Fundamentele doctrinei naționaliste s-au coagulat în jurul conceptului și ideii de

națiune – (popor, neam, națiune Luminismul – accentuarea discursului originei latine Idee
națională – vs. aura romantică Mitul național

Rezumat: Lucrarea de față își propune să identifice, printr-o abordare

pluridisciplinară, punctul de convergență între ideologia extremist-naționalistă înregistrată în
preajma anilor 30 și discursul puternic antisemit, din sfera dezbaterilor publice, transformat
ulterior în program politic. În jurul anilor 1840, în spațiul românesc se auzeau primele ecouri
ale discursului naționalist prin accentuarea și dezvoltarea conceptului de „specific național”.
Astfel, la mijlocul secolului XIX intelectualii români contribuiau la primele afirmări de
emancipare, respectiv la momentul de „trezire a conștiinței românești”. Elaborarea
conceptului de specific național va rămâne o preocupare permanentă în spațiul cultural
românesc până când, la începutul secolului XX intră în centrul doctrinelor sociale și politice,
devenind chestiunea principală a principalelor dezbateri. În aceste împrejurări are loc o
reinterpretare a naționalismului cu puternice accente xenofobe. Catalizatorul acestui curent
naționalist-extremist avea să devină „chestiunea evreiască”, o temă care aprinde violente
dezbateri publice, fixate și exacerbate totodată atât de presa și cât și de literatură. Pe fondul
unui etnocentrism prolific, simultan cu coagularea unui mit național iau ființă o serie de
organizații și partide politice care mizează pe un program exclusiv antisemit (însă cel care a
avut o serioasă influență au fost cele fondate de N. Iorga și A.C. Cuza). Ca studiu de caz, ne
propunem să abordăm comparativ contribuția literară a doi autori de origine evreiască din
perioada interbelică: Felix Aderca respectiv I. Peltz. Deși marginalizați de critica literară
românească, cei doi autori se remarcă prin contribuțiile literare prolifice, de natură
experimentală, cu nuanțe avangardiste. Realitatea sordidă a ghetoului evreiesc este explorată
în maniere similare atât în proza lui Aderca cât și romanele lui Isac Peltz.

Cuvinte cheie: națiune-naționalism, antisemitism, ideologie, Felix Aderca, I. Peltz

Introducere

Abordare multidisciplinară, studiu științific în detrimentul speculațiilor

Virulența naționalismului „” Naționalismul este un fenomen caleidoscopic, fluid și

variat, care implică o varietate de subiecte actuale: rasă/rasism, dezvoltarea limbi, politică,
religie, conflicte etnice, lege internațională, minorități, gen, migrații, genocid, terorism, etc
 . Ideile politice ale secolului 18 și-au tras influența profundă din Revoluția Franceză.

Conceptul de națiune – jumătatea secolului al XIX-lea

De la națiune ... la naționalism. Perspective în contextul european

Înainte de a analiza fenomenul naționalismului în contextul românesc, este util să

aducem în discuție câteva considerații preliminare privind fenomenul în accepțiunea lui
modernă, așa cum s-a circumscris în interiorul emisferei europene. Aceste motivații sunt utile
pentru ilustrarea și analizarea tipologiilor din background-ul autohton pe tema națiunii și
ideologiei naționalismului, pentru a putea aprecia în termenii potriviți unghiul nostru de
interes. Interesant este felul în care cele două concepte au cunoscut de-a lungul timpului o
dezvoltare în diferite intensități (fie pe plan politic, cultural sau economic), manifestată pe
„straturi” – firește – ca orice fenomen complex. Definirea conceptului a fost o chestiune de
permanentă dispută și derută, fiind un fenomen pe de o parte amplu, iar pe de altă parte având
caracter relativ, dacă ne gândim la diversele sale manifestări și perspective prin care poate fi
abordat. Cert este că, o singură „definiție științifică” a națiunii-naționalității nu poate fi dată,
însă se poate confirma în unanimitate imensa influență pe care a exercitat-o în secolul al XX-
lea1, afirmație dezvoltată de o serie de autori, din diferite domenii. Corpusul teoretic referitor
la naționalism este extrem de vast și dens și acoperă un spectru larg, multidisciplinar. Pentru
a aprecia în termenii potriviți condiția ideologiei naționalist-extremiste în România, este util
să pornim, în linii mari, a contura – sumar – câteva accepțiuni ale termenilor diadă națiune-
naționalitate, examinând câteva dintre lucrările de referință care au oferit delimitări de natură
teoretică, apoi unghiul de privire să se îngusteze spre dezbaterea de interes.

Națiunea este un concept puternic, o idee încărcată de simboluri, un „artefact cultural

