UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE LITERE

Proiect

Caii lui Sîntoader

Studenți:

Blaga Larisa-Maria, anul III, specializarea Romănă-Spaniolă

Hilohe Oana-Emilia, anul III, specializarea Romănă-Spaniolă

Ianeș Lenuța, anul III, specializarea Romănă-Spaniolă

-2019-

1
 Această sărbătoare se ține în prima sâmbătă din postul Paștelui, sâmbăta primei
săptămâni a păresimilor, sâmbăta din prima săptămână după săptămâna albă.

În această perioadă se practică anumite obiceiuri. De exemplu, incurcarea cailor. Acest

obicei presupune ca toți flăcăii care au cai să plece la o oarecare îndepărtare de sat, iar apoi se
dau drumul cailor. Calul care fuge mai tare este lăudat de cei care privesc acest obicei.
,,Flăcăii pe aici au obiceiul a încura caii în onoarea Sfântului Toader, căci și el umbla călare
când era pe pământ.,,1

Înainte de creștinism, în vremurile precreștine, în această zi se credea că natura iese

din vremea friguroasă a lui Sântion, caii sălbatici cei mai nărăvași ai lui Săntoader rup
lanțurile lui Sântion și se prăvălesc peste noi. Se dă drumul Soarelui să-și risipească căldura
peste pământ, adică vine primăvara. Toată iarna Soarele a fost păzit de caii lui Sîntoader,
acum Marele Astru poate năvăli peste noi ca un cal nărăvaș.

1
Adrian Fochi, Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea:răspunsurile la
chestionarele lui Nicolae Densușianu, București, Ed. Minerva, 1976, pag. 309.
2
 Caii lui Sîntoader purificau timpul, îndemnau la o întrerupere a entuziasmului
excesiv, la o curățire a trupului și a sufletului și la o smerenie bine cuvenită față de puterile
supreme.
La şezătoare fetele care sunt sub o anumită vârstă nu au voie, deoarece acolo se pot petrece
lucruri la care, prea inocente fiind, ele nu ar trebui să asiste. În şezătoare se intra la
aproximativ 13 ani, respectiv la vârsta fiziologică de declarare a pubertăţii feminine.
,,Participantele de drept adresau fetiţelor mici ameninţări menite a le izgoni din şezătoare:
«Zâceam că le punem cu fundu-n acoi, le spăriam», mărturiseşte o informatoare.,, 2
(Brătulescu, 1978, 44). Perioadele şezătorilor au restricții şi interdicţii.
Săptămâna Sântoaderilor este o săptămână împovărată de restricţii: şezătoarea nu este
nepermisă, dar, în cadrul ei, trebuie să se lucreze în grup, este o muncă colectivă, nu se
acceptă dansuri şi, mai ales, nu se cochetează prea evident cu bărbaţii. ,,Simpla enumerare a
acestor determinări indică faptul că şezătorile despre care istorisesc textele cu Sântoaderii sunt
ieşite din comun, scăpate, prin urmare, de sub propriile canoane organizatorice. Este aproape
firesc, atunci, să se conchidă că felul în care participantele acţionează este unul care poate ieşi
de sub control în orice clipă, în vreme ce şezătoarea se transformă din spaţiu protector într-un
domeniu supus primejdiilor celor mai diverse. Dealtfel, trama narativă se dezvoltă chiar pe
seama unor presupoziţii de acest tip. Sosirea feciorilor în şezătoare este urmată de un joc
nebunesc, un joc în care nu este implicată nici un fel de precauţie, nici de natură rituală — Nu
este momentul să se danseze, dacă e să ne ghidăm după canoanele calendarului popular! — şi
nici umană — Cine să fie cei sosiţi din necunoscut, în plină noapte, într-un spaţiu bântuit, în
mod tradiţional, de spirite, cum este cel al morii? —. Efectele sunt, în cele 92 din urmă,
sinistre. Fetele sunt jucate până sunt omorâte, dacă nu cumva imaginea morii prăbuşite în
pământ de unde se aude, încă, tropăitul dansatorilor nu sugerează că ele au fost condamnate să
2
Hedeşan Otilia, Caii lui Sîntoader, în vol. Pentru o mitologie difuză, Timișoara, Ed. Marineasa, 2001,
pag. 92.
3
danseze şi dincolo de moarte. Deşi interpretarea poate părea forţată, ea se bazează pe faptul
că, într-o serie de texte, un subiect similar înlocuieşte Caii lui Sântoader cu strigoii pur şi
simplu (Muşlea – Bîrlea, 197o, 256, 269).,,3
În vinerea lui Sântoader, fetele nemăritate căutau Iarba Mare înainte de răsăritul soarelui și
o scoteau cu rădăcină. Seara de Sântoader făceau baie cu rădăcini de Iarbă Mare, își spălau
părul cu rizomi, în dorința lor de a-l face mai frumos, mai sănătos și mai strălucitor, pentru ca
să atragă atenția băieților. Erau fericite dacă veneau caii lui Sântoader tropotind să le încurce
părul, dar nu îndrăzneau să iasă din casă, numai cântau:
,,Toadere, Sântoadere,
Fă coșița fetelor,
Cât e coada iepelor,
Și chica băieților,
Cât e coada cailor.,,4
Puteau ieși din casă numai după ce își spălau părul cu Oman (Iarba Mare) când părul
lor nu mai putea să fie încurcat de caii lui Sântoader.

