ADRIAN BIGHEA

METODOLOGIA DE KINETOTERAPIE
- note de curs -

CRAIOVA, 2013
ISBN 978-973-0-14708-7
 Adrian Bighea

METODOLOGIA DE KINETOTERAPIE

- note de curs -

CRAIOVA, 2013
ISBN 978-973-0-14708-7
Contents
Kinetologie........................................................................................ 3
Clasificarea mişcărilor ..................................................................... 8
Testarea clinică musculoarticulară ................................................10
Baze fizice ......................................................................................... 15
Bazele anatomice ale kinetoterapiei ..............................................19
Bazele fiziologice ale kinetoterapiei...............................................25
Bazele fiziopatologice ale kinetoterapiei .......................................26
Tehnici, exerciţii şi metode în kinetologie .....................................30
Tehnicile............................................................................................ 31
Exerciţiul fizic terapeutic ................................................................. 41
Metode de kinetoterapie .................................................................. 47
Obiectivele kinetoterapiei ............................................................... 58
Relaxarea .......................................................................................... 59
Corectarea posturii şi aliniamentului corpului .............................62
Creşterea mobilităţii articulare .......................................................67
Creşterea forţei musculare ............................................................. 81
Creşterea rezistenţei musculare.....................................................93
Creşterea coordonării, controlului şi echilibrului.........................95
Antrenamentul la efort ..................................................................... 98
Reeducarea sensibilităţii ................................................................. 104
Reeducarea respiratorie .................................................................. 106
Bibliografie ....................................................................................... 110
 KINETOLOGIE

DEFINIŢIE, TERMINOLOGIE
Kinetologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul mişcării organismelor vii şi
structurilor care participă la această mişcare. Kinetologia medicală studiază
mecanismele neuromusculare şi articulare care sigură omului activităţile motrice
normale, preocupându-se de înregistrarea, analizarea şi corectarea mecanismelor
neuromusculare deficitare.
Kinetologia medicală face parte din medicina fizică, alături de electroterapie,
termoterapie, balneologie, masaj, şi altele.
Kinetologia se împarte în kinetologia profilactică, kinetologia terapeutică şi
kinetologia de recuperare. Kinetoterapia profilactică cuprinde metodele şi
mijloacele care folosesc mişcarea pentru menţinerea şi întărirea stării de sănătate,
deci pentru prevenirea stării de boală. Este aşa-numita kinetoprofilaxie primară sau
de gradul I. O altă latură a kinetoprofilaxiei se ocupă cu aplicarea mijloacelor
necesare pentru a preveni agravarea sau apariţia de complicaţii ale unei boli cronice.
Este aşa-numita kinetoprofilaxie secundară, sau de gradul II. Kinetologia de
recuperare este metoda principală de tratament a recuperării funcţionale. Toate
bolile în care apare deficitul funcţional, fie că sunt boli ale aparatului locomotor, fie
cardio-vascular sau respirator, beneficiază de kinetologia de recuperare. Kinetologia
terapeutică sau kinetoterapia are un câmp de activitate redus, care se referă exclusiv
la tratamentul unei afecţiuni prin mişcare.
Cu toate acestea, în limbajul medical termenul de kinetoterapie continuă să fie
folosit chiar şi atunci când ne referim la kinetoprofilaxie sau la kinetologia de
recuperare. De altfel, diversele tehnici folosite în kinetologie sunt comune atât
profilaxiei, cât şi recuperării sau terapiei.

ISTORIC
Informaţiile scrise despre folosirea mişcării în terapie datează de 5000 de ani.
Sistemul Cong Fu descrie mişcări şi posturi (adoptarea anumitor poziţii) folosite
pentru calmarea durerilor în entorse, afecţiuni ale coloanei vertebrale, afecţiuni
chirurgicale. „Vedele” indiene, care sunt datate cu 3000 de ani în urmă, cuprind
exerciţii terapeutice recomandate în reumatismul cronic şi alte boli. Grecia antică
este însă leagănul exerciţiului fizic cu scop profilactic şi terapeutic. Herodicus scrie
o carte intitulată „Ars gymnastica” în care descrie un sistem destul de complicat de
exerciţii fizice. Marele Hipocrate, elevul lui Herodicus, este primul care sesizează
relaţia între mişcare şi forţa musculară între imobilizare şi atrofie. El recomandă
chiar exerciţiul fizic în tratarea bolilor mintale. Hipocrate scria în cartea sa „despre
articulaţii”: „organele nu-şi conservă capacitatea lor funcţională decât graţie
utilizării şi a unui exerciţiu adecvat. Toţi cei care se vor purta astfel îşi vor asigura o
bună sănătate, o dezvoltare armonioasă şi o lungă tinereţe”
Spre deosebire de Grecia antică, Roma antică nu acordă atenţie exerciţiului fizic, pe
care romanii îl considerau bun doar pentru sclavi. Totuşi medici romani au folosit şi
promovat kinetoterapia. Asclepiades este considerat părintele gimnasticii
terapeutice, pe care o recomanda în insomnii. Celsus face observaţii asupra mişcării
şi mersului pe jos la bolnavii cu hemiplegii şi alte paralizii. Caelius Aurelianus scrie
în secolul V e.n. despre valoarea hidrokinetoterapiei, descrie tehnici de
scripetoterapie şi exerciţii din suspendare cu contragreutăţi. În cartea sa „Despre
bolile cronice” descrie exerciţii terapeutice recomandate în paralizii, în reumatism
sau postoperator.
Apariţia creştinismului duce din nou la un declin al terapiei prin mişcare,
considerându-se că dă o prea mare importanţă corpului în faţa spiritului. Acest lucru
va duce în perioada obscurantismului religios la stagnarea acumulării de cunoştinţe
în domeniul terapiei prin mişcare.
Din secolul al XV-lea dovezile despre preocuparea pentru exerciţiul fizic terapeutic
sunt tot mai numeroase, acest fapt datorându-se descoperirii tiparului şi datorită
apariţiei primelor cărţi medicale scrise în limbi naţionale şi nu în latină.
Cartea lui Hyeronimus Mercurialis „De Arte Gymnastica” este retipărită de şapte
ori în secolele XVI şi XVII. El scrie că orice individ sănătos trebuie să facă regulat
exerciţii fizice, dar pentru bolnavi trebuie alese numai acele exerciţii care să nu
agraveze boala. El observă utilitatea exerciţiului fizic în perioada de convalescenţă
sau la sedentari sau că exerciţiile fizice trebuie să cuprindă fiecare parte a corpului.
În secolele următoare scrierile medicale abundă în menţiuni legate de exerciţiul
fizic terapeutic. O carte de referinţă este „Disertaţii fizico-medicale” a lui Hoffman,
apărută în 1708. Un capitol al cărţii se intitulează „Mişcarea, cea mai bună medicină
pentru corp”.
O mare personalitate medicală a secolului al XVIII-lea este Boisregard, care în cele
două volume ale cărţii sale intitulate „Ortopedia” alcătuieşte un tratat de gimnastică
medicală preventivă şi corectivă. El recomandă exerciţii fizice pentru slăbit, pentru
creştere, pentru refacerea mobilităţii articulare, pentru creşterea forţei musculare,
pentru corectarea deviaţiilor coloanei vertebrale. O altă observaţie de mare valoare
din cartea sa se referă la importanţa repausului, în antiteză şi alternanţă cu mişcarea.
Dezvoltarea kinetoterapiei ca ştiinţă poate fi datată la începutul secolului XIX, când
Ling stabileşte că orice exerciţiu de gimnastică trebuie să aibă trei părţi: poziţia de
pornire, actul dinamic al mmişcării propriu-zise şi atitudinea adoptată la sfârşitul
exerciţiului. Ca urmare a influenţei lui Ling, în Europa şi America de Nord se
practică aşa-numita „metodă suedeză” de gimnastică, cu patru componente
principale:
- gimnastica pedagogică şi educativă – o gimnastică profilactică pentru persoane
sănătoase;
 - gimnastica militară – o suită de exerciţii utilizate pentru a putea domina un
adversar, pornind de la mişcări de scrimă, tir, etc.;
- gimnastica medicală şi ortopedică – pentru pacienţi cu diverse boli şi asociată
cu masajul;
- gimnastica estetică – recomandată pentru armonizarea părţilor simetrice ale
corpului, pentru obţinerea frumuseţii corpului şi a graţiei în mişcări.
Deşi foarte valoroasă la vremea ei, metoda suedeză păcătuieşte prin stereotipie,
motiv pentru care spre sfârşitul secolului XIX şi la începutul secolului XX criticile
la adresa sa se înmulţesc foarte mult. Progresele tehnice permit acum folosirea de
metode noi, cum ar fi analiza cinematografică a locomoţiei, folosită de Demeny.
Chiar şi în Suedia apar critici la adresa metodei suedeze, critici care duc la apariţia
unei şcoli neosuedeze, cu exerciţii bazate pe metodele dinamice şi nu statice ,
poziţionale ale vechii şcoli. Tot în Suedia ia naştere mecanoterapia ca metodă de
ameliorare a travaliului muscular fiziologic şi asuplizării articulare. Zander creează
71 de aparate mecanice acţionate de forţa musculară a pacientului, prin pârghii şi
contragreutăţi sau prin greutatea pacientului, aparate care promovau mişcarea sau
opuneau o contrarezistenţă unei mişcări.
Secolul XIX este şi cel în care dezvoltarea kinetoterapiei se manifestă prin
introducerea exerciţiilor fizice în recuperarea bolilor cardio-vasculare şi
neurologice, pentru ca în 1908 să fie abordat de către Knopf un alt mare capitol al
recuperării, cel al gimnasticii respiratorii. Tot acum apar celebrele exerciţii ale lui
Klapp în reeducarea scoliozelor, exerciţii practicate şi astăzi.
În perioada primului război mondial francezii introduc în spitalele lor pentru
deficienţii motori terapia ocupaţională, pe care germanii o preiau chiar în timpul
războiului şi o aplică în spitalele lor. Secţiile de convalescenţi sunt dotate cu săli de
kinetoterapie, creşte numărul specialiştilor şi apar metode noi, astfel încât literatura
medicală abundă în texte despre exerciţiul fizic terapeutic.
Epidemiile de poliomielită din prima parte a secolului XX duc la înregistrarea unui
mare număr de persoane paralizate şi care necesită ajutorul kinetoterapiei. Aşa se
dezvoltă acum hidrogimnastica, pentru exerciţiile în apă recomandate
paraplegicilor, aşa apare suspensoterapia, adică suspendarea corpului de un cadru
metalic cu ajutorul unor chingi şi efectuarea unor exerciţii fără influenţa greutăţii
corpului. Este aşa-numitul sistem Gunthrie-Smith. Autoarea va îmbunătăţi mereu
sistemul inventat de ea, introducând rezistenţe elastice din benzi de cauciuc care să
se opună mişcării. Acest sistem, puţin cunoscut şi utilizat la vremea lui, va cunoaşte
succesul abia după al doilea război mondial.
În aceeaşi perioadă a începutului de secol XX Leo Bürger descrie gimnastica ce-i
poartă numele şi care se practică şi azi la pacienţii cu boli vasculare periferice.
Secolul XX este şi momentul în care culturismul se dezvoltă foarte mult integrându-
se în kinetoterapie. Ideea creşterii forţei musculare îi preocupă şi pe alţi autori care
concep sisteme de exerciţii în acest scop. Este vorba de De Lorme, sau de Watkins,
care introduc exerciţiile cu rezistenţă progresivă, de Hettinger şi Müller care
introduc tehnicile de izometrie scurtă, care revoluţionează atât kinetoterapia cât şi
antrenamentul sportiv.
Progresul cel mai însemnat în kinetologia secolului XX este adus de folosirea
tehnicilor de facilitare neuromusculară de către Kabat, Knott, Voss, Bobath şi alţii.
În zilele noastre, cunoştinţele acumulate în privinţa neurofiziologiei mişcării au
permis introducerea unor noi tehnici, care revoluţionează kinetoterapia. Este vorba
de bio-feed-back, de metoda condiţionării operaţionale, de tehnicile bazate pe
componenta motivaţională a sistemului motor sau pe efectul tranchilizant al
exerciţiului fizic.

LOCOMOŢIA
Aparatul specializat în efectuarea mişcărilor corpului este denumit aparat
locomotor, iar funcţia complexă a acestui aparat se numeşte locomoţie.
Locomoţia este mişcarea corpului în totalitatea sa şi a segmentelor sale izolate faţă
de un punct de referinţă. Deplasarea corpului dintr-un loc în altul, deplasarea mâinii
dintr-un punct în altul sunt forme de locomoţie, la fel ca şi deplasarea capului sau
piciorului.
Locomoţia animală este forma cea mai avansată şi desăvârşită de mişcare a materiei
vii, formă care subordonează şi înglobează toate celelalte forme de mişcare
biologică: iritabilitatea, contractibilitatea, reflectibilitatea.
Înţelegerea şi interpretarea mişcării biologice nu se poate face numai prin aplicarea
legilor din mecanică sau din chimie. Segmentele osoase nu acţionează ca nişte
simple pârghii, biocurenţii nervoşi nu sunt identici curentului electric, forţa de
acţiune a muşchilor nu se poate determina prin simple formule matematice.

EVOLUŢIA LOCOMOŢIEI
Evoluţia în timp a staticii şi locomoţiei cunoaşte patru tipuri principale:
- statica şi locomoţia reptiliană sunt întâlnite la târâtoare, care-şi menţin axul
longitudinal al corpului în contact cu solul: şerpi, viermi.
- cvadrupedia este tipul de locomoţie al animalelor patrupede, al care centrul de
greutate se află situat anterior, deasupra membrelor anterioare, la nivelul
toracelui: bizonul.
- brahiaţia este tipul de postură şi locomoţie a primatelor, care folosesc
membrele anterioare pentru a se atârna şi a se deplasa prin copaci; centrul de
greutate se află cam la mijlocul trunchiului; membrele anterioare se alungesc la
60% din lungimea trunchiului: maimuţele.
- bipedia este caracteristică omului, care foloseşte membrele inferioare pentru
statică şi locomoţie; centrul de greutate se află tot la nivelul trunchiului dar mai
jos.
Bipedia a atras o serie de modificări morfofuncţionale importante, cum ar fi:
 - eliberarea membrelor superioare (anterioare), care s-au transformat în aparate
de prehensiune (prindere, apucare). Mâinile au fost primele unelte ale omului,
cu ajutorul cărora el a creat celelalte unelte.
- verticalizarea coloanei vertebrale, care a dus la modificarea numărului de
vertebre şi la dispariţia cozii. Omul are 7 vertebre cervicale, 12 dorsale, 5
lombare, 5 sacrate şi 3-5 coccigiene. Verticalizarea a determinat şi apariţia
curburilor coloanei (lordoza lombară, cifoza dorsală, lordoza lombară). Aceste
curburi fac ca coloana să nu fie o tijă rigidă, rectilinie ci o sinusoidă, ceea ce-i
conferă o rezistenţă mult mai mare la presiuni.
- orizontalizarea găurii occipitale a permis dezvoltarea emisferelor cerebrale.
- modificarea centrului de greutate, care se plasează mult mai sus la om decât
la animale face ca poziţia de bipedie să fie cea mai instabilă. Dacă multe
animale pot dormi în picioare, la om pierderea controlului nervos duce la
dezechilibrare şi prăbuşire.
- lărgirea câmpului vizual a rezultat din verticalizare, capul aflându-se acum
mult mai sus.
- lungimea membrelor s-a modificat cu scăderea lungimii membrelor superioare
şi creşterea lungimii membrelor inferioare.

1. Evoluția la poziția bipedă

POZIŢIA BIPEDĂ
Omul fiind un animal biped, poziţia sa caracteristică este în picioare, deci în
ortostatism.
Poziţia anatomică este asemănătoare poziţiei de drepţi din gimnastică: membrele
inferioare sunt lipite, picioarele în unghi drept cu gambele, genunchii şi şoldurile
extinse, membrele superioare pe lângă corp, coatele extinse, dar palmele privesc în
faţă. Se mai numeşte şi poziţie de start.
Planurile anatomice secţionează corpul sub o anumită incidenţă.
Planurile frontale sunt paralele cu fruntea şi împart corpul într-o parte anterioară şi
una posterioară.
Planurile sagitale împart corpul într-o parte dreaptă şi o parte stângă.
Planurile transversale împart corpul într-o parte superioară şi una inferioară.
 CLASIFICAREA MIŞCĂRILOR

Flexia este mişcarea de îndoire a trunchiului din poziţia de start faţă de planul
frontal. Uneori poartă alt nume. La umăr flexia se numeşte anteducţie.
Extensia este mişcarea inversă flexiei, de revenire la poziţia de start. La umăr flexia
se numeşte retroducţie.

2. Flexie și extensie
Abducţia este mişcarea de îndepărtare a trunchiului de planul sagital.
Adducţia este mişcarea de apropiere a trunchiului de planul sagital.

3. Abducție, adducție
Înclinările laterale se fac tot faţă de planul sagital.
Circumducţia este mişcarea în care segmentul descrie un con cu vârful în
articulaţie. Se execută concomitent în mai multe planuri.
Rotaţiile se execută în jurul axului lung al segmentului şi pot fi interne sau externe.
La antebraţ capătă numele de pronaţie şi supinaţie.

4. Rotația, pronația și supinația

 TESTAREA CLINICĂ MUSCULOARTICULARĂ

Testarea clinică musculoarticulară reprezintă modalitatea prin care se apreciază

calitativ şi cantitativ capacitatea de mişcare a sistemului musculoarticular.
Tehnica prin care este analizat gradul de mobilitate articulară poartă numele de
testing sau bilanţ articular.
Tehnica prin care este analizată forţa diverselor grupe musculare este numită testing
sau bilanţ muscular.

TESTINGUL ARTICULAR - GENERALITĂŢI

Prin testing articular se măsoară amplitudinile de mişcare într-o articulaţie pe toate
direcţiile de mişcare.

MODALITĂŢI DE MĂSURARE
- Prin evaluare directă, „din ochi”. Se trasează imaginar un unghi de 900 şi
bisectoarea lui, care va împărţi unghiul în două unghiuri de 450. se apreciază
poziţia segmentului care se mişcă faţă de aceste linii virtuale.
- Prin măsurarea unghiului de mişcare cu un goniometru, care este un instrument
de forma unui raportor pe care se plimbă un braţ mobil. Mărimea goniometrului
este diferită în funcţie de mărimea articulaţiei.
 5. diferite tipuri de goniometre
- Prin măsurarea distanţei dintre două puncte notate pe cele două segmente de
corp care alcătuiesc unghiul de mişcare.
- Prin măsurători cu ajutorul pendulului (firului cu plumb). Poziţia firului cu
plumb va reprezenta totdeauna verticala şi astfel se va putea măsura deplasarea
unui segment de corp faşă de verticală.

6. Măsurarea deviațiilor coloanei vertebrale cu ajutorul firului cu plumb

- Prin executarea a două radiografii făcute în poziţiile maxime ale mişcării şi
efectuarea de măsurători pe radiografii.
Cea mai folosită metodă este cea de apreciere în grade a mobilităţii articulare fie
„din ochi”, fie cu goniometrul.
Valoarea unghiului unei mişcări poate fi apreciată în comparaţie cu unghiul
aceleiaşi mişcări a segmentului opus sau cu valorile standard ale amplitudinilor
maxime de mişcare articulară.
 REGULI GENERALE ALE TEHNICII TESTINGULUI ARTICULAR
− subiectul testat trebuie să fie relaxat, aşezat confortabil, să fie instruit
asupra manevrelor care vor urma.
− segmentul de testat trebuie corect aşezat pentru obţinerea aşa-numitei
posturi 0, care este poziţia de start a testării.
− braţele goniometrului trebuie aşezate paralel cu axele longitudinale ale
segmentelor, de partea laterală a articulaţiei.
− amplitudinile de mişcare ale unui segment în direcţii opuse (flexie-
extensie) se vor măsura fiecare în parte şi se va nota şi suma lor, care
reprezintă gradul total de mişcare a unei articulaţii într-un plan.

TESTINGUL MUSCULAR – GENERALITĂŢI

Testingul muscular reprezintă un sistem de tehnici de examen manual pentru
evaluarea forţei fiecărui muşchi sau a unor grupe musculare.