și patologic” un „construct imaginar” (Benedic Anderson), o ideologie, o religie, o
„moșternire culturală”, o reprezentare ideală/imaginară, „proiecția în concret a unei ideologii”
(Lucian Boia), „un plebiscit zilnic” (Ernest Renan), „un postulat sau o invenție” sau expresia
1
Anderson, Benedict, Comunități imaginate, Reflecții asupra originii și răspândirii naționalismului, Trad. de
Oltean Roxana, Potrache Ioana, Editura Integral, București, 2000.
unui fenomen social care a modelat puternic întreaga lume contemporană. Națiunea nu poate
exista decât atunci când indivizii săi aderă în unison la această „ficțiune” construită printr-un
ansamblu de elemente simbolice. Fenomen specific al modernității, „națiunea” este
cristalizată după secolul al-XVIII-lea, ca produs al unor proiecte politice, fiind paradoxală
prin „ireductibila specificitate a fiecărei identități naționale” 2. În noua reconfigurare politică
europeană care a luat naștere după anii 1770-1780, proiectul național a fost inițial unul
universal, conceput după o grilă care sinteza expresia libertății. Ca sens primar, națiunea
implica în același timp statul și poporul într-o formulă de echivalență. Așadar, termenul de
națiune3 se încetățenise în discursurile publice în special pentru a simboliza noțiunea de
libertate, și pentru a proclama, simbolic, ruptura cu opresorul. Nu e de mirare fascinația pe
care a produs-o în rândul poporului, în acele timpuri, ideea națiunii ca libertate. Formarea ei a
fost legată în general de dezvoltarea accelerată a modernității. Acest lucru a însemnat
afirmarea unei prosperității economice, modernizarea și omogenizarea socială – societate
fragmentată, în mare parte analfabetă și preponderent agrară până aproximativ la finele
veacului al XVIII-lea – în contextul revoluției industriale. Deși există o serie de dispute și
contradicții teoretice, majoritatea lucrărilor dedicate acestui câmp de specialitate cad de acord
cu faptul că naționalismul este o consecință marcată de dezvoltarea epocii moderne. O serie
de evenimente care au bulversat spațiul european la sfârșitul secolului al-XVIII-lea sunt
asociate cu apariția unor forme ale naționalismului. Fundamentele noilor societăți în care
încep să fie validate și ideologiile democrației, vor crea climatul prielnic pentru consolidarea
noilor discursuri exaltate de idei în care este tot mai prezentă personalitatea națiunii. Ca
„răspuns” în urma numeroaselor revoluții, se conturează preocuparea pentru a formula un
discurs care să îmbine dezideratele naționalismului modern în Europa. Principalii teoreticieni
pun în lumină, în general, câteva evenimente importante care au marcat expansiunea
naționalismului pe terenul european. De-a lungul timpului, evenimente istorice majore au dat
naștere unor noi reflecții în rândul societăților. Printre evenimentele care au angrenat aceste
mutații, putem enumera: ideile epocii Luminilor, desacralizarea statelor, consecințele
Revoluției Francez și perioada de sfârșit a războaielor napoleoniene, Congresul de la Viena. 4
2
Anne Thiesse, Construirea identităților naționale în Europa, în secolele XVIII-XX, Polirom, Iași, 2000, p. 7.
3
O analiză mai profundă asupra primelor sensuri ale acestui termen, începând cu jumătatea secolului XIX și
continuând cu secolul XX este oferită de E. J. Hobsbawm. Autorul descrie primele definiții recunoscute în
lucrările de specialitate, ilustrând și sensurile pe care le-a căpătat termenul de-a lungul timpului în interiorul
discursurilor politice. V. cap. 1 „Națiunea ca noutate. De la revoluție la liberalism”, p. în Națiuni și naționalism
din 1780 până în prezent, Ed. Arc, Chișinău, 1977, p. 16-23.
4
Edward Hallet, Nationalism and After, Macmillan, London, 1945, p. 5
În concluzie, într-un climat istoric dominat de criză s-au dezvoltat neîntrerupte căutări
identitare, nevoia de identificare, etc.

Guy Hermet subliniază cum, la sfarșitul secolului al XVIII-lea moartea simbolică sau
fizică a regilor îi constrânge pe noii politicieni să impună un nou ideal, un substitut care se
regăsește sub mitul națiunii într-un „nou principiu unificator”5. Reflectând asupra procesului
originilor națiunii, Anthony D. Smith insistă la rândul său în a descrie relația ambivalentă
dintre popor (the masses) și elita intelectuală (educator-intellectuals) „From now on, the
centre stage was to be ocupied by the people, henceforth indentified with the masses, who
would replace the aristocratic heroes of old. This was all part of the process of creating a
unified, and prefeably autarchic, community of legally equal members or citizens, who would
become the fount of legitimacy and state power. However, for this to occur, the people had to
be purified of the dross of centuries – their lethargy, divisions, alien elements, ignorance and
so on – and emancipate themselves”6. Tocmai de aceea, „într-o Europă aflată în război, pe
când bătăliile sângeroase, anexările și tratatele nu mai contenesc, descoperirea și cinstirea
creațiilor arhaice naționale sunt percepute ca o îndatorire patriotică majoră” 7. Toate acestea
dinamitează și mai mult așa-numita „conștientizare națională” prin impunerea unor noi
restaurări în plan politic. De fapt, elaborarea unei identității naționale în marea majoritate a
statelor europene, prin operarea cu ideea națională – concepție unificatoare, așadar factorul
central care conduce la „trezirea sentimentelor naționale” – va deveni „principalul conținut al
politicii europene”8. Impactul pe care l-a avut Revoluția Franceză a fost fundamental:
„Revoluția franceză a dovedit întregii Europe că dobândirea suveranității politice de către o
națiune nu era nici o utopie, nici un ideal situat într-un viitor nedeterminat”9.

Naționalismul, la rândul său, poate fi explicat, ca un proces de lungă durată rezultând

din „manifestarea sentimentului național”. Naționalismul – forță simbolică – este influențat
de caracterul dinamic, are statutul de idee universală și acționează în a uni poporul prin
invocarea valorilor profunde comune. În Dictionary of the History of Ideas, conceptul este
definit astfel: „Naționalismul a fost ideea principală din spatele vieții politice, culturale și
economice a Europei Occidentale și a emisferei occidentale de la sfârșitul secolului al XVIII-
5
Guy Hermet, op. cit., p. 25
6
Hutchinson, John, Anthony D. Smith (coord), Nationalism, Oxford University Press, Oxford, New York, 1994,
p. 153
7
Anne Thiesse, op. cit, p. 44
8
Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Editura Minerva, București, 1972, p . 406
9
Anne Thiesse, op. cit., p. 46
lea încoace. În 1848 s-a răspândit în Europa Centrală, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în
Europa de Est și Asia și, în final, la mijlocul secolului al XX-lea, în Africa; astfel încât
aceasta poate fi privită ca primul factor determinant cu adevărat universal, o forță motivantă
care acționează pentru a organiza toate popoarele (care au trăit odinioară în state dinastice sau
religioase, aglomerări tribale sau imperii supranaționale) în state-națiune. În fiecare dintre
aceste state, naționalismul oferă în primul rând și în mod predominant stimulentul emoțional
pentru integrarea diferitelor tradiții, religii și clase într-o singură entitate, la care omul își
poate manifesta adeziunea supremă”10 (trad. n). Este util a observa cum între majoritatea
teoriilor există un consens privind maniera prin care naționalismul a reprezentat de-a lungul
timpului și un proces cu o dublă-față prin care, dincolo de a miza pe solidaritatea populației,
acționează printr-o manieră strategică totodată și pentru a deține controlul ei. Catalizatorul
acestui proces este o diversitate de elemente care au la bază sentimentul fervent al
apartenenței și totodată cuprinde această semnificație universală, dificil de cuprins în limitele
unei definiții. Cum spuneam, aceste elemente sunt de factură etnică, religioasă, lingvistică,
istorică, toate având rădăcinile în epoci întunecate dar glorificate. Această „moștenire de
valori” a fost înglobată și perpetuată cel mai adesea prin mijlocul unui discurs. „ ... succesele
sunt rezultatul unui prozelitism susținut, care îi instruiește pe indivizi asupra identității lor, le
inculcă datoria de a se conforma ei și îi îndeamnă să răspândească, la rândul lor, această
referință colectivă”11. Aceste premise conduc către ceea ce va numi în discursul public
„conștiința națională”. Există voci (Ernest Gellner, de exemplu) care pun accentul pe faptul
că promovarea discursului ca ideologie națională nu reprezintă decât „inventarea unor națiuni
acolo unde nu există”.

