannes Mollehave, 1985)
„Potopul a venit noaptea, iar noi eram singuri. Toţi colegii noştri aveau părinţii lângă
ei, să-i apere…” (elev)

8
II. ELEMENTE - CHEIE ALE PROGRAMULUI:
Rezultate aşteptate:
- îmbunătăţirea emoţiilor, a capacităţii de recunoaştere şi a celei de înţelegere;
- îmbunătăţirea capacităţilor socio-cognitive;
- un mai bun autocontrol;
- o mai bună adaptare la anxietate;
- capacităţi sporite de adaptare.

1. CAPACITĂŢI EMOŢIONALE:
- identificarea, exprimarea, controlul sentimentelor;
- reducerea stresului;
- controlul impulsurilor.
2. CAPACITĂŢI COGNITIVE:
- discuţiile cu sine – “dialogul interior” ca modalitate de adaptare la un subiect sau la o
provocare;

- autoconştientizarea – dezvoltarea unor explicaţii realiste despre sine;

- recunoaşterea influenţelor sociale asupra comportamentului şi privirea asupra sinelui

din perspectiva unei comunităţi mai mari;

- o atitudine pozitivă faţă de viaţă.

3. CAPACITĂŢI COMPORTAMENTALE:
- formularea unor cereri clare;
- rezistenţa la influenţele negative.

NIVELE DE ABORDARE DIRECTĂ:

- ELEVI (prin programul de consiliere);
- PROFESORI (prin informări şi sugestii de abordare);

9
 INDIRECT – familia, comunitatea (prin mass-media şi participare la unele
activităţi de grup).

Ce înţelegem prin „părinţi la distanţă”, „copii cu părinţi la distanţă”?

Modelul „clasic” al familiei conjugale s-a multiplicat şi diversificat în societatea
contemporană, confirmând şi din această direcţie principiul fizicii „totul se transformă”.
Problemele care apar devin din ce în ce mai complexe, în vreme ce diferenţele interne sunt
numeroase. La ora actuală se vorbeşte şi despre sfârşitul familiei. Discursurile cu privire la
criza contemporană a familiei ignoră variabilitatea formelor familiale, absolutizează un model
sau altul de organizare familială, pretinzând familiei să rămână neschimbată într-o lume în
care toate instituţiile şi toate tipurile de raporturi sociale se schimbă în ritm accelerat.
Proiectul de faţă îşi clădeşte demersul pe teoria că familia nu cunoaşte sfârşit, teorie susţinută
de studiile de antropologie istorică asupra familiei europene. „Multe lucruri au rămas
neschimbate, dar s-au şi modificat multe, fie doar şi datorită cerinţelor reproducerii sociale.”
(Jack Goody, 2003) În plus, intervenţia familială face obiectul de studiu a numeroase
laboratoare de cercetare specializate din întreaga lume.
O privire grosso modo asupra familiei contemporane reliefează diversitatea externă a
acesteia: familii conjugale, familii lărgite, familii monoparentale, familii reconstituite, familii
compuse, familii despărţite de moarte (deces), familii despărţite de distanţa fizică.
Ultimul tip de familie amintit este desemnat în literatura americană de specialitate prin
conceptul commuter marriage (mariaj-navetă), variantă a familiei cu doi aducători de venit
sau a familiei cu dublă carieră, în care exercitarea profesiei fiecăruia dintre parteneri poate
impune o viaţă domestică separată a soţilor care dispun de două locuinţe în localităţi diferite şi
se întâlnesc la intervale de timp mai mari (Elisabeta Stănciulescu, 2002, pag. 124). Acest
concept ar fi cel mai aproape de tipul de familie la care se referă cercetarea amintită, însă nu
este suficient, deoarece, în afara faptului că părinţii plecaţi nu urmăresc în primul rând cariera
profesională, pe lângă soţii care trăiesc în localităţi diferite, iar copiii sunt cu unul din ei, am
inclus şi variabila în care ambii soţi sunt plecaţi, iar copiii sunt în ţară. Prin urmare, s-a ales
sintagma „părinţi la distanţă” pentru a desemna sub-tipul de familii conjugale în care unul
dintre părinţi sau ambii părinţi sunt plecaţi în străinătate (de cel puţin un an), iar copiii sunt în
ţară, aceştia fiind numiţi „copii cu părinţi la distanţă”.

10
 Distanţa între părinţi şi copii influenţează stima de sine, atât la nivel global, cât şi la
nivelul factorilor ce o compun: există diferenţe între copii cu mama plecată, cei cu tatăl plecat,
cei cu ambii părinţi plecaţi, respectiv cei cu ambii părinţi prezenţi în ceea ce priveşte: a) sinele
emoţional, b) sinele social, c) sinele şcolar, d) sinele fizic, e) sinele prospectiv, f) stima de
sine globală.
Există efecte semnificative de interacţiune între distanţa dintre părinţi şi copii şi mediul
de provenienţă în ceea ce priveşte :a) sinele emoţional, b) sinele social, c) sinele şcolar, d)
sinele fizic, e) sinele prospectiv, f) stima de sine globală) .
Studii asupra stimei de sine:
- 1980: Robert B. Cialdini şi Kenneth D. Richardson desfăşoară experimente
psihosociologice pentru verificarea relaţiei dintre stima de sine şi prejudecăţi, constatând că
persoanele care au trăit o situaţie umilitoare au mai multe prejudecăţi ((Septimiu Chelcea,
2002, pag. 148); 1981 – Thomas A. Wills găseşte, de asemenea, o relaţie între stima de sine şi
prejudecăţile persoanei: cu cât stima de sine este mai redusă, cu atât mai puternice vor fi
prejudecăţile ((Septimiu Chelcea, 2002, pag. 152)
- 1985: John C. Turner dezvoltă teoria conflictelor reale, demonstrând că eşecurile
repetate în competiţia dintre grupuri au ca efect diminuarea coeziunii şi scăderea stimei de
sine a membrilor grupului defavorizat, constatare care explică nu numai gradul redus al
coeziunii şi stimei de sine a minorităţilor sociale dezavantajate, dar şi, opinează S. Chelcea
(2002, pag. 161), situaţia unor colectivităţi mai largi (naţiuni) care au înregistrat numeroase
înfrângeri în istoria lor.
- 1989: Contrar ipotezei self-ului detestat (self-hate) acceptate la jumătatea secolului
trecut de majoritatea psihosociologilor americani ca explicaţie a stimei de sine scăzute a
populaţiei minoritare, cercetările realizate de Jennifer Crocker şi Brenda Major au arătat că
minorităţile etnice, de homosexuali (lesbiene gay), de handicapaţi nu au stimă de sine scăzută.
(Septimiu Chelcea, 2002, pag. 174)
Având în vedere aceste aspecte am propus un plan de consiliere pentru creşterea
nivelului stimei de sine a copiilor cu părinţi la distanţă

III. SCOPUL PROGRAMULUI: Creşterea nivelului stimei de sine a copiilor cu

părinţi la distanţă

IV. OBIECTIVE GENERALE:

11
 Stimularea interesului cadrelor didactice pentru copiii cu părinţi la distanţă;
Crearea de oportunităţi pentru prelungirea programului de consiliere de specialitate;
Conştientizarea asupra eficacităţii personale

V. PALIERE DE CONSILIERE - OBIECTIVE SPECIFICE – ACTIVITĂŢI

Autocunoaştere şi acceptare de sine

O1.1: Să identifice aspectele fizice, intelectuale, spirituale, emoţionale şi sociale ale
sinelui (performanţa unei persoane nu o face mai bună sau mai rea);
Materiale: fişa „Cercurile sinelui”, creion
Procedură: se explică copiilor că activitatea va fi centrată pe problema identităţii, apoi
li se cere să se descrie prin identificarea a trei cuvinte sau fraze pentru fiecare dintre
categoriile foii de lucru.
Discuţie: Cât de dificil a fost să vă descrieţi; există vreo relaţie între aceste categorii; în
ce fel v-aţi descrie cuiva?
Concluzie: aceste aspecte compun identitatea, iar faptul că se simt puternici sau slabi
într-un domeniu nu înseamnă că sunt la fel în toate;
O1.2: Să înţeleagă relaţia dintre acceptarea de sine, comportament şi sentimente;
O1.3. Să crească sentimentul puterii interioare a copilului (gradul de control asupra
evenimentelor);
O1.4: Să îşi dezvolte capacitatea de a utiliza limbajul intern pozitiv (pentru a face faţă
autoânvinovăţirilor).