REGULI GENERALE ALE TEHNICII TESTINGULUI MUSCULAR

− cel care testează trebuie să fie bine antrenat şi să cunoască anatomia
funcţională a sistemului muscular;
− pacientul trebuie să colaboreze total;
− va fi totdeauna precedat de testingul articular;
− nu va obosi bolnavul;
− va fi executat în condiţii de confort;
− rezultatele testingului muscular vor fi exprimate într-un sistem de
cotare recunoscut.
 COTAREA TESTINGULUI MUSCULAR
În ţara noastră se foloseşte un sistem de apreciere a forţei muşchiului comparativ cu
o scală de valori cu 6 trepte, de la 0 la 5.
− Testing 0: lipsa contracţiei musculare vizibile sau palpabile într-un
muşchi.
− Testing 1: contracţia musculară este vizibilă sau se poate palpa, dar nu
este suficientă pentru a deplasa un segment de corp.
− Testing 2: contracţia musculară poate deplasa un segment de corp dacă
nu intervine forţa gravitaţională. Presupune ca testatorul să ştie precis
cum trebuie aşezat pacientul şi segmentul respectiv pentru a putea pune
în evidenţă o forţă 2 a muşchiului. În general se folosesc planuri de
alunecare (mese de examinare, plăci de lemn sau plastic lustruite) pe
care segmentul de corp să alunece uşor.
− Testing 3: contracţia musculară poate deplasa un segment de corp şi
împotriva forţei gravitaţionale. Această valoare reprezintă un adevărat
prag funcţional muscular, indicând minima capacitate de a mobiliza un
segment de corp în toate planurile.
− Testing 4: contracţia musculară poate deplasa un segment de corp
împotriva unei rezistenţe moderate opuse de examinator. Reprezintă o
forţă musculară bună. La testare, examinatorul se opune mişcării făcute
de pacient, dar opoziţia este de mică intensitate.
− Testing 5: contracţia musculară poate deplasa un segment de corp
împotriva unei rezistenţe pe care ar putea-o învinge un muşchi sănătos.
Reprezintă forţa musculară normală, prin care muşchiul poate executa
mişcarea pe toată amplitudinea ei împotriva unei rezistenţe normale
opuse de examinator. Rezistenţa se aplică în porţiunea cea mai
îndepărtată de articulaţie a segmentului care se mişcă şi după ce
segmentul a parcurs liber toată amplitudinea de mişcare.
 7. Testarea mușchiului biceps brahial
Pentru a efectuarea unui testing muscular corect se va respecta următoarea schemă:
− stabilirea mişcării care se testează
− principalii muşchi care o execută
− care sunt poziţiile fără gravitaţie şi antigravitaţionale
− palparea muşchiului pentru a stabili că există forţa 1
− locul de aplicare al rezistenţei
 BAZE FIZICE

FORŢĂ ŞI MIŞCARE
Pentru ca un corp să fie scos din starea de repaus este necesară intervenţia unei
forţe.
Dacă o singură forţă acţionează asupra unui corp, ea va imprima corpului o mişcare
în aceeaşi direcţie cu direcţia sa.
Dacă două forţe acţionează concomitent din direcţii diferite, mişcarea este o
rezultantă a acestor forţe, a mărimii, direcţiei şi sensului lor considerate ca vectori.
Suma a doi vectori este dată de diagonala paralelogramului construit de cei doi
vectori ca laturi cu origine comună. Diagonala care este tot un vector, va decide
direcţia de mişcare a corpului.

8. Paralelogramul forțelor
Dacă două forţe acţionează în aceeaşi direcţie şi în acelaşi sens, ele se adună, dând o
forţă rezultantă egală cu suma forţelor şi cu aceeaşi direcţie şi acelaşi sens cu ele.
Dacă două forţe acţionează în sensuri opuse, ele se scad, rezultanta având sensul
celei mai mari.
Asupra segmentelor corpului în mişcare acţionează totdeauna două forţe: forţa
musculară şi forţa gravitaţională. Forţa musculară este la rândul ei alcătuită din mai
multe forţe de mărimi, direcţii şi sensuri diferite. Segmentul de corp se va mişca în
articulaţie după vectorul rezultant al forţelor.
Rezultanta forţelor duce la mişcare doar dacă aceasta este una din mişcările posibile
în articulaţia respectivă. În caz contrar, forţa va exercita presiuni mai mici sau mai
mari asupra structurilor articulare, putând duce la apariţia unor leziuni, cum ar fi
entorsa sau luxaţia.
Mişcarea diferitelor segmente descrie traiectorii rectilinii sau curbilinii, după cum
se desfăşoară într-un singur plan sau în mai multe planuri.
Mişcarea poate fi uniformă (v=constant, a=0), uniform variată (a creşte sau scade
constant) şi neuniformă (a=variabil).
După ce un corp a fost scos din repaus, este nevoie de forţe mai mici pentru a-l
menţine în mişcare.
Un corp în mişcare este influenţat de prezenţa altor corpuri cu care vine în contact
(planul mesei, planul patului, apa, aerul). Acestea tind să frâneze mişcarea primului
corp datorită frecării, ceea ce face să fie necesară intervenţia exterioară a unei forţe
mai mari decât forţa de frecare. Forţa de frecare este o forţă rezistentă, care are
sensul opus forţei motorii.
Pentru a face frecarea cât mai mică, în kinetoterapie se folosesc diverse mijloace,
cum ar fi suspendarea segmentelor, utilizarea planurilor lustruite, sau acoperite cu
talc.
Forţa are o mărime care se poate exprima fizic. Mărimea vectorului forţă este
proporţională cu produsul dintre masă şi acceleraţie. Unitatea de forţă va fi:
F = m• a = 1 kg• 1m/s2 = 1 N
O forţă care acţionează asupra unui corp pe care îl deplasează, realizează un lucru
mecanic, care se exprimă în jouli şi este egal cu produsul dintre unitatea de forţă şi
distanţa pe care s-a deplasat corpul.
1 joule = 1N • 1m
Lucrul mecanic nu este suficient pentru a caracteriza o activitatea omului sau a unei
maşini. La parametrii forţă şi distanţă trebuie adăugat şi parametrul timp, care arată
cât timp se execută un anumit lucru mecanic. Se defineşte astfel puterea.
1 W = 1 J/1s
Efortul în kinetologie este calculat în waţi sau kgm/s.

GRAVITAŢIE, SPRIJIN, ECHILIBRU

Mişcarea unui corp este influenţată de greutatea sa. Greutatea este forţa cu care acel
corp apasă pe un plan orizontal, cu alte cuvinte este forţa cu care corpul este atras
de pământ.
G=m•g
Învingerea greutăţii corpului sau a unui segment al său în timpul mişcării necesită
forţe musculare suplimentare.
Orice corp are un centru de greutate, care reprezintă punctul în care acţionează
forţa gravitaţională a întregului corp. La om se găseşte în dreptul celei de a doua
vertebre sacrate.
Stabilitatea sau echilibrul unui corp este dată de baza sa da susţinere, care este
suprafaţa poligonului format de toate punctele exterioare ale acelui corp care se
sprijină pe un plan.
Un corp are un echilibru cu atât mai stabil cu cât verticala care trece prin centrul de
greutate cade mai aproape de centrul poligonului de susţinere.

MAŞINI SIMPLE
Prin maşini simple înţelegem orice dispozitiv utilizat de om pentru a amplifica
efectul unei forţe. Kinetoterapia utilizează frecvent aceste dispozitive.

PÂRGHIILE
Pârghiile sunt bare drepte sau curbe asupra cărora acţionează o forţă activă (F) şi o
forţă reactivă (R), care tind să rotească bara în jurul unui punct de sprijin (S).
După poziţia punctului de sprijin, se definesc trei tipuri de pârghii:
- Pârghia de gradul I: punctul de sprijin se află între cele două forţe;

9. Pârghie de gradul I
- Pârghia de gradul II: punctul de aplicare al forţei reactive se află între punctul
de sprijin şi punctul de aplicare al forţei active;

10. Pârghie de gradul II

- Pârghia de gradul III: punctul de aplicare al forţei active se află între punctul de
sprijin şi punctul de aplicare al forţei reactive.
Distanţele de la punctul de sprijin la punctele celor două forţe se numesc braţele
pârghiei.
Pentru ca o pârghie să fie în echilibru, trebuie ca:
 F x braţ F = R x braţ R
Pârghiile sunt utilizate pentru amplificarea forţei.

SCRIPEŢII
Sunt nelipsiţi în sălile de kinetoterapie.
Cei mai utilizaţi sunt scripeţii ficşi, care deşi nu duc la amplificarea forţei, permit
aplicarea forţelor din direcţii convenabile pentru scopul urmărit. Condiţia de
echilibru la scripeţii ficşi este F = R.
Scripetele mobil reduce forţa reactivă la jumătate pentru fiecare roată nou-aplicată.
Se foloseşte mai rar în kinetoterapie.

11. Scripete fix și scripete mobil

PLANUL ÎNCLINAT
Se foloseşte în sala de kinetoterapie în diverse situaţii, pacienţii făcând unele
exerciţii din poziţia aşezată pe planul înclinat.
Forţa necesară menţinerii corpului pe planul înclinat depinde de mărimea unghiului
făcut de plan cu orizontala. F = G sin α

12. Plan înclinat

 BAZELE ANATOMICE ALE KINETOTERAPIEI

Mişcarea a specializat un aparat diferenţiat, numit aparatul locomotor, care are ca

unitate de bază unitatea kinetică, alcătuită din articulaţie-nerv-muşchi. Fiecare din
aceste trei componente are un rol bine determinat, dar care nu poate fi pus în
evidenţă decât în relaţie de interdependenţă cu celelalte componente. De aceea
această unitate mai poartă denumirea de aparat neuromusculoartrokinetic.

ARTICULAŢIA
Reprezintă după Testut „ansamblul părţilor moi care unesc două sau mai multe
oase vecine”.
În corpul uman există 200 articulaţii, care au două funcţii importante: să permită
mişcarea scheletului, a unui segment faţă de altul şi să transmită forţele de la un
segment la altul.
După modalitatea de unire între oasele componente, articulaţiile se împart în:
- Articulaţii fibroase: unirea se face strâns prin ţesut conjunctiv; sunt foarte
puţin mobile. Ex: articulaţiile craniului.

13. Articulațiile fibroase ale craniului

- Articulaţii cartilaginoase: unirea oaselor se face prin fibrocartilaj; articulaţia
permite un oarecare grad de mişcare. Ex: simfiza pubiană, articulaţiile
intervertebrale unite prin discul intervertebral.
 14. Corpii vertebrali uniți prin discurile intervertebrale
- Articulaţiile sinoviale: unirea se face prin capsula articulară, între
extremităţile osoase existând o cavitate care permite mişcări ample. Capsula
articulară are structură conjunctivă, este formată din două straturi, cel intern
numindu-se sinovială şi având rol de a secreta lichidul articular. Capetele
osoase sunt acoperite de cartilajul hialin, care formează suprafaţa articulară.
Este lipsit de vase de sânge, şi deci nu se poate regenera, însă este foarte
rezistent. Capsula articulară este întărită de ligamente. Ex: genunchiul, şoldul,
umărul.

15. Articulația șoldului (sinovială)

MUŞCHIUL STRIAT
Este elementul motor al mişcării, convertind energia dinamică derivată din alimente
în energie fizică (forţă). Reprezintă obiectivul cel mai important al kinetologiei.
În corpul omenesc există 430 de muşchi care reprezintă 40% din greutatea sa.
 CLASIFICARE
Muşchii se clasifică după mai multe criterii.
- După numărul de articulaţii peste care trec:
− uniarticulari (toţi muşchii scurţi)
− biarticulari (croitorul, dreptul femural)
− poliarticulari (flexorii şi extensorii degetelor)
- După numărul capetelor de origine:
− mono
− biceps
− triceps
− cvadriceps
- După aşezare:
− superficiali, cutanaţi, pieloşi
− profunzi (subfasciali)
- După structură şi funcţie:
− muşchi tonici: sunt muşchi antigravitaţionali, sar o articulaţie, au
tendoane late, se contractă lent, obosesc greu;
− muşchi fazici: sunt muşchi superficiali, sar două articulaţii, au tendoane
lungi, se contractă rapid, obosesc uşor.

CORPUL MUSCULAR
Muşchiul este un organ foarte bine vascularizat: 1 mm2 suprafaţă de muşchi are
2000 de capilare sanguine. În repaus majoritatea capilarelor sunt închise,
deschizându-se alternativ în timpul contracţiei.
Inervaţia muşchiului se face printr-un ram nervos care se ramifică dând un plex
intramuscular.
Sub denumirea de muşchi se înţelege corpul muscular şi tendonul aferent.
Fasciculul muscular este cea mai mică unitate structurală care conţine toate
elementele muşchiului ca organ (mion). Un fascicul muscular este format din 10-30
fibre musculare.
Fibra musculară este celula musculară, formată dintr-o membrană (sarcolemă),
protoplasmă (sarcoplasmă), nuclei şi nişte structuri proprii citoplasmatice numite
miofibrile, care reprezintă singurul element contractil al muşchiului.
 16. Structura mușchiului
O fibră musculară poate dezvolta prin contracţie o forţă de 100-300 mg, ceea ce
înseamnă că cele 250 milioane de fibre musculare din corp ar dezvolta teoretic o
forţă de 50 tone.
Miofibrila este formată prin aşezarea cap la cap a câtorva mii de sarcomeri, separaţi
la capete de liniile „Z” (stria Amici).
Sarcomerul este alcătuit din două tipuri de miofilamente: miozina, mai groasă şi
actina, mai subţire, aranjate longitudinal. Fiecare moleculă de miozină este
înconjurată de 6 molecule de actină.
În timpul contracţiei musculare, filamentele de actină alunecă între filamentele de
miozină, rezultând scurtarea muşchiului.

TENDONUL
Este un organ rezistent, inextensibil, format din fibre de colagen printre care se află
celulele tendinoase numite tenocite.
Tendonul se inseră direct pe os sau prin intermediul periostului.
Este bogat inervat, beneficiind şi de un aparat senzitiv specializat, reglator al
contracţiei musculare, numit aparatul Golgi.
Tendonul primeşte vascularizaţie mai ales de la vasele sanguine ale muşchiului.

NERVUL
Sistemul nervos are două tipuri de celule: neuronii şi nevroglia.

NEVROGLIA
Este de 9 ori mai mare decât neuronul.
Are următoarele funcţii:
 − realizează repararea neuronilor după lezarea acestora
− reprezintă un suport de protecţie pentru neuroni
− asistă mielinizarea
− asigură fagocitoza, cu rol de curăţare a zonei
− intervine în metabolismul sistemului nervos

NEURONUL
Este celula specializată a sistemului nervos.
Are următoarele funcţii:
− de recepţie a informaţiei (imput)
− de evaluare a informaţiei
− de transmitere a unui semnal (output)
Structura neuronului este alcătuită din corpul celular, dendrite, axon, terminaţia
presinaptică.
Corpul celular este alcătuit din membrană, nuclei şi corpusculi citoplasmatici.
Dendritele sunt prelungiri ale corpului celular prin care neuronii intră în contact şi
acţiune unii cu alţii şi prin care neuronul primeşte informaţii.
Axonul este conductorul prin care influxul nervos se propagă de la neuron spre
periferie. La capăt se ramifică în mai multe ramificaţii. Unii axoni sunt acoperiţi de
teaca de mielină.

17. Neuronul
Terminaţia presinaptică este zona terminală a ramurilor axonale care participă la
formarea sinapsei.
Legătura nervului cu muşchiul este o sinapsă neuromusculară şi se numeşte
joncţiune neuromusculară.
Din punct de vedere funcţional, există trei tipuri de neuroni:
- neuronii aferenţi sunt primitori de informaţie de la periferie şi mediu prin
organele de simţ. Informaţia intră în sistemul nervos central unde acţionează de
exemplu prin declanşarea unor reflexe;
- neuronii intercalari reprezintă 99% din totalul neuronilor şi reprezintă staţii
intermediare pe calea transmiterii impulsului nervos;
- neuronii eferenţi transmit comenzi sau informaţii la organele efectoare. Dacă
comanda este transmisă la un muşchi, neuronul respectiv se numeşte
motoneuron sau neuron motor. Aceşti motoneuroni se află în creier şi în
măduva spinării. Axonii lor ies din măduvă şi formează cele 43 de perechi de
nervi periferici care alcătuiesc împreună sistemul nervos periferic.
 BAZELE FIZIOLOGICE ALE KINETOTERAPIEI

Mişcarea voluntară este rezultatul unei continue combinaţii între impulsurile

nervoase care vin de la organele de simţ şi cele care transmit comenzi la muşchi.
Pe etape, mişcarea voluntară se desfăşoară astfel:
- luarea deciziei de mişcare, care se face în creier
- elaborarea actului motor în scoarţa cerebrală
- transmiterea comenzii la motoneuroni şi de aici la muşchi
- monitorizarea continuă a mişcării de către sistemul senzorial
- realizarea mişcării de către muşchi.
Mişcările unui adult, oricât de complicate ar fi, pot fi descompuse în o multitudine
de mişcări care se desfăşoară după o schemă bine stabilită. Această schemă se
deprinde de-a lungul timpului, încă din copilărie, prin încercări şi erori corectate,
până când mişcările devin precise şi automate. Aceste scheme poartă numele de
engrame motorii. Exemplul cel mai simplu este cel al învăţării mersului la copil.
Odată creată engrama mersului, dispare nesiguranţa şi mersul devine automat,
efectuat aproape inconştient.
Engramele motorii se pot pierde prin diverse boli şi mai ales prin lipsa de repetare a
lor mult timp. În acest caz, kinetoterapeutul va lucra cu bolnavul pentru a-l face să
deprindă o nouă engramă motorie pe principiul repetiţiei, aşa cum un copil învaţă să
meargă.
 BAZELE FIZIOPATOLOGICE ALE KINETOTERAPIEI

1. ARTICULAŢIA
Afecţiunile articulare se manifestă prin pierderea stabilităţii şi mobilităţii
segmentelor de corp de o parte şi de alta a articulaţiei. Aceste perturbări funcţionale
se produc datorită afectării structurilor articulare şi periarticulare prin durere,
inflamaţie, leziuni capsuloligamentare sau osoase.

A) REDORILE
Sunt limitări patologice ale mişcării articulare. Ele fac obiectul principal al
kinetoterapiei. Se poate ajunge la redoare articulară prin mai multe mecanisme:
- leziunile tegumentului: cicatricea, edemul
- leziunile aponevrotice: retractura aponevrozei
- leziunile musculotendinoase: ruptura de muşchi, hematomul muscular
- leziunile capsuloligamentare: rupturi sau smulgeri de ligamente
- leziunile sinoviale: inflamaţia sinovialei
- leziunile cartilaginoase şi osoase: osteofite, rupturi de cartilaj
- retractura de ţesuturi moi prin imobilizare

B) ANCHILOZELE
Sunt pierderi definitive ale mişcării şi reprezintă stadiul final al multor boli care sau
manifestat la început prin redoare articulară. Neexistând mişcare articulară, nu se
poate face kinetoterapie.

C) MOBILIZĂRILE ARTICULARE EXAGERATE

Reprezintă inversul redorilor. Rupturile ligamentare şi alte leziuni articulare duc la
apariţia unor mişcări anormale în articulaţie sau la descoperirea la bilanţul articular
a unei mobilităţi de valoare mai mare decât normal.
 2. MUŞCHIUL

A) ATROFIA MUSCULARĂ DE IMOBILIZARE

Se produce într-un muşchi cu inervaţia păstrată, da care a fost pus din diferite
motive în imposibilitatea de a funcţiona. Cazul cel mai frecvent este cel al
imobilizării îndelungate în aparat gipsat în urma unor fracturi.
Un muşchi care nu funcţionează pierde în medie 3% din volumul şi forţa sa pe zi.
Acest fenomen se produce nu prin pierderea de fibre musculare, ci prin reducerea
volumului fibrelor. Deoarece nici structura fibrelor nu este afectată, această formă
de atrofie prin imobilizare răspunde cel mai bine la kinetoterapie.

B) RETRACTURA MUSCULARĂ
Este scurtarea muşchiului datorită fie unei contracturi musculare, fie datorită
imobilizării prelungite în anumite poziţii.
Contractura musculară este scurtarea muşchiului prin menţinerea unei tensiuni
musculare prelungite, însoţită sau nu de durere. Contracturile pot fi antalgice, când
au scop de apărare, de a bloca o articulaţie dureroasă. Se mai numesc şi secundare.
Contracturile algice se datoresc unei afecţiuni chiar a muşchiului şi se mai numesc
primitive.

C) DISTROFIA MUSCULARĂ
Se datorează unor boli congenitale ale muşchiului striat care duc progresiv la
scăderea forţei musculare, uneori atât de gravă încât duc la imposibilitatea de a
efectua aproape orice mişcare. Numai exerciţiile de kinetoterapie pot menţine o
forţă musculară suficientă pentru ca bolnavul să poată să-şi desfăşoare viaţa
obişnuită.

