VIRUSURI

Virusurile (inframicrobii) reprezintă o categorie specifică de agenţi

infecţioşi, obligatoriu paraziţi pentru celula vie, diferiţi structural şi
fiziologic de oricare din microorganismele cunoscute. Virusurile au o
organizare relativ simplă, conţinând un singur tip de acid nucleic ADN sau
ARN inclus într-un înveliş proteic (şi uneori alte învelişuri).
Principalele caractere care le diferenţiază de celelalte
microorganisme se referă la:
1) absenţa organizării structurale celulare ; de aceea virusurile nu
cresc în dimensiuni, nu se divid şi nu au metabolism propriu;
2) absenţa ambelor tipuri de acizi nucleici ADN şi ARN în acelaşi
virion;
3) incapacitatea virusurilor de a se reproduce independent de celula
vie.
Începând din secolul XIX, agenţii infecţioşi periculoşi erau grupaţi
şi numiţi uneori virusuri (lb. Latină, virus, otravă sau venin). Chiar
L. Pasteur a utilizat termenul de virusuri pentru unii agenţi infecţioşi
producători de boli. Descoperirea în 1884 a filtrelor bacteriene din porţelan,
de către Charles Chamberland, a făcut posibilă descoperirea a ceea ce
numim acum virusuri. În 1892, Dimitri Ivanowski a publicat studiile
referitoare la infecţiozitatea lichidului provenit din frunzele plantelor ce
sufereau de boala numită mozaicul tutunului, chiar după trecerea acestuia
prin filtre bacteriologice, atribuind această infecţiozitate prezenţei unei
toxine. Martinus W. Beijerinck, lucrând independent, a publicat aceleaşi
rezultate şi a propus că boala era determinată de o entitate diferită de
bacterii, un virus filtrabil. El a observat că virusul se putea multiplica numai
în celulele vii ale plantei, dar era capabil să supravieţuiască perioade lungi
în stare uscată. Au urmat o serie de descoperiri ale unor boli transmise de
virusuri, în urma cărora s-a stabilit că virusurile filtrabile sunt diferite de
bacterii şi pot provoca boli la plante, animale şi om. În 1915, Frederick
W.Twort a demonstrat că şi bacteriile pot fi atacate de virusuri; el a izolat
virusuri bacteriene care pot distruge micrococii şi bacilii intestinali. Studiile
sale au fost continuate de Felix D`Herelle, care a observat că atunci când o
suspensie de virusuri este împrăştiată pe suprafaţa unui strat de bacterii se
formează zone circulare clare, în funcţie de numărul virusurilor. El a numit
aceste virusuri – bacteriofagi.
Natura chimică a virusurilor a fost stabilită începând din 1935, când
Wendell Stanley a anunţat că a reuşit cristalizarea virusului mozaicului
tutunului şi a descoperit că acesta conţinea proteine. În perioada anilor `30
100 MICROBIOLOGIE

s-a stabilit că virusurile sunt complexe de acizi nucleici şi proteine, capabile

să se reproducă numai în celula vie.
Primele date referitoare la natura şi caracterele unor boli virale sunt
foarte vechi; variola a fost consemnată în China antică, rabia în lucrările lui
Aristotel, iar bolile virale ale plantelor au fost de asemenea cunoscute
înaintea descoperirii agenţilor lor patogeni. Multe din bolile umane sunt
datorate virusurilor (variola, turbarea, poliomielita, gripa, hepatita, herpesul,
pojarul, oreionul, forme de cancer, SIDA), iar la plante diferite viroze
produc ofilirea frunzelor, atrofii, hipertrofii, cloroză etc.

Morfologia virusurilor
Morfologia virusurilor a fost studiată intens de abia în ultimele
decenii, prin utilizarea diferitelor tehnici de microscopie electronică,
difracţie cu raze X, analize biochimice şi imunologice.
Virusurile diferă ca mărime, având dimensiuni cuprinse între 10 şi
3-400 nm în diametru. Cele mai mici virusuri sunt ceva mai mari decât
ribozomii, în timp ce poxvirusurile, unele din cele mai mari, au dimensiuni
asemănătoare cu cele mai mici bacterii şi pot fi observate la microscopul
optic (cele mai multe virusuri nu pot fi observate decât prin microscopie
electronică).
Virusurile pot avea diferite forme:
1. formă cilindrică - alungită, în formă de bastonaş rigid sau flexibil
(virusul mozaicului tutunului, fagii filamentoşi);
2. formă sferică sau izodiametrică (virusul gripal, adenovirusurile);
3. formă paralelipipedică (poxvirus, variola-vaccina);
4. formă de obuz sau cartuş (Rhabdovirus);
5. formă de mormoloc sau cireaşă cu coadă (fagii cu coadă)