Naționalismul se sprijină pe mitul unei culturi, sub resortul apartenenței. „Pentru a

menține solidaritatea comunitară și legimitatea regimului, o nouă mitologie este creată în
jurul renașterii unei națiuni purificate”12. Naționalismul a supraestimat trecutul. Hobsbawm
conturează teoria unui naționalism etno-lingvstic. Există însă și voci care susțin răspicat că
naționalismul reprezintă pur si simplu o ideologie politică (Greenfield). Sigur că, potențialul
agresiv al discursului naționalist-extremist și-a lăsat urmele în evenimentele istorice recente.
10
În original: ”Nationalism has been the idée force in the political, cultural, and economic life of Western
Europe and the Western hemisphere since the late eighteenth century. In 1848 it spread to central Europe, in the
late nineteenth century to eastern Europe and Asia, and finally in the mid-twentieth century to Africa; thus it can
be regarded as the first universal idée force, or motivating force, which acts to organize all peoples (who once
lived in dynastic or religious states, tribal agglomerations or supranational empires) into nation-states. In each of
these states nationalism provides the foremost and predominantly emotional incentive for the integration of
various traditions, religions, and classes into a single entity, to which man can give his supreme loyalty”
11
Anne Thiesse, op. cit., p. 9
12
Kevin Mulligan, op. cit., p. 22
Într-un articol intitulat sugestiv „Un naționalism bun și unul rău?”, sociologul Andrei Roth
stabilește o delimitare graduală între o manifestare moderată a naționalismului, pe de o parte,
și una extremistă, pe de altă parte. O trăsătură comună însă, afirmă sociologul, se poate
identifica în „dubla logică” prin care funcționează mecanismul discursului naționalist. De
regulă, tendința dominantă este accentuarea trăsăturilor pozitive în ceea ce privește propria
naționalitate și răspândirea trăsăturilor negative când vine vorba de naționalitățile „celelalte”.
Consecința acestui fenomen ar fi, mai adaugă autorul, intensificarea reciprocă a
naționalismelor. Astfel, fiecare naționalism se justifică prin raportarea și prin reacția la
naționalismul advers. Tocmai de aceea, prin promovarea discursului exaltat care definește
identitatea națională, în contrast cu celelalte, se propagă imaginea negativă a străinului și
xenofobia în diferite nunațe. În spațiul românesc al anilor `30, discursul naționalist exacerbat
va genera în conștiința publică o adevărată obsesie exprimată în teama de invazia străină, de
primejdia străinului, după cum explică Leon Volovici: „combaterea străinului e o formă
preferată de manifestare a patriotismului și de exprimare a specificului național” 13. De fapt,
manifestarea urii față de Celălalt, în spațiul autohton, a luat în anii `30 cele mai categorice
forme împotriva evreilor. Antisemitismul a fost în mod vizibil cea mai puternică doctrină care
și-a extras propaganda din discursul naționalist.

Atunci când, naționalismul se transformă într-un fenomen de masă – trecând dincolo

de stadiul ideologic minor, cu manifestări sporadice, revendicat doar de câțiva activiști –
consecințele sunt mult mai grave. Dubla-față a fenomenului este explicată de filozoful și
istoricul Hans Kohn astfel: Naționalismul a dominat avântul și atitudinile maselor și, în
același timp, a servit drept justificare pentru autoritatea statului și legitimarea folosirii forței,
atât împotriva propriului său cetățean, cât și împotriva altor state14 (trad. n.)

Un alt aspect important îl reprezintă și legătura puternică dintre „conștiința națională”

și factorul religios. Discutarea problematicilor identitare a fost încurajată intens și prin prisma
factorului religios Pe lângă „redescoperirea” valorilor care își au izvorul în miturile
strămoșești, simboluri, folclor, etc. se mai adaugă o componentă importantă menită să
contureze mitul național: religia. Iar această relație simbiotică s-a fixat cu intensitate
puternică mai ales în spațiul românesc. Intervine aici problematica unității care invocă și
perpetuează sentimentul apartenenței religioase. Sacrul religios transcende acum valorile
13
Leon Volovici, Ideologia naționalistă și <<problema evreiască>> în România anilor ʼ30, Editura
Humanitas, 1995, p. 112.
14
În original: „nationalism thenceforward dominated the impulse and attitudes of the masses, and at the same
time served as the justification for the authority of the state and the legitimation of its use of force, both against
its own citizen and against other states” .
patriei, evocând identitatea-morală comună, credința profund religioasă, fiind astfel un
puternic stimulent lăuntric, sentimental, sursă mistică care alimentează mișcarea de adeziune
(social bonds). În spațiul românesc mai cu seama, unele generații tinere intelectuale din
preajma anilor 1930 au răspândit filozofia unui naționalism proiectat pe spiritul ortodoxist
„național tradițional”. Aderenții „noului naționalism” găseau ortodoxismul fiind „principalul
element de definire a spiritului etnic, a românismului, a conceptelor de etnicitate și specific
național”15. Acest fenomen a atins gradul maxim, monopolizând cu ușurință conștiința
publică românească, prin ceea ce a fost „Mișcarea Legionară” condusă de Corneliu Zelea
Codreanu (1922). În capitolul următor este cuvenită o atenție mai sporită asupra fenomenului
legionar românesc.