D) OBOSEALA MUSCULARĂ
Contracţia musculară intensă şi prelungită duce la apariţia oboselii musculare cu
apariţia incapacităţii muşchiului de a se mai contracta, deşi sistemul nervos
transmite în continuare impulsuri la fibrele musculare. Lipsa de răspuns se
datorează epuizării rezervelor energetice. Cu cât un muşchi este mai antrenat, mai
rezistent, oboseala musculară apare mai târziu. Creşterea rezistenţei musculare se
realizează prin kinetoterapie.

3. COMPLEXUL NERV-MUŞCHI
O serie de afecţiuni duc la apariţia unor tulburări fiziopatologice care se datoresc
interdependenţei dintre nerv şi muşchiul pe care îl inervează.
 A) SPASTICITATEA PIRAMIDALĂ
Este rezistenţa excesivă a unui muşchi la întinderea sa, datorată unor cauze ale
sistemului nervos central. Spasticitatea piramidală perturbă calitatea mişcării
voluntare, încetineşte iniţierea mişcării, scade performanţa ca şi forţa de contracţie.
Predomină la muşchii flexori ai membrelor superioare şi la muşchii extensori ai
membrelor inferioare. Învingerea spasticităţii prin kinetoterapie este un obiectiv
important în recuperarea bolnavilor cu accidente vasculare cerebrale.

B) RIGIDITATEA EXTRAPIRAMIDALĂ
Se aseamănă cu spasticitatea, doar că la examinarea clinică este mai plastică, mai
ceroasă şi se pune în evidenţă la mişcările lente, spre deosebire de spasticitatea
piramidală care se pune în evidenţă la mişcările bruşte.

C) HIPOTONIILE MUSCULARE
Reprezintă scăderi ale tonusului muscular prin tulburări ale transmiterii influxului
nervos către muşchi în unele boli neurologice.

D) ATROFIILE DE DENERVARE
Apar prin întreruperea transmiterii influxului nervos către muşchi. Acesta îşi reduce
treptat volumul, îşi pierde elementele contractile, fibrele musculare fiind înlocuite
de ţesut fibros. În acest fel, muşchiul îşi pierde pentru totdeauna funcţia sa de a se
contracta şi a produce mişcare. Kinetoterapia instaurată precoce are rolul de a
menţine în aceste cazuri pentru cât mai mult timp funcţia şi structura muşchiului,
astfel ca în cazul refacerii inervaţiei, muşchiul să-şi mai poată relua funcţia.

4. NERVUL
Afectarea sistemului nervos poate duce la mai multe tipuri de tulburări, dintre care
două sunt mai importante:

A) TULBURĂRI DE COORDONARE A MIŞCĂRILOR VOLUNTARE

Unele afecţiuni ale sistemului nervos central duc la apariţia unor tulburări de
coordonare a mişcărilor voluntare, cum ar fi:
Apraxia este acea tulburare în care pacientul ştie o mişcare, o poate face spontan,
dar nu o poate face când i se cere.
Ataxia este o tulburare de controlare a direcţiei, intensităţii, preciziei, vitezei unei
mişcări voluntare. Mişcarea nu este deci adecvată scopului propus.
Discoordonarea este o tulburare mai complexă în care întâlnim tulburări de
echilibru, incoordonarea unor mişcări, tremurături, diverse ataxii.
 B) TULBURĂRILE DE SENSIBILITATE
Reprezintă afectarea transmiterii informaţiilor de la ligamente, tendoane, muşchi,
articulaţii, ca şi de la tegument către sistemul nervos central.
 TEHNICI, EXERCIŢII ŞI METODE ÎN KINETOLOGIE

În kinetologie, se acţionează asupra bolnavului pe baza unor obiective bine stabilite,

adaptate la fiecare tip de suferinţă a aparatului locomotor în parte. Realizarea unui
obiectiv se face prin aplicarea unei tehnici de lucru. Imobilizarea sau mişcarea
pasivă sunt exemple de tehnici de lucru.
Asamblarea unei suite de tehnici duce la constituirea unui exerciţiu fizic.
Un complex de exerciţii formează o metodă, care are totdeauna un scop precis.

Obiectiv

Metodă de
kinetoterapie

Tehnică Tehnică

Exercițiu Exercițiu Exercițiu Exercițiu

 TEHNICILE

Clasificarea tehnicilor kinetoterapeutice se face ţinând cont de caracteristicile

fundamentale ale aparatului locomotor: starea de repaus, activitatea sa motorie şi
capacitatea de a putea fi mişcat pasiv.
Tehnicile pot fi:

Tehnici

Anakinetice Kinetice

Imobilizarea Posturarea Statice Dinamice

Contracția Relaxarea Mobilizare Mobilizare

izometrică musculară activă pasivă

Pură asistată
Reflexă Voluntară
Autopasivă
Tracțiuni
Manipulări

Liberă
Activo-pasivă
Activă cu
rezistență

TEHNICI ANAKINETICE
Sunt tehnici de kinetoterapie fără să existe mişcare propriu-zisă. În realitate, şi în
repaus aparatul locomotor primeşte mereu stimuli de la sistemul nervos, astfel că
mulţi muşchi au un tonus involuntar prezent. Nu există însă în tehnicile anakinetice
mişcare articulară şi contracţie musculară voluntară.
 IMOBILIZAREA
Este o tehnică anakinetică ce se caracterizează prin menţinerea mai mult sau mai
puţin prelungită a corpului în întregime sau doar a unei părţi în nemişcare, cu sau
fără ajutorul unor instalaţii sau aparate.
După scopul imobilizării există:
Imobilizarea de punere în repaus se face în boli grave, arsuri întinse, traumatisme
grave, când imobilizarea este generală dar nu completă, ca şi în inflamaţii localizate
(artrite, tendinite, arsuri, flebite), când imobilizarea se face pentru segmentul
afectat, pe pat, pe suporturi speciale, în eşarfe.
Imobilizarea de contenţie blochează un segment sau o parte dintr-un segment într-
un sistem de fixaţie externă (aparat gipsat, atelă, orteză, corset). Tehnica este
utilizată în consolidarea fracturilor, în luxaţii, entorse, discopatii.

18. Imobilizare de contenție

Imobilizarea de corecţie se realizează cu aceleaşi mijloace ca şi imobilizarea de
contenţie, dar scopul este de a corecta unele poziţii (posturi) defectuoase care ţin de
capsula articulară, tendon, muşchi, şi niciodată de os.
Există o serie de reguli de care se va ţine seama când se face o imobilizare, mai ales
în aparate de contenţie:
− aparatul să nu jeneze circulaţia şi să nu provoace leziuni sau dureri;
− să fie bine mulat;
− segmentele se vor imobiliza în posturi funcţionale.
Dezavantajele imobilizărilor sunt:
− dau hipotrofii musculare de inactivitate;
 − duc la redori articulare;
− tulbură circulaţia venoasă;
− pot da leziuni tegumentare de tipul escarelor;
− creează disconfort fizic şi psihic bolnavului.

POSTURILE (POZIŢIONĂRILE)
Reprezintă atitudini impuse întregului corp sau doar unor părţi ale sale în scop
terapeutic sau preventiv, pentru a corecta sau a evita instalarea unor devieri de
statică şi poziţii vicioase sau pentru a facilita un proces fiziologic. Durata posturii
este variabilă, până la obţinerea rezultatului dorit.
Posturile sunt de două feluri:
Posturile corectoare sunt cele mai utilizate în kinetoterapie. Menţinerea posturilor
poate fi liberă (autocorectoare), liber-ajutată (prin suluri, perne, chingi) sau fixată
(cu diverse aparate sau instalaţii). Ele nu trebuie să provoace dureri. Se folosesc
pentru corectarea unor devieri de la axul normal al unui segment datorate unor
suferinţe ale ţesuturilor moi (muşchi, tendoane, fascii) şi nu pot influenţa devierile
datorate oaselor decât la copii.
Posturile de facilitare au rolul de a ajuta desfăşurarea unui proces fiziologic cum ar
fi evacuarea secreţiilor pulmonare, ajutarea funcţiei respiratorii sau cardiace.

TEHNICI KINETICE
Toate tehnicile din această categorie se bazează pe mişcare şi/sau contracţie
musculară.

TEHNICI KINETICE DINAMICE

Au la bază mişcarea sub toate formele ei, reprezentând 90% din toate tehnicile de
kinetologie.
Se realizează cu sau fără contracţie musculară.

MOBILIZAREA PASIVĂ (MIŞCĂRILE PASIVE)

Se face cu ajutorul unei forţe exterioare într-un moment de inactivitate musculară
voluntară totală (din voinţa pacientului) sau determinată de o boală. Deci bolnavul
nu face travaliu muscular.
Efectele mişcărilor pasive se pot observa asupra:
- asupra aparatului locomotor:
− menţin amplitudinile normale de mişcare articulară;
− cresc amplitudinea mişcărilor afectate.
- asupra sistemului nervos şi a tonusului psihic:
 − menţin memoria mişcării la bolnavii cu articulaţii imobilizate mult
timp;
− menţin moralul pacientului.
- Asupra altor aparate şi sisteme:
− menţin troficitatea ţesuturilor;
− ajută la oxigenarea ţesuturilor.
Condiţii de realizare a mişcărilor pasive
− cunoaşterea foarte exactă a suferinţei pacientului
− cadrele care fac mobilizarea să fie bine antrenate
− colaborarea totală a pacientului
− pacientul va fi poziţionat astfel ca să existe confort de lucru pentru
kinetoterapeut şi pentru pacient
− mişcarea pasivă se execută pe direcţiile fiziologice, cu amplitudine
maximă
− prizele kinetoterapeutului se fac astfel încât între mâinile
kinetoterapeutului să se afle doar articulaţia de mobilizat
− se va lucra succesiv pe fiecare articulaţie care necesită mobilizare
pasivă
− mobilizarea pasiva nu trebuie să provoace durere
− forţa, viteza, durata şi frecvenţa de execuţie se adaptează stării fizice
locale şi scopului urmărit
− mobilizarea pasiva va fi de câte ori este posibil precedată de aplicaţii de
căldura şi masaj
Modalităţi tehnice de mobilizare pasivă
Tracţiunile continue sau extensiile continue se execută prin intermediul unor
instalaţii cu contragreutăţi, arcuri, scripeţi, plan înclinat. Ca toate tracţiunile, se fac
în lungul axului segmentului. Sunt utilizate în secţii de ortopedie pentru realinierea
capetelor osoase fracturate, dar şi în recuperare, pentru corectarea unor articulaţii
blocate sau deviate, sau împotriva unor contracturi musculare intense şi prelungite.
La tracţiuni1e continue se dozează forţa de tracţiune, care ţine cont de pragul
dureros, şi durata, care este in general de ordinul zilelor. Aplicarea tracţiunilor
continue se face prin broşe fixate pe os, benzi adezive la piele, manşoane, ghete,
corsete, etc.
Tracţiunile discontinue se pot executa atât cu mâna de către kinetoterapeut, cât şi
cu ajutorul unor instalaţii ca cele de la tracţiunile continue. Sunt indicate in cazul
articulaţiilor cu redori, articulaţiilor dureroase, cu contractură musculară. Mai pot fi
folosite şi în unele inflamaţii articulare. Tracţiunea vertebrală este un exemplu de
tracţiune discontinuă.

19. Tracțiunea coloanei cervicale

Mobilizarea forţată sub anestezie se execută în secţiile de ortopedie. Reprezintă
forţarea unei redori articulare la un pacient aflat sub anestezie generală, deci fără să
existe durere. După mobilizare, segmentul de corp se fixează in poziţia maximă
câştigată pentru 24-48 ore. Comportă destule riscuri, cum ar fi fracturi osoase,
smulgeri de ligamente, hemoragii.
Mobilizarea pasivă pură asistată este cea mai obişnuită tehnică de mobilizare
pasivă executată de mâinile kinetoterapeutului, în timp ce pacientul işi relaxează
voluntar musculatura. Manevrele care se execută se pot baza pe mişcare lentă,
progresivă, pe toate amplitudinile posibile. Alteori se lucrează la locul redorii, prin
forţări mici dar repetate. Forţa aplicată se dozează in funcţie de apariţia durerii şi de
experienţa kinetoterapeutului. Durata mişcării este de 1-2 secunde, iar menţinerea
întinderii de la capătul mişcării este de 10-15 secunde. 0 şedinţă de mobilizare
pasivă durează maxim 10 minute şi se repetă de 2-3 ori pe zi. Este recomandabil să
se folosească înainte de mobilizarea pasivă o procedură de termoterapie şi masaj. 0
manevră mai deosebită de mobilizare pasivă este scuturarea segmentului de corp cu
scop de relaxare.
 20. Mobilizarea pasivă a cotului
Mobilizarea autopasivă reprezintă mobilizarea pe care pacientul însuşi o face
asupra unui segment de corp cu ajutorul altei părţi a corpului său, direct sau prin
intermediul unor instalaţii, de obicei scripeţi. Este o bună metodă de aplicat la
domiciliu, sau în salon, în intervalele dintre şedinţe1e făcute de kinetoterapeut.
Mobilizarea autopasivă are avantajul ca poate fi dozată mai eficient, deoarece
pacientul nu va trece de pragul durerii. Mobilizarea autopasivă se poate realiza:
- prin presiunea corpului: în redorile de genunchi prin genuflexiune;
- prin acţiunea membrului sănătos: într-o paralizie, pacientul îşi va mobiliza mâna
paralizată cu mâna sănătoasă;
- prin intermediul unei instalaţii ,,coarda-scripete”: mobilizarea braţului într-o
redoare de umăr cu ajutorul unei corzi care trece printr-un scripete fixat pe
tavan, iar de capătul celălalt se trage cu mâna cealaltă;
- prin intermediul unei instalaţii de mecanoterapie, manevrată prin leviere,
manivelă sau roată.
Mobilizarea pasivă mecanică utilizează diverse sisteme mecanice de mobilizare,
adaptate pentru fiecare articulaţie şi tip de mişcare în parte. Este azi mai puţin
utilizată.
Mobilizarea pasivo-activă se poate face în cazul unui muşchi cu forţă scăzută, de
valoare 2 sau sub 2, când mobilizarea pasivă ajută la efectuarea mişcării pe care
muşchiu1 nu ar putea-o face singur.

MOBILIZAREA ACTIVĂ
Acest tip de mobilizare implică contracţia musculară proprie a segmentului care se
mobilizează. Se deosebesc două tipuri de mobilizare activă: reflexă (involuntară) şi
voluntară.
Mobilizarea activă reflexă
Este realizată de contracţii musculare reflexe, necomandate voluntar de pacient,
apărând ca urmare a unui stimul senzorial în cadrul arcurilor reflexe motorii.
Individul realizează că s-au produs aceste contracţii, deşi nu le-a comandat.
Există mai multe metode de a provoca contracţia musculară reflexă:
Reflexul de întindere („strech-reflex”) se declanşează prin întinderea bruscă a unui
muşchi, rezultând contracţia acestuia pentru echilibrarea forţei de întindere.
Reacţiile de echilibrare reprezintă o suită de reflexe care se declanşează în vederea
restabilirii echilibrului corpului când acesta se pierde.
Reflexele de poziţie sunt acele reflexe care duc la contracţii musculare în muşchii
care menţin poziţia ortostatică.
Mobilizarea activă voluntară
Reprezintă fondul oricărui program de kinetoterapie. Caracteristica acestei tehnici
este mişcarea voluntară, comandată, care se realizează prin contracţie musculară cu
consum energetic. În mişcarea voluntară contracţia musculară se face cu scurtarea
muşchiului, este deci izotonică, sau dinamică.
Obiectivele urmărite prin mobilizarea activă voluntară sunt:
− creşterea sau menţinerea amplitudinii mişcării unei articulaţii
− creşterea sau menţinerea forţei musculare
− recăpătarea sau dezvoltarea coordonării mişcărilor

MODALITĂŢI TEHNICE DE MOBILIZARE ACTIVĂ VOLUNTARĂ

Mobilizarea liberă (activă pură) reprezintă executarea mişcării fără nici o
intervenţie care s-o ajute sau să i se opună. Este forma cea mai obişnuită de mişcare
atât în viaţa de zi cu zi cât şi în kinetologie.

21. Mobilizare activă pură

Mobilizarea activo-pasivă (activă ajutată) se face când forţa muşchiului este între 2
şi 3 şi muşchiul va fi ajutat să facă mişcarea activă. Ajutorul se poate da de către
kinetoterapeut sau se poate face cu diverse metode, cum sunt benzile elastice,
arcurile, contragreutăţile cu scripeţi. Se face lent, fără bruscări, de obicei la
comandă, cu repetiţii mai frecvente sau mai rare, după cum se instalează oboseala
musculară.
Mobilizarea activă cu rezistenţă reprezintă mişcarea care se face împotriva unei
forţe exterioare, care se opune mai mult sau mai puţin mişcării. Astfel, musculatura
va efectua un travaliu (lucru mecanic) mai mare decât dacă mobilizarea ar fi activă
pură. Datorită tensiunii crescute care se dezvoltă în muşchi, forţa sa va creşte odată
cu creşterea volumului său. Deci, tehnica mobilizării active cu rezistenţă are ca
obiectiv principal creşterea forţei şi rezistenţei musculare.
În aplicarea rezistenţei faţă de mişcarea activă se recomandă respectarea unor
reguli:
− rezistenţa se aplică pe tot parcursul mişcării active
− valoarea rezistenţei este mai mică decât forţa muşchilor care se
contractă
− când este posibil, rezistenţa va fi aplicată pe faţa de mişcare
− după fiecare mişcare cu rezistenţă se va introduce o foarte scurtă
perioadă de relaxare
− ritmul mişcărilor active cu rezistenţă se stabileşte după principiul
„rezistenţă mare – ritm rar, rezistenţă mică – ritm frecvent”. Acest ritm
va fi fixat de către kinetoterapeut.
Mobilizarea activă contra unei rezistenţe are unele variante tehnice, determinate de
modalitatea de realizare a rezistenţei.
Rezistenţa prin scripete cu greutăţi se poate realiza pentru aproape toate grupele
musculare principale, dar beneficiază de această tehnică grupele mari musculare ale
membrelor superioare şi inferioare.
Rezistenţa prin greutăţi este cea mai simplă şi cea mai utilizată tehnică, fiind şi ea
folosită în special pentru musculatura membrelor. Greutăţile pot fi saci cu nisip,
discuri metalice, bile de plumb, gantere, mingi medicinale, etc. Important este ca
greutatea acestor obiecte să fie cunoscută şi chiar înscrisă pe ele.
Rezistenţa prin arcuri sau materiale elastice este mai mult utilizată în gimnastica
sportivă sau de întreţinere şi mai puţin în kinetoterapie, deoarece este foarte greu de
adaptat rezistenţa arcului la forţa muşchiului.
Rezistenţa prin materiale maleabile este şi ea mai puţin folosită, fiind utilă pentru
recuperarea mâinii. Materialele utilizate pot fi lutul, chitul, plastilina, ceara, nisipul
ud.
Rezistenţa opusă de apă este cu atât mai mare cu cât suprafaţa corpului care se
mişcă este mai mare şi viteza de deplasare este mai rapidă. Este importantă şi
direcţia pe care se face mişcarea, deoarece, dacă aceasta se face de jos în sus se
pierde o mare parte din rezistenţă datorită legii lui Arhimede.
Rezistenţa realizată de kinetoterapeut este cea mai valoroasă tehnică pentru că se
poate grada în funcţie de forţa muşchiului. De altfel, când forţa muşchiului este
foarte slabă, această tehnică este singura care poate da rezultate. La valori mari de
forţă a muşchiului nu mai este indicată pentru că oboseşte kinetoterapeutul.
 22. Mobilizare activă cu rezistență
Rezistenţa executată de pacient (autorezistenţa) se poate face cu membrul sănătos
sau utilizând propria greutate a corpului. Tehnica este limitată pentru umăr, cot,
genunchi şi gleznă. În acelaşi timp, presupune şi un pacient bine instruit şi
cooperant.

TEHNICI KINETICE STATICE

Există două tehnici de kinetoterapie care nu presupun deplasarea unui segment de
corp, deci le denumim tehnici kinetice statice.