Emoţii
O2.1: Să înveţe că ceilalţi nu ne controlează sentimentele sau emoţiile şi nu sunt
responsabili pentru nefericirea noastră;
O2.2: Să înveţe că unele emoţii ne ajută, iar altele nu (utilizarea dialogului cu sine
pentru obţinerea controlului emoţional).
Materiale: fâşii individuale de hârtie pe care sunt trecute cuvinte care desemnează
emoţii.
Procedura: se trec pe fâşiile individuale următoarele cuvinte care desemnează emoţii:
iubit, speriat, îngrijorat, trist, răbdător, confuz, nervos, jignit, jenat, gelos, speriat, ruşinat,
înspăimântat, fericit, vinovat, rău, confortabil, schimbător, descurajat, frustrat, curajos,

12
groaznic, sensibil, teribil, mâhnit, neajutorat, diferit, bucuros, plin de ură, deprimat; câte un
set complet pentru fiecare grupă de 4 elevi.
Discutăm conceptul de emoţie care ne ajută (ne fac plăcere, dau energie, conduc la
lucruri pozitive) versus emoţie care nu ne ajută (relaţii negative, sentimente negative faţă de
noi înşine, proastă dispoziţie, comportamente nepotrivite).
Se cere copiilor să sorteze cuvintele în Ajută şi Împiedică. Dacă elevii cred că o emoţie
nu se încadrează nicăieri, vor realiza a treia categorie: Ajută şi Împiedică. Vor fi incurajaţi să-
şi împărtăşească experienţele pe măsură ce sortează cuvintele.
În final, se pe flipchart, sub cele 2 titluri amintite, toate cuvintele asupra cărora a existat
consens, celelalte fiind trecute într-o a treia categorie.
Discuţie:
Întrebări referitoare la conţinut: care listă are mai multe cuvinte, ce credeţi că
diferenţiază emoţiile care ne ajută de cele care nu ne ajută?
Întrebări de personalizare: ce fel de emoţii ai de obicei, ce fel de emoţii ţi-ar plăcea să
ai, ce poţi face să nu ai emoţii care nu te ajută?
Concluzie: Ajutându-i să facă deosebirea între diferitele tipuri de emoţii, îi
conştientizăm că pot evita emoţiile care nu-i ajută sau le pot face faţă.
O2.3: Să înţeleagă faptul că furia poate fi evitată şi controlată
(efectul de reacţie în lanţ al emoţiilor negative, exprimarea „sănătoasă” şi mai puţin
„sănătoasă” a emoţiilor);
O2.4: Să identifice emoţiile celorlalţi, să analizeze consecinţele emoţionale, schimbarea
emoţiilor când se schimbă convingerile.

Convingeri şi comportamente
O3.1: Să înveţe să facă distincţia între convingerile raţionale şi cele iraţionale
(diferenţa între dorinţe şi nevoi, efectele gândirii iraţionale);
O3.2: Să identifice exemple de generalizări excesive şi efectele lor (gândirea absolutistă
–întotdeauna, trebuie);
O3.3: Să recunoască consecinţele pe termen lung şi scurt ale comportamentelor
(estimarea consecinţelor unui comportament relativ la propriile interese şi a impactului pe
care îl are asupra celorlalţi);
O3.4: Să-şi dezvolte unele strategii de disputare a gândirii iraţionale proprii sau a
celorlalţi.
Materiale: foi de lucru „Şterge iraţionalul”, creioane

13
 Procedură: arătaţi o radieră şi iniţiaţi o discuţie despre rolul ei (să scapi de ceva, să
înlocuieşti cu altceva)
Grupaţi în perechi, elevii trebuie să citească de pe foaia de lucru convingerea iraţională
şi să o şteargă, înlocuind-o cu una raţională.

Discuţii:
Întrebări referitoare la conţinut: care crezi ca este diferenţa între convingerile raţionale
şi cele iraţionale, ce trebuie să faci pentru a şterge şi înlocui convingerile iraţionale?
Întrebări de personalizare: Ai încercat vreodată acest procedeu, cum ţi s-a părut, ai vrea
să încerci de acum, cum o să faci?
Concluzie: oferirea a cât mai multe exemple este de un real folos în redirecţionarea
gândirii elevilor.

Rezolvarea problemelor şi luarea deciziilor

O4.1: Să înveţe să diferenţieze strategiile de rezolvare de probleme sau de decizii de
abordare sau de evitare (diferenţierea între o decizie bună şi una mai puţin bună);
O4.2: Să exploreze efectele emoţiilor asupra rezolvării problemelor şi luării deciziilor
(evaluarea impactului determinat de presiunea celorlalţi asupra rezolvării problemelor
personale);
O4.3: Să îşi dezvolte abilitatea de a descompune situaţiile problematice complexe în
subprobleme (recunoaşterea acelor factori ce pot sau nu pot fi controlaţi într-o anumită
situaţie);
O4.4: Să îşi dezvolte abilitatea de a stabili scopuri pe termen scurt şi mediu (modalităţi
de a face faţă amânărilor).

Relaţii interpersonale
O5.1: Să distingă între situaţii „trebuie” rezonabile, respectiv nerezonabile faţă de
ceilalţi (argumente pro şi contra pentru diversele stiluri de viaţă);
O5.2: Să înveţe unele deprinderi asertive ca răspuns la presiunea celorlalţi
(îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi);
O5.3: Să recunoască avantajele şi dezavantajele realizării unei anumite acţiuni în
vederea obţinerii aprobării sociale (nu suntem neapărat ceea ce spun ceilalţi că suntem);
O5.4: să recunoască faptul că oamenii pot să se comporte şi se vor comporta în diferite
modalităţi (acceptarea celorlalţi drept cine sunt şi nu cine am vrea noi să fie).

14
 Materiale: hârtie, creion
Procedură: se cere elevilor să se gândească la diverse persoane care îi enervează şi să
scrie exemple de elemente care îi deranjează cel mai mult în relaţiile cu ceilalţi.
Discuţie: pe conţinut, de personalizare
Concluzie: nu putem schimba oamenii, ci doar modul în care relaţionăm cu aceştia.
VI. EVALUAREA PROGRAMULUI:

Ce se evaluează:
- nivelul stimei de sine, scala Toulouse, scorurile copiilor care au participat la program
versus scorurile celor care nu au participat (deja existente).
Care sunt concluziile evaluării:
puncte tari;
aspecte de îmbunătăţit;
recomandări.

Posibile efecte ale programului:

- pozitive:
- negative:

15
BIBLIOGRAFIE:

Băban, A. (coord.), 2001, Consiliere educaţională, Editura Casei Corpului Didactic, Cluj-
Napoca.
Ciofu, C., 1998, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală AMALTEA, Bucureşti.
Erikson, E. H., 1969, Identitatea şi ciclurile vieţii, Editura. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Goody, J., 2003, Familia europeană – O încercare de antropologie istorică, Editura Polirom,
Iaşi.
Iluţ, P., 2001, Sinele şi cunoaşterea lui, Editura Polirom, Iaşi.
Jodelet, D., 1998, Corpul, persoana şi celălalt, în Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt,
volum coordonat de Serge Moscovici, Editura Polirom, Iaşi.
Lemeni, G., Miclea, M., 2004, Consiliere şi orientare, ghid de educaţie pentru carieră,
Editura ASCR, Cluj-Napoca.
Sillamy, N., 2000, Dicţionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti.
Stănciulescu, E., 2002, Sociologia educaţiei familiale, vol. I, Editura Polirom, Iaşi.
Şchiopu, U., Verza, E., 1997, Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Vernon, Ann, 2006, Dezvoltarea inteligenţei emoţionale – educaţie raţional-emotivă şi
comportamentală (Consilierea în şcoală), Ed. ASCR, Cluj-Napoca
Zlate, M., 2004, Psihologie - Eul şi personalitatea, Editura Trei, Bucureşti.