Hans Kohln, este unul dintre teoreticienii fenomenului naționalismului în Europa, a

cărui studii au încă o mare influență. Acesta dezvoltă cadrele teoretice pentru o tipologie
naționalistă „occidentală” și în contrast, una „orientală”. Potrivit autorului, în Anglia, Franța
sau America se poate remarca un naționalism de tip voluntar având la baza criterii
raționaliste, în vreme ce în Europa Centrală și de Est se coagulează un naționalism organicist,
acel „etnonaționalism” care are la bază un spiritualism-mistic. Aceasta din urmă are loc în
mare parte în spații unde se observă absența unei clase de mijloc fiind susținut și ghidat mai
de grabă de clasa intelectual-politică16. După cum afirmă el, formarea naționalismului recent
are loc în momentul fuziunii între o anumită stare de spirit și o formă politică dată 17. Acest
lucru confirmă totodată și teoriile care suprapun din punct de vedere temporal – în ceea ce
privește fenomenul corelat spațiului european – naționalismul ca ideologie și mișcare politică
pe același plan cu apariția formelor democrației și a industrializării socioeconomice 18.
Dimensiunea fantezist-euforică pe care a căpătat-o fenomenul naționalismului în interiorul
maselor prin invocarea patriotismului local, este identificată și afirmată și de Hans Kohn:
„Odată cu apariția naționalismului, masele nu mai erau doar o parte inactivă din națiune, ci

15
Leon Volovici, Ideologia naționalistă și <<problema evreiască>> în România anilor ʼ30, Editura
Humanitas, 1995, p. 103
16
„According to Kohn, in England, France and America, a voluntaristic type of nationalism, which regarded the
nation as a rational association of common laws in a given territory, was the product of aspirant middle classes;
by contrast, in Central and Eastern Europe, and later in Asia, an organic, mystical, and often authoriarian form
of nationalism emerged which, in the absence of a middle class, was forged and led by intellectuals)”, John
Hutchinson, Anthony D. Smith, Nationalism, (Oxford Reader) Oxford University Press, Oxford, New York,
1944, p.160
17
Ibidem
18
Kevin Mulligan, Naționalismele, p. 22
erau sufletul națiunii. Masele s-au identificat cu națiunea, civilizația maselor cu civilizația
națională, viața și supraviețuirea lor cu viața și supraviețuirea naționalității 19 Absența unei
clase de mijloc, sau cel puțin prezența unei clase de mijloc slabă numerică explică de ce
comunicarea se transmite cu succes prin intermediul excesului sentimentalist, și nu a „ideilor
formatoare”20. Merită subliniate aici și teoriile care insistă asupra faptului că emergența
naționalismului din secolul al XVIII – cu miza identităților naționale – nu mai reprezenta deja
o idee originală ci mai degrabă era deja un concept importat a unei idei deja existente, care a
fost o sursă de inspirație și imitație pentru alte societăți. Acestea au preluat conceptul la
rândul lor și i-au dat propria formă.21

Forța naționalismului este bazată pe trăsătura fundamentală a omogenității, cum

susține și Ernest Gellner: „Naționalismul este o formă de patriotism specific prin câteva
caracteristici importante: unitățile pe care acest tip de patriotism, naționalismul, le
favorizează prin loialitatea sa sunt omogene cultural, bazate pe o cultură ce se străduiește să
fie o înaltă cultură”22

Din acest punct se poate discuta despre legătura profundă între rolul entității
comunitare ca națiune și constituirea identității naționale, unită prin programele și
discursurile politice ale noii epoci, compartimentată în funcție de diferitele perioade istorice.
Relația dintre cele două concepte pe parcursul secolelor XVIII-XX este analizată de
cercetătoarea Anne Thiesse în lucrarea Crearea identităților naționale în Europa. Autoarea
prezintă și radiografiază viața și tipologiile națiunilor raportate la componenta identitară, între
cele două existând o legătură incontestabilă. Identitatea etnică devine o condiție sine qua non
în cristalizarea națiunii moderne. Națiunea, afirmă ea, este mai aproape de popor. Identitatea
națională reprezintă un ideal, un fundament cu o aură protectoare, ce solidarizează și
fuzionează identități în numele unui interes colectiv, fiind considerată superiorioară oricăror
19
În original: „With the advent of nationalism, the masses were no longer in the nation, but of the nation. They
identified themselves with the nation, civilization with national civilization, their life and survival with the live
and survival of the nationality” în Anthony D. Smith, Nationalism, (Oxford Reader) Oxford University Press,
Oxford, New York, 1944, p. 163.
20
V. Neumann, Neam, popor, națiune, Curtea Veche, 2003, p.108
21
„Each new nationalism, having recieved its original impulse from the cultural contact with some older
nationalism, looked for its justification and its differentiation to the heritage of its own past, and extolled the
primitive and acient depth and peculiarities of its traditions in contrast to Western rationalism and to universal
standards (165)”
22
Ernest, Gellner, Națiuni și naționalism, Noi perspective asupra trecutului, trad. din lb. engleză Robert Adam,
Editura Antet, București, 1997Gellner, p. 203
altor comunități, societăți de identități diferite, care nu au în comun aceleași valori ce trimit
către o identitate specifică. Punctul critic de aici îl constituie naționalismul extrem care
respinge și denunță cu vehemență grupuri, comunități etc. fondate pe alte criterii. Identitatea
devină o componentă fundamentală care conferă legitimitate fenomenului naționalist. Prin
apelul la identitate, element-cheie al practicilor discursive, conștiința publică este invitată la o
călătorie în trecutul strămoșesc al poporului și la redescoperirea propriilor mituri, simboluri,
valori și tradiții care reprezintă pilonii de bază ai unei națiuni. Această căutare are o dublă
funcție – pe de o parte națiunea are miza de a-și descoperi și a-și fixa propriile vechi rădăcini,
pe de altă parte acest lucru servește la diferențierea de Celălalt. Astfel, identitatea și
naționalismul se întâlnesc cu febrilitate în același punct-nucleu, devenind o forță
convulsionantă. Tot Anne Thiesse observă evoluția tendințelor care devin emblematice
pentru gândirea naționalistă. Cercetătoarea inventariază componentele de bază ale doctrinelor
naționaliste: „Astăzi se poate întocmi cu precizie lista elementelor simbolice și materiale pe
care trebuie să le întrunească o națiune demnă de acest nume: o istorie ce statuează
continuitatea în raport cu marii înaintași, o serie de eroi pilduitori pentru virtuțile naționale, o
limbă, monumente culturale, un folclor, locuri memorabile și un peisaj tipic, o mentalitate
specifică, însemne oficiale – imn și drapel –, precum și identificări de ordin pitoresc: costum,
specialități culinare sau un animal emblematic” 23. Aceste idei simbolice vor câștiga teren și
au pătruns cu promptitudine în tabloul etnocentrismului național.