Iarba Mare sau Omanul este o plantă care crește peste tot și are proprietăți miraculoase
în tratarea multor boli, ale părului, ale aparatului respirator, ale stomacului sau a cancerului.
Se spălau cu ea pe cap, și apoi o ascundeau în mușuroaiele de furnici sau în tufele de răchită
pentru ca părul lor
Să crească mai des. Dacă nu aveau păr mare tundeau coada vacilor sau a iepelor, să fie des.
BLAGA LARISA-MARIA, AN III, SPECIALIZAREA: RO-SP

3
Idem, p. 92-93.
4
Idem, pag. 312.
4
Caii lui Sântoader sunt cai mari, albi care dacă întâlnesc oameni noaptea pe afară îi calcă în
picioare până îi lasă morți.
Caii lui Sântoader sunt cunoscuți în tradiția populară ca niște băieți nărăvași care și-au
pierdut iubitele, și-au ascuns cozile sub veșminte și copitele în opinci, și acum își caută
iubitele pierdute, și dacă nu le găsesc caută alte fete tinere cărora încearcă să le amestece părul
pentru a se răzbuna.
,,În seara de Sântoader, unele fete nu au vrut să țină sărbătoarea și au venit la ele niște băieți
necunoscuți, în același număr cu fetele și, găsindu-le torcând, au prins să se joace cu ele. Una
din ele, observând că băieții au copite la picioare și cozi de cal a tors iute caierul și a zis că se
duce repede acasă ca să ia altul. Băieții nu au vroit să o lase. După multe rugăminți, au lăsat-o
să plece, dar cu condiția să lege firul fusului de piciorul ei și fusul să rămâie la ei în casă,
desfășurându-se. Fata, în loc să ia caier, așa cum făgăduise, a legat capătul firului de coada
pivei și a dat fuga la o vecină bătrână căreia i-a povestit ce a văzut. Aceasta i-a spus să fugă
îndărăt acasă și să ungă toate vasele cu usturoi pisat, să le pună cu gura în jos și să nu îi
rămână niciun vas cât de mic că-i prăpădită deoarece băieșii aceia nu sunt decât caii lui
Sântoader. Fata s-a dus acasă, a făcut cum i s-a spus, dar a uitat de un ciob spart. Celelalte fete
au fost toate omorâte de acei băieți care văzând că nu vine fata s-au luat pe firul fusului până
la casa ei. Aici au găsit ușa încuiată, au strigat-o, dar ea nu a răspuns. Atunci au strigat la toate
vasele din casă să le deschidă ușa. Fiecare vas însă au răspuns că nu poate, fiindcă e cu gura în
jos și a fost uns cu usturoi. Numai ciobul i-a ascultat. Când să ajungă însă la ușă, a căzut jos și
s-a spart. A început să se vaite că s-a spart și nu poate. Băiatul a zis:<<Ai, mă-nșelași și tu pe
mine, dar să vezi, altă dată mai scapi?>>. Au cântat cocoșii și el s-a făcut nevăzut.,,5