16
 Plan de acţiune
pentru o mai bună cunoaştere a procesului de formare a
grupului informal in scoală

Teorii despre grup

1. Teoria lui Gustave Le Bon

Gustave Le Bon este cel care pune bazele teoriei despre comportamentul colectiv prin
aparitia in 1895 a lucrarii “Psihologia multimilor”. Teoria sa despre comportamentul social se
poate explica cel mai bine printr-un enunt de tip cauzal stimul – contagiune. Pentru a intelege
mai bine trebuie sa pornim de la definitia data de autor multimilor: “Multimea este o reuniune
de indivizi oarecare, indiferent de nationalitate, profesie sau sex, indiferent de imprejurari care
ii aduna impreuna”. Inca de la aceasta definitie se poate intui cu usurinta conceptia lui
Gustave Le Bon despre comportamentul multimilor pentru ca o astfel de reuniune cat se poate
de eterogena nu va fi foarte greu de stapanit si dirijat.
Intr-o astfel de comunitate, spune autorul, personalitatea constienta dispare formandu-se
un “suflet colectiv” cu prezinta trasaturi distincte. In aceste conditii se poate pune problema
caracteristicilor unei astfel de multime de vreme ce ea este alcatuita din mai multi indivizi
care isi pierd in mare masura constiinta de sine. Membrii unei astfel de comunitati se supun
Legii unitatii mentale a multimilor, care spune ca toti indivizii din grup au tendinta de a-si
ignora propriile sisteme de valori si incep sa se ghideze exclusiv dupa normele gruplui
respectiv.
O astfel de multime are cateva caracteristici care o definesc. In primul rand intre mebrii
care o alcatuiesc are loc o uniformizare a reactiilor (Legea uniformizarii actiunilor). Membrii
grupului au un sentiment de siguranta in interiorul maselor. Masele dupa cum spune Gustave
Le Bon sun impulsive versatile si iritabile. Cu alte cuvinte masele pot trece intr-un moment de
la o stare, o emotie la una total opusa fara a avea vreo explicatie foarte pertinenta pentru

17
aceasta, iar prin faptul ca sunt impulsive se poate explica si atitudinea lor profund irascibila.
De asemenea masele sunt foarte credule datorita faptului ca anumite sentimente le pot fi
foarte usor induse. Aceasta caracteristica este valabila atat in cazul maselor mari de oameni
cat si in cazul celor alcatuite dintr-un numar mai mic de indivizi, deoarece nu este nevoie de
un numar mare de oameni intr-un grup pentru ca faptele reale sa fie inlocuite in constiinta
grupului respectiv de halucinatii, reprezentari care sa se potrivesca cu sistemul grupului.
Sentimentele multimilor sunt foarte simple si nu de multe ori exagerate. Violenta unor astfel
de sentimente este de cele mai multe ori foarte mare din cauza lipsei de responsabilitate la
nivelul individual. Astfel grupul este intolerant autoritar si de cele mai multe ori conservator
in convingerile sale; autoritarismul si intoleranta avand grade diferite in functie de rasa,
religie, sex etc. Nu in ultimul rand moralitatea multimilor este in general redusa. Cu toate
acestea multimile sunt capabile sa faca si acte de sacrificiu, mai mari decat cele pe care le-ar
putea face un individ izolat dar in general aceste acte nu sunt rezultatul unui proces evaluativ
personal, ci a impulsivitatii si al sentimentului de siguranta pe care il da grupul.
Din cele pe care le-am mentionat in paragrafele anterioare putem trage concluzia ca din
punctul de vedere al lui Gustave le Bon maselele sunt o forma de organizare sociala care
suporta foarte multe critici, iar pe cea mai mare si cea mai importanta le-o aduce el insusi. In
momentul in care masele au puterea intervine haosul din cauza dezorganizarii interioare pe
care ele insele sunt cladite.
Cu toate ca nu putem critica punctul de vedere al acestui autor putem totusi sa facem
cateva observatii cu privire la cele pe care le afirma. Trebuie sa spunem in primul definitita pe
care o da Gustave Le Bon multimilor este mult prea generala si de aici se pot ivi multe
probleme, pentru ca o multime nu poate fi constituita doar din indivizi care se aseama in
principal prin scopul comun pe care il au si difera din punct de vedere al convingerilor
politice, sex, rasa, religie.
Putem oferi un exemplu in sprijinul afirmatiei ca definitia lui Le Bon este incompleta.
Sa luam drept caz de lucru o miscarea ecologista de lupta impotriva poluarii cu deseuri
radioactive rezultate din procesele de fusiune nucleara ce au loc la centrala nucleara de la
Cernavoda. Membrii acestei organizatii desi diferiti au un scop comun: militeza pentru
inchiderea centralei nucleare pentru ca ea polueaza mediul. Exista insa un grup de
cativa indivizi care desi sunt membrii activi in aceasa organizatie ei au un scop ascuns si
anume sa inchida centrala nu pentru ca polueaza ci pentru ca exploatarea miniera din
localitatea X de unde se extrage uraniul ii ameninta ca s-a gasit un nou zacamant pe pasunile
care le apartin, motiv pentru care ei vor fi deposedati. Ei vor sa inchida centrala nucleara

18
penru ca astfel nu vor mai fi desproprietariti si nu din considerente ecologice. In concluzie
criteriul scopului comun este incomplet in definitia data pentu ca int-o masa de oameni unii
pot avea scopuri diferite insa cel mai important toti au motivatii diferite.
De asemenea, este discutabil punctul de vedere al autorului conform caruia un lider
carismatic poate determina masele sa actioneze hipnotic, ignorandu-si astfel propriile
convingeri. Este adevarat ca din varii motive intr-o masa de oameni fiecare individ se
comporta diferit decat ar face-o in mod izolat, dar ese greu de crezut ca un om poate fi
manipulat fara ca el sa mai fie raspunzator de actiunile sale. Actiunile fiecaruia dintre oameni
poarta in permanenta amprenta individualitatii si a propriului sistem de reprezentare, a
convingerilor si a credintelor personale.
Cu toate acestea nu trebuie sa trecem cu vederea importanta si valoarea lucrararii
“Psihologia multimilor” a lui Gustave Le Bon care pune piatra de temelie in explicarea
comportamentului social.

2. Teoria lui Herbert Blumer

O perspectiva diferita asupra copmprtamentului social ne este oferita de catre Herbert
Blumer (1900 – 1972) care transforma contagiunea mentala despre care vorbea Le Bon in
contagiune comportamentala. In acest sens el propune o noua teorie: Teoria reactiilor
circulare.
Aplicand modelul lui Blumer la realitatea inconjuratoare putem oferi un caz pentru a
exemplifica mai bine teoria autorului. Sa presupunem ca la un moment dat intr-o rezerva de
spital se gasesc mai multi pacienti internati, dintre acestia unul dintre ei urmeaza a suporta o
interventie chirurgicala peste un scurt timp. Acest pacient este linistit in ceea ce priveste
reusita operatiei pentru ca medicul in cauza ii inspira incredere, cu toate acestea el discuta cu
colegii de rezerva cu privire la practicile medicale. Unul dintre ceilalti pacienti ii marturiseste
ca este nelinistit de faptul ca medicii nu mai sunt atenti asa cum obisnuiau sa fie, oferindu-i
cateva exemple de neatentie a cadrelor medicale. Din acest motiv pacientul care urmeaza sa
fie operat se impacienteaza si ii comunica interlocutorului sau nelinistea sa. Astfel ambii si-au
schimbat comportamentle unul in functie de celalalt.
Extrapoland, putem spune ca pe acelasi principiu intervin si schimbarile de
comportament in cadrul unor grupuri. Membrii grupurilor interactioneaza si astfel isi schimba
permanent reactiile unul in functie de celalalt, odata facuta o schimbare la nivelul
comportamentului individual ea este observata de catre ceilalti si pentru ca ineractiunea nu
inceteaza la nivelul grupului ceilalti isi vor adapta, la randul lor comportamentele. Deci se