CONTRACŢIA IZOMETRICĂ
Apare în cazul unui muşchi care lucrează contra unei rezistenţe care depăşeşte forţa
sa actuală. În timpul acestui travaliu muscular, muşchiul nu-şi schimbă lungimea
(izometrie), fibrele sale musculare crescându-şi tensiunea fără a se scurta. Cum
rezistenţa este maximă, vor fi puse în tensiune toate fibrele musculare. Aceasta duce
la creşterea forţei musculare. S-a demonstrat că pe lângă valoarea deosebită a
contracţiei izometrice în creşterea forţei şi rezistenţei musculare, această tehnică
produce cel mai rapid hipertrofia fibrei musculare, deci creşterea de volum a
muşchiului. Contracţia izometrică nu poate fi menţinută mult timp, este obositoare,
în timpul ei muşchiul ne mai primind sânge.
 23. Contracție musculară izometrică

RELAXAREA MUSCULARĂ
Un muşchi în care tensiunea de contracţie scade, se decontractează, cu alte cuvinte
„se relaxează”. De fapt, un muşchi păstrează totdeauna o tensiune de contracţie,
chiar când se află într-o stare de maximă relaxare. Această tensiune se numeşte
tonus muscular şi este variabilă în funcţie de grupele musculare care acţionează
pentru păstrarea poziţiei antigravitaţionale. O serie de cauze, printre care şi psihice,
pot face ca grupe musculare importante să nu se relaxeze complet odată cu încetarea
unei activităţi motorii.
În general vorbim de o relaxare generală, a întregului corp, şi de o relaxare locală,
care se referă la un grup muscular, un segment sau un membru.
Relaxarea generală presupune metode de realizare mai deosebite.
Relaxarea locală se poate realiza prin mai multe metode:
− conştientizarea stării de relaxare musculară ca stare inversă a contracţiei
musculare; se execută alternativ contracţii statice urmate imediat de
relaxare;
− posturarea segmentului în sprijin absolut, căutând să se conştientizeze
suspendarea activităţii musculare;
− scuturarea ritmică a membrului respectiv, de către un asistent, în timp
ce pacientul îşi relaxează musculatura;
− masaj blând deasupra muşchiului contractat, în timp ce pacientul îl
relaxează.
Oricare ar fi metoda, de bază este mereu introducerea conştientă a decontractării
muşchiului, cu realizarea senzaţiei de relaxare, în opoziţie cu contracţia musculară.
 EXERCIŢIUL FIZIC TERAPEUTIC

Dacă tehnicile de kinetoterapie sunt lipsite de finalitate, exerciţiile fizice au o

structură completă, cu o execuţie efectuată într-o anume ordine şi cu un sens
terapeutic. Exerciţiul fizic stă la baza oricărei metode de kinetoterapie. El urmăreşte
fie creşterea forţei musculare, fie mobilizarea articulară, fie îmbunătăţirea
coordonării mişcărilor.
Un exerciţiu fizic terapeutic este structurat din trei părţi, care mai sunt cunoscute şi
ca sistemul ATE, adică activitate, tehnică şi elemente:
A (activitate): poziţia de start şi mişcările efectuate în cadrul acestei
posturi
T. (tehnici): tipul de contracţie musculară necesară în cadrul
exerciţiului
E. (elemente): declanşarea de stimuli senzoriali care să ajute sau să se
opună răspunsului
Exemple:
- A: şezând, se face extensia genunchiului
- T: contracţie musculară concentrică
- E: rezistenţa gravitaţiei sau a mâinii kinetoterapeutului
Rezultatul unui astfel de exerciţiu repetat de un număr de ori este creşterea forţei
muşchiului cvadriceps
- A: ortostatism, abducţia umărului
- T: contracţie musculară concentrică
- E: rotaţia externă a braţului pentru mobilizarea umărului
În practică se ţine seama de o serie de principii de bază:
− exerciţiul se execută lent, fără bruscări, ritmic
− exerciţiul se bazează pe poziţii de start stabile, solide
− progresivitatea exerciţiilor va fi lentă
− exerciţiile de tonifiere musculară se vor executa pe toată amplitudinea
posibilă a mişcării
 − cu cât exerciţiul a cerut o contracţie musculară mai intensă, cu atât
pauza de relaxare care urmează va fi mai lungă
− orice exerciţiu se execută în limitele maxime ale unghiului de mişcare a
segmentului

POZIŢIA DE START ŞI PROMOVAREA MIŞCĂRII

Orice exerciţiu începe prin poziţionarea corpului şi a segmentelor sale. Din această
poziţie de start se va derula mişcarea. Crearea unei perfecte stabilităţi a corpului în
timpul exerciţiului este o condiţie de bază pentru desfăşurarea unui exerciţiu.
Poziţia „stând cu picioarele depărtate” este mult mai stabilă decât „stând cu
picioarele apropiate” pentru orice exerciţiu de trunchi şi membre. Dacă însă acest
exerciţiu presupune mişcarea înainte a braţelor, stabilitatea se obţine mai bine dacă
se duce un picior mai în faţă. Kinetoterapeutul va trebui să găsească acea poziţie de
start care oferă cea mai mare stabilitate pe parcursul desfăşurării exerciţiului.
Stabilitatea este mai mare cu cât suprafaţa bazei de susţinere este mai mare şi cu cât
centrul de greutate este mai apropiat de sol. Stabilitatea este cu atât mai mică cu cât
în schema de mişcare intră mai multe articulaţii şi cu cât rezistenţa care se opune
mişcării este mai mare.

POZIŢIA DE START
Cele mai importante poziţii de start care se folosesc în sălile de kinetoterapie sunt:
Decubitul lateral reprezintă o postură importantă pentru marii handicapaţi, în
pregătirea acestora pentru activităţi uzuale (îmbrăcat, mişcări libere în pat) sau
pentru trecerea la posturi mai avansate cum este poziţia şezândă. Baza de susţinere
este mare, centrul de greutate este foarte jos, articulaţiile nu sunt încărcate.
Poziţia şezândă se utilizează pentru antrenarea funcţiilor vitale (respiraţie,
circulaţie) ca şi pentru ameliorarea vieţii zilnice a bolnavului. Din această poziţie se
pot face o serie de mişcări ale capului , gâtului, trunchiului şi membrelor.
Stabilitatea poate creşte prin sprijinul pe palme.
Decubitul ventral cu sprijin pe coate are ca şi decubitul lateral o mare stabilitate
prin suprafaţa mare de sprijin şi prin centrul de greutate situat foarte jos. Forţa
gravitaţională acţionează asupra capului, gâtului, umerilor. Este o postură mai des
utilizată la copii.
Patrupedia este frecvent utilizată, prezentând o bază de susţinere destul de mare,
dar având centrul de greutate mai sus situat. Toate articulaţiile membrelor şi
trunchiului sunt antrenate în această postură. Reflexele de echilibrare sunt solicitate.
Coloana vertebrală este eliberată de efortul susţinerii greutăţii corpului şi astfel se
poate mobiliza cu uşurinţă.
Poziţia în genunchi oferă o bază mică de susţinere şi un centru de greutate ridicat,
astfel încât este necesar un bun control al echilibrului. Trunchiul inferior şi bazinul
pot fi mobilizate cu uşurinţă din această poziţie.
Ortostatismul are cea mai mică bază de susţinere şi centrul de greutate în poziţia
cea mai înaltă, fiind astfel postura cea mai instabilă. Aceasta presupune solicitarea
permanentă a reflexelor de echilibrare, care duce la un joc permanent între
contracţie şi relaxare pe muşchii care intervin în păstrarea poziţiei ortostatice.
Eliberarea membrelor superioare permite realizarea unor amplitudini maxime de
mobilizare a lor.

PROMOVAREA MIŞCĂRII
Promovarea mişcărilor trebuie să ţină seama de etapele controlului motor. Pe baza
acestor etape se realizează dezvoltarea neuromotorie a copilului după naştere şi
refacerea funcţiei motorii la un bolnav cu leziuni ale sistemului nervos central.
Aceste etape sunt:
Mobilitatea reprezintă capacitatea de a iniţia o mişcare pe toată amplitudinea ei
fiziologică. Deficitul de mobilitate poate fi cauzat de hipotonia musculară, de
spasticitatea musculară, de redoarea articulară. Reeducarea mobilităţii va presupune
deci fie recâştigarea amplitudinii de mişcare articulară, fie refacerea forţei
musculare, fie ambele.
Stabilitatea este capacitatea de a menţine posturile gravitaţionale şi
antigravitaţionale. Se realizează prin două procese:
- integritatea reflexelor tonice posturale;
- contracţia simultană a grupelor musculare din jurul unei articulaţii
(cocontracţie), care creează stabilitate în posturile de încărcare şi face posibilă
menţinerea corpului în poziţie dreaptă.
Mobilitatea controlată este capacitatea de a executa mişcări în timp ce corpul se
află într-o postură de încărcare prin greutatea corpului iar segmentele distale ale
membrelor sunt fixate. De exemplu, chiar cu mâinile şi picioarele fixate, subiectul
poate să-şi rotească trunchiul sau capul în jurul axului longitudinal al corpului.
Abilitatea este ultimul nivel al controlului motor, cel mai înalt. În timp ce rădăcinile
membrelor realizează o stabilitate dinamică care ghidează membrul, partea distală
(mâna sau piciorul) are o mare libertate de mişcare şi acţiune, realizând manipularea
şi explorarea mediului înconjurător.
Abilitatea este deci capacitatea de a mişca segmentele în afara posturii sau
locomoţiei.

TIPURI DE CONTRACŢIE MUSCULARĂ

După ce s-a fixat postura în care se va executa exerciţiul şi a avut loc promovarea
mişcării, se va stabili tipul de contracţie musculară cu care se va lucra.
Contracţia izometrică este contracţia în care tensiunea internă a fibrelor musculare
creşte, fără a se modifica lungimea muşchiului. Pentru a se obţine hipertrofia
fibrelor musculare trebuie ca muşchiul să realizeze o contracţie izometrică la cel
puţin 2/3 din forţa sa totală. Durata acestei contracţii va fi pentru bolnavi de 4-5-6
secunde, ţinând cont de faptul că durata unei contracţii izometrice nu poate depăşi
12 secunde nici la sportivul antrenat fără să apară unele modificări asupra unor
funcţii ale organismului. Contracţia izometrică măreşte travaliul inimii, frecvenţa
cardiacă şi tensiunea arterială.
S-a dovedit de către Hettinger şi Müller că o singură contracţie izometrică pe zi,
executată la tensiune mare şi cu durată de 6 secunde duce la creşterea forţei
musculare. O altă tehnică bazată pe contracţie izometrică este cea a contracţiilor
repetitive scurte zilnice. Se repetă de 20 de ori în cadrul aceleiaşi şedinţe contracţii
scurte izometrice separate prin pauze de 20 de secunde.
Avantajele contracţiilor izometrice sunt:
- eficienţă bună în creşterea forţei şi în hipertrofia muşchiului
- creşterea rezistenţei la efort a muşchiului
- tehnică simplă, fără să necesite aparatură
- durate scurte de antrenament
- nu solicită articulaţia
- sunt puţin obositoare
Dezavantajele sunt:
- nu creşte mobilitatea articulară
- antrenează muşchi la o contracţie mai lentă, cu răspuns întârziat la solicitări
- nu ameliorează coordonarea necesară în activităţile motorii complexe
- este dificil de urmărit şi măsurat forţa musculară dezvoltată în timpul
exerciţiului ca şi curba ei de creştere în timp
Contracţia izotonică se produce cu modificarea lungimii muşchiului, determinând
mişcare articulară. Pe parcursul mişcării tensiunea de contracţie rămâne constantă.
Contracţia izotonică simplă (mişcarea activă pură) fără încărcare nu reuşeşte să
realizeze creşterea forţei musculare. Din potrivă, contracţia izotonică realizată
împotriva unei rezistenţe care nu blochează mişcarea poate determina creşterea
forţei musculare. Modificarea lungimii muşchiului se poate face prin apropierea
capetelor sale, deci prin scurtare, caz în care vorbim de contracţie musculară
concentrică sau prin îndepărtarea capetelor sale, prin alungirea sa, caz în care
vorbim de contracţie musculară excentrică.
Mişcarea activă (izotonică) cu rezistenţă este cel mai utilizat tip de efort muscular
pentru creşterea forţei musculare, deşi se recunoaşte că prin contracţie izometrică se
pot obţine rezultate mai rapide. Avantajul tehnicilor bazate pe contracţii izotonice
constau în faptul că determină un mai mare grad de coordonare nervoasă, cu o
viteză de răspuns mai mare din partea muşchiului, antrenează în mod egal toate
fibrele musculare la toate unghiurile de mişcare posibile în articulaţie.
Un rol important îl joacă valoarea rezistenţei aplicate.
O rezistenţă maximală, în care greutatea care trebuie ridicată se apropie de limita
maximă a muşchiului iar efortul se face pe toată amplitudinea mişcării este
considerată optimă pentru creşterea forţei musculare, fiind folosită mai ales de
sportivii de performanţă. Acest tip de efort nu se poate repeta mai mult de 2-3 ori
într-o şedinţă de antrenament.
O rezistenţă moderată, de 30-40% din valoarea muşchiului, crescând treptat la 60-
70% dar cu repetări ale efortului până la apariţia oboselii musculare se constituie în
metoda cea mai utilizată în terapie şi în recuperare. Această metodă stă la baza
exerciţiilor cu rezistenţă progresivă de tip De Lorme-Watkins sau Oxford.
Contracţia izokinetică este de fapt tot o contracţie dinamică dar la care viteza
mişcării este reglată în aşa fel încât rezistenţa să fie egală cu forţa exercitată de
muşchi în fiecare moment al amplitudinii de mişcare. Se execută cu nişte aparate
speciale. Valoarea contracţiei izokinetice este deosebită în antrenarea forţei
musculare, dar tehnica este puţin folosită, fiind costisitoare.

ELEMENTE FACILITATORII SAU INHIBITORII

„Elementele” reprezintă o serie de manevre care declanşează stimuli senzitivi
meniţi să mărească sau să reducă răspunsul motor. Răspunsul la aceşti stimuli
depinde de durata, frecvenţa şi ritmul de apicare al stimulilor ca şi de vârsta
bolnavului şi starea sistemului său nervos central.
Elementele se clasifică în funcţie de receptorii asupra cărora acţionează stimulii.
1. „Elementele proprioceptive” se adresează receptorilor de profunzime şi în cadrul
lor se pot enumera:
- Întinderea („stretch”) se poate executa rapid şi prelungit. Întinderea rapidă
facilitează sau amplifică mişcarea. Întinderea prelungită are efect inhibitor
asupra mişcării.
- Rezistenţa aplicată unei mişcări se realizează prin gravitaţie, greutatea
corporală, manual sau mecanic. Valoarea rezistenţei trebuie stabilită prin
tatonare. În caz că muşchiul nu răspunde la o solicitare maximală, se va începe
cu aplicarea unei rezistenţe minimale.
- Vibraţia aplicată asupra muşchiului are efect facilitator, mai ales dacă se află în
gama de frecvenţă între 100 şi 200 Hz. În afara muşchilor feţei şi limbii, toţi
muşchii scheletici îşi pot îmbunătăţi contracţia prin vibraţie. Aceasta se poate
aplica direct pe muşchi sau pe tendonul său. Pe muşchiul antagonist, vibraţia are
efect inhibitor. Durata vibraţiei nu trebuie să depăşească 60 secunde şi nu
trebuie aplicată de multe ori pe zi.
- Telescoparea (compresiunea) reprezintă elementul facilitator prin care
kinetoterapeutul exercită o presiune în lungul membrului, dinspre distal spre
proximal, în poziţia cea mai convenabilă pentru muşchiul pe care vrem să-l
tonifiem.
 - Tracţiunea este elementul invers telescopării, realizat de kinetoterapeut, care
tracţionează membrul în axul său. Se execută lent, dar cu insistenţă şi are de
asemenea un efect de facilitare a mişcării.
- Acceleraţia are la bază funcţia sistemului vestibular, al echilibrului, de a intra în
acţiune cu efect facilitator la accelerarea unei mişcări.
- Rostogolirea ritmică repetată la copii cu afectare de sistem nervos central are la
începutul şedinţei de kinetoterapie efect de relaxare, pregătind mişcările care
urmează. Acelaşi efect îl poate avea şi balansarea ritmică şi repetată în plan
orizontal sau vertical. Efectul rostogolirii şi balansării se exercită prin
intermediul sistemului vestibular.
2. „Elementele exteroceptive” se referă la regula generală că receptorii pielii sunt
facilitatori pentru muşchii de sub ei.
- Atingerea uşoară se realizează manual sau cu un calup de gheaţă, prin câteva
mişcări deasupra muşchiului. Se exercită pe musculatura feţei şi musculatura
distală a membrelor. Efectul facilitator se exercită repede şi este de scurtă
durată.
- Periajul utilizează o perie electrică cu baterie şi se aplică pe zonele de tegument
(dermatoame) a căror inervaţie corespunde cu inervaţia muşchilor (miotoame),
sau pe tegumentul de deasupra muşchiului. Se face dinspre proximal spre distal,
adică în direcţia creşterii firelor de păr. Aplicarea sa creşte rapid şi masiv fluxul
de informaţii spre sistemul nervos central şi de aceea trebuie aplicat cu prudenţă
la copiii mici. Nu se va aplica nici periajul musculaturii paravertebrale sau al
muşchilor spastici. De menţionat că periajul aplicat în zonele distale ale
membrelor reduce transpiraţia.
- Temperatura aplicată sub formă de excitant cald sau rece are efect relaxant,
deci inhibitor asupra promovării contracţiei musculare.
3. „Elementele” combinate proprio şi exteroceptive
- Contactele manuale
- Presiunea pe tendoanele lungi: dacă menţinem ferm o presiune cu mâna pe
tendonul lung al unui muşchi, putem obţine o scădere a tensiunii musculare la
bolnavii cu hipertonii.
4. „Elementele” telereceptive sunt reprezentate de văz, auz şi miros.
- Văzul este probabil cel mai important stimul cu efect facilitator, fiind aproape
indispensabil pentru învăţarea exerciţiilor de kinetoterapie.
- Auzul este şi el important prin influenţa pozitivă asupra mişcării pe care o au
comenzile verbale date de kinetoterapeut.
- Mirosul are importanţă în special pentru musculatura feţei.
5. „Elementele” interoceptive se referă la stimularea receptorilor aflaţi la nivelul
organelor interne. Se folosesc mai rar în exerciţiile de kinetoterapie, putând fi chiar
periculoase.
 METODE DE KINETOTERAPIE

Un grup mai restrâns sau mai larg de exerciţii fizice care au un sens şi un scop final
terapeutic formează o metodă de kinetoterapie. Există o multitudine de metode, în
general numite după numele autorilor care le-au descris.
- Metoda Bobath se bazează pe reacţiile de redresare ale capului şi corpului,
folosite în scop de facilitare sau inhibiţie a tonusului muscular.
- Metoda De Lorme-Watkins urmăreşte creşterea forţei musculare prin exerciţii
cu rezistenţă progresivă.
- Metoda Jakobson şi Schultz sunt metode de relaxare generală.
- Metoda Kabat este o metodă de facilitare a actului motor voluntar prin sumarea
de stimuli ai sistemului neuromuscular.
- Metoda Klapp se foloseşte pentru redresarea scoliozelor.
- Metoda Müller-Hettinger permite tonifierea musculaturii prin exerciţii
izometrice.
- Metoda Williams se foloseşte în discopatiile lombare.
- Metoda culturistă duce la creşterea forţei şi volumului muşchilor.
Alături de aceste metode care au un scop precis, există şi o serie de metode speciale,
mai complexe, care se nu caracterizează printr-un anumit obiectiv, ci prin utilizarea
unei anumite tehnologii:
- Mecanoterapia
- Scripetoterapia
- Suspensoterapia
- Terapia ocupaţională
- Manipulările
- Tracţiunile vertebrale
- Hidrokinetoterapia
- Gimnastica aerobică
- Sportul terapeutic
 METODA KABAT
În urmă cu 40 de ani, medicul Herman Kabat pune bazele „tehnicilor de facilitare
neuromusculară proprioceptivă (FNP)” care pot fi definite ca metode de
încurajare sau grăbire a răspunsului mecanismului neuromuscular prin stimulare
proprioceptivă. Această metodă introduce schemele de mişcare globală ca element
de facilitare proprioceptivă, pornind de la constatarea următoare: „creierul ignoră
acţiunea proprie a muşchiului, el recunoaşte numai mişcarea”. Kabat a observat
că majoritatea mişcărilor umane şi în special mişcările folosite în muncă, se fac în
diagonală şi spirală, iar orientarea muşchilor are aceeaşi direcţie spiralată şi în
diagonală.
Pentru fiecare segment important al corpului (cap-gât, trunchi superior, trunchi
inferior, membre) există două diagonale de mişcare, fiecare având câte două scheme
antagoniste pe flexie şi pe extensie. Deci există câte două scheme de flexie şi două
de extensie pentru fiecare segment important de corp. Fiecare schemă în spirală şi
diagonală reprezintă o mişcare cu trei componente:
− flexie sau extensie
− abducţie sau adducţie
− rotaţie externă sau internă

SCHEMELE CAP-GÂT ŞI TRUNCHI SUPERIOR

Cheia acestor scheme este gâtul. Putem exemplifica cu schema de flexie spre
dreapta: se pleacă de la poziţia cap-gât-trunchi superior rotate spre stânga, capul
fiind în hiperextensie laterală stângă, ca şi cum am privi înapoi peste umărul stâng.
Se face o rotaţie a capului spre dreapta, o flexie cu rotaţie a gâtului spre dreapta,
apoi trunchiul superior începe să se flecteze, rotindu-se spre dreapta, aducând
umărul stâng spre şoldul drept.
Schema pe extensie a aceleiaşi diagonale reprezintă mişcarea inversă celei descrise
anterior.
Pe cealaltă diagonală există de asemenea două scheme, una pentru flexie şi una
pentru extensie.