5
Idem, pag. 315.
5
,,Odată, o babă venea de la moară, in acea noapte caii lui Sintoader o intalnesc si incep sa
zvirle cu picioarele in babă până ce au trântit-o la pământ. Baba se vaietă. Atunci unul din cai
grăiește și zice: <<de unde vii, babo?-De la moară, unde am fost cu niște grîu.-Și ce faci cu
grîul?-Fac brînduşeii lui Sântoader, maică!>> Atunci caii au sculat-o zicînd: <<Bine, babo!>>
Și au fugit.,,6
Zilei acesteia i se recunosc atribute sacre mult mai grave şi mai profunde, nu numai că ajunul
ei este egal cu al oricărei mari sărbători (Sânvăsâi, Sângiorz, Sânziene, Sânandrei), ci ea ar
trebui ţinută cu o mare rigoare, într-un respect desăvârşit, atât de femei, cât şi de bărbaţi,
indiferent de vârstă. ,,Se zice că cine lucrează în acea seară este călcat în picioare de niște cai
bălani care vin noaptea și joacă peste el de îl îmbolnăvesc. Cui toarce în ziua aceea i se vor
înșira mațele după cum firul din furcă se înșiră după fus.,,7
Textele despre Caii lui Sântoader trebuie comparate cu povestirile cu Fata Pădurii. Şi
aici, feciorul care încalcă regulile vârstei sale, călătorind fără teamă,
târziu, în noapte, prin spaţiile dominate, în mod tradiţional, de Fata
Pădurii este ucis de aceasta. Fata îl ia la joc până îl ucide. Atât Cailor lui Sântoader, cât și Fata
Pădurii are, adesea, copite. Ca semn al aparteneţei lor malefice, s-ar putea spune. Sau, ca
semn al apartenţei lor cabaline. ,,Caii lui Sântoader trebuie priviţi în strânsă relaţie cu Fata
Pădurii, iar acest lucru nu este susţinut doar de secvenţe narative minimale. Cele două
personaje au rolul de a-i pedepsi pe cei care le încalcă interdicţiile, având, însă, o fermă
segregare sexuală: Sântoaderii sunt punitivi în raport cu fetele necăsătorite şi, câteodată, cu
femeile, în vreme ce Fata Pădurii îi sancţionează cu duritate pe feciorii necăsătoriţi şi, uneori,
pe bărbaţi. În general, aceste pedepse sunt provocate de încălcarea unor convenienţe
privitoare la sexualitate; dincolo de ele se regăsesc, însă, şi prescripţii legate de muncile
tradiţionale. Astfel, în vreme ce Caii lui Sântoader sunt legaţi ferm de industria textilă
domestică, Fata Pădurii este stăpâna absolută a domeniului forestier şi a celui pastoral.,,8

Povești culese de Hedeşan Otilia:

 “Io am crezut în din aştea, că mie mi s-o şi întâmplat…”

“ […] <<Sântoaderu ăla îi, cum să-ţi spun io, când se prinde
post… În prima săptămână îi Sântoaderu ăla. Şi-atunci ziceau că se