Raportul dintre națiune și puterea politică este surprins cu luciditate de Anne Thiesse,
astfel: „Națiunea se aseamănă mult cu <<poporul>> din filosofia politică, acel popor care,
potrivit teoreticienilor contractului social, este singurul care poate conferi legitimitate
puterii”24. Această fuziune a generat un curent de idei înscris sub sfera „identității naționale”
care s-a manifestat cu violență prin practici socio-politice distructive, sub influența
derapajelor ideologice de extremă dreaptă. Disimulând vocația unui mesaj universal,
exprimat prin „unitatea ideatică”, guvernanții sau cei care exercitau puterea nu au pierdut
ocazia de a își extinde puterea prin mesajele persuasive de natură naționalistă. Acesta este
motivul pentru care, în momentul actual, o preocupare problematică vine din imposibilitatea
de a scinda conceptul dublu de „națiune-naționalism”. Din acest motiv, pe parcursul secolului
al XX-lea, spațiul Europei de Est, cele două idei sunt încărcate tot mai puternic și de o
conștiință a „puterii politice”, deși imputarea strictă a politicului asupra naționalismului în
sensul său de patriotism specific nu poate fi justă pe deplin. Mai trebuie pomenit că există, în
23
Anne Thiesse, op. Cit., p. 9.
24
Ibidem
unele țări, respectiv în unele epoci, un fenomen naționalist orchestrat cu doctrine bine
stabilite în interiorul unor partide politice, în vreme ce pe același plan poate exista și un
naționalism difuz, neorganizat, care nu își atribuie eticheta aceasta. Adesea, primul tip se
mulează, crește și se dezvoltă în interiorul celui de-al doilea. Cu toate astea, în Europa de
Răsărit, programul politic ideologic s-a înscris în coordonatele unui naționalism așa-zis
emoțional, dezvoltat sub o dimensiune autoritară, observat cu acuratețe de autorul Louis Leo
Snyder în The New Nationalism. Elitele politice au promovat programe menite să respingă o
stuctură multietnică, așa cum s-a întâmplat în perioada anilor `30 în spațiul românesc,
„programul” degenerând într-o „paranoia etno-naționalistă”25

Perioada cuprinsă între 1848 și 1914 a fost caracterizată printr-un naționalism

populist26 în tot spațiul european, pe fondul căreia s-au dezvoltat mai târziu politici xenofobe.
Fuziunea națiunii cu statul va marca alunecarea înspre proiectele autoritare, națiunea
împrumutând conotațiile spirituale ale unei noi religii. Există o serie de istorici – printre care
se află de exemplu și Lucian Boia – care afirmă că națiunea a servit drept motivație
ideologică, accentuând stări conflictuale violente în numele unor idealuri naționale27. Acesta
este și motivul pentru care, în istoria recentă, stratul interpretărilor privind naționalismului a
devenit unul extrem de fragil, numeroși autori imputând naționalismului actele de intoleranță
care au condus către conduite indezirabile. Tot naționalismului i s-au reproșat conflictele
secolului trecut, caracterul pernicios și politic. Cu toate astea, nu e util să suprapunem
politicul și naționalismul pentru a nu cădea în convenționalisme reducționiste.

După Revoluția Franceză din anul 1789, pe fondul procesului reorganizărilor de

natură burgheză se exprimă un interes și pentru (re)definirea termenului de națiune, luându-
se în calcul variate motivații particulare, relaționate cu expresia particulară a fiecărei țări.
Unele spații au în vedere o întreagă serie de factori fluctuanți, uneori polarizanți: „rațiunea și
autonomia persoanei – instinctul și indefinisabilă a conștientului colectiv” ori „unitatea sau
dispersiunea conaționalilor în state diferite dependența sau independența politică, existența de
comunități etnice concurențiale pe același teritoriu”28. Însă două mari concepte dihotomice se
vor aclimatiza: perechea Volk-Nation. Pe de o parte se conturează o poziție care adoptă o
definiție civică a conceptului, dominată în spațiul francez (nation), iar pe de altă parte se pot
25
Victor Neumann, Neam, popor națiune, p. 126.
26
Edward Hallet Carr, distinge trei perioade/etape în care se manifestă naționalismul astfel: Nationalism and
after, Macmillan, London,1945
27
Lucian Boia, Două secole de mitologie națională, Ed. Humanitas, București, 2017, p/52
28
Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Editura Minerva, București, 1972, p. 460
identifica reperele unui naționalism etnocultural (de inspirație herderiană) în Europa de
Răsărit (Volknation). Modernizarea târzie a Europei de Est este explicată – așa cu observă
Victor Neumann – prin faptul că „structurile politice ale statului medieval se prelungesc cu
încă două secole în această parte a continentului (adică aproximativ până la 1850-1870); că
ponderea și rolul populației urbane în viața economică și politică sunt foarte diferite de acelea
din Apus, că păturile cultivate sunt încă nesemnificative [...], că aristocrația nu era decât
parțial pregătită să absoarbă ideile reformiste ale Iluminismului” 29. Aceste lucruri pun în
lumină derapajul temporal între cele două spații, aspect ce determină și o desincronizare de
idei, care s-a manifestat în planul culturii, a mentalității și prin urmare în planul politic
raportat la funcționarea statului.30 Analizarea fenomenului în contetxtul est și central-
european devine o chestiune complexă și problematică, de vreme ce Europa vestică s-a
definit print-o „feudalitate capabilă să nască particularisme generatoare de națiuni” iar Estul a
fost circumscris unui spirit conservator31. S-a comentat cum în acest spațiu „tensiunile
ideologice nu s-au epuizat iar noile spasme politice și economice își au izvoarele în nu atât de
noi anxietăți și angoase colective. Tribalisme etnocentriste, rasisme raționalizate de
intelectuali cu pretenții de salvatori ai propriilor națiuni, populisme clericaliste ori militariste
marchează acest început de secol și de mileniu”32