19
poate trage concluzia ca acest fenomen de contagiune comportamentala este un fenomen
ciclic. In aceste conditii putem afirma ca intr-un grup este aproape imposibil sa determinam
cu exactitate comportamentele fiecarui individ ca urmare a permanentelor schimbari la care se
supune acesta.
In “Comportamentul colectiv” [1969] Herbert Blumer face o prima si importanta
dihotomie intre multime si miscari sociale, clasificandu-le pe fiecare. Blumer gaseste ca exista
cinci feluri de multimi in functie de alcatuirea lor ele putand fi: intamplataore (spontane si cu
grad de participare redus), conventionale (organizate cu un scop precis), expresive (cu o
puternica exprimare a emotiilor), active (participare numeroasa cu caracte actv ridicat) si
protestatare (caracte conventionalizat si scop precis). La randul lor miscarile sociale sunt de
mai multe tipuri: regresive (intoarcerea la o forma anterioara a societatii), reforimiste (propun
o noua societate), revolutionare (schimbarea radicala a societatii) si utopice (schimbarea
radicala a societatii, dar fara un plan car). Aceasta a grupurilor intre multimi si miscari sociale
este importanta prin diferentele care au loc intre acestea doua. De pilda multimile au in
centrul lor individul si relatiile pe care acesta le are cu semenii sai din multime, pe cand intr-o
miscare sociala societatea este in centrul ecuatiei iar indivizii sunt importanti prin prisma
relatiei lor cu aceasta.
Ca si Le Bon, Blumer nu reuseste sa faca o descriere completa a comportamentului
colectiv, lasand cateva aspecte ale problemei nelamurite. In primul rand autorul nu explica in
mod clar ce ii determina pe indivizi sa se atature unii altora in comunitati (fie ele multimi sau
miscari sociale). De asemenea nu se acorda importanta necesara liderului de grup si calitatilor
sale care il propulseza in aceasta pozitie.

3. Teoria lui Ralph Turner

O alta perspectiva, total diferita, asupra comportamentului social este oferita de catre
Ralph Turner in lucrarea cu numele “Comportamentul colectiv” [1957]. Exista dupa parerea
sa o continuitate intre comportamentul de grup si cel colectiv. Aceasta continuitate este data
de norma, interesand numai modalitatea in care ia nastere aceasta norma. De aceea aceasta
teorie poarta in cadrul psihosociologiei numele de Teoria emergentei normei. Astfel se
renunta definitiv la cele enuntate de Gustave Le Bon prin Teoria contagiunii mintale.
Cu alte cuvinte intregul comportament social este explicat exclusiv prin intermediul
normelor; oamenii creaza in permanenta norme noi si se ghideaza dupa ele. Normele, la
randul lor, pot fi schibate pentru ca ele izvorasc din reprezentarile pe care le are grupul
respectiv despre realitate.

20
 Se poate observa faptul ca Turner nu opereaza nici un fel de diferentiere intre
comportamentul de grup si cel colectiv, sigura diferenta fiind constituita de emergenta acestor
norme. Se poate spune ca intr-un grup normele preexista fiecarui individ in parte, ele fiid
cerate anterior, iar intr-o masa mai mare de oameni (colectiv) ele fiind constituite ad hoc. Cu
toate acestea multimile au dupa parerea autorului o improtanta sporita in determinarea
comportamentului social.
Un rol important se acorda liderului care in cazul grupului are un comportament
carismatic, dupa un model administrativ, iar in cazul malelor mari, a colectivitatilor el are un
comprtament partizan. Nu este lipsit de importanta sa precizam faptul ca intr-un colectiv marit
exista un subgrup de unde emerg acete norme care mai apoi sunt insusite de restul membrilor,
astfel actiunile lor fiind justificate prin incadrarea in normele respectiva.
Aplicand teoria normei emergente dupa modelul propus de Turner unor cazuri practice
comportamentul social se poate explica in felul urmator. In cazul unui grup de indivizi exista
norme prestabilite pe care toti le cunosc si le respecta desi nu se poate stabili cu precizie cand
au fost stabilite aceste norme. Doua persoane merg sa cineze la un restaurant select. Barbatul
va intra primul in restaurant, va oferi un loc la masa doamnei va cere meniurile, amandoi
respectand toate regulile pe care le presupune acest grup (cei care iau masa in locuri publice).
Amandoi respecta normele grupului respectiv, pentru ca le cunosc, desi nu pot sa precizeze
clar cine sau cand a inventat aceste norme. Astfel comportamentul lor social s-a schibat in
functie de normele unui grup.
Aceeasi explicatie poate fi data si in cazul unui coportament colectiv al indivizilor in
grupuri mai mari. Toata lumea scandeaza lozinci la un miting de protest cu un scop, cu toate
acestea unui singur individ ii va fi greu sa explice de ce a ales sa foloseasca o anumita lozinca
si nu alta. Teoria normei emergente aplicata comportamentului colectiv ne poate lamuri astfel.
Exista in cadrul acelui miting un grup de agitatori care are un lider, acesta va sti in fiecare
moment in functie de starea multimii ce sloganuri sa lanseze impreuna cu apropiatii sai.
Aceste sloganuri vor fi adoptate imediat si de catre ceilalti participanti la miting.
Deci constatam ca, comportamentul social s-a schimbat in functie de unele norme care
au fost elaborate instantaneu in cadrul masei, si adoptate de catre fiecare.
Toate aceste teorii pe care le-am prezentat mai sus incearca sa explice comportamentul
social porninid de la multimile de indivizi. Astfel multimile capata un statut de entitate
independenta de vointa maselor.

4. Teoria lui James Devies

21
 In 1962 James Devies lanseaza o noua abordare a comportamentului social prin care
autorul doreste sa destrame falsul mit al multimilor si sa explice exact rolul acestora. In acest
scop el concepe o noua teorie Teoria curbei in J sau Teoria convergentei.
In toate societatile poate aparea o deprivare absoluta, ceea ce este o urmare clara a
inegalitatii indivizilor, insa se poate observa si o deprivare relativa atunci cand individul
constata ca exista o disonanta intre cele meritate si cele obtinute. Aceasta diferentea este
cauzatoare de tensiuni motiv pentru care pot aparea conflicte. Davis porneste de la ideea ca
indivizii isi stabilesc asteptari legate de satisfacerea trebuintelor personale. In cazul in care
intre satistacerea trebuintelor si posibilitatile de realizare a acestora este o diferenta apare o
tensiune care genereaza frustrare, care la randul sau poate genera agresivitate. Legatura intre
frustrare si agresivitate este clara ele sunt intr-o relatie de directproportionalitate: cu cat
frustrarea este mai mare cu atat agrasivitatea (sau riscul aparitiei ei) este mai mare.
In functie de aceasta aceasta relatie frustrare – agresivitate indivizii se pot gasi in trei
situatii: cand nu-si pot realiza trebuintele personale (situatie caracteristica societatilor
arhaice), cand trebuintele se pot realiza dar lipsesc posibilitatile de infaptuire a acestor lucruri
(situatie caracteristica societatilor moderne) si cand cresc atat nevoile cat si modalitatile de
realizare a lor. In toate aceste cazuri frustrarea este prezenta iar indivizii isi canalizeaza
energiile si eforturile pentru a elemina tensiunile acumulate. De cele mai multe ori ei se
asociaza in miscari sociale si astfel ei adopta un comportament social care este rezultatul
canalizarii fortelor tuturor de lupta impotriva cauzei producatoare de frustrari.
Trebuie sa precizam ca exista anumite variabile care pot potenta aceasta legatura intre
frustrare si violenta cum ar fi: mediul de de viata (familia se impotriveste satisfacerii
trebuintelor), traditia culturala (anumite norme culturale sunt impotriva indeplinirii nevoilor),
sistemul politic (o anumita doctrina politica poate indeplini individul de la realizarea
dezideratelor sale).
Dupa cum am obisnuit vom aplica modelul lui Davies de explicare a comportamentului
socialal unui exemplu pentru a putea analiza aceasta teorie. Conform acestui model de teorie
explicatia comportamentului social al celor implicati in Revolutia romana din decembrie 1989
poste fi explicata in felul urmator. Mai multi oameni care erau impiedicati in principal de
catre sistemul politic si apoi de catre conditii particulare si-au canalizat eforturile pentru a
inlatura factorul care gera tensiunea (sistemul politic comunist).
Din toate cele descrise anterior putem sa observam faptul ca in toate teoriile care explica
intr-un fel sau altul comportamentul social exista cel putin o parte comuna si anume faptul ca
in general grupurile de indivizi, multimea, societatea urmarese in comportamentul sau un