6
Idem, pag. 316.
7
Idem, pag. 312.
8
Idem, p. 94-95.
6
bagă şi caii. No, când se prindea post, a noaşte, din bătrâni, or zis că
lunea nimic nu făceau decât spălau vasele şi, dacă aveau război,
prindeau. — Război, cum ziceam noi, nu ştiu dacă aţi văzut din ăla, se
năvădeşte să ţeşi acolo. — Că zicea că dacă trece de-amiaz, nu se mai
lucră de-atunci, nu se mai prinde, că vin caii lu Sântoader şi-ţi întorc
firele. D-apu-acu nu mai ştie nimeni de alea. Şi-apu ăia ţineau… Noi
ziceam că ţin o săptămână, da a ei bune [Este vorba despre bunicele
colegei mele Olivia Avram, care asistă la înregistrare.] ziceau că două
şi-apu-atunci seara, când se-nsera, nu mai lucrau. Ne era frică. Că
ziceau că de demult, de demult, se-ntâmpla aşa, că mereau caii.
Or vorbit că or fost odată-n şezătoare şi-or lucrat, aşa. Şi or
venit caii la uşă şi le-or învăţat pe fete să-ntoarcă vasele toate cu guran jos că atuncea n-aveau
caii ce le face.
Şi-atunci altădată când or venit, atunci nu le-or mai întors,
zici-că s-ar fi băgat în casă, no. — Ştie Dumnezo că aşa o fost, numa
aşa ziceau de obicei! — Zici-c-atâta le-or jucat de le-or omorât. Toate
le-or despletit, toate le-or… Zice că veneau cu lanţurile după ei şi…
No, demult zicea că se şi-ntâmplă. Chiar a mea bătrână o spus
că mama ei o fost de la Sohodol, de-acolo, de la nişte pădureni şi s-or
dus acolo, la neamuri, şi tată-so avea o şubă albă şi-o plecat în sările
alea să mearg-acas, în sările alea a lu Sântoader, cum îţi spusăi. Şi zice
că… când o ajuns acasă, pe şuba lui numai copite de cai or fost. Zicică caii ăia tot la el în
spate or venit sărind.
Otilia: Cum arătau caii lui Sântoader?
Doina: Ştie Dumnezo, că cine i-o văzut, numa am auzit de
ei… Numa obiceiu ar fi fost aşa, o că i-ar fi văzut? No, ziceau de
cai…
Atunci şi cu războaiele ziceau că dacă prind după zilele alea,
atunci îţi încâlce firele şi, no… Şi se mai poate şi-aşa! Io mai cred în
de aştea, c-am păţit io când am ţesut. Am ţesut covor la Sofia lu
Nărodu, la asta de muri Pătru Cantoru! Şi ea-i de la Vurşeţ venită şi naveau bai de zilele alea,
că nici mama nu mă lăsa. Nu mă lăsa acu să
prind… No, am ştiut de zilele ălea. Mi-i frică! Şi cătă muierea aia am
zis că să urzească ea şi i-am dat şi io nişte aţă de-a mea şi zic:

7
 — Le pui tot la un loc!
Acuma io nu i-am mai pricit, zic:
— Măi muiere, să nu faci în zilele alea!
Ea ce-o făcut? O făcut şi le-o urzit. Da, vai, ce-am păţit cu ele!
Păi nu dintr-elea m-am ţiunut? S-or rupt, se-ntorcea marginea cum
ţeseam, de la o margine la alta. Apu mama:
— Vezi, ăştia-s caii lu Sântoader! Ăştia-s zilele ălea rele!
Trebuie să mai şi ştii de ceva, da acuma s-o lăsat lumea de nu
mai ştie, da mai demult se mai şi-ntâmplau necazuri. Da dacă nu mai
ştiu? La om şi dacă nu i-i frică… No, că mai nainte şi mie-mi era frică
de nu lucram, da acuma, dacă vin zilele alea, mă zăuit. Da nici acuma
nu şed prea târziu că tot, dacă am auzit aşa poveşti, îs tot cu gându
acolo şi zice că dacă ţi-i frică, poate să… Da mai demult nici aşa nu
ieşeam seara, să-nserezi aşa, să te duci, da acuma nu mai ştiu (Doina
Curtean, Chergheş)>>. ”9

 “…nu ştiu, asta aşa am auzit-o”

<<Otilia: Era voie să lucrezi în ziua de Sântoader?