După o perioadă în care națiunea este un termen care își menține un caracter plural,
episodic respectiv incert, acesta devine frecvent utilizat în spațiul german echivalat cu
termenul de „Volksgeist” având în centru gândirea lui Johann Gottfried Herder (1744-1803).
Modelul acestei gândiri merită explicat aici mai amplu datorită impactului pe care l-a avut în
spațiul românesc. Deplângând realitatea germană, și pornind de la premisele referitoare la
dezbinarea națiunii germane, Herder construiește prin opera sa o adevărată doctrină națională,
un naționalism de factură organicist-romantic, prin glorificarea poporului, subliniind
importanța limbii naționale și privilegiind valorile tradiționale, respectiv cele național-
culturale. Herder cultivă terenul unei idei care susține existența popoarelor în afara Statului, o
Kulturnation dezvoltată și construită în jurul unei „metafore organiciste” percepută la noi ca

29
Victor Neumann, Ideologie și fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gândirii politice în
Europa Est-Centrală, Editura Polirom, Iași, 2001, p. 30
30
Ibidem.
31
Guy Hermet, Istoria națiunilor și a naționalismului, Institutul European, București, 1997, p. 6
32
Vladimir Tismăneanu, Mituri politice în epoca globalizării, în Secolul 21, 2001, 7-9, p. 94, citat de Alexandru
Zub în Naționalism și Națiune, Raoul Girardet, Institutul European, 2003 p. 9
o națiune „etnoculturală”33 Cunoscut pentru aversiunea sa față de cosmopolitanismul francez
autorul insistă că limba este „expresia vie, organică a spiritului unui popor și suma acțiunii
rodnice a tuturor sufletelor care au făurit-o”34 iar ambiția acestuia este întoarcerea la
rădăcinile strămoșești naționale. Dincolo de asta, factorii de natură politică eludați, iar latura
socială și cea civilă sunt ocolite cu ostentație, accentul punându-se nu pe egalitatea cetățenilor
ci exclusiv pe criterii de origini, sânge, limbă, folclor și cutume. Pentru Herder, adevărata
cultură vine din popor, unde „sufletul națiunii se exprimă prin limbă” 35. Construcția națiunii
este posibilă prin cunoașterea trecutului, printr-o vastă rețea de corespondențe între rădăcinile
din adâncurile istoriei (firește – glorioase și eroice). Naționalismul german nu și-a găsit
justificarea în proiecția unei societatăți raționale formată din cetățeni, ci, din contră, s-a bazat
pe conceptul (mult mai ambiguu) de folclor și legături de sânge36. Această diferență de
concepte a fost rezultatul unei consecințe istorice a faptului că epoca Renașterii nu a schimbat
profund ordinea politică și socială în Germania. Termenul a cunoscut o răspândire rapidă, sub
diferite nivele în mediile intelectuale din centrul și estul Europei. La noi, mediile intelectuale
din epoca pașoptistă reevealuează tezele herderiene de factură romantică, expunând
premisele unei doctrine romantice care are în centru asimilarea națiunii cu poporul, vizează
comunitatea de neam și aspiră la identificarea unui specific național alternat cu căutarea
tradițiilor pentru o legitimizare națională. Aceste idei vor deveni componente de bază ale unei
generații intelectuale în ascensiune, vor îngloba „spiritului vremii”. Odată cu această
generație se vor pune bazele ideologiei naționaliste românești, pe care o vom dezbate însă în
capitolul următor.

O a doua accepțiune care lămurește câteva din diferitele interpretări ale sensului de
națiune este generată din spațiul francez și-a câștigat locul din reflecțiile lui Ernest Renan
(1823-1892), specialist al limbilor semitice. Viziunea pe care o dezvoltă acesta, în analiza din
eseul Qu`est-ce qu`une Nation? (1882) rămâne un reper de-a lungul timpului în cercetarea
acestei ramuri. Sensul pe care îl oferă el se opune celui german, Renan arătând necesară

33
Idem 146
34
Anne Thiesse, Construirea identităților naționale în Europa, în secolele XVIII-XX, Polirom, Iași, 2000, p 28
35
Idem, p. 27
36
În The Idea Of Nationalism, Liah Greenfeld observă natura mistică a naționalismului herderian: „Its roots
seemed to reach into the dark soil of primitive times and to have grown through thousands of hidden channels of
unconscious development, not in the bright light of rational political ends, but in the mysterious womb of the
people, deemed to be so much nearer to the forces of nature”. (165)
distincția între ideea de națiune și aceea de comunitate religioasă lingvistivă sau rasială. 37
Națiunea, după Renan, este înțeleasă ca „un plebiscit de fiecare zi, la fel cum existența
individului depinde de permanentele dovezi concrete puse în slujba vieții”. Aceasta
perspectivă non-organicistă generează conceptul de națiune politică, determinând un
naționalism civic, radical opus conceptului herderian comentat anterior.

Aceste teorii au reușit să influențeze un amplu spectru ideologic și politic la sfârșitul

secolului XIX, mai ales în perimetrul Europei Răsăritene, prin generarea nefastă a unor
extreme naționaliste deviante, xenofobe, afectate de paroxism. Iată cum comentează Guy
Hermet felul în care forme ale naționalismului formulat în secolul XIX, va fi asimilat cu
agresivitate în pretențiile „idealul naționalist” și va anticipa reprezentări ale antisemitismului
în discursul public: „este limpede că viziunea etnoculturală asupra naționalității a alimentat
xenofobia tărilor cu organizare statală când acestea s-au simțit umilite de prestigiul și de
puterea altor State-Națiuni”. Și tot Guy Hermet mai insistă în această direcție, subliniind
comportamentul stric politic al naționalismului extrem, care modelează, deformează – mai
bine spus – conștiința publică: „În sens mai larg concepția etnoculturală asupra națiunii n-a
încetat să infiltreze resentimentul naționalist și șovin în orice societate chiar și în acelea
unificate politic”38. Mai mult decât atât, mai târziu naționalismul exacerbat își va afișa latura
întunecată devenind una din sursele puternice de motivație prin care s-au formulat și
ideologiile conceptelor totalitare.