Structura virusurilor
Particula matură a virusurilor se numeşte virion. Fiecare virion,
oricât de complexă ar fi organizarea sa, este alcătuit din :
 genom viral
 capsidă
 înveliş extern

Acidul nucleic
Genomul viral conţine un singur tip de acid nucleic - ADN sau
ARN (niciodată ambele), mono sau bicatenare, liniar sau circular, aşezat
helical, cu diferite forme de împachetare. Molecula de acid nucleic este
infecţioasă şi poartă informaţia genetică pentru propria ei replicare şi pentru
Virusuri 101

devierea metabolismului celulei gazdă în sensul biosintezei constituenţilor

virali.
Sub formă ADN (dezoxiribonucleică), acidul nucleic este în general
bicatenar, cel mai adesea liniar, rareori circular. Lungimea acestei molecule
variază de la câteva mii de nucleotide la 250.000, numărul de gene fiind
cuprins între 10 şi câteva sute.
Acidul nucleic sub formă ARN (ribonucleică) este de obicei
monocatenar, excepţie făcând unele virusuri (Reovirus). ARN este de cele
mai multe ori liniar şi continuu, excepţie făcând virusul gripei, în care ARN
este fragmentat în 9 segmente.
Capsida
Acidul nucleic este acoperit de un înveliş proteic numit capsidă.
Capsida este alcătuită din unul sau mai multe tipuri de molecule de proteine,
aranjate în mod regulat, formând structuri cu diferite forme. Capsida are rol
de protecţie a materialului genetic faţă de degradarea de către nucleaze,
contribuie la fixarea şi pătrunderea virusului în celulă şi conţine
determinanţi antigenici care determină răspunsul imun şi al anticorpilor.
Genomul viral împreună cu capsida alcătuiesc nucleocapsida.

Învelişul viral
Un nivel mai complex de organizare a virusurilor este reprezentat de
virusurile cu înveliş extern (sau peplos). Toate virusurile cu simetrie
helicoidală precum şi câteva virusuri cu simetrie cubică prezintă acest
peplos. Acest înveliş, care ia naştere în timpul traversării membranelor
celulare prezintă o constituţie complexă, fiind format din elemente de
origine celulară şi din elemente de origine virală. Peplosul conţine proteine,
glucide şi mai ales lipide, care conferă virusurilor o anumită sensibilitate la
solvenţii organici, în special eter.
Peplosul are rolul de a păstra stabilitatea nucleocapsidei şi de a
favoriza fixarea virionului pe celula gazdă. Virusurile care prezintă acest tip
de înveliş se numesc acoperite, iar cele formate doar din nucleocapsidă, la
care învelişul lipseşte - nude sau neacoperite.
102 MICROBIOLOGIE

Fig. 15 Structura virusurilor acoperite (sus) si neacoperite

Virusuri 103

Modele de structură virală

Din punct de vedere al structurii şi formei capsidei, există 4 tipuri
morfologice de virusuri:

Virusuri cu simetrie cubică sau icozaedrică. Structura acestor

virusuri derivă din icozaedru, unul din cele 5 poliedre regulate ale
geometriei clasice, care are 20 de feţe (fiecare faţă fiind reprezentată de un
triunghi echilateral), 12 vârfuri. şi 30 de muchii.