SCHEMELE TRUNCHIULUI INFERIOR ŞI MEMBRELOR INFERIOARE

Cheia acestor scheme o reprezintă membrele inferioare.
Diagonala comportă flexia cu rotaţia trunchiului de la stânga spre dreapta şi
extensia de la dreapta spre stânga. Diagonala opusă are sensurile inversate.
Membrele inferioare încrucişează linia mediană, apoi bazinul se rotează, ridicându-
se de pe planul patului în schema de flexie şi coborând în schema de extensie.

SCHEMELE MEMBRELOR SUPERIOARE ŞI INFERIOARE

Întotdeauna, atât la membrul superior cât şi la membrul inferior, flexia şi extensia se
combină cu adducţia şi abducţia. La membrul superior flexia este asociată cu rotaţia
externă şi extensia cu rotaţia internă. La membrul inferior flexia şi extensia se
asociază fie rotaţiei interne, fie rotaţiei externe.

PRINCIPII DE APLICARE
Schema de mişcare debutează cu poziţia iniţială, care este şi poziţia de lungime
maximă a muşchiului şi se termină cu poziţia finală, care este poziţia de scurtare
maximă a muşchiului. Între poziţia iniţială şi poziţia finală, segmentul a parcurs
toată amplitudinea de mişcare.
Poziţionarea începe cu componentele flexie sau extensie. Dacă schema conţine
componenta flexie, segmentul se va poziţiona în extensie maximă, şi invers. Dacă
schema conţine componenta abducţie, segmentul este pus în adducţie. Dacă schema
conţine rotaţie externă, segmentul se va poziţiona în rotaţie internă.
În cadrul schemei de mişcare, acţiunea începe dinspre distal spre proximal.
Vorbim de o schemă agonistă dacă mişcarea se execută în sensul scurtării
muşchiului şi, de o schemă antagonistă, dacă se execută în sensul lungirii
muşchiului deja scurtat în schema agonistă.
Schemele de facilitare Kabat se vor executa pe toată amplitudinea posibilă astfel:
− pasiv, de kinetoterapeut, care va stabili astfel valorile de mobilitate;
− activ, prin mişcare liberă, fără rezistenţă care să se opună mişcării sau
fără ghidaj;
− activo-pasiv, prin mişcare liberă, dar cu ghidaj din partea
kinetoterapeutului;
− activ cu rezistenţă, pentru creşterea forţei musculare

METODA BOBATH
Autorii acestei metode au pornit de la studiul dezvoltării neuromotorii a copilului
normal, în paralel cu studiul perturbărilor motorii care apar în paraliziile de tip
central. Aplicarea metodei la adult a dus la apariţia unui complex program de
recuperare a bolnavului adult cu hemiplegie.
Metoda Bobath porneşte de la constatarea celor patru factori care alterează
capacitatea funcţională motorie la bolnavii cu paralizii spastice de tip central:
- perturbările senzitive, cu pierderea engramelor senzitive, ceea ce înseamnă că
creierul nu mai primeşte informaţii de la receptorii sensibilităţii profunde sau
superficiale din regiunea de corp cu paralizie;
- spasticitatea, care apare deoarece reflexele de la nivelul măduvei spinării scapă
de controlul centrilor superiori cerebrali;
- afectarea reflexelor care menţin postura, poziţia corectă a capului în spaţiu,
reflexe pe care le dobândim în primii cinci ani de viaţă;
 - pierdere abilităţilor sau, aşa cum se mai numesc, a engramelor motorii.
Tratamentul bolnavilor cu leziuni cerebrale se va baza pe combaterea urmărilor
acestor patru factori perturbatori ai activităţii motorii. Principiile de lucru vor fi
următoarele:
- Nu se urmăreşte tonifierea vreunei musculaturi, care de fapt nu este paralizată,
ci se urmăreşte schimbarea schemelor anormale de mişcare ale pacientului.
- Va trebui inhibată sau suprimată hiperreactivitatea tonică reflexă, deci
spasticitatea.
- Se vor indica doar mişcări reflexe cu rol inhibitor.
- Se va acţiona asupra aşa numitelor „puncte-cheie”, rezultatul fiind scăderea
spasticităţii. Acestea pot fi puncte proximale (gâtul şi coloana, umărul şi şoldul)
şi distale (pumnul, glezna, degetele mâinilor şi picioarelor).
Un rol important în metoda Bobath îl reprezintă reflexele asimetrice tonice ale
gâtului, rotaţia şi rostogolirea trunchiului din decubit ventral în dorsal şi invers.

METODE SPECILAE

MECANOTERAPIA
Noţiunea de mecanoterapie înglobează toate metodele care utilizează diverse
instalaţii, aparate simple sau complexe, cu pârghii, scripeţi, arcuri, mese speciale de
kinetoterapie, biciclete ergometrice, etc. Metoda are unele dezavantaje, legate de
costul aparatelor, de monotonia exerciţiilor, de faptul că nu este prins în program
întregul corp.

24.Aparatură de mecanoterapie
 SCRIPETOTERAPIA
Există două sisteme de realizare a acestei metode:
Sistemul „scripete-greutate„ a urmărit iniţial să realizeze o rezistenţă împotriva
unei mişcări printr-o greutate legată la capătul unei corzi care trece prin scripete şi
este prinsă la celălalt capăt de segmentul de corp în mişcare. Prin acelaşi montaj se
poate obţine şi facilitarea mişcării în sens invers până la obţinerea mişcării pasive.
În practică sistemul scripete-greutate se aplică la nivelul membrelor, fiind indicat
pentru:
- creşterea forţei musculare
- creşterea amplitudinii de mişcare (a mobilităţii)
- suspendarea unor segmente de corp pentru a le scoate de sub influenţa
gravitaţiei
- realizarea tracţiunilor continue sau discontinue ale membrelor sau coloanei
vertebrale
Sistemul „scripete reciproc” permite efectuarea de mişcări autopasive. Pacientul,
cu ajutorul membrului sănătos, trage coarda scripetelui de care este prins la celălalt
capăt segmentul care urmează să fie mobilizat. Se foloseşte mai ales pentru
membrele superioare.

25. Sisteme de scripeți în kinetoterapie

 SISTEMUL GUNTHRIE SMITH
Reprezintă utilizarea arcurilor, resorturilor, benzilor elastice ca rezistenţă sau ca
forţă de tracţiune în cadrul programelor de kinetoterapie pentru recuperarea
musculoarticulară.
Un corp elastic, sub influenţa unei forţe externe îşi modifică forma (se lungeşte sau
se comprimă) pentru a reveni la forma iniţială la încetarea solicitării. Gradul de
deformare este proporţional cu consumul de energie care a determinat deformarea.
În sistemul Gunthrie Smith, arcurile utilizate sunt etalonate să realizeze întinderi
până la o anumită lungime, sub forţe de 25, 20, 10 kg, sau mai mici. Asocierea în
paralel a două arcuri de 10 kg realizează un arc care răspunde unei solicitări de până
la 20 kg. Dacă aceleaşi două arcuri sunt puse în serie, efortul de întindere se
înjumătăţeşte.
Sistemul cu arcuri este utilizat pentru trei obiective:
- creşterea forţei musculare prin exerciţiile de întindere a arcului sau de opunere
treptată la revenirea sa după întindere. În acest fel se realizează contracţii
musculate izotonice împotriva unei rezistenţe. Oprirea din cursa de revenire a
arcului, realizează o contracţie musculară izometrică împotriva rezistenţei opuse
de arc. Dezavantajul metodei constă în multitudinea de arcuri de diferite
dimensiuni necesare pentru a se adapta fiecărui tip de exerciţii posibile.
- suspendarea unui membru în sistem elastic pe verticală poate fi valoroasă,
pentru că este solicitată excitabilitatea musculară în cursul oscilaţiilor resortului.
Practic se realizează în mod repetat un strech-reflex. Sub această suspendare
pendulară se pot executa pe verticală mobilizări active sau pasive ale
membrului.
- creşterea amplitudinii de mişcare se realizează alegând un montaj în care să fie
utilizată forţa de revenire a arcului pentru a ajuta mişcarea pe o anumită direcţie.

SUSPENSOTERAPIA
Suspendarea unui membru face posibilă scoaterea din activitate a musculaturii care
fixează poziţia acelui membru. Astfel se vor putea executa mobilizări active pe
articulaţia dorită cu consum energetic redus. Acest lucru este foarte important
pentru pacienţii slăbiţi, cu boli cardio-pulmonare, sau cu forţă musculară minimă.
Din suspendare se poate face un testing muscular mult mai real decât cel de cotaţie
de la 0 la 5. Acest testing poartă numele de testul rezistenţei maximale sau testul
RM. Se execută cu un aparat asemănător cântarelor de mână cu arc. Acesta dă nişte
valori ale forţei musculare în kg, valori care pot fi folosite apoi în stabilirea
rezistenţei pe care s-o învingă muşchiul în timpul exerciţiilor de creştere a forţei
musculare.
 TERAPIA OCUPAŢIONALĂ
Denumită la început ergoterapie, terapia ocupaţională este o metodă care utilizează
exerciţii şi procedee fizice din diverse activităţi umane obişnuite: de muncă, de
viaţă, de divertisment.
Principalul scop urmărit este de refacere a mobilităţii sub toate aspectele ei:
refacerea amplitudinii de mişcare, refacerea forţei şi rezistenţei muşchiului,
refacerea coordonării mişcărilor şi refacerea abilităţilor. Datorită marii sale
eficienţe, metoda trebuie să ocupe locul principal într-un serviciu de recuperare a
marilor deficienţi neuro-motori şi handicapaţi.
Opţiunea pentru alegerea unei ocupaţii adecvate pacientului trebuie să ţină seama de
o serie de reguli:
- ocupaţia să fie obişnuită, bine cunoscută, să facă parte din meseriile de bază:
împletit de nuiele, olărit, tâmplărie, ţesut sau să fie chiar profesia pacientului;
- ocupaţia să fie simplă, uşor de înţeles, de învăţat, de executat;
- ocupaţia să fie utilă, pentru a se crea chiar bunuri folositoare;
- ocupaţia să fie variată, pentru a nu apare monotonia;
- ocupaţia să fie liber acceptată de pacient;
- ocupaţia să fie executată în comun cu alţi pacienţi;
- ocupaţia să fie permanent supravegheată.
Terapia ocupaţională face legătura între recuperarea medicală şi recuperarea socio-
profesională, realizând reantrenarea la muncă, refacerea abilităţilor profesionale
pierdute sau dobândirea unei profesii noi.

26. Terapie ocupațională

 MANIPULĂRILE
Sunt mobilizări forţate ale segmentelor unei articulaţii dincolo de valorile normale
de mobilitate, dar fără a depăşi posibilităţile anatomice ale articulaţiei.
Manipularea are trei momente precise:
- punerea în poziţie
- punerea în tensiune
- impulsul manipulativ
Segmentul de manipulat trebuie de la început poziţionat în aşa fel încât din acea
poziţie să permită mişcarea pasivă utilizată în manipulare. Din această poziţie, cu
musculatura perfect relaxată, kinetoterapeutul execută mişcarea pasivă până la
limita maximă permisă de articulaţie. În acest moment, kinetoterapeutul execută o
mişcare forţată, bruscă, unică pe aceeaşi direcţie, simţind că o rezistenţă cedează cu
câteva grade. Se poate percepe şi un zgomot caracteristic în articulaţie. Pentru un
bun rezultat sunt necesare 2-3 şedinţe în cazurile medii şi 4-6 şedinţe în cazurile
cronice. Şedinţele se fac de obicei de două ori pe săptămână.
Manipulările se execută după două reguli de bază: regula non-dolorităţii şi regula
mişcării contrare, adică utilizarea direcţiei de mobilizare în sens opus direcţiei
blocate şi dureroase.

TRACŢIUNILE VERTEBRALE
Reprezintă tracţiuni în ax ale diverselor segmente ale coloanei vertebrale, executate
cu diverse aparate sau instalaţii, cu scopul de a îndepărta vertebrele între ele. Pentru
coloana vertebrală se consideră că putem realiza o depărtare intervertebrală de 1,5
mm aplicând pe masa de elongaţie o tracţiune de 330 kg.
Tracţiunea poate fi continuă, pe parcursul a ore sau zile, caz în care forţa de
tracţiune este slabă, bazându-ne mai mult pe efectul în timp. În ultima vreme se
preferă tracţiunile intermitente, discontinue, în care forţa de tracţiune creşte
progresiv, atinge un maxim la care se menţine câteva minute, apoi scade treptat
până la 0, după care ciclul se repetă.
Tracţiunile se pot aplica din culcat, şezând sau ortostatism.
Indicaţia principală a tracţiunilor vertebrale este hernia de disc lombară.
 27. Tracțiuni vertebrale

HIDROKINETOTERAPIA
Este metoda exerciţiilor de kinetoterapie în apă, de obicei în bazine de diverse
forme şi dimensiuni. Se diferenţiază hidrokinetoterapia parţială, care reprezintă
imersia doar a unui segment sau membru în apă şi hidrokinetoterapia generală în
care se face imersia întregului corp.
Hidrokinetoterapia parţială este utilizată aproape exclusiv pentru creşterea
mobilităţii articulare prin mişcări pasive, pasivo-active sau active. Această utilizare
se bazează pe efectele apei calde: sedarea durerii şi relaxarea musculaturii. Se
execută în băile parţiale de mâini sau picioare.
Hidrokinetoterapia generală se realizează prin imersia corpului în bazine
individuale, cum sunt bazinele „treflă”, în bazine mai mari colective sau în piscine.
Utilizarea metodei se bazează pe două fenomene: plutirea corpului şi rezistenţa
opusă de masa de lichid pe direcţia deplasării corpului sau a unui segment de corp.
Plutirea este consecinţa legii lui Arhimede. Densitatea apei este 1 iar densitatea
corpului omenesc cu aer în plămâni este 0,974. Diferenţa este suficientă pentru ca
să fie anihilată forţa gravitaţională şi corpul să plutească. Datorită acestui fenomen,
în hidrokinetoterapie se pot folosi forţe musculare reduse pentru mobilizarea
articulară, iar durerea articulară la membrele inferioare scade prin diminuarea
presiunii intraarticulare. Orice mişcare executată de jos în sus va fi facilitată, deci se
va executa cu mai puţină forţă musculară. Fenomenul de plutire poate fi accentuat
prin folosirea în bazine a apelor minerale, îndeosebi a celor sărate, cum sunt apele
din unele staţiuni balneare.

28. Hidrokinetoterapie de grup

Fenomenul de rezistenţă opusă de apă se manifestă la mişcările laterale sau la cele
de sus în jos. Rezistenţa creşte cu viteza mişcării şi cu suprafaţa de contact. Şi în
cazul hidrokinetoterapiei generale căldura apei are un rol important. În general se
folosesc temperaturi ale apei din bazin de 33-36°. Durata unei şedinţe este foarte
variabilă, între15 minute şi o oră. Exerciţiile fizice care se fac în apă se bazează pe
aceleaşi principii ca şi cele făcute pe uscat. Problemele de poziţionare a bolnavului
în apă se pot rezolva cu diverse piese de mobilier.
Hidrokinetoterapia are puţine contraindicaţii absolute, care ţin de diverse afecţiuni
ale pielii. Contraindicaţiile relative se referă la boli cardiovasculare, epilepsie,
hipotensiune arterială, vârstă avansată. În aceste cazuri se iau unele măsuri de
prevedere prin reducerea nivelului sau temperaturii apei din bazin sau reducerea
duratei programului.

GIMNASTICA AEROBICĂ
S-a răspândit în întreaga lume în ultimele două decenii. Reprezintă un program
complex de kinetoterapie. Scopul ei este menţinerea şi dezvoltarea supleţei
corpului, forţei şi rezistenţei musculare.
Programul se execută în ritmul muzicii, care determină viteza de execuţie a
exerciţiilor şi deci o parte din cantitatea de efort. Exerciţiile sunt ordonate pe seturi
de câte 6-10 tipuri de mişcări, fiecare având un scop bine precizat: încălzire,
abdomen, braţe, talie, etc. Există programe diferenţiate pentru începători şi pentru
avansaţi. Ele se execută până la senzaţia de oboseală musculară, de „arsură” în
muşchi, moment în care se mai repetă de două ori exerciţiul. Oboseala apare din
cauza vitezei execuţiei şi numărului de repetiţii ale unei mişcări, ca şi datorită
încărcării realizate de greutatea propriului corp şi de gravitaţie. În timpul
programului se acordă o mare atenţie respiraţiei.
Gimnastica aerobică se execută în grup, în general necesitând un monitor-
coordonator. Este o gimnastică solicitantă nu numai pentru aparatul
musculoarticular, ci şi pentru organism în general şi cord în special. Poate fi
executată în program complet doar de către persoanele sănătoase şi tinere.
Persoanele mai în vârstă pot totuşi să execute un program de exerciţii selectate. În
cadrul unui set de exerciţii nu se face pauză între tipurile de mişcare. Fiecare tip de
mişcare se repetă conform indicaţiilor de 5-8-10-20 de ori. Doar la terminarea
setului se face o pauză, pentru schimbarea ritmului muzical.
Unul din cele mai cunoscute programe de gimnastică aerobică este programul
Fonda.

29. Gimnastică aerobică

 OBIECTIVELE KINETOTERAPIEI

1. RELAXAREA

2. CORECTAREA POSTURII ȘI ALINIAMENTULUI CORPULUI

3. CREȘTEREA MOBILITĂȚII ARTICULARE

4. CREȘTEREA FORȚEI MUSCULARE

5. CREȘTEREA REZISTENȚEI MUSCULARE

6. CREȘTEREA COORDONĂRII, CONTROLULUI ȘI ECHILIBRULUI

7. ANTRENAMENTUL LA EFORT

8. REEDUCAREA SENSIBILITĂȚII

9. REEDUCAREA RESPIRATORIE
 RELAXAREA

Desfăşurarea logică a obiectivelor kinetoterapiei aşează la început relaxarea.

Relaxarea ar putea fi definită ca procesul prin care un sistem care a fost scos din
starea de echilibru, revine la echilibrul iniţial sau la o altă stare de echilibru.
Relaxarea capătă valenţe deosebite pentru că se adresează atât stării de tensiune
musculară crescută, cât şi stării de tensiune psihică.
Spre deosebire de tehnicile care induc relaxarea din exterior (cum sunt masajul,
medicaţia, căldura, electroterapia), relaxarea “intrinsecă” presupune participarea
activă a subiectului. Se consideră că este singura metodă capabilă să asigure
inhibiţia reciprocă psihic = muşchi.
Există trei curente metodologice mari care se bazează pe relaxarea intrinsecă:

CURENTUL ORIENTAL
Din acest curent fac parte tehnicile promovate de medicina tradiţională indiană,
chineză, japoneză, iraniană.
Se consideră că aceste tehnici stau la baza celui mai complex şi perfect sistem de
autorelaxare, ele se deprind în luni de zile sau chiar ani, motiv pentru care se
constituie mai degrabă într-un mijloc profilactic decât terapeutic.

30. Poziție de relaxare yoga

CURENTUL PSIHOLOGIC
Acest curent promovează în vederea obţinerii relaxării tehnici de tip “central”, care
induc prin autocontrol mental imaginativ relaxarea periferică, influenţând şi
paratonia viscerală. Aceste tehnici sunt folosite de psihoterapeuţi şi nu în sălile de
kinetoterapie.
 CURENTUL FIZIOLOGIC
A fost introdus de Edmund Jacobson şi are la bază principiul de identificare
kinestezică a stării de tensiune musculară, prin antiteza cu lipsa de tensiune
(contracţie). Este metoda cea mai utilizată, fiind uşor de înţeles de pacienţi, cu
rezultate bune, care apar după câteva şedinţe.
Tehnica de lucru este următoarea: pacientul în decubit dorsal, cu capul pe o pernă
mică, genunchii, uşor flectaţi, se sprijină pe un sul, membrele superioare în uşoară
abducţie de 30° şi palmele pe pat.