22
anumit tip de actiuni pe care le intalneste la un conducator al ei. Un bun lider este mai mereu
urmat de catre mase datorita imaginii sale care inspira siguranta si putere. Este deci important
sa stabilim care sunt acele calitati care il face pe un simplu membru al unei comunitati un
lider convingator pentru ca de el depinde in mare masura comportamentul social al celorlalti.
Revenim la teoria de tipul stimul contagiune mintala a lui Gustave Le Bon care vorbeste
despre un bun lider. Trebuie deci sa punctam cateva din caracteristicile pe care le da autorul
unui bun conducator al multimilor. Acest conducator trebuie sa aibe puterea de a hipnotiza
masele astfel incat acestea sa-l urmeze orbeste, el trebuie sa se bucure de un prestigiu larg, sa
respecte normele pe care oamenii le pretuiesc cel mai mult, sa fie violent in limbaj, sa aibe
un mesaj simplu, clar si mai ales constant si nu in ultimul rand sa fie defaimator dar sa nu
foloseasca violenta fizica.

5. Teoria lui Serge Moscovici

Serge Moscovici introduce in tema liderului si a relatiei sale cu comportamentul social
un nou termen: autoritate carismatica. In lucrarea “Psihologia sociala sau masina de fabricat
zei” [1994], da explicatia autoritatii carismatice ca fiind o dominatie mai putin prin
intermediul unei trasaturi fizice si mai mult printr-o forta care izvoraste din interior. Este
interesant faptul ca in sens traditional cuvantul “carisma” se refera la un personaj sacru, iar in
zilele noastre conducatorii cu carisma devin obiectul adoratiei maselor. Totusi carisma se
bazeaza mai mult pe credinta maselor si mai putin pe talentele personale ale unui individ
anume. Relatiile pe care masele le intretin cu conducatorul lor sunt foarte personale, sunt
relatii subiective bazate pe o iluzie de reciprocitate.
Este interesat de aflat cum ia nastere un astfel de conducator. Circumstantele sunt foarte
dramatice, atunci cand are loc o ruptura sociala majora, cand oamenii sunt descumpaniti si
considera ca totul in jurul lor se naruie ei cauta in mod inconstient un astfel de reprezentant
care sa le dea siguranta ca situatia se va remedia.
Liderul carismatic opereaza la nivelul societatii cu notiuni antagonice. El seduce masele
prin nostalgia trecutului dulce, dar aminteste mereu de tragismul situatiei prezente; el este in
aceleasi timp superior tuturor celorlalti dar si asemenea lor. Curios este faptul ca daca o
persoana obisnuita ar emite acelasi tip de mesaj, masele s-ar comporta total diferit, reusind sa
sesizeze falsitatea lui, cu toate aceste ele nu reusesc sa priveasca in profunzima sa atunci cand
mesajul le ese prezentat de catre o persoana cu carisma. Asadar rolul carismei liderului este
decisiv in influentarea comportamentului maselor.

23
 Delimitari conceptuale:
Omul nu poate trăi izolat de ceilalţi. De la începuturile umanităţii şi până la societatea
post industrială, mediul social în care individul s-a afirmat l-a constituit grupul. pentru
oameni, nevoia de a comunica cu ceilalţi, de a intra în relaţii cu ei, este la fel de importantă ca
şi satisfacerea nevoilor fiziologice sau a nevoilor de securitate şi protecţie.
Grupul a constituit cadrul de afirmare şi de securitate, a exprimat nevoia omului de a se
asocia, de a se socializa. Pe de altă parte, grupul oferă individului satisfacţii sociale şi ajutor
contra frustraţiilor profesionale. Datorită acestor ,,avantaje” omul nu concepe existenţa în
afara grupurilor. Necesităţile umane: supravieţuirea, conservarea şi adaptarea se realizează la
un nivel mai înalt prin intermediul grupului. Grupul creează la indivizi sentimentul
solidarităţii, care se exprimă prin sprijinul mutual pe care îl aşteaptă membrii de la grup,
atunci când se simt ameninţaţi.
Tannenbaumn arată faptul că oameni au tendinţe să se grupeze în faţa primejdiilor, este
o reacţie pur psihologică pentru că de multe ori afilierea nu aduce individului nici un avantaj,
în afară de confort psihologic.
Viaţa în organizaţii are aceeaşi logică. Când am spus că organizaţia este: ,,o invenţie
socială destinată realizării unor scopuri comune prin efort de grup” (G. Johns, 1996), am spus,
indirect, că organizaţia este un grup de muncă specific datorită sintagmei ,,efort de grup”.
Un grup devine o organizaţie în măsura în care oamenii doresc să contribuie la
realizarea unui scop comun. recunoaşterea necesităţii efortului comun, deosebeşte organizaţia
de grupurile de prieteni, de cele de vecinătate sau de cele de rudenie.
În toate organizaţiile, oamenii ajung la un moment dat să lucreze în grupuri sau echipe –
comitete, echipe de proiect etc.
Activitatea de echipă poate spori satisfacţia şi motivaţia în muncă, în special pentru cei
care preţuiesc interacţiunile sociale. Obţinerea unor avantaje cât mai mari din activitatea de
echipă face parte, în mod esenţial, din rolul managerului, iar performanţa echipei reflectă
performanţa acestuia.
După cum am arătat grupurile sunt o componentă firească şi inevitabilă a vieţii
profesionale. Managerii le creează pentru a le asigura îndeplinirea unor sarcini. Ei formează
astfel, echipe de intervenţie, echipe de proiect, formaţiuni de patrulare, consilii, comitete. O
bună parte din activitatea managerială se petrece interacţionând cu oameni care fac parte din
grupuri, fie în calitate de membru, fie în calitate de conducător.
Un grup este un ansamblu de 3 sau mai mulţi oameni care se asociază şi interacţionează
între ei în scopul atingerii unor obiective comune. Rezultatul acestor asocieri constă într-o

24
fuziunea a individualităţilor într-un întreg, se naşte sentimentul de ,,noi”, o atmosferă de grup
în care fiecare individ se identifică cu grupul. Individul este interesat de părerea celui de lângă
el despre propria sa persoană, chiar dacă nu recunoaşte acest lucru, despre, modul în care
acesta îl gândeşte sau îl apreciază.
Rezumând, putem spune că un grup este format din oameni care interacţionează, au un
scop comun şi se cunosc unul pe celălalt.
Deşi comportamentul individual poate părea ciudat, mai ales când ne este explicat în
termeni raţionali, comportamentul celor care fac parte dintr-un grup este şi mai ciudat.
S-a întreprins un mare număr de studii care urmăresc să analizeze intensitatea cu care
reuşesc grupurile să influenţeze comportamentul individului. În calitate de manager, pentru a
reuşi să ajuţi grupul să lucreze cu eficacitate este nevoie să înţelegi cât mai bine acest
fenomen.
În cadrul unui experiment clasic în 1936, Sheriff a demonstrat efectul pe care îl are un
grup asupra percepţiei individului, la nivel subconştient. Experimentul s-a desfăşurat în trei
faze. În prima fază, un număr de persoane li s-a cerut părerea despre o anumită problemă.
Punctele de vedere au fost destul de diferite. În faza a doua, indivizii au fost adunaţi la un loc,
reuşind să emită un punct de vedere comun, considerat ,,corect”.
În a treia fază subiecţii au fost rugaţi, separat, să-şi prezinte un nou punct de vedere
asupra problemei. Sheriff a observat că în această a treia fază, punctele de vedere individuale
se apropiau sensibil de punctul de vedere comun.
Munca în grup poate afecta, deci, modul în care se comportă oamenii. Nevoia de a face
parte dintr-un grup tinde să conducă la o anumită conformitate în ceea ce priveşte ţelurile şi
aşteptările colective, fapt care duce, cu timpul, la o schimbare în comportamentele indivizilor
fără ca aceştia să depună efort în acest sens. de exemplu, cei care au obiceiul să întârzie la
lucru, ajung să-şi corecteze considerabil acest neajuns, dacă se lucrează într-un grup în care se
respectă punctualitatea.
Grupul încearcă să exercite presiuni directe şi indirecte asupra individului, iar acesta
trebuie să se conformeze valorilor respective. În cele din urmă, grupul îl poate exclude pe cel
care nu se poate adapta.
Observăm că grupurile par frecvent a fi diferite unele faţă de altele. Diferenţele cele mai
evidente ar putea cuprinde modul în care membrii interacţionează unii cu alţii, ceea ce simt
faţă de grup şi cum funcţionează efectiv grupul. Este posibil adeseori să găsim cauzele acestor
diferenţe în ceea ce priveşte interacţiunea, sentimentele şi activitatea în maniera în care grupul
a fost structurat încă de la început.