Virusuri cu simetrie helicală Modelul cel mai cunoscut este

reprezentat de virusul mozaicului tutunului, obţinut sub formă cristalizată de
Stanley în 1935. Din punct de vedere morfologic, capsida acestui virus se
prezintă ca o baghetă cilindrică goală de 300 nm lungime şi 17 nm diametru.
Capsida conţine o moleculă de ARN răsucită în elice ca un arc
Virusul gripei se caracterizează printr-o capsidă învelită în peplos şi
este de asemenea un model de simetrie helicală. Nucleocapsida are aceeaşi
arhitectură ca virusul mozaicului tutunului, dar de dimensiuni diferite : 9 nm
diametru şi 800 nm lungime. Această capsidă nu este rigidă şi dreaptă, ci
flexibilă. ARN-ul, cu o masă moleculară de 2 x 106 daltoni este format din
9 fragente subgenomice care îi conferă patogenitatea.
Particularitatea acestui virus este prezenţa învelişului cu formă
sferică, cu un diametru de 110 nm, de natură fosfolipidică. La microscopul
electronic el apare presărat regulat cu proiecţii sau spiculi de 8-10 nm
lungime, care sunt de două tipuri : 1) cei mai numeroşi (aprox. 2000) sunt
hemaglutinine de natură glicoproteică, de forma unor bastonaşe care se
inseră în înveliş prin partea lipofilă. Acest tip de spiculi posedă situsuri de
recunoaştere care le asigură fixarea de hematii la nivelul receptorilor
specifici de natură mucoproteică. 2) alt tip de spiculi, mai puţin numeroşi
(500-1000) sunt unităţi monomerice cu activitate neuraminidazică, care
favorizează probabil penetrarea virusului prin stratul epitelial respirator
pentru a ataca celula gazdă.
Virusuri de formă helicală, avậnd capsida cilindrică, rigidă sau
flexibilă se mai întậlnesc la fagii filamentoşi, virusul rujeolei, rabic.

Virusuri cu simetrie complexă

Principii de taxonomie virală

În domeniul virologiei există un sistem universal de clasificare
permanent actualizat de Comitetul Internaţional de Taxonomie Virală
(CITV). Este un sistem dichotomic care se bazează pe trei elemente de
104 MICROBIOLOGIE

structură: 1) natura acidului nucleic de tip ADN sau ARN, 2) tipul de

simetrie cubică, helicoidală sau complexă şi 3) prezenţa sau absenţa
învelişului viral.
Virusurile sunt clasificate în familii, subfamilii, genuri şi specii.

Clasificarea principalelor virusuri umane ARN şi ADN Acest tabel nu

trebuie invatat
Virusuri ADN
Familie Gen Specie Boli produse
Adenoviridae Mastadenovirus mastadenovirus infecţii
respiratorii
Hepadnaviridae Ortohepadnavirus virusul hepatitei hepatita B
B
Herpesviridae Simplexvirus herpes virus herpes
uman 1 şi 2
Varicellavirus virus varicella- varicela (la
zoster copii) şi zona
(la adulţi)
Cytomegalovirus herpes virus iinfecţii
uman S oportuniste
Lymphocryptovirus virus Epstein- mononucleoza
Bar infecţioasă
Papovaviridae Papillomavirus papillomavirus negi
Parvoviridae Parvovirus parvovirus febre eruptive
Poxviridae Orthopoxvirus virusul variolei variola

Virusuri ARN
Familie Gen Specie Boli produse
Arenaviridae Arenavirus virusul choriomeningita
choriomeningitei limfocitară
limfocitare
(CML)
Caliciviridae Calicivirus virusul lui gastroenterite
Norwalk
Coronaviridae Coronavirus coronavirus infecţii
respiratorii
Flaviviridae Flavivirus virusul febrei febra galbenă
galbene
Paramyxoviridae Paramyxovirus virusul infecţii
Virusuri 105

parainfluenzae respiratorii
Morbillivirus virusul rujeolei rujeola
Pneumovirus virusul respiratorinfecţii
sinciţial respiratorii
Picornaviridae Enterovirus poliovirus poliomielita
virus coxsackie infecţii
nespecifice
echovirus infecţii
respiratorii
minore,
meningite
aseptice
Orthomyxovirida - virus influenza A gripa
e şi B
Reoviridae Rotavirus rotavirus gastroenterite
Retroviridae Oncovirus oncovirus cancer
Lentivirus virusul sindromul
imunodeficienţei imunodeficienţei
dobậndite (HIV) dobậndite
(SIDA)
Rhabdoviridae Lyssavirus virusul rabiei rabie (turbare)
Togaviridae Rubivirus virusul rubeolei rubeola