Viorica: Nici atuncea nu era. Era sărbătoare.
Otilia: De ce nu era voie să lucrezi?
Viorica: Asta nu ştiu, da ţineau şi sărbătoarea asta din bătrâni.
Otilia: De caii lui Sântoader aţi auzit?
Viorica: De-ăia am auzit. Zicea că o săptămână, până nu se
prinde Post de Paşti, intră. Prima dată de miercurea, vine unu şchiop,
după aia, de a doua zi, vin doi, până-s… şapte sau nouă, nu mai ştiu
câţi îs. Pe rând. Şi umblă-n săptămâna aia şi umblă şi-n post o
84
săptămână. Două săptămâni, atât ziceau că umblă, după aia nu mai
umblă. Şi-atunci zice să nu lucrii seara, să nu stai cu furca, cu lucru, că
vin caii lu Sântoader. Zicea că numa aşa să lucrii până-i bărbatu
încălţat, că dacă se desculţă bărbatu nu-i mai voie să lucrii.
Otilia: Aţi auzit întâmplări cu caii lui Sântoader?
9
Idem, p. 83-84.
8
 Viorica: P-am auzit, că zice că o fată s-o dus la şezătoare. Una
mai mare era chemată de feciori ca să meargă — Erau şi feciori şi fete
acolo. — şi una mică… — Ea avea o soră. — …o zis că s-o lase şi pe
ea. Hai mare nu voia! Pân-la urmă o lăsat-o mamă-sa. S-or dus
amândouă şi or tras acolo, or lucrat. Şi pe la miezu nopţii or venit…
S-or băgat o grămadă de feciori pe uşă-n casă. Şi cu muzică.
— No, hai la joc!
Şi le-or luat pe fete la joc. Asta o fost mai mică, ea o rămas. Şi
s-o uitat la ei şi o văzut că ei n-au păpuci, aveau copite, ca caii. Când
s-o gătat jocu, o chemat pe soră-sa:
— Hai să merem acas să spunem la mama că io ce văzui!
S-o dus acas, i-o spus la mă-sa şi o zis:
— Vai, mânce-vă pământu vost, că ăia-s caii lu Sântoader!
Hai, iute, să-ntoarcem toate vasele cu gura-n jos, să nu mai poată să se
bage pe noi!
Şi or întors tot din casă: căni, farfurii, oale, ce-or avut… Şi
aveau mai demult, aveau, aşa, ştearţ, zicea, un fel de… lumină-n casă
ca lampa. De ăla s-or zăuitat. Şi or venit caii la ele la uşă şi or strigat
toate vasele pe nume şi toate-or fost cu gura-n jos, n-o deschis nime:
— Deschide-ne, farfurie! Deschide-ne, oală!
Când or ajuns la ştearţ, ăla, când o căzut din cui, o căzut şi ăla
cu gura-n jos şi nu le-o putut deschide! Şi-atunci ăia or zis, de la uşă:
— No, fie-vă curvă mama voastră, că ea v-o-nvăţat, că, dacă
nu, vă jucam noi, în noaptea asta, şi pe voi!
Ş-apu s-or dus năpoi, la fetele ălealalte la şezătoare şi or tot
jucat acolo, de zice că s-or dus oamenii dimineaţa şi or zis că auzeau
cum casa s-o dus prin pământ în jos şi se-auzeau cum jucau.
Otilia: Unde s-a întâmplat asta?
Viorica: D-apăi nu ştiu, asta aşa am auzit-o!” (Viorica Avram,
Chergheş).>>10