Merită amintite și teoriile care insistă asupra faptului că emergența naționalismului

din secolul al XVIII – cu miza identităților naționale – nu mai reprezenta deja o idee originală
ci mai degrabă era deja un concept importat a unei idei deja existente, care a fost o sursă de
inspirație și imitație pentru alte societăți.

„the later nationalism in Central and Eastern Europe ... tended toward a contrary
development... lacked self-assurance; its inferiority complex was often compensated by over-
emphasis and over confidence” (165?)

Spațiul românesc

37
Victor Neumann, Neam, popor sau națiune? Ed. Curtea Veche,București, 2003, p. 40
38
Guy Hermet, op. cit., p. 153
 În același context încep să se contureze și primele ecouri (1820) unui discursului
privind latinitatea și originea latină, în interiorul căruia se dezvoltă și conceptul unui „specific
național” (466). Însă, abia în perioada anilor 1840 ideea de „națiune” intră in forță. Paul
Cornea examinează ideea de națiune de la începutul secolului XIX: „Se vede că ideea de
națiune a deceniilor trei și patru îmbină, într-o formă încă insuficient elaborată, în care
spontaneitatea joacă un rol mai mare decât studiul diverșilor autori, o serie de elemente
proprii atât conceptului german de <<Volkstum>> cât și celui francez de <<contract>>. Ca
și cel dintâi, ea situează naționalitatea în planul unei experiențe primare, văzând într-însa un
statut ontologic al ființei; ca și cel de-al doilea, transportă drepturile naturale ale individului
în domeniul politic, punând deși timid și <<filantropic>>, <<chestiunea concivilității>>. Mai
departe Paul Cornea inițiază și niște repere temporale „După 1821 conceptul de „națiune”
tinde din ce în ce mai evident să se încarneze în istorie, devenind o <<idee-forță>> și, în
același timp, o <<imagine șoc>> care personifică idealul contemporanilor și polarizează toate
energiile disponibile”39.

Momentul de „trezire a conștiinței” românești ia ființă la mijlocul secolului XIX, în

contextul în care generațiile pașoptiste, alcătuite din intelectuali care frecventau medii
universitare occidentale vor contribui la primele afirmări de emancipare

Manifestări ale unei „conștiințe naționale” moderne* românești câștigă teren într-o
primă variantă, după cum afirmă Paul Cornea, mai întâi în spațiul din Transilvania, unde, spre
deosebire de celelalte spații din Principate, poporul român aflat în interiorul arcului carpatic
trăia într-un mediu aflat sub semnul omogenității. În ceea ce privește situația din Principatele
românești, clasa boierească existentă aici pe de o parte, eterogenitatea grupurilor etnice pe de
altă parte, au condus către raporturi interne tensionate, care au căpătat forme fricționare de
conviețuire. Acest factor a determinat la rândul său pe parcursul a câtorva decade în
conturarea unei lupte (începând prin a fi latentă până la paroxism) accentuate pentru
afirmarea identității, și a unui specific național existentă de fapt în tot spațiul răsăritean al
Europei(458).

„Este, cu alte cuvinte, ideea națională un enunț intelectual, o instituție existențială ori
o cristalizare afectivă? Sau mai presus de toate este un mit, adică o proiecție a ființei frustrare
în zona imaginarului?”40 (459) Tot Paul Cornea, formulează niște răspunsuri în acest caz. Este

39
Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Editura Minerva, București, 1972, p. 469
40
Paul Cornea, Originile romantismului românesc, p. 459.
contextul inițial al desfășurării discursului naționalist activat de Revoluția Franceză fixată pe
fondul iluminist, alimentată de o reacție împotriva ocupantului străin? Poate fi considerat ca o
identificare intelectuală cu exponenții Școlii Ardelene sau pornește ca o un elan al căutărilor
perpetue a rădăcinilor și a specificului național. Cu siguranță există argumente pentru fiecare
motivație în parte și mai mult

Importanța și influența limbii în miscările naționaliste este remarcată și de Benedict

Anderson în Comunități imaginate: „Revoluția lexicografică din Europa a creat și a răspândit
treptat convingerea că limbile (cel puțin în Europa) erau, să spunem, proprietatea personală a
unor grupuri specifice, și, mai mult, că aceste grupuri, imaginate ca niște comunități, erau
îndreptățite să aibă locul lor autonom într-o fraternitate cu egalele lor”. (Anderson: 81)

„Teoreticienii naționalismului au fost adesea derutați [...] de aceste trei paradoxuri:

1)modernitatea obiectivă a națiunilor în ochii istoricului față de vechimea lor subiectivă în
ochii naționaliștilor 2) Universalitatea formală a naționalității în calitate de concept socio-
cultural în lumea modernă, orice om poate și trebuie să aibă naționalitate, tot așa cum are sex
3) Puterea <<politică>> a naționalismelor față de pauperitatea și chiar incoerența lor
filosofică ” (Anderson: 10)

Pe fondul epocii luminilor, cum spuneam, Transilvania cristalizează – într-o formă

rudimentară, e drept – un prim concept de națiune. De asemenea, trebuia întărit și faptul că
Revoluția Franceză contribuie și marchează venirea conceptului în întregul spațiu european.