25
 Mai trebuie precizat ca in virtutea studiilor si definitiilor date de diversi autori despre
grupuri, numarul membrilor difera intre12 si 16 membri, dar in prezent se accepta si un
numarmai mare mergand pana la 25-30 de persoane( familia, clasa de elevi, colectivul de
munca). Caracteristicile psihosociale ale acestui grup isi pun puternic amprenta asupra naturii
comunicarii, imprimandu-i trasaturi specifice foarte importante pentru climatul socio-afectivsi
intra/interrelatiile grupale:
- o buna perceptie si cunoastere reciproca a membrilor respectivului grup;
- posibilitatea comunicarii directe cu ceilalti;
- urmarirea unor scopuri comune;
W. J. H. Sprott arata ca “un grup in sens phisosocial consta dintr-o pluralitate de
persoane care sunt in interactiune reciproca intr-un cadru dat, mai mult decat in interactiune in
afara acestuia”. Dupa, Smith, grupul are o perceptie colectiva a membrilor si actioneaza intr-o
maniera unitara fata de mediul inconjurator, avand constiinta de noi.
Pornind de la toate aceste delimitari, daca luam in discutie termenul de grup observam
caci, chiar societatea din care facem parte este un grup. Grupul inseamna reguli, reputatie, tel,
munca in echipa, etc . Sensuri determinate de interactiune deci de comunicare. Atata timp cat
exista o buna comunicare exista si un randament maxim, insa daca aceasta lipseste se poate
ajunge la disensiuni sau, chiar mai rau. Functionarea unui grup mai mare se bazeaza pe
reteaua care conecteaza diferite parti ale sale si-i asigura coerenta. Nuanta pe care o introduce
Blumer ar putea chiar surprinde: "O retea sau o institutie nu functioneaza in mod automat
datorita unei dinamici interioare sau unui sistem de cerinte: ea functioneaza pentru ca
persoanele aflate in diferite puncte fac ceva, iar ceea ce fac este rezultatul modului cum
definesc situatia in care sunt chemate sa actioneze".
Oamenii traiesc organizati in grupuri deoarece sunt fiinte sociale. Un grup social
reprezinta un ansamblu de indivizi intre care exista relatii bine definite si in care fiecare
individ are constiinta apartenentei la grup.
Membrii unui grup au o anumita structura , functioneaza dupa unele reguli prestabilite,
au interese comune si urmaresc realizarea unor scopuri specifice, bine delimitate.
In grup, indiferent de marimea sa exista aspecte si relatii oficiale, formale, reglementate
prin legi, ordine, decizii adica prin documente oficiale. Exista apoi apecte si relatii informale
sau non-formale, care nu sunt reglementate prin documente oficiale, ci se nasc in mod spontan
gratie proceselor de interactiune. Structura formala reprezinta organizarea ierarhica si
functionala a grupului – reflectata in organigrama – in timp ce structura informala traiesti in
umbra celei dintai.

26
 Totodata structura formala este relativa la obiectivele grupului-arata
R.Mucchielli(1970)-si defineste functiile in raport cu aceste obiective.O functie este prin
definitie functie de obiective generale.Nu se poate defini o functie prin simpla reeferinta la
individ,decat ca aberatie(ca fenomen de nepotism.
Emergenta unei structuri informale-observa acelasi autor –este de ordinul afectivitatii si
reprezinnta modul de distributie a simpatiei si antipatiei in grup,caile prin care se manifesta
influenta,pozitia membrilor”populari”si a celor”respinsi”,polii de atractie si de conflict
dincolo de structura oficiala. Aceeasi structura cuprinde si elemente cognitive, in particular
reprezentarile membrilor despre grup si despre ceilalti, ca si perceptia asupra pozitiilor
proprii. Aceste reprezentari se definesc in raport cu orizonturile reale si cu nevoile grupului.
Distinctia intre relatiile formale si cele informale a fost introdusa de Elton Mayo si
colaboratorii sai in urma unor cercetari efectuate in intreprinderi. In grupurile umane exista o
rezistenta fata de analiza externa, fata de analiza externa, fata de presiunile unui control.
Structura informala apare gratie unor mecanisme de aparare. Astfel grupa de munca
adopta dupa cum arata autorii citati, norme informale de productie care oscileaza in jurul
normei in mod oficial, echipa de lucru, prezentandu-se in afara ca un front unit in care
cronometrul si seful nu vor gasi priza. Se “acopera” in felul acesta colegii de munca mai putin
rapizi, se protejeaza fiecare pentru zilele de oboseala, se asigura o marja de libertate, aceea a
unei clipe de repaus sau destindere. Acest mecanism de aparare nu priveste numai volumul
productiei, ci si controlul excesiv, regulamentele tracasante etc.
S-a reprosat lucrarilor publicate de E. Mayo si colaboratorii sai ca au intreprins studiul
grupului informal ca un fenomen de “anomie”, de negatie, de abatere de la legi, regulamente
oficiale. Evident, solidaritate grupului primar poate actiona si in sens pozitiv, pentru a intari
motivatia pentru rezultate
Grupul informal
Structura informala se caracterizeaza prin aceea ca interactiunea dintre membri grupului,
nu este impusa sau reglementata din exterior, ea este rezultatul firesc, natural si spontan al
relatiilor intersubiective, psihologice ce se stabilesc între membri grupului. Acestea sunt
relatii interpersonale între personalitati diferite, care se influenteaza reciproc, prin care
membri se percep, comunica, actioneaza si reactioneaza unii în raport cu altii, se cunosc, se
apropie, se asociaza, se îndragesc, se ajuta, se împrietenesc sau dimpotriva, se suspecteaza,
devin gelosi, se resping etc. Structura informala are un caracter afectiv, simpatetic, bazat pe
legaturi sociometrice de simpatie, antipatie si indiferenta între membri sai. Putem spune ca
este vorba de "expansiunea afectiva" (atitudinea unui membru fata de ceilalti colegi), dar în

27
acelasi timp si de "incluziunea afectiva" (atitudinea grupului fata de membru). Cele doua
laturi constituie un tot indisolubil, una neputând exista fara cealalta. Conexiunea complexa
dintre ele conduce la o interinfluentare reciproca, expansiunea fiind predominat individuala
iar incluziunea predominat sociala, ambele au un caracter psihosocial. În functie de aceste
relatii informale apar asa zisii lideri informali/persoane preferate. Daca liderii formali se
impun mai ales în virtutea rolului si functiei pe care le detin, liderii informali se impun în
virtutea unor calitati personale apreciate de colegii lor. Cele doua tipuri de structuri, formala
si informala specifice colectivului de elevi se afla într-o strânsa interdependenta. Structura
informala se cristalizeaza dupa un anumit timp dar are o dinamica si dezvoltare proprie,
continua.
Într-o organizatie, relatiile informale sunt definite ca «relatii interpersoanle care nu sunt
mandatete în virtutea regulilor organizatiei formale, dar care emerg spontan în maniera de a
satisface nevoile indivizilor» .În timp ce organizarea formală răspunde unei anumite logici
privind costurile si eficacitatea, organizarea informală răspunde logicii sentimentelor si
nevoilor individuale.
Prin termenul de «informal» se poate întelege «relativa independentă fată de structurile
formale ale organizatiei» sau «relativa absentă a structurilor interne formale» . Ceea ce este
interesant pentru o organizatie sunt grupurile informale în interiorul cărora există legături
caracterizate printr-o absentă a structurilor formale. Trebuie cunoscute natura acestor grupuri
informale, conditiile în care ele se formează, modalitătile lor de functionare si interactiunea cu
organizatia din care ele fac parte.
Studiile privind relatiile informale sunt numeroase. Concluziile studiilor sunt că aceste
grupuri informale apar în organizatii ca ca urmare a unor relatii formale de obicei strânse.
Grupurile îsi formează o serie de norme de conduită la care membrii consimt liber, fără
constrângeri. Apartenenta la aceste grupuri le conferă membrilor un statut particular pe care
organizatia mare nu li-l oferă . Sistemul informal exercită o functie de protectie a membrilor
si chiar de rezistentă la schimbările formale.
Grupurile informale ca realitate organizatională au fost asimilate de diferitele teorii ale
organizatiei .Asa de exemplu, scoala birocratiei clasice atribuie o influentă periculoasă
grupurilor informale datorită scurtcircuitării nivelelor ierarhice si posibilitătii de a ocoli
regulile. În organizatia ideală a lui Weber, informalul era refuzat fiind asimilat arbitrariului si
irationalului. Pentru Taylor grupurile informale de lucrători semnifică o sursă de rezistentă
împotriva rationalizării productiei. Chiar dacă el recunoaste functia socială a acestor grupuri
informale, el propune eliminarea lor si păstrarea relatiilor strict formale si bine prevăzute. La