A) PROLOGUL RESPIRATOR
Timp de 2-4 minute se respiră amplu, liniştit, subiectul concentrându-se pe dirijarea
aerului: inspiraţie pe nas, expiraţie pe gură. Trebuie să-şi imagineze că în inspiraţie
este “uşor ca un balon care se ridică” şi în expiraţie devine greu ca de plumb,
“cufundându-se în pat”.

B) ANTRENAMENTUL PROPRIU-ZIS
Începe cu membrul superior drept, urmat de cel stâng, continuând apoi cu ambele.
În timpul inspiraţiei ample, membrul superior se ridică de pe pat lent, mâna este
căzută, cu flexia pumnului, până când degetele nu mai ating patul. Se menţine
această poziţie în apnee 15-30 de secunde, subiectul concentrându-se pe efortul
“deosebit” pe care îl face. Brusc, cu un “uuf” pe expiraţie, se abandonează membrul
superior care “cade” pe pat. Timp de un minut se respiră liniştit, urmărindu-se să se
intuiască noua stare de “linişte totală” kinetică din întreg membrul faţă de starea de
contracţie anterioară. Se repetă de 2-3 ori cu fiecare membru, apoi cu ambele
concomitent.
Se trece la membrul inferior. Fără a se ridica talonul de pe pat, se ridică spaţiul
popliteu de pe suport câţiva cm în inspir, se menţine 15-30 secunde, apoi brusc, cu
un “uuf”, se revine. Se repetă de 2-3 ori cu dreptul, apoi cu stângul şi la urmă cu
ambele.
Al treilea segment este trunchiul. În inspiraţie se desprinde spatele de pe pat,
subiectul lordozându-se mai mult imaginativ decât real, apoi în expiraţie se
urmăreşte crearea senzaţiei de prăbuşire a corpului pe pat, cu aplatizarea lombei.

C) REVENIREA
Al treilea timp constă în reîntoarcerea la tonusul muscular normal. Subiectul începe
prin a strânge puternic orbicularii cu o grimasă, apoi strânge pumnii, după care se
întinde în timpul unei inspiraţii. După ce repetă de 2-3 ori acest timp se poate scula
din pat.
Întregul program durează între 15 şi 40 de minute.
Metoda se adresează doar paratoniei musculaturii striate voluntare, nu şi celei
viscerale.
Un loc aparte în tehnicile de relaxare îl ocupă în ultimul timp biofeed-back-ul,
tehnică a cărei idee de bază este ca pacientul să-şi observe, să-şi verifice şi să-şi
impună starea de relaxare musculară. Aplicarea de electrozi ai unui electromiograf
pe câteva grupuri musculare dă posibilitatea vizuală sau acustică pacientului să-şi
aprecieze starea de tensiune musculară şi să încerce treptat relaxarea. Acelaşi lucru
este valabil şi pentru EEG. Aplicarea acestor tehnici necesită o aparatură adecvată şi
scumpă.
 CORECTAREA POSTURII ŞI ALINIAMENTULUI
CORPULUI

Stabilirea acestui obiectiv terapeutic la unii bolnavi porneşte de la trei constatări

frecvente în patologie.
- Multe defecte posturale din copilărie şi adolescenţă se consolidează la vârsta
adultă, devenind puncte de plecare pentru apariţia unor boli degenerative la
vârsta adultă.
- Multe afecţiuni ale aparatului locomotor determină deposturări sau dezalinieri
ale corpului care, dacă durează multă vreme, pot rămâne definitive.
- Deposturarea sau dezalinierea atrag mereu dezechilibre musculare care vor
altera derularea mişcărilor, cu încărcări nejustificate ale unor articulaţii şi cu
scăderea randamentului unei mişcări, deci cu oboseală care apare precoce.
Corectarea posturii şi aliniamentului corpului utilizează ca tehnici:
- posturile corective
- mişcările pasive, active asistate şi active
- contracţiile izometrice
- tehnici de facilitare proprioceptivă
Profilaxia deposturărilor începe din perioada şcolară, continuând şi după
adolescenţă. Perioada în care apar cel mai frecvent deposturări este perioada de
creştere a organismului, dar şi la adult pot apare deposturări şi dezalinieri prin
activităţi profesionale în poziţii vicioase.
Principalele deposturări şi dezalinieri se constată la nivelul coloanei cervicale,
umerilor, coloanei dorsale şi lombare, ca şi bazinului şi mai rar la nivelul
membrelor inferioare.
 31. Scolioza

ALINIEREA COLOANEI CERVICALE

Cele mai frecvente dezalinieri ale capului sunt: poziţia avansată, în faţă; aspectul de
gât scurt prin lăsarea capului pe spate şi în jos; rotaţia cu hiperextensie.
Pentru astfel de dezalinieri se pot face o serie de exerciţii de kinetoterapie:
Exerciţiul 1: culcat pe sol, cu genunchii flectaţi; gâtul este întins în ax, bărbia în
unghi drept cu gâtul; se caută ştergerea curburii cervicale; umerii sunt mereu în
contact cu solul; se menţine această postură.
Exerciţiul 2: din postura de la exerciţiul 1 se rotează la maximum posibil capul spre
unul din umeri; se menţine această postură, apoi se rotează capul în sens invers; tot
timpul se caută întinderea gâtului în ax, cu ştergerea curburii (lordozei) cervicale.
Exerciţiul 3: decubit ventral cu braţele pe lângă corp, faţa privind în jos; se ridică
apoi capul câţiva centimetri de la sol şi se execută întinderea axială a gâtului; se
rotează capul spre unul din umeri; se revine la poziţia iniţială cu relaxare; se repetă
rotarea spre partea opusă.
Exerciţiul 4: din şezând, cu genunchii flectaţi, mâinile prind genunchii; capul se
flectează în piept, cu fruntea spre genunchi; se redresează întreaga coloană, se
execută întinderea axială a gâtului.
Exerciţiul 5: poziţia „mahomedană”, cu mâinile la ceafă; se apleacă puternic capul,
apoi se revine la poziţia de verticalitate cu întindere în ax, coatele trase mult spre
spate.

ALINIEREA COLOANEI TORACALE ŞI CENTURII SCAPULARE

EXERCIŢII PENTRU MUSCULATURA DE TONIFIAT

(trapez, romboizi, infraspinos, micul rotund)
Exerciţiul 1: decubit ventral cu braţele pe lângă corp; adducţie puternică a
scapulelor; se menţine poziţia, apoi se revine cu relaxare.
Exerciţiul 2: decubit ventral cu mâinile prinse deasupra feselor; adducţie puternică
a scapulelor; se menţine poziţia, apoi se revine cu relaxare.
Exerciţiul 3: decubit ventral cu membrele superioare întinse pe lângă cap şi fruntea
pe sol; se ridică braţele cât mai sus posibil, dar fruntea şi pieptul rămân pe sol.
Exerciţiul 4: şezând în poziţie „mahomedană”, cu braţele ridicate la nivelul
umerilor, coatele flectate la 90° şi antebraţul orizontal; se rotează extern braţele
până ce ajung la verticală; se lasă încet braţele în jos.
Exerciţiul 5: şezând în poziţie „mahomedană”, braţele atârnă liber pe lângă corp; se
fac rotaţii ale umărului dinainte-înapoi şi invers; trunchiul rămâne mereu drept.

EXERCIŢII PENTRU MUSCULATURA DE ÎNTINS

(marele dorsal, marele rotund, subscapularul, marele şi micul pectoral)
Exerciţiul 6: decubit dorsal, cu genunchii flectaţi şi mâinile la ceafă; sub zona
toracală se pune o pernă mică; se adduc scapulele, coatele presând solul.
Exerciţiul 7: decubit dorsal, cu genunchii flectaţi şi braţele „în cruce”; se apasă
coatele şi mâinile pe sol; coloana rămâne în contact cu solul.
Exerciţiul 8: decubit dorsal, cu genunchii flectaţi şi braţele „în cruce”; se aduc
genunchii la piept prin flexia maximă a şoldurilor.
Exerciţiul 9: şezând în poziţie „mahomedană”, cu mâinile prinzându-se un baston
care se ridică deasupra capului; se aduce bastonul în spate, pe scapule; se trage
bastonul în jos pe spate, apoi se ridică din nou deasupra capului.
Exerciţiul 10: din atârnat la spalier, întâi cu faţa apoi cu spatele la acest aparat, se
flectează încet genunchii.

ALINIEREA COLOANEI LOMBARE ŞI BAZINULUI

EXERCIŢII PENTRU MUSCULATURA DE TONIFIAT

(musculatura abdominală, fesierul mare şi ischiogambierii)
Exerciţiul 1: în decubit dorsal, cu genunchii flectaţi; se contractă puternic
musculatura abdominală, fără vreo mişcare; se menţine, apoi se relaxează.
Exerciţiul 2: în decubit dorsal, cu genunchii flectaţi şi braţele pe lângă corp; se
flectează capul în timp ce se contractă musculatura abdominală şi se ridică
bazinul(sacrul) de pe sol; se repetă cu genunchii întinşi; se repetă cu braţele ridicate
pe lângă cap; mereu capul va fi flectat.
Exerciţiul 3: în decubit dorsal, cu genunchii flectaţi şi braţele pe lângă corp; se
ridică genunchii la piept, se menţine poziţia, urmată de relaxare; se repetă cu braţele
ridicate pe lângă cap.
Exerciţiul 4: în decubit dorsal, cu genunchii flectaţi se execută „bicicleta” cu
genunchii cât mai sus şi mişcări cât mai ample.
Exerciţiul 5: poziţia de patrupedie, cu spatele drept; se „suge burta”, capul se
flectează, coloana se cifozează.
Exerciţiul 6: în decubit dorsal, cu genunchii flectaţi şi braţele pe lângă corp; se
ridică apoi capul, trunchiul, până când mâinile ajung la genunchi; regiunea lombară
rămâne în contact cu solul; se repetă cu antebraţele încrucişate pe piept.

EXERCIŢII SIMETRICE PENTRU MUSCULATURA DE ÎNTINS ŞI DE ÎNTĂRIT

Muşchii de întins sunt muşchii coloanei vertebrale şi pătratul lombar.
Muşchii de întărit sunt muşchii abdominali.
Exerciţiul 7: decubit dorsal, genunchii la piept, prinşi cu mâinile; se menţine
poziţia, apoi se dă drumul mâinilor, încercând să se menţină poziţia cu genunchii la
piept prin contracţia muşchilor.
Exerciţiul 8: şezând în poziţie mahomedană, cu mâinile la ceafă; se apleacă
puternic trunchiul între coapse cu contracţia abdominalilor; se menţine poziţia, apoi
se relaxează.
Exerciţiul 9: în genunchi, cu şezutul sprijinit pe taloane; se apleacă trunchiul cu
braţele întinse înainte, până ce fruntea atinge podeaua şi pieptul genunchii; se
menţine poziţia, apoi se relaxează.

EXERCIŢII ASIMETRICE PENTRU MUSCULATURA DE ÎNTINS ŞI DE

ÎNTĂRIT
Muşchii de întins sunt extensorii lombari.
Muşchii de întărit sunt muşchii abdominali.
Exerciţiul 10: decubit dorsal cu genunchii extinşi, braţele pe lângă corp; se duce o
mână spre genunchiul opus, bazinul rămânând pe sol; se repetă de partea opusă.
Exerciţiul 11: decubit dorsal, cu genunchii flectaţi şi mâinile la ceafă; se flectează
un şold concomitent cu trunchiul, se rotează în aşa fel încât genunchiul să vină în
întâmpinarea cotului opus.
Exerciţiul 12: decubit dorsal, cu picioarele sub o mobilă; braţele încrucişate la
piept; se flectează capul, trunchiul, cu rotarea lor pe o parte; se revine, apoi se face
la fel pe partea opusă; se lucrează la fel şi cu mâinile la ceafă.

EXERCIŢII PENTRU ÎNTINDEREA FLEXORILOR ŞOLDULUI

Principalul muşchi de întins este psoasul iliac.
Exerciţiul 13: într-un genunchi, cu şoldul şi genunchiul la 90°; se apleacă trunchiul,
crescând flexia şoldului şi genunchiului şi întinzând în acelaşi timp flexorii şoldului
opus.
Exerciţiul 14: decubit dorsal cu genunchii flectaţi; se prinde cu mâinile un genunchi
şi se trage puternic la piept, în timp ce membrul opus este întins.
 CREŞTEREA MOBILITĂŢII ARTICULARE

Deficitul amplitudinii de mişcare, care se poate datora unei multitudini de cauze,

reprezintă un element esenţial al majorităţii programelor de recuperare în afecţiunile
aparatului locomotor. Limitarea amplitudinii de mişcare se poate referi la mişcarea
activă, mişcarea pasivă, sau la ambele. Imposibilitatea realizării complete sau
parţiale a mobilităţii voluntare, active, dar cu păstrarea mobilităţii pasive, are drept
cauză deficitul de comandă neuromusculară sau de răspuns muscular, deci fără
interesarea aparatului articular şi periarticular şi se recuperează prin alte mijloace
decât cele specifice mobilităţii articulare.
Afectarea mobilităţii articulare se poate datora unei redori articulare sau unei
limitări de mişcare. Redoarea articulară (stiffness) reprezintă dificultatea de a
realiza o anumită mişcare a unui segment, dar această mişcare se poate realiza.
Limitarea de mişcare este imposibilitatea efectuării unei mişcări pe o parte a
amplitudinii de mişcare normale.
Opusul celor doi termeni este reprezentat de flexibilitate, care este de trei tipuri:
- flexibilitatea dinamică sau kinetică, care reprezintă amplitudinea maximă de
mişcare care se poate obţine printr-o mişcare activă.
- flexibilitatea stato-activă sau activă, care este amplitudinea maximă de mişcare
realizată printr-o mişcare activă menţinută volunar prin contracţia muşchilor
agonişti şi întinderea muşchilor antagonişti.
- flexibilitatea stato-pasivă sau pasivă, care reprezintă amplitudinea maximă de
mişcare menţinută într-o poziţie extremă prin propria greutate corporală. Cu
ajutorul unui asistent sau al unui echipament.
Mărimea flexibilităţii este dependentă de o serie de factori.
- factori interni
• tipul articulaţiei
• modificări structurale articulare
• elasticitatea musculară
• elasticitatea structurilor conjunctive: tendoane, ligamente, capsulă
• elasticitatea plielii
• capacitatea muşchiului de a se contracta
• excesul de grăsime
 • temperatura ţesuturilor
• gradul de hidratare tisulară
- factori externi
• vârsta
• sexul (e mai mare la femei)
• temperatura mediului
• momentul zilei (e mai mică dimineaţa)
• abilitatea individuală
• îmbrăcăminte
Evaluarea amplitudinii de mişcare se face atât pentru mişcarea pasivă cât şi pentru
mişcarea activă. De obicei prima dă valori mai mari decât a doua. Când valorile se
inversează, avem sigur de-a face cu o importantă scădere de forţă musculară.
Evaluarea amplitudinii de mişcare se bazează pe efectuarea testingului articular sau
a bilanţului articular.

REDOAREA
Dificultatea de mobilizare de tip redoare are la bază ţesuturile moi, care opun o
rezistenţă la întinderea fibrelor de colagen în primul rând şi în mai mică măsură a
fibrelor musculare. Diversele structuri periarticulare participă cu procente diferite la
gradul redorii:
- 47% capsula articulară şi ligamentele
- 41% fascia musculară
- 10% tedonul
- 2% pielea
Se descriu două tipuri de redoare:
Tixotropia este acea senzaţie de „ruginire”, de „greutate în mişcări” prezentă
dimineaţa la sculare sau după păstrarea pentru mai multe ore a unei poziţii fixe.
Această dificultate dispare dacă se execută câteva mişcări ample pe toate direcţiile,
mişcări care fac să dispară vâscozitatea tisulară cu refacerea flexibilităţii. Deci nu
avem de-a face cu modificări structurale ireversibile.
Decondiţionarea bătrânilor este un proces lent, care se instalează în ani, timp în
care tixotropia devine tot mai prelungită, iar în final i se adaugă modificări organice
cu trasformarea sa în limitare a amplitudinii de mişcare.
 LIMITAREA AMPLITUDINII DE MIŞCARE
Se produce fie datorită ţesutului moale periarticular (muşchi, ligamente, tendoane,
fascii, piele), fie datorită articulaţiei (capsulă şi capetele osoase articulare), fie
ambelor.

LIMITAREA AMPLITUDINII DE MIŞCARE DATORITĂ ŢESUTULUI MOALE

Orice restricţie în mobilizarea unei articulaţii pe o perioadă de timp duce la
instalarea unei limitări de amplitudine de mişcare prin scurtarea adaptativă a
ţesuturilor moi care nu mai permite jocul complet articular.

MODIFICĂRI ADAPTATIVE MUSCULARE

Imobilizarea unui membru într-o anumită poziţie determină în timp scurtarea
muşchiului de partea angulată a articulaţiei cu scăderea numărului de sarcomeri şi
creşterea cantităţii de ţesut conjunctiv, ceea ce duce la limitarea mişcării. Pe partea
de întindere a segmentului imobilizate se produce o alungire plastică a muşchiului
şi chiar o creştere a numărului de sarcomeri.
Această modificare adaptativă a muşchiului este tranzitorie dacă muşchiului i se
permite să revină la lungimea sa normală.

MODIFICĂRI ADAPTATIVE ALE ŢESUTULUI CONJUNCTIV

În timpul imobilizărilor, la nivelul capsulei, tendonului, ligamentelor sau fasciilor
apare o scădere a rezistenţei colagenului prin scăderea numărului şi volumului de
fibre de colagen şi creşterea proporţională a fibrelor de elastină. Deşi fibrele de
elastină au o capacitate de elongare mai mare, ele sunt de cinci ori mai slabe decât
cele de colagen şi se rup cu uşurinţă la întindere. Astfel, scăderea colagenului lasă
ţesutul moale, vulnerabil. În acelaşi timp se intensifică şi procesele aderenţiale între
planurile de alunecare tisulare, care contribuie şi ele la limitarea mişcării.

LIMITAREA AMPLITUDINII DE MIŞCARE DATORITĂ ARTICULAŢIEI

Articulaţia devie cauză a limitării amplitudinii de mişcare fie în leziuni ale capetelor
osoase articulare, fie ale capsulei articulare.

LIMITAREA AMPLITUDINII DE MIŞCARE DE CAUZĂ OSOASĂ

Blocarea mişcării în articulaţie se poate datora unor procese destructive sau
proliferative al nivelul capetelor osoase. Cele mai frecvente cauze sunt:
- fracturi parcelare cu dezaxarea osului sau cu fragmente osoase
intraarticulare
- calus voluminos după fracturi articulare
- osteofite masive
- malformaţii osoase
 - procese tumorale primare sau secundare
- procese infecţioase
Tratamentul acestor cauze este unul ortopedic-chirurgical iar după intervenţie se va
interveni cu kinetoterapie pentru corectarea amplitudinii de mişcare ce ţine de
ţesuturile moi şi pentru creşterea forţei musculare.

LIMITAREA AMPLITUDINII DE MIŞCARE DE CAUZĂ CAPSULARĂ

Capsula articulară este o structură conjunctivă densă care are rol în menţinerea
capetelor articulare în poziţie funcţională, asigurând jocul liber al acestora în timpul
mişcării segmentelor.
Capsula este afectată cel mai des de procese inflamatorii ale sinovialei care o
căptuşeşte, procese urmate de fibrozare şi scurtare adaptativă a conjunctivului prin
imobilizare. Spunem că s-a instalat astfel o capsulită retractilă. Ea poate apare la
orice articulaţie, dar cel mai frecvent o întâlnim la umăr.
Traumatismele articulare cu interesarea capsulei lasă în urmă o cicatrice fibroasă a
capsulei care poate fi sursa unor limitări de mobilitate chiar şi în cazul în care
cicatricea capsulară este una postoperaorie.