HILOHE OANA-EMILIA, AN III, SPECIALIZAREA: RO-SP

10
Idem, p. 84-85
9
 Această sărbătoare este consacrată în diferite regiuni cunoscând anumite variații. Pe când
satele hunedorene încă vibrau de viaţă primăvara, oamenii păstrau cu sfinţenie tradiţia lui
Sân’ Toader. În comuna Boşorod, spre exemplu, săptămâna lui Sân’ Toader, prima săptămână
din Postul Mare, ţine de trei simboluri cu semnificaţii profunde: calul, frunza verde şi oul.
Hunedorenii care trăiesc pe platforma Luncanilor obişnuiau să creadă că aceşti fantastici cai ai
lui Sân’ Toader cutreierau plaiurile înalte şi satele şi pedeapseau oamenii care lucrau în
această săptămână, după apusul soarelui. Mai ales femeile trebuiau să aibă grijă, să nu lucreze
în zilele interzise. În vinerea lui Sân’Toader are loc Popelnicul. Fără să se spele şi fără să
mănânce, fetele plecau cu noaptea-n cap în pădure, de unde culegeau frunză de popelnic,
lăsând în schimb, în pădure, o bucată de pâine şi un ou. Sâmbătă dimineaţa fierbeau frunza
plantei cu flori violacee şi fiecare femeie din familie se spăla pe cap cu această apă. Spălarea
părului era însoţită şi de un cântec ritual care era rostit de cea mai vârstnică femeie din casă:
„Popelnice, Popelnice, Eu îţi dau pită cu sare, Tu să-mi dai cosiţa mare!” Unele femei
considerau de cuviință să pună și fân din ieslea cailor sau alte ierburi aromatice precum
busuioc, mentă, cimbrișor, hamei, zmeurică sau chiar cenușă -și asta nu doar pentru creșterea
părului ci și ca fetele să fie totdeauna frumoase și îmbujorate, atrăgătoare ca florile. Se pune și
un ban de argint (ca să se facă pielea ca argintul) și chiar lapte de iapă. De asemenea există un
ritual de pieptănare al parului cu cărare neaparat pe mijloc semn că fetele cele tinere pot
primi pețitori, este indicată și tunderea părului și se consideră că acesta este cel mai prielnic
moment, podoaba capilară crescând mai bogat cu prilejul praznicului. Apa care rămâne la
spălat trebuie turntă în ieslea cailor fie pe o tufă de trandafiri sau pe proptelele unui gard.
Când se toarnă trebuie zis: „Câte proptele sunt la gard,/ Atâția pețitori să-mi vie!” Se
consideră de asemenea că duhurile vor veni și se vor răcori cu această apă. În comună Cailor
lui Sân’ Toader, în număr de opt, le erau consacrate între cinci şi până la douăsprezece zile.
Seria zilelor începrae în Lunea Curată, caii din poveştile tradiţionale fiind fiinţe mitice
hipomorfe se spune că aceşti cai fabuloşi sunt, de fapt, tineri flăcăi cu o coadă ascunsă în iţari
şi coptite, ascunse în opinci. Aspri din cale-afară, caii lui Sân’ Toader nu sunt doar gardienii
soarelui care îl păzeau pentru ca acesta să nu fugă spre miză-noapte caz în care oamenii ar fi
intrat într-o noapte veșnică, ci şi fiinţe care stabilesc ordinea în perioada primăverii, închizând
şezătorile şi petrecerile. Încă din luna curată, fetele încetau să mai meargă la şezători,
temându-se mai ales de Toaderul Şchiop sau Toaderul Mare. Femeile vârstnice spun că fetele
care continuau să meargă la şezători erau chinuite până la leşin de feciori foarte frumoşi, care
se transformau în cai mari, negri-vineţii.

Tot în această săptămână în satele din Ţinutul Pădurenilor femeile obişnuiau să culeagă
iarba vântului, o plantă cu puteri magice, care avea puterea de a apăra casele oamenilor de
rele, de boli, dar şi de farmece. Iarba vântului, cunoscută şi sub numele e cătuşnică, iarba
fecioarei, steliţă, pir gros sau iarba dragostei, trebuie culeasă în hainele tradiţionale populare,
iar planta verde-cafenie trebuie săpată cu grijă. Iarba vântului putea fi recunoscută, dacă era
înflorită, după florile ei albe, în sezonul cald. Multe fete-fecioare, dar şi femei, obişnuiau,
deci, să pună vara semne, dacă întâlneau pe dealuri o asemenea plantă, urmând să vină s-o
culeagă în preziua sâmbetei lui Sân’ Toader. Fata trebuia să ajungă acasă cu planta sau fie şi
doar cu o bucată din rădăcina ei, înainte de răsăritul soarelui, urmând ca bătrâna casei să

10
spună unul dintre descântecele magice: „Toadere, Sân’ Toadere, Dă chicuţa fetii mele, Cât
codiţa iepii tale”.

Luând diferite forme „credințele în caii lui Sântoader , semizei, care puneau capăt șezătorilor
și petrecerilor din timpul iernii, răspunde unor necesități practice: primăvara, la începutul
muncilor agricole, tinerii trebuiau să se odihnească în nopțile care deveneau din ce în ce mai
scurte11.”, astfel aveau nevoie de un factor care sa le potolească entuziasmul dezlănțuit din
perioada Câșlegilor.

IANEȘ LENUȚA, AN III, SPECIALIZAREA: RO-SP

Bibliografie:

Adrian Fochi, Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea: răspunsurile la

chestionarele lui Nicolae Densușianu, București, Ed. Minerva, 1976.
11
Ion Ghinoiu , Comoara satelor calendar popular, București, Ed. Academiei Române, 2005.

11
Hedeșan Otilia, Caii lui Sîntoader, în vol. Pentru o mitologie difuză, Tinișoara, Ed. Marinesa,
2001.

Ion Ghinoiu , Comoara satelor calendar popular, București, Ed. Academiei Române, 2005.

12