28
polul opus se află scoala relatiilor umane care consideră grupurile informale ca fiind
importante prin influenta normelor autoimpuse de grup asupra nivelului productivitătii. Este
deci important de a folosi aceste grupuri informale la realizarea politicii si a obiectivelor
întregii organizatii si de a considera riscurile necontrolabile referitor la rezistentă în cazul în
care actiunea grupurilor este contrară. Likert propunea încă din 1967 în modelul său de
«linking pin» o structură a organizatiei care folosească includerea sistematică si ierarhică a
grupurilor de lucru pentru a profita de întreaga energie a grupurilor
Caracteristicile grupurilor informale sunt următoarele:
- Scopul comun al membrilor, care uneori este clar definit si recunoscut ca atare de
către membrii, alteori nu este preceput constient de grup.Scopul, uneori, poate consta doar în
satisfacerea nevoilor individuale care îsi găsesc în cadrul grupului mijloc de descărcare a
frustratiilor si de receptare a unei atentii din partea colegilor. Cercetări mai recente au scos la
iveală si importanta în crearea grupurilor a valorilor dobândite, valori corespondente unei
forme de exortatie si de incitare dea reactiona la diversele probleme puse în fata membrilor, a
unei preferinte de judecată. Aceste valori emerg din istoria comună a grupului în fata
succeselor si a esecurilor si de felul de a reactiona în fata tensiunilor interne si externe.
Valorile dobândite sunt transmise noilor veniti în grup. Din această cauză, este de presupus că
grupurile informale pot fi folosite drept canale de transmisie în cadrul culturii organizationale,
putând avea rolul unui creuzet social.
- Normele echivalente credintelor împărtăsite de membrii grupului în ceea ce
priveste comportamentul în situatii specifice. Sunt descrise 4 tipuri de norme care domină
relatiile grupului informal:
a) împărtirea costurilor si a beneficiilor parteneriatului,
b) prevenirea conflictelor între membrii,
c) reglarea contactelor cu exteriorul,
d) exprimarea valorilor centrale ale grupului.
- Forta interactiunilor, derivă din faptul că un grup format din indivizi care sunt în
relatie unul cu celălalt, presupune un anumite schimb: de prietenie, de servicii, de informatii,
de influente, etc. Din perspectiva interactiunii, grupurile informale se caracterizează prin
cantitatea si usurinta relatiilor interpersonale care au loc în cadrul grupului. Autorii afirmă că
în interiorul grupului, comunicarea este mai simplă, mai putin încordată si are loc mai repede
decât cu actori din exteriorul grupului.

29
 - Grupurile informale permit dezvoltarea legăturilor afective si răspund nevoii de
stabilire, de mentinere sau de restabilire al unei relatii afective pozitive cu alte persoane.
Legăturile au tendinta de a fi reciproce.
- Temele comune, sarcinile grupului sunt definite ca activităti comune pe care le
desfăsoară grupul în vederea atingerii obiectivelor. Gurvitch (14) abordează ideea că fiecare
grup are «o operă de finalizat». S-a observat că unele grupuri îsi dezvoltă traditii si obiceiuri
care în final le întăresc forta.
- Forta grupului este o dimensiune care a fost studiată de multi autori si este definită ca
fiind forta de atractie a grupului asupra membrilor. Ea este centrată pe angajamentul
membrilor fată de sarcinile grupului. Coeziunea este un fenomen central al grupurilor
informale si un indicator al fortei interne a grupului.
Analiza functiilor interne ale grupului informal arată aportul grupului la satisfacerea
nevoilor membrilor. Aceste functii sunt:
- protectia membrilor contra fortelor în fata cărora membrii singuri nu ar putea rezista;
Aceste forte pot fi interne organizatiei din care face parte grupul, sau externe.
- schimburile în ceea ce priveste resursele, care includ si informatiile. Această
functie este foarte importantă pentru grupurile din organizatiile profesionale, care au nevoie
de un schimb permanent de informatii în cadrul procesului de interformare profesională.
- consolidarea identitătii sociale si a stimei fată de sine. Teoriile privind identitatea
socială afirmă că apartenenta la un grup social poate deveni o componentă importantă a
identitătii personale. În această optică, indivizii caută să-si dezvolte o identitate personală
pozitivă prin comparare cu identitatea grupului, acesta fiind perceput ca superior altora.
Contactul cu membrii grupului ajută la delimitarea propriului statut, a propriului potential si
punerea lui în valoare.
- testarea si definirea realitătii sociale. Apartenenta la grup permite o împărtăsire a
perceptiei realitătii sociale între membrii grupului. Acest lucru permite, printre altele, o
reducere a anxietătii în activitatea curentă. Grupul informal poate deveni un grup de referintă,
în care fiecare membru îsi poate expune opiniile, valorile.
Relatiile grupurilor informale cu organizatia sunt de asemenea importante. Grupurile
informale constituie un mijloc important de a declansa sau de a bloca schimbarea. Nelson
consideră totusi că actiunea acestor grupuri contribuie mai frecvent de manieră pozitivă, decât
negativă la procesele de schimbare. Se pare că ele pot contribui decisiv la schimbare, în
special, în situatiile unor coalitii. Coalizarea permite membrilor de a-si alătura resursele si de
a deveni mai independenti în raport cu organizatia.

30
 Grupurile informale pot crea o retea de comunicatie paralelă celei a organizatiei. Acest
lucru poate avea efecte pozitive sau negative în functie restrictiile sau de difuzarea
informatiei. Caracteristica acestei retele de informatii este faptul de a fi mai putin formale,
transmisia făcându-se mai rapid.
O altă caracteristică a relatiilor grupurilor informale cu organizatia derivă din faptul că
s-a constatat o mai bună adaptare la exigentele organizatiei, o crestere a satisfactiei muncii si
o scădere a tensiunilor; absenteismul este mai scăzut.

Metode si tehnici de cunoastere a grupului informal in scoala.