MODALITĂŢI DE REFACERE A AMPLITUDINII DE MIŞCARE

Metodele de kinetoterapie pentru refacerea amplitudinii de mişcare ţin cont de
ţesutul care a determinat limitarea mişcării.
Pentru refacerea mobilităţii datorită afectării ţesutului moale se utilizează:
1. stretchingul (ţesut moale inclusiv muşchi)
2. inhibiţia activă (numai pentru muşchi)
Pentru refacerea mobilităţii prin interesare articulară se utilizează:
1. mobilizările
2. manipulările

STRETCHINGUL
Orice manevră care alungeşte ţesutul moale patologic scurtat şi care a determinat
micşorarea amplitudinii de mişcare poartă numele de stretching (întindere).
Stretchingul are următoarele avantaje:
- creşte flexibilitatea ţesuturilor
- creşte abilitatea de a învăţa sau performa diferite mişcări
- determină relaxarea fizică şi psihică
- determină o conştientizare asupra propriului corp
- scade riscul de traumatisme ale aparatului locomotor prin muncă sau sport
 - scade durerile musculare şi tensiunea musculară
- realizează încălzirea ţesuturilor
Reguli pentru stretching:
- stabilirea exactă a cauzei limitării de mobilitate
- aprecierea eventualelor contraindicaţii (limitare de cauză osoasă, fractură
recentă, proces inflamator acut sau infecţie articulară, durere intensă
articulară)
- încălzirea prealabilă a ţesutului
- aplicarea unor tehnici de relaxare
- poziţionarea corectă a pacientului
- iniţial se întinde doar o singură articulaţie, apoi se poate executa stretching
peste 2 sau 3 articulaţii
- se începe cu articulaţiile distale şi apoi cele proximale
- trebuie evitată supraîntinderea sau overstretchingul care poate duce la
rupturi de fibre musculare sau conjunctive

STRETCHINGUL MUSCULAR
Dacă stretchingul se adresează muşchiului scurtat, rezultatul va fi desfacerea
miofibrilelor de actină şi miozină prin ruperea punţilor transversale, obţinându-se
lungimea normală a muşchiului în stare de repaus. Dacă se execută stretchingul în
continuare, se obţine o alungire a muşchiului peste lungimea de repaus, dar imediat
după încetarea forţei externe de întindere muşchiul va reveni la lungimea sa
normală de repaus.
 32. Exerciții de stretching
Există mai multe tipuri de stretching pentru muşchi:
Steching balistic, folosit adesea în sport, se realizează activ, cu muşchiul întins ca
un resort care va arunca segmentul de corp în direcţie opusă întinderii. În timpul
stretchingului balistic tensiunea musculară este de două ori mai mare decât într-o
întindere lentă. El poate fi periculos, deoarece poate duce la leziuni ale fibrelor
musculare sau la declanşarea unui strech reflex, cu contracţie musculară
consecutivă care practic anulează efectul urmărit.
Stretchingul dinamic se realizează prin mişcări voluntare lente ale segmentului
încercând să se treacă blând peste punctul maxim al amplitudinii posibile de
mişcare. Se vca creşte gradat amplitudinea sau viteza, sau ambele. Se fac 8-10
repetiţii, până în momentul în care muşchiul oboseşte. Este o metodă foarte bună
pentru încălzirea musculaturii înainte de exerciţiile de gimnastică aerobică.
Stretchingul activ (sau stato-activ) se efectuează tot prin mişcare voluntară spre
ampitudinea maximă de mişcare, poziţie în care segmentul este menţinut 10-15
secunde prin contracţia agoniştilor fără vreun ajutor exterior. Tensiunea crescută în
agonişti va induce reflex relaxarea antagoniştilor, prin fenomenul de inducţie
reciprocă. Se înţelege că efectul urmărit a fost relaxarea şi întinderea antagoniştilor.
Stretchingul static sau pasiv este realizat de o forţă exterioară segmentului (o altă
parte a corpului, propria greutate corporală, kinetoterapeut, echipament permanent).
Kinetoterapeutul execută o mişcare pasivă care întinde musculatura de pe faţa opusă
direcţiei de mişcare, menţinând întinderea un interval variabil de timp, între 10
secunde şi un minut. S-a observat că cele mai bune rezultate se obţin cu seturi de 2-
5 întinderi cu durată medie de 20 secunde şi cu pauze de 15-30 secunde între ele.
Stretchingul izometric este o combinare a stretchingului pasiv cu o contracţie
izometrică în poziţia de întindere pasivă realizată de kinetoterapeut. Acesta întinde
muşchiul printr-o mişcare lentă, pasivă a segmentului până la amplitudinea maximă
posibilă. În acest moment pacientul face o contracţie musculară a muşchiului întins
împotriva rezistenţei opuse de kinetoterapeut, cu durata de 7-15 secunde. Urmează
o relaxare de 20-25 secunde, după care exerciţiul se reia. Într-o zi, nu se lucrează
decât pe un singur grup muscular prin stretching izometric.

STRETCHINGUL ŢESUTULUI CONJUNCTIV

O fibră de colagen are o rezistenţă de 5 ori mai mare decât una elastică. Fibra de
colagen se lasă întinsă greu şi când se depăşeşte o alungire de 7-8%, se poate rupe.
Un ligament întreg poate însă rezista la o alungire de 20-40%.
O fibră elastică are capacitate mare de elongare la forţe mici, dar se rupe repede la
forţe mari.
S-a constatat că o tracţiune cu forţă redusă asupra ţesutului necontractil dar
menţinută o perioadă lungă de timp permite un rearanjament gradual al fibrelor de
colagen şi al substanţei fundamentale cu obţinerea alungirii.
Deci pentru alungirea ţesutului conjunctiv nu vor fi utilizate exerciţiile de stretching
activ sau pasiv manual. Singura metodă eficientă este folosirea stretchingului pasiv
de lungă durată la intensităţi mici şi medii folosind diverse echipamente (scripeţi cu
contragreutăţi, atele dinamice, etc.).

INHIBIŢIA ACTIVĂ
Se bazează pe inducerea relaxării reflexe musculare prin intermediul unor tehnici
speciale care fac parte din grupul tehnicilor de facilitare neuromusculară
proprioceptivă.. inhibiţia activă nu se aplică decât muşchiului normal inervat şi sub
control voluntar normal. Inhibiţia activă nu va putea deci fi folosită în scăderile
accentuate de forţă musculară, în paralizii, în spasticitatea piramidală, în miopatii
severe. De obicei inhibiţia activă se asociază cu stretchingul pentru creşterea
mobilităţii, ea având rolul să pregătească muşchiul, relaxându-l pentru a putea fi
întins prin stretching.
Inhibiţia activă se poate realiza prin intermediul a trei tehnici:
- contracţie-relaxare (hold-relax)
- contracţie-relaxare-contracţie (hold-relax-contraction)
- contracţia agonistului
 TEHNICA CONTRACŢIE-RELAXARE
Se bazează pe principiul „inhibiţiei autogenice”, adică contractarea intensă a unui
muşchi este urmată fiziologic de relaxarea acestuia. Acest proces se produce
datorită reflexului de tendon Golgi, reflex care se activează în cazul creşterii intense
a tensiunii de contracţie a muşchiului, având scop de protecţie pentru muşchi prin
inhibiţia contracţiei. În acest moment de obţinere a relaxării se intervine cu
stretchingul pentru alungirea muşchiului.
Practic, se lucrează astfel: se aduce segmentul la nivelul de amplitudine maximă a
mişcării şi se realizează în acest punct o contracţie izometrică maximă a muşchiului
care trebuie alungit, cu durata de 5-10 secunde. Imediat se solicită relaxarea, timp în
care kinetoterapeutul exercită stretchingul pasiv al muşchiului. După 20-40 secunde
de repaus se reia exerciţiul care se repetă de 3-5 ori.

TEHNICA CONTRACŢIE-RELAXARE-CONTRACŢIE
Se aseamănă cu tehnica precedentă, doar că se adaugă în final o contracţie
concentrică a muşchiului opus celui retracturat, care trebuie întins, adică pacientul
execută un stretching activ. În acest mod se realizează o inhibiţie reciprocă, prin
care contracţia unui muşchi induce inhibiţie cu relaxare pe antagonistul său.

TEHNICA „CONTRACŢIA AGONISTULUI”

Tehnica are la bază tot inhibiţia reciprocă şi se realizează prin contracţia puternică a
muşchiului agonist contra unei rezistenţe, după care antagonistul relaxat va fi întins.

MOBILIZĂRILE
Mobilizarea articulaţiei periferice se defineşte ca o mişcare pasivă executată foarte
lent, mişcare oscilatorie sau continuă de întindere cu scop de creştere a amplitudinii
de mişcare articulare sau cu scop antialgic. Mobilizarea articulară se adresează
acelor cazuri în care limitarea de mişcare are o cauză articulară, mai precis o
afectare a capsulei articulare.
Mişcarea segmentelor articulare este un proces complex, format din două grupe
mari de mişcări.
Mişcările pe care le executăm voluntar sau care se pot executa pasiv sunt acele
mişcări pe care le vedem: felxie, extensie, abducţie, adducţie, rotaţie, circumducţie.
Ele se măsoară în grade şi valoarea obţinută cu goniometrul dă amplitudinea de
mişcare articulară pe o anumită direcţie.
Un al doilea tip de mişcări poartă numele de mişcări accesorii şi se realizează fără
comanda noastră, deci nu le putem controla. Mişcările accesorii se împart în:
- Mişcări componente, care sunt acele mişcări care însoţesc obligatoriu mişcările
pendulare. Ex: rotaţia claviculei şi scapulei în timpul flexiei umărului, rotaţia
tibiei în timpul flexiei şi extensiei genunchiului.
 - Jocul articular, care este constituit din acele mişcări ale capetelor osoase în
interiorul articulaţiei prin care punctele de sprijin dintre cele două suprafeţe
articulare se schimbă continuu în timpul mişcării.
Mobilizarea articulară se adresează jocului articular.

JOCUL ARTICULAR
Joc articular au doar articulaţiile mobile. Mişcările jocului articular sunt:
- rulare (rolling)
- alunecare (sliding)
- răsucire (spinning)
- compresie (compression, approximation)
- tracţiune (traction, distraction, separation)
Rularea
Se realizează în condiţiile în care prin mişcare puncte noi de pe suprafaţa unui os
intră în contact mereu cu puncte noi de pe suprafaţa celuilalt os. Rularea se face
mereu în aceeaşi direcţie cu angularea articulaţiei. spre direcţia de angulare, rularea
determină o zonă de compresie a capetelor articulare osoase, iar pe direcţia opusă
determină o zonă de separare a capetelor osoase. În majoritatea cazurilor rularea nu
este o mişcare pură, ci este o combinaţie de alunecare cu răsucire.

33. Rularea
Alunecarea
Este o mişcare intracapsulară care se realizează numai în cazul unei articulaţii
congruente, fie cu suprafeţe articulare plane, fie uşor curbe. Condiţia pentru
alunecare este ca un punct de pe o suprafaţă să intre mereu în contact cu puncte noi
de pe cealaltă suprafaţă. Direcţia alunecării se face în funcţie de forma suprafeţei
articulare (concavă sau convexă) care se mişcă. Dacă alunecă capul osos convex,
alunecarea se face în direcţie opusă angulării segmentului. Dacă alunecă osul cu
suprafaţă articulară concavă, alunecarea se produce în acelaşi sens cu angularea.
Alunecarea este cea mai utilizată în tehnicile de creştere a amplitudinii de mişcare
articulară. Mişcarea pasivă a suprafeţei articulare executată de kinetoterapeut,
numită şi glisare, are rolul de a evita durerea în momentul în care se execută
concomitent cu un stretching pasiv manual.
 34. Alunecarea
Răsucirea
Este o rotaţie a segmentului, respectiv a capului osos articular în jurul axului
longitudinal al osului. Prin răsucire, un punct de pe suprafaţa articulară care se
roteşte realizează un arc de cerc mai mare sau mai mic. În funcţie de gradul
răsucirii. De obicei răsucirea se combină cu alunecarea şi/sau rularea. Este o tehnică
de lucru frecvent utilizată.

35. Răsucirea
Compresia
Este o mişcare de apropiere a capetelor osoase articulare cu micşorarea spaţiului
articular. Ea apare în: încărcarea articulară, de exemplu prin ortostatism pentru
articulaţiile portante, în contracţia muşchilor care traversează o articulaţie, în
momentul rulării osului pe partea de angulare, în asimetrii articulare.
Mişcările de compresie intermitente au rol important în mobilizarea lichidului
sinovial şi prin intermediul reflexelor proprioceptive articulare favorizează creşterea
mai rapidă a forţei musculare.
Tracţiunea
Mişcarea de separare a capetelor osoase prin tracţiune este o tehnică foarte utilizată
pentru refacerea jocului articular, de obicei facilitând rularea sau glisarea. Efectul ei
antialgic face şi ca stretchingul să fie mai uşor de suportat. De tracţiune beneficiază
şi procesele inflamatorii articulare şi spasmele musculare periarticulare.

36. Tracțiunea
Efectele jocului articular
- asigură mişcările segmentelor în articulaţiile periferice
- reprezintă un stimul biologic articular cu ameliorarea troficităţii printr-o
repartiţie fiziologică a lichidului sinovial
- blochează dezvoltarea ţesutului fibros şi grăsos intraarticular, care se produce la
articulaţiile imobilizate, împiedicând astfel formarea de aderenţe
- transmite impusuri aferente ale controlului proprioceptiv de la nivel articular
- exercită un efect antialgic prin excitaţia mecanoreceptorilor care blochează
transmiterea stimulilor dureroşi spre măduvă
Indicaţiile refacerii jocului articular
- limitarea mişcărilor articulare prin afectare capsulară articulară
- scăderea durerii articulare
- menţinerea feedbackului proprioceptiv articular
- menţinerea unei biologii normale articulare
- rol profilactic în imobilizările prelungite mai ales prin paralizii
Precauţii ale mobilizărilor
- nu se execută pe o articulaţie inflamată şi foarte dureroasă
- în bolile oaselor, neoplazii sau fracturi, mobilizările se fac numai după o analiză
a topografiei şi gravităţii acestor afecţiuni
- în protezele totale, deşi se indică mobilizarea, aceasta poate fi periculoasă
datorită existenţei unor raporturi diferite între capetele articulare faţă de o
articulaţie normală
Tehnicile mobilizărilor
Se execută numai de kinetoterapeut sau persoane avizate. Se ţine seama de o serie
de reguli:
- poziţia pacientului să fie comodă, relaxată
- poziţia articulaţiei care va fi mobilizată să permită o cât mai bună relaxare
locală
- kinetoterapeutul să aibă o poziţie comodă cu posibilitate de abordare uşoară
a pacientului
- segmentul articular care nu va fi mobilizat va trebui stabilizat printr-o
curea, de către un ajutor, sau de o mână a kinetoterapeutului
- mâna kinetoterapeutului care face mobilizarea să aibă contact cât mai larg
cu articulaţia
 - încălzirea zonei articulare şi periarticulare şi masajul de pregătire
favorizează mobilizarea
- mobilizarea respectă principiul progresivităţii ca intensitate şi amplitudine
de la o şedinţă la alta şi de la o zi la alta
- înaintea fiecărei şedinţe se face testarea mobilităţii articulaţiei respective
Dozajul mobilizării articulaţiilor periferice este un element de lucru foarte
important. Se folosesc două tehnici.
Tehnica oscilaţiei gradate:
- Gradul 1: mici amplitudini ritmice la începutul excursiei de mişcare
- Gradul 2: mişcări mai ample care însă nu ating extremele valorilor de
mobilitate
- Gradul 3: mişcări ample spre excursia maximă, la nivelul rezistenţei tisulare
- Gradul 4: la fel ca la gradul 3, dar cu mici oscilaţii
- Gradul 5:mici amplitudini la limita mobilităţii care forţează rezistenţa
tisulară (stretching)
Oscilaţiile de gradele 1 şi 2 se utilizează pentru ameliorarea durerilor şi mobilizarea
lichidului sinovial. Oscilaţiile de gradele 3, 4 şi 5 sunt cele care realizează
întinderea capsulară cu ameliorarea jocului articular.
Tehnica jocului articular translatoriu este o combinare a tracţiunii în ax cu
alunecarea şi are trei grade de dozaj:
- Gradul 1 (slab): se lucrează cu amplitudine mică prin împingere ( nu
oscilaţie), adică se face glisarea capului articular concomitent cu tracţiunea.
- Gradul 2 (tensionat): alunecarea se derulează pe toată amplitudinea posibilă
tensionând uşor capsula. Tracţiunea este la fel ca la gradul 1.
- Gradul 3 (stretch pur): se forţează alunecarea cu realizarea de întindere a
capsulei şi chiar a ţesuturilor din jur.
Gradul 1 este o manevră utilizată pentru dureri. Gradul 2 este de fapt o testare
sensibilităţii dureroase. Gradul 3 realizează rapid ameliorarea jocului articular.
Cele două tehnici descrise de mobilizare a articulaţiilor periferice se execută pe
scurtă durată, de 1-3 minute, cu întindere de 6-12 secunde, cu pauze de 5-20
secunde. Se aplică o singură şedinţă pe zi. Dacă apar dureri mari după şedinţă, se
răreşte ritmul la 2 zile.

MANIPULĂRILE
Manipularea este metoda kinetoterapeutică care urmăreşte creşterea amplitudinii de
mişcare articulară printr-o mobilizare forţată peste limita de mobilizare voluntară
posibilă şi mergând până la limita anatomică posibilă a mişcării fără a o depăşi.
Manipularea se aplică atât articulaţiilor periferice, cât şi coloanei vertebrale.
Tehica manipulării cuprinde 3 timpi foarte precişi:
- punerea în poziţie, adică posturarea pacientului astfel încât să se poată executa
de kinetoterapeut mişcarea pasivă a segmentului până la amplitudinea completă.
Se fac mi multe astfel de mişcări pasive;
- punerea în tensiune, care este tensionarea ţesuturilor periarticulare şi capsulei
care se simte la capătul amplitudinii maxime;
- impulsul manipulativ, adică mişcarea executată de kinetoterapeut, unică, bruscă,
forţată, care reprezintă manipularea propriu-zisă. Uneori este însoţită de
producerea unui cracment.
Tehnica manipulării are două reguli de bază:
- să nu provoace dureri
- mişcarea manipulativă nu se va executa pe direcţia de mişcare blocată, ci exact
pe direcţia opusă (regula mişcării contrare)
Se recomandă ca articulaţia să fie pregătite prin încălzire şi masaj.
Exerciţiile incorecte, mai ales la nivelul coloanei vertebrale pot duce la accidente
severe.
 CREŞTEREA FORŢEI MUSCULARE