Afirmarea din ce în ce mai frecventă a ideii naționale entuziasmează spiritele prin

ideile comune caracterizate de valorile naționale. Unul dintre promotorii acestei mișcări,
printre primii care formulează dezideratul unei conștiințe naționale este Tudor Vladimirescu.
Prin mișcarea declanșată la 1821 de Tudor Vladimirescu, societatea românească intră într-o
nouă etapă de schimbări pe plan economic, social și politic. În același timp, evenimentele de
atunci vor stârni implicații directe în Prin amploarea programului condus de Tudor
Vladimirescu, Acesta va reliefa primele ecouri pe care le va moșteni un deceniu mai târziu
Mihail Kogălniceanu. „Obiectivul esențial al intelectualilor epocii este să scoată la lumină,
prin orice mijloace, identitatea spirituală a națiunii și valorile ce-i sunt proprii. În acest scop,
ei se servesc când de demonstrația erudită, când de hiperbola lirică: eforturile autorilor sunt
cu atât mai perseverente, cu cât ele derivă dintr-un complex de frustrări de care vor să se
debaraseze. Așa se face că istoria devine pentru ei sursa din care se extrag compensații pentru
umilințele prezentului: poeții și savanții își fac un punct de onoare din a scoate în lumină
originea romană a poporului român, latinitatea limbii sale, rolul de apărător a creștinătății în
Evul Mediu, faptele de arme și contribuția sa la înaintarea civilizației”. 41

„De la marea patrie europeană imaginată în secolul al XVIII-lea se trece la Europa

patriilor, carecteristică secolului al XIX-lea și romantismului”. (468)

Finalul „epocii naționalismului” nu se vede prea curând

„Nationalism in Germany did not find its justification in a rational societal

conception, it found it in the natural fact of a community, held together, not by the will of its
members nor by any obligations of contract, but by tradition ties of kinship and status.
German nationalism substituted for legal and rational concept of citizenship the infinetly
vaguer concept of folk, which, first discovered by the German humanists, was later fully
developed by Herder and the German romanticists. Il lent itself more easily to the
embroideries of imagination and the excitations of emotion”.

„Pentru ca noua lume să apară, aceea a națiunilor, nu era de îndeajuns ca moștenirea

să le fie inventariată – ea trebuia mai degrabă să fie inventată”. (Thiesse, p.8)

„În majoritatea țărilor slave, „deșteptarea națională” asociază un intens efort de

reflecție lingvistică, o producție literară (menită să șlefuiască și să promoveze noile limbi) și
crearea de sociații care își propun să susțină tipărirea de cărți și periodice în limba națională,
cu scopul de a forma un public” (Thiesse: p. 52)

„Recurgerea la sentimentul de identitate națională într-o perspectivă democratică pare

a fi utilizabilă în acest scop. Ea poate fi folosită la fel de bine și pentru o accelerare a
evenimentelor în care denunțarea inamicilor națiunii și apelurile la revanșă țin loc de linie
politică și de proiect social..... Prezentarea națiunii ca o cetate asediată sau slăbită din interior
de cei care îi vor pierirea înseamnă crearea unui consens bazat pe teamă și ură.....epurarea
etnică sudează comunitatea ”

Această imagine prin care era concepută identitatea a dat naștere unei reale
„probleme” în ceea ce privește asimilarea minorităților care s-a tradus prin marginalizarea
grupurilor cu limbă și confesiune diferită, așa cum a fost și cazul evreilor.

41
Paul Cornea, Delimitări și ipoteze, Editura Polirom, Iași, 2008, Trad. De Alin Croitoru și Magda Răuță, p. 71
 Ideologie. Configurații

Pentru a nu pierde din vedere contextul politic-ideologic al epocii interbelice este

necesar să . Fenomenul ideologic nu privește doar domeniul politic

Idelologia care animă mișcările de dreapta devine element spiritual dominant al epocii
interbelice când dreapta constituia atunci aura unei „mișcări revoluționare” de viitor, în
România. De exemplu, Hannah Arendt vorbea în Originile totalitarismului despre aspectul
intelectualilor europeni care s-au lăsat cuceriți de ideea revoluției totalitare de dreapta: „Ceea
ce seducea elita era extremismul ca atare, pentru a fi cu totul onești față de membrii elitei –
care, într-un moment sau altul, s-au lăsat seduși de mișcările totalitare și care uneori, din
cauza calităților lor intelectuale, au fost chiar acuzați de a fi inspirat totalitarismul – trebuie
arătat că tot ce au făcut sau nu acești disperați ai secolului al XX-lea nu a avut niciun fel de
influență asupra totalitarismului, deși a jucat un rol la început, atunci când mișcările totalitare
forțau lumea să le ia în serios doctrinele” (Arendt: 419, 422). Mai mult decât atât, aceasta era
un pattern de conduită în anumite zone din Europa. Mixtura ideilor marxist-comuniste
circulau în mediile europene încă din perioada interbelică. În spațiul românesc, background-
ul vieții sociale era intensificat deja de mișcările radicale. fenomen care a animă puternic
manifestările discursului naționalist. Mișcarea cunoaște o largă și rapidă răspândire în mediul
românesc

Referințe bibliografice

1. Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, Editura Minerva, București,

1972
2. Neumann, Victor, Neam, popor sau națiune? Ed. Curtea Veche,București, 2003
3. Thiesse, Anne, Construirea identităților naționale în Europa, în secolele XVIII-
XX, Polirom, Iași, 2000
4. Neumann, Victor, Ideologie și fantasmagorie. Perspective comparative asupra
istoriei gândirii politice în Europa Est-Centrală, Editura Polirom, Iași, 2001
5. Hermet, Guy, Istoria națiunilor și a naționalismului, Institutul European,
București, 1997
6. Boia, Lucian, Două secole de mitologie națională, Ed. Humanitas, București,
2017
7. Carr, Hallet, Edward, Nationalism and after, Macmillan, London, 1945
 8. Baertschi, Bernard, Mulligan Kevin (coord.), Naționalismele, Trad. din lb.
franceză Ion Doru Brana, ed. Nemira Publishing House, București, 2010
9. Hobsbawm, E. J., Națiuni și naționalism, din 1780 până în prezent. Program, mit,
realitate, Trad. Diana Stanciu, Ed. Arc, Chișinău, 1997
10. Anderson, Benedict, Comunități imaginare, Reflecții asupra originii și
răspândirii naționalismului, Trad. Roxana Oltean și Ioana Potrache, Ed. Integral,
București, 2000
11. Gellner, Ernest, Națiuni și naționalism, Noi perspective asupra trecutului, trad.
din lb. engleză Robert Adam, Editura Antet, București, 1997
12. Hutchinson, John, Anthony D. Smith (coord), Nationalism, Oxford University
Press, Oxford, New York, 1994

v. Europa Iluziilor, Tony Judt