8. 3 Cultivarea virusurilor
Deoarece sunt incapabile de reproducere în afara celulei vii,
virusurile nu pot fi cultivate precum bacteriile sau microorganismele
eucariote. O lungă perioadă de timp, virusurile au fost cultivate numai prin
inocularea unor animale gazdă corespunzătoare sau în ouă embrionate (ouă
de găină fertilizate incubate 6-8 zile).
În ultima perioadă, virusurile au început să fie multiplicate în culturi
de celule şi ţesuturi, ca urmare a descoperirilor în domeniul mediilor de
creştere pentru celulele organismelor superioare. Virusurile animale sunt
crescute în monostraturi de celule animale astfel : monostratul celular din
placa Petri este acoperit cu inoculul viral şi, după un timp necesar
virusurilor să infecteze celulele, totul este acoperit din nou cu un strat de
agar care le limitează împrăştierea. Se vor forma nişte zone de distrugere şi
liză celulară numite plăci, care pot fi evidenţiate prin colorare.
106 MICROBIOLOGIE

Virusurile bacteriilor (bacteriofagii) pot fi cultivate în culturile

bacteriene tinere, în faza de creştere activă. Distrugerea acestor
microorganisme este atât de puternică, încât lichidul de cultură se
limpezeşte rapid din cauza lizei celulelor. Pe medii agarizate, placa este
adesea caracteristică virusului cultivat.
Virusurile plantelor sunt cultivate în ţesuturi vegetale, în culturi de
celule vegetale separate sau în culturi de protoplaşti.
Concentraţia de virusuri dintr-o probă poate fi determinată fie prin
numărarea particulelor virale cu ajutorul microscopului electronic, fie prin
măsurarea concentraţiei de unităţi de infecţie.
Replicarea virusurilor
Virusurile se replică exclusiv în celulele gazdă vii, care le furnizează
nu numai materialul de constructie (aminoacizi, baze azotate), ci întregul
dispozitiv celular efector (ribozomi, enzime, ARNt, sistemele generatoare
de energie), ceea ce demonstrează un parazitism absolut al virusurilor.
Virusul introduce în celula gazdă informaţia specifică propriului său genom
şi deviază metabolismul acesteia în aşa fel încât virusul utilizează maşinăria
de biosinteză a celulei pentru propriile sinteze.
Replicarea virusurilor parcurge mai multe etape:
1. Adsorbţia virusului pe celula gazdă are lor datorită interacţiilor
dintre receptorii specifici de virus de pe suprafaţa celulei gazdă şi
unele structuri de pe suprafaţa virusului. Structura cea mai bine
adaptată pentru fixare este cea a bacteriofagilor, iar receptorii cei
mai bine cunoscuţi sunt cei de pe suprafaţa celulei bacteriene.
Celulele vegetale nu au receptori pentru virus, de aceea virusurile
plantelor nu au specificitate de fixare. Ele nu pot adera la peretele
celulozic al celulelor vegetale şi nu îl pot străbate decât dacă
integritatea acestuia a fost afectată prin leziuni mecanice; de
aceea, infectarea plantelor necesită cantităţi mari de virus.
Virusurile animale se fixează mai puţin specific decăt
bacteriofagii.
2. Pătrunderea virusului în celulă se poate face prin endocitoză sau
fuziune cu membrana plasmatică.
3. Decapsidarea constă în separarea moleculelor capsomere de
acidul nucleic; perioada în care genomul viral este liber în celulă
(virus vegetativ) poartă numele de fază de eclipsă;
4. Deplasarea la locul de replicare se poate face fie prin diferite
membrane citoplasmatice, fie prin transport o dată cu vezicule. În
nucleu, virusul pătrunde prin fuziune sau pinocitoză;
Virusuri 107

5. Biosinteza proteinelor timpurii (early proteins) - acestea sunt

proteine care inhibă sinteza de ADN, ARN şi proteine ale celulei
gazdă;
6. Replicarea genomului viral;
7. Biosinteza proteinelor tardive (late proteins) care sunt proteinele
structurale, ale capsidei, proteine de reglare, care asigură
eliberarea virusului din celulă;
8. Morfogeneza virusului este etapa de asamblare a componentelor
virale;
9. Eliberarea particulei virale se poate face prin exocitoză, transport
prin locusuri ale celulei sau prin liza peretelui celular.
După eliberarea din celulă, virusurile pot să continue infectarea
celulelor adiacente din ţesutul viu, acest proces oprindu-se când ţesutul este
distrus sau când intervine un factor de inhibare a ciclului litic viral. Unele
virusuri pot prezenta concomitent un ciclu lizogenic, având capacitatea să se
integreze în cromozomul celulei atacate, care se va reproduce normal, până
când un factor favorizant va determina debutul ciclului litic.