Din punct de vedere strict mecanic, forţa este un parametru şi o condiţie a mişcării.
Sub raport biologic, forţa este o calitate fizică a individului cu ajutorul căreia se
poate mişca în spaţiu, poate mobiliza un segment în raport cu altul, poate învinge o
rezistenţă externă şi poate stabiliza pârghiile corpului.
În practică se folosesc diverşi termeni care se referă într-un fel sau altul la forţa
musculară.
Forţă = capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o rezistenţă prin
contracţie musculară. Deci forţa exprimă tensiunea pe care o dezvoltă un muşchi
care se contractă.
Forţă maximă relativă = tensiunea maximă de contracţie pe care un muşchi o
dezvoltă la un moment dat.
Forţă maximă absolută = forţa maximală, de obicei teoretică sau forţa-limită pe
care ar putea să o dezvolte un muşchi. Practic nu poate fi atinsă. Sportivii de
performanţă se pot apropia mult de această valoare.
Forţă de rotaţie = forţa necesară pentru a produce o rotaţie în jurul unui ax.
Forţă explozivă = capacitatea de a manifesta valori mari de forţă în cea mai mică
unitate de timp.
Forţă dinamică = forţa musculară dezvoltată în timpul contracţiei izotonice.
Forţă statică = forţa musculară dezvoltată în timpul contracţiei izometrice.
Forţă izokinetică = este tot o forţă dinamică, dar viteza mişcării este reglată în aşa
fel încât rezistenţa este în raport cu forţa aplicată de muşchi în fiecare moment al
amplitudinii de mişcare.
Mărimea forţei musculare este o caracteristică morfofuncţională a muşchiului în
momentul testării. Ea depinde de mai mulţi parametri, dintre care enumerăm:
- a) Diametrul de secţiune al muşchiului. Cu cât acesta este mai mare, cu atât
forţa este mai mare. S-a calculat că tensiunea maximă a unui muşchi este de 3,6-
4 kg/cm2 suprafaţă de secţiune.
- b) Numărul unităţilor motorii în acţiune. În repaus, 2-5% din unităţile
motoriii se află în activitate. Într-o contracţie uşoară se ajunge la 10-30%, iar
într-o contracţie cu forţă maximă sunt activate 75% din UM. Exerciţiul repetat
(antrenamentul) creste numărul UM recrutate, crescând astfel forţa musculară.
Acest fenomen poartă numele de „sumaţie spaţială a UM”. Există o mare
 variabilitate între diferiţii muşchi în ceea ce priveşte raportul între numărul
unităţilor motorii recrutate şi forţa musculară. Astfel, când toate unităţile
motorii ale muşchilor mâinii au fost recrutate, se ajunge la 50% din forţa
maximă. Pentru bicepsul brahial, recrutarea tuturor unităţilor motorii determină
o forţă de 85% din forţa maximă. Din momentul în care o unitate motorie a fost
recrutată, ea rămâne activată până când forţa musculară începe să scadă,
moment în care unităţile motorii încep să iasă secvenţial din activitate, în
ordinea în care au fost recrutate. Recrutarea se face după principiul mărimii,
adică întâi sunt recrutate unităţile motorii cu motoneuron mai mic şi se continuă
cu unităţile motorii cu motoneuron tot mai mare, neuronii mai mici fiind mai
excitabili. Acest principiu al mărimii este valabil pentru activitatea obişnuită a
muşchiului cu dezvoltarea unei forţe de până la 30% din valoarea maximă.
c) Frecvenţa impulsurilor nervoase. În timpul contracţiei neuronii aferenţi
descarcă între 5 şi 50 impulsuri/s, fenomen numit „sumaţie temporală”. Un potenţial
de acţiune al unităţii motorii reprezintă un stimul şi declanşează o secusă musculară.
Dacă apar o suită de potenţiale de acţiune grupate se realizează o forţă mai mare de
cât a secusei. Există astfel un raport între frecvenţa potenţialelor de acţiune şi forţa
muşchiului, raport care nu este însă liniar. Creşterea de forţă musculară obţinută la
creşterea frecvenţei potenţialelor de acţiune de la 5 la 10 Hz este mai mare decât
creşterea forţei obţinute prin creşterea frecvenţei de la 15 la 20 Hz. Cea mai mare
creştere de forţă se obţine la frecvenţe medii de 7-12 Hz, dar aceasta depinde şi de
starea muşchiului sau de tipul de muşchi. Dacă muşchiul este alungit, frecvenţa
ideală este de 3-7 Hz, iar dacă muşchiul este scurtat, frecvenţa ideală este de 10-20
Hz. La muşchii fazici frecvenţa potenţialelor de acţiune creşte pe tot parcursul
creşterii de forţă musculară. La muşchii tonici şi la forţe mari frecvenţa rămâne
relativ constantă.
d) Sincronizarea activităţii UM active. Într-o contracţie slabă sau la începutul
contracţiei, activitatea UM este asincronă, ceea ce determină o contracţie lină, lent
crescândă, dar cu forţă scăzută. Sincronizarea, adică fuzionarea activităţii tuturor
UM, determină o contracţie tetanică. Indivizi neantrenaţi au o sincronizare sub
20%. Sportivii pot ajunge la de 3-4 ori mai mult prin antrenament.
e) Lungimea muşchiului. Un muşchi scheletic în repaus, dacă este secţionat se
scurtează cu 20% ajungând astfel la tensiunea zero. Această diferenţă de 20%
reprezintă valoarea tensiunii de repaus. Dacă acum muşchiul este tracţionat la cele
două capete, apare o tensiune de alungire. Dacă muşchiul este scurtat la 60-70% din
lungime, nu se mai produce nici o tensiune de contracţie. Schimbarea de lungime a
muşchiului depinde de raportul dintre forţa sa şi rezistenţa care i se opune. Dacă
rezistenţa/forţa = 1, avem de a face cu o contracţie izometrică. Dacă rezistenţa/forţa
< 1, contracţia este concentrică şi lungimea muşchiului scade. Dacă rezistenţa/forţa
> 1, contracţia muşchiului este excentrică şi lungimea muşchiului creşte.
f) Aranjamentul fibrelor musculare. O fibră musculară lungă dar subţire îşi
bazează forţa pe aranjamentul seriat al sarcomerilor. O fibră musculară scurtă dar
groasă îşi bazează forţa pe numărul de miofibrile paralele.
g) Aranjamentul muşchiului. Arhitectura muşchiului a permis identificarea a cel
puţin două aspecte care pot influenţa forţa de contracţie şi creşterea acesteia:
- penaţia: fibrele musculare nu sunt colineare cu direcţia vectorului forţă care
tracţionează tendonul, ci sunt aranjate sub un anumit unghi. Penaţia are rolul de
a permite în acelaşi volum prezenţa unui număr mult mai mare de fibre paralele,
realizând o suprafaţă de secţiune mult mai mare.
- eşalonarea: fibrele musculare care aparţin aceleiaşi unităţi motorii nu merg de la
un capăt la altul al muşchiului, ci cu un capăt se termină în interiorul
muşchiului, pe scheletul conjunctiv şi numai cu un capăt se termină pe tendon

ENERGIA MUSCULARĂ
Activitatea musculară tonică, contractilă statică şi dinamică necesită consum
energetic continuu, care se face pe baza oxigenului şi aportului alimentar de glucide
şi lipide.
Celula musculară este o mare consumatoare de oxigen, saturaţia în oxigen
reprezentând şi un parametru al activităţii musculare. Din cei 1000 ml de rezervă de
oxigen aflată în organism, mioglobina conţine 350 ml, sângele 600 ml şi 50 ml se
găsesc în ţesuturi.
În funcţie de activitatea fizică a organismului, muşchiul foloseşte diferite surse de
energie. Pentru activitatea normală, 2/3 din energie este obţinută prin arderea
lipidelor. Într-un efort intens şi de scurtă durată, energia este furnizată aproape în
totalitate din glucide prin metabolism anaerob. În eforturile prelungite dar de
intensitate moderată sursa de energie este reprezentată de acizii graşi liberi.
Metabolismul anaerob al glucozei se desfăşoară în citoplasmă şi are eficienţă
scăzută. Transformarea glucozei în fructoză se face în citoplasmă cu consum de
două molecule de ATP pentru o moleculă de glucoză. Metabolizarea anaerobă va
duce în continuare la producerea de 8 molecule de ATP.
Metabolismul aerob al glucozei se desfăşoară în mitocondrie şi are ca rezultat
eliberarea unei mari cantităţi de energie. Elementul de pornire este piruvatul care va
suferi procesul de fosforilare oxidativă pe calea ciclului Krebs sau a acidului citric.
Deşi se formează doar 2 molecule de ATP, se eliberează 24 atomi de hidrogen care
vor participa la reacţii oxidative cu eliberare de cantităţi mari de ATP prin procesul
de fosforilare oxidativă. Desfăşurarea acestui proces are loc numai în prezenţa
oxigenului, altfel acidul piruvic va fi transformat în acid lactic.
Producerea energiei din acizi graşi se face prin transformarea acestora în acetil-
coenzima A, care intră în ciclul Krebs. Pentru fiecare 2 atomi de carbon din acidul
gras se produc 5 molecule de ATP şi apoi încă 12 molecule prin oxidarea acetil-
coenzimei A.
Deci fiziologic efortul muscular se desfăşoară în condiţii aerobe, dar în situaţii
limită, când energia este solicitată foarte rapid sau în cantitate mare de către muşchi,
cantitatea de oxigen devine insuficientă şi energia se obţine anaerob.
 SUBSTRATUL CREŞTERII FORŢEI MUSCULARE
Creşterea forţei musculare se obţine prin hipertrofia muşchiului, adică prin creşterea
mărimii fibrei musculare ca urmare a exerciţiului fizic efectuat la o anumită
intensitate şi având o anumită durată. Hipertrofia fibrei musculare înseamnă mărirea
diametrului acesteia şi se realizează prin creşterea cantităţii de ARN şi ADN,
creşterea cantităţii proteinelor contractile şi a elementelor sarcoplasmatice.
Excitantul biologic pentru acest proces anabolic este reprezentat de efortul muscular
intens prin contracţie care duce la ischemie musculară şi oboseală urmate în
perioada postefort de accelerarea proceselor de sinteză proteică.
În acelaşi timp cu hipertrofia fibrei musculare se realizează şi creşterea densităţii de
capilare.
O alimentaţie bogată în proteine şi la care se adaugă administrarea de anabolizante
duce mai repede la creşterea forţei musculare.

EXERCIŢIUL REZISTIV
Este o formă a exerciţiului în care contracţia musculară dinamică sau statică trebuie
să lupte cu o forţă externă care i se opune, fie ea manuală sau mecanică.
Rezistenţa manuală, pe care o aplică kinetoterapeutul, pacientul însuşi sau orice altă
persoană are următoarele avantaje:
- este utilă în primele faze ale creşterii forţei musculare, când forţa este foarte
slabă
- este indicată când amplitudinea de mişcare trebuie atent controlată pentru a nu
se produce leziuni ale articulaţiei sau ţesuturilor moi
- realizează acel contact direct între pacient şi kinetoterapeut care duce la
creşterea complianţei pacientului
Dezavantajele rezistenţei manuale sunt:
- blochează un specialist lângă pacient un interval relativ mare de timp
- rezistenţa aplicată este limitată de forţa kinetoterapeutului şi de gradul de
oboseală al acestuia
- creează dependenţă pacientului faţă de o altă persoană
Rezistenţa mecanică se realizează prin echipamente diverse, mergând de la simple
greutăţi până la aparate electromecanice. Acestea permit o apreciere mai obiectivă a
rezistenţei aplicate, o gradare mai corectă a progresiei acesteia.
Contraindicaţiile exerciţiului rezistiv sunt:
- inflamaţia articulară sau musculară
- durerea intensă articulară
 PRECAUŢII ÎN TIMPUL EXERCIŢIULUI REZISTIV
Pericolul pentru aparatul cardiovascular este reprezentat nu de exerciţiul însuşi,
ci de fenomenul Valsalva care îl poate însoţi în timpul contracţiilor izometrice sau
cu rezistenţă mare. orice efort de ridicare, împingere, tracţiune se face cu blocarea
respiraţiei în inspir prin închiderea glotei. Contracţia peretelui abdominal duce la
creşterea presiunii intraabdominale şi intratoracice cu scăderea reîntoarcerii
venoase, scăderea debitului bătaie, scăderea bruscă a tensiunii arteriale, creşterea
compensatorie a ritmului cardiac. La deschiderea glotei la sfârşitul manevrei
Valsalva, odată cu expirul brusc se poate ajunge la o creştere a tensiunii arteriale de
chiar 200 mmHg datorate creşterii reîntoarcerii venoase cu creşterea debitului
bătaie. Această creştere a tensiunii arteriale poate fi periculoasă la pacienţii
suferinzi de hipertensiune arterială, sechele după infarct miocardic sau accident
vascular cerebral, la vârstnici. Pentru a se evita manevra Valsalva, se va cere
pacientului să execute efortul în timpul expirului, să numere sau să vorbească în
timpul exerciţiului rezistiv.
Oboseala afectează performanţa funcţională a sistemului motor. Oboseala locală se
referă la scăderea răspunsului muscular la stimuli repetaţi. Clinic oboseala locală se
manifestă prin scăderea promptitudinii răspunsului muscular sau prin incapacitatea
acestuia de a mai executa mişcarea pe toată amplitudinea ei. Concomitent pot apare
dureri locale sau spasme musculare. Oboseala locală apare prin epuizarea energiei
disponibile, a aportului de oxigen şi a acumulării de acid lactic. Oboseala generală
se instalează în condiţiile unei activităţi fizice intense sau prelungite, în mers,
alergat, muncă. Se datorează scăderii nivelului de glucoză, glicogen şi potasiu. Va
apare mai repede în prezenţa unor boli cardiovasculare, respiratorii, neurologice.
Alcătuirea programelor de exerciţii cu rezistenţă la aceşti bolnavi presupune o
dozare foarte atentă şi urmărirea stării bolnavilor în timpul programului.
În cazul apariţiei oboselii se introduce o pauză pentru refacerea rezervelor
energetice.
Mişcările substitute pot apare atunci când rezistenţa este prea mare pentru
performanţa muşchiului. Muşchiul ţintă al programului de exerciţii rezistive nu
poate executa mişcarea contra rezistenţei, dar această mişcare poate fi executată
prin intrarea în acţiune a altor muşchi. De exemplu: incapacitatea de abducţie a
braţului datorată unui muşchi deltoid slab poate fi substituită de ridicarea umărului
şi de înclinarea contralaterală a trunchiului. Mişcările substitute se mai numesc şi
mişcări trucate. Chiar dacă uneori aceste mişcări substitute sunt binevenite, trebuind
chiar antrenate, aşa cum se întâmplă în paralizii, în programele de creştere a forţei
musculare ele trebuie evitate pentru că împiedică aprecierea corectă a forţei
muşchiului ţintă.
Supraantrenamentul determină o temporară sau permanentă scădere de forţă
musculară şi nu este sinonimă oboselii musculare. Supraantrenamentul nu duce la
oprirea exerciţiului de către pacient sau sportiv, dar se constată în mod paradoxal la
testarea muşchiului că apare o scădere de forţă şi nu o creştere. Evitarea acestui
fenomen se face gradând foarte corect creşterea rezistenţei şi urmărind prin testing
creşterea chiar mică a forţei muşchiului.
Osteoporoza presupune precauţii datorate posibilei apariţii a unei fracturi pe un os
patologic.
Apariţia durerilor în muşchii antrenaţi se datorează acumulării de metaboliţi acizi,
a ischemiei apărute după un exerciţiu intens. Durerea dispare la încetarea
exerciţiului.

METODE DE CREŞTERE A FORŢEI MUSCULARE

CONTRACŢIA IZOMETRICĂ
Studiile lui Hettinger şi Müller au arătat că în timpul contracţiei izometrice
circulaţia sanguină musculară este suspendată şi muşchiul intră în „datorie de
oxigen” în timp ce cataboliţii se acumulează local.
Pentru a obţine efectele dorite de creştere a forţei musculare, contracţia izometrică
trebuie să se facă la minim 35% din tensiunea musculară maximă. Dar numai peste
valori mai mari de 2/3 din tensiunea maximă musculară se obţine hipertrofia
musculară. Izometria făcută la valori între 20 şi 35% din tensiunea maximă
musculară duce la menţinerea forţei musculare existente. Dacă niciodată în timpul
zilei un muşchi oarecare nu realizează o contracţie la peste 20% din tensiunea
maximă musculară, se va produce o pierdere treptată de forţă musculară.
Durata unei contracţii izometrice nu va depăşi 12 secunde nici la sportivul bine
antrenat. Pentru bolnavi se utilizează durate de 3-6 secunde.
Cel de al treilea factor de care se ţine seama în timpul exerciţiilor izometrice este
lungimea muşchiului la care se execută izometria. În antrenament se porneşte de la
ideea că muşchiul dezvoltă forţa sa maximă la lungimea sa maximă. Dacă însă se
fac exerciţii la diferite lungimi ale muşchiului, se constată că se obţin valori diferite
ale creşterii forţei sale.
În practică se folosesc două feluri de exerciţii bazate pe tehnica contracţiei
izometrice:
a) Exerciţii unice scurte izometrice simple: o contracţie de 6 secunde pe zi.
b) Exerciţii repetitive scurte izometrice zilnice: 20 de contracţii a 6 secunde cu o
pauză de 20 secunde între ele - o şedinţă pe zi.
Indiferent de tipul de exerciţiu, condiţia este să se realizeze o contracţie egală cu 60-
70% din cea maximă.
 37. Creșterea forței musculare prin exerciții izometrice rezistive
Avantajele contracţiilor izometrice:
- sunt foarte eficiente
- reduc edemul prin efect de pompă
- tehnica este simplă
- durata exerciţiilor este scurtă
- nu solicită articulaţiile
- sunt puţin obositoare
Dezavantajele contracţiilor izometrice:
- măresc munca ventriculului stâng, tensiunea arterială, frecvenţa cardiacă
- nu ameliorează supleţea ţesuturilor periarticulare
- tonifică în special fibrele musculare activate la unghiul la care s-a produs
izometria
- antrenează muşchi pentru o contracţie mai lentă
- nu ameliorează coordonarea pentru mişcări mai complexe
În metodologia creşterii forţei musculare, exerciţiile izometrice nu trebuie utilizate
izolat, ci în asociere cu cele dinamice, care asigură o mai bună coordonare
nervoasă.

CONTRACŢIA IZOTONICĂ
Se produce cu modificarea lungimi muşchiului, determinând mişcare articulară. Pe
tot parcursul mişcării tensiunea de contracţie este aceeaşi.
Contracţia izotonică simplă, fără încărcare, nu reuşeşte să realizeze creşterea forţei
musculare. Acest lucru poate fi însă realizat de contracţia izotonică realizată
împotriva unei rezistente.
 38. Creșterea forței musculare prin exerciții izotonice rezistive
Exemple de exerciţii dinamice rezistive:
a) Exerciţiul maximal scurt este un exerciţiu dinamic cu încărcare maximă. Se
testează progresiv greutatea maximă care poate fi ridicată şi menţinută 5 secunde.
Această greutate se notează cu 1 RM, adică greutatea maximă care poate fi ridicată
o dată. Se va face o ridicare pe zi sau 3 ridicări cu pauze de 1-2 minute între ele.
b) Exerciţiul maximal cu repetiţie (ERM) urmăreşte prin creşterea progresivă a
greutăţilor să testeze acea greutate care poate fi ridicată de 10 ori (10 repetiţii
maxime = 10 RM). După ce s-a găsit greutatea care poate fi ridicată de 10 ori, se
vor executa zilnic astfel de exerciţii. La 5-7 zile se retestează noua rezistenţă
(greutate) pentru 10 RM.
c) Tehnica De Lorme-Watkins, sau „tehnica cu rezistenţă progresivă”. Se testează
greutatea maximă care poate fi ridicată de 10 ori şi menţinută 5 secunde = 10 RM,
după care se aplică seturi la rezistente progresive astfel:
- Setul 1 - 50% din 10 RM
- Setul II - 75% din 10 RM
- Setul III - 100% din 10 RM
Între seturi se intercalează o pauză de 2-4 minute. Cele trei seturi se execută o dată
pe zi, de patru ori pe săptămână. În ziua a cincea se retestează 10 RM şi în zilele
următoare se reiau cele trei seturi de exerciţii la noile valori.
În decursul timpului au apărut mai multe variante ale acestei tehnici. Modificările s-
au făcut fie în ceea ce priveşte procentul de 10 RM cu care se lucrează pe diferite
serii, fie în ceea ce priveşte numărul de serii pe zi. Este de preferat ca schema
propusă de De Lorme şi Watkins să nu fie aplicată cu rigiditate, ci respectând
principiul progresiei rezistenţei să se adapteze schema pentru fiecare pacient în
parte, în funcţie de particularităţile cazului.
d) Tehnica Oxford. Mai poartă şi numele de tehnica exerciţiilor rezistive regresive:
 - Setul I - 100% din 10 RM
- Setul II - 90% din 10 RM
- Setul III - 80% din 10 RM
- Setul IV - 70% din 10 RM
şi se continuă cu următoarele seturi până la 10 scăzând mereu 10 procente din 10
RM.
Deşi tehnica Oxford este regresivă în cadrul seriilor zilnice, progresia este asigurată
de retestarea la fiecare 5-7 zile a noii valori de 10 RM.
Acest tip de exerciţii se bazează pe faptul că muşchiul oboseşte şi că fiecare set
reprezintă de fapt performanţa maximă pentru starea fiziologică de oboseală a
muşchiului din acel moment.
Tehnica este mai dificilă prin faptul că presupune o foarte frecventă schimbare a
greutăţilor între seturi.
e) Exerciţiile cu 10 rm (repetiţii minime) se foloseşte când muşchiul este prea slab
pentru a ridica de 10 ori chiar propria greutate a segmentului. Se testează care este
ajutorul necesar pentru a se realiza cele 10 ridicări, ajutor oferit de obicei de un
scripete cu contragreutate. După stabilirea valorii 10 rm, se procedează ca şi la
celelalte scheme de exerciţii cu 10 RM. De obicei se foloseşte următoarea schemă:
- seria I: 10 ridicări cu 2 x 10 rm
- seria II-a: 10 ridicări cu 1,5 x 10 rm
- seria III-a: 10 ridicări cu 10 rm
f) Exerciţiile cu rezistenţă progresivă ajustabilă zilnic (DAPRE – „daily adjustable
progressive resistance exercise”). Se determină iniţial greutatea de lucru, de obicei 6
RM. Apoi pacientul execută următoarele seturi de exerciţii:
- setul 1: 1-10 repetiţii cu ½ din greutatea de lucru
- setul 2: 2-6 repetiţii cu ¾ din greutatea de lucru
- setul 3: oricâte repetiţii sunt posibile cu întreaga greutate de lucru
Numărul de repetiţii cu greutate de lucru completă reprezintă punctul de plecare
pentru exerciţiile din ziua următoare.
g) Tehnica exerciţiilor