Cunoasterea grupului nu presupune doar cunoasterea personalitatii membrilor lui, ci
mult mai mult: surprinderea acelor caracteristici prin care se defineste ca un tot, ca o unitate
de sine statatoare, ca un grup social.
Exista multe situatii in viata sociala in care este foarte utila aplicarea metodelor de
cunoastere a grupurilor, ca de exemplu: inceperea activitatii cu un grup necesita detinerea
unor informatii despre el. Intr-o astfel de situatie, daca un profesor cere detalii elevilor
referitoare la performantele sau la aspiratiile lor, el va obtine caracteristici psihoindividuale,
nu unele psihosociale. De aceea este foarte necesara utilizarea metodelor “autobiografiei” si
“profilului psihologic” al grupului.
Aprecierea gradului de participare al fiecarui elev individual sau a intregului grup la
activitatea de seminar necesita utilizarea metodei “ observatiei sistemice pe baza categoriilor
interactionale” elaborate de Bales.
Astfel se poate aprecia continutul si calitatea celor discutate, numarul participantilor la
discutii si felul in care s-au implicat ei in rezolvarea problemelor ridicate.
Aprecierea eficientei grupului in functie de relatiile dintre membrii acestuia, de atmosfera
creata in grup , se poate face utilizand “tehnica sociometrica”. Aceasta metoda analizeaza
relatiile afectiv-simpatice, deci relatiile de simpatie sau antipatie manifestate de membrii
grupului.
In situatiile de selectie sau promovare a oamenilor si in cele de formare sau reconstituire
a grupurilor sociale, este necesara luarea in considerare a criteriilor de ordin psihologic si
psihosocial , a trasaturilor de personalitate, relatiilor din cadrul grupurilor si atmosfera de
grup. Stabilirea tipului de “personalitate interpersonala” al grupului poate fi de mare folos in
atingerea acestor obiective.
Rolul aplicarii metodelor de cunoastere a grupurilor informale este acela de a-l ajuta pe
cercetatorul, organizatorul sau conducatorul unui astfel de grup de a culege cat mai multe

31
informatii referitoare la grupul in cauza, de a intelege functionarea sa si a comportamentelor
de grup. Daca acesta reuseste sa atinga scopurile prezentate, va fi capabil sa anticipeze cu
usurinta evolutia viitoare a grupului.
Putem spune ca identificarea unor trasaturi personale ne ofera posibilitatea sa întelegem
mai bine semnificatia rolurilor pe care le joaca membri, iar prin intermediul acestora sa
patrundem în mecanismul procesului de interactiune, mecanism care declanseaza si determina
caracteristicile grupului ca un tot unitar. Cunoasterea poate parcurge si drumul invers, de la
trasaturile definitorii grupului, prin intermediul comportamentelor ce rezulta din exercitarea
rolurilor, la conditiile interne si particularitatile psihologice ale membrilor sai. În acest al
doilea sens putem spune ca tehnicile sociometrice asigura o cunoastere amanuntita mai ales a
structurii informale/afective dar si în mod indirect a caracteristicilor de personalitate a
membrilor grupului. Fiecare grup are, structura sa proprie, care se manifesta diferit.
Cunoasterea sintalitatii grupului si a personalitatii fiecarui membru nu constituie doua actiuni
paralele sau independente una de alta. Dimpotriva, ele se completeaza reciproc nu numai din
punct de vedere gnoseologic, al informatiilor pe care ni le ofera ci si din punct de vedere
metodologic. Cunoscând sintalitatea vom putea face diverse aprecieri cu privire la unele
componente ale personalitatii, si invers, cunoscând personalitatea indivizilor din care este
format grupul, vom putea interpreta unele manifestari ale sintalitatii.
Cunoasterea dinamicii grupului reclama un studiu longitudinal si folosirea unor metode
corespunzatoare. Un astfel de studiu ne indica nu numai tendinta generala de evolutie a
grupului, ci si principalele momente nodale ale acestei evolutii.
În circumscrierea metodelor de cunoastere a grupului informal important este nu numai
cum sunt alese ci si modul în care sunt folosite si combinate. tinând seama de interdependenta
care exista între sintalitatea grupului si personalitatea membrilor sai va trebui sa apelam la
metode specifice ambelor domenii, cu conditia ca ele sa fie astfel aplicate si folosite încât sa
ne ofere cât mai multe date despre grup ca unitate sociala, ca întreg.
Metodele si tehnicile de cunoastere a grupului social si informal:
1. Observatia psihosociala este considerata una dintre metodele fundamentale deoarece
presupune un contact nemijlocit cu realitatea si asigura obtinerea unor date reale, care ulterior
vor fi supuse obligatoriu prelucrarii si interpretarii. Aceasta observatie este recomandabil a fi
facuta de diriginte, deoarece acestia sunt persoane pregatite psihopedagogic, sunt
coparticipanti la viata colectivului, prezenta lor nedenaturând fenomenele si manifestarile
supuse observarii.
Situatiile si fenomenele asupra carora se concentreaza observatia pot fi:

32
 a) manifestari ale sintalitatii (modul în care se exprima opinia grupului în diverse
situatii, conduita grupului, conduita subgrupurilor din cadrul grupului mare, participarea
membrilor la discutarea anumitor probleme, modul în care se iau diverse decizii, constatari în
legatura cu coeziunea grupului, etc.).
b) manifestari psihosociale (autoritatea si influenta liderilor formali, comportamentul
liderilor informali, modul în care elevii îsi exercita influenta între ceilalti, etc.).
2. Metoda chestionarului este una din cele mai raspândite metode în cercetarea sociala
si psihologica. Specificul sau consta în faptul ca se bazeaza pe formularea unor întrebari la
care subiectii anchetati urmeaza sa raspunda verbal sau în scris.
3. Metoda experimentului este expresia concludenta a interdependentei dintre
cunoastere si actiune. Aceasta metoda presupune stabilirea unei relatii cauzale între variabila
independenta si cea dependenta. Se impune un control riguros din partea cercetatorului asupra
tuturor componentelor situatiei experimentale, astfel încât relatia dintre variabile si
modificarea fenomenelor sa fie foarte bine cunoscuta si manipulata.
4. Metoda scarilor de opinii si atitudini (scari de apreciere) se caracterizeaza prin
aceea ca introduce anumite diferentieri în raspunsurile subiectilor, dupa intensitatea cu care-si
exprima opiniile în legatura cu diferite fenomene. Raspunsurile sunt precodificate si ordonate
asemanator unei game, sub forma ascendenta/descendenta, în functie de
intensitatea/fermitatea care ar corespunde opiniei celui ce raspunde.
5. Tehnica sociometrica
6. Metoda aprecierii obiective a personalitatii
Metoda, dupa cum se poate constata din însusi enuntul ei, urmareste cunoasterea unor
trasaturi de personalitate. Acest lucru se realizeaza cu concursul celor ale caror trasaturi vrem
sa le cunoastem. Datele necesare sunt obtinute de la elevi prin aprecierile pe care sunt
solicitati sa le faca asupra propriilor colegi în motivarea alegerii sau respingerii lor. Ipoteza ce
sta la baza metodei este aceea ca aprecierile pe care le fac elevii asupra colegilor lor includ
informatii reale despre personalitatea acestora. Cu cât membri convietuiesc mai mult
împreuna, cu atât se cunosc mai bine si ca atare aprecierile vor fi mai obiective. Membri
grupului au posibilitatea sa se observe reciproc în situatii concrete de activitate si comportare,
aprecierile având un suport real.
7. Profilul psihosocial al grupului
Este o metoda de reprezentare grafica a rezultatelor unor masuratori facute prin
utilizarea diferitelor probe, fie pe un individ in parte, fie pe un esantion de subiecti.

33
 Cu ajutorul unor teste sau a altor modalitati, se determina nivelul de dezvoltate al
diferirelor capacitati psihice globale ale individului si a elementelor componente ale acestora,
ca de exemplu: 
 Gandirea – rapiditatea, ritmul, flexibilitatea, creativitatea,
 Atentia – stabilitatea, concentrarea, volumul, distributia, mobilitatea,
 Memoria – rapiditatea intiparirii, trainicia pastrarii, exactitatea, promptitudinea si
completitudinea reactualizarii datelor memorate,
 Alte capacitati precum: imaginatia, afectivitatea, aptitudinile, motricitatea,
temperamentul, caracterul.

Bibliografie:

psihodiagnostic.ro/article.php?story=testul_sociometric_metoda_cunoastere - 75k
www.medfam.ro/mm/premize/caract_inform.htm - 13k
www.universulenergiei.educatia.ro/intrebari/problema/ - 27k
www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=406&idb= - 12k
De Visscher, P.Neculau, A.( coord.)-Dinamica grupurilor-Texte de baza, Iasi,
Editura Polirom, 2001 ;
Boncu, S. Psihologia influentei sociale, Iasi, Editura Polirom, 2002;
Mielu Zlate, Proiectare, formarea si reconstructia grupurilor de munca;
Andrei, P., Sociologie generala, Editura Polirom, Iasi, 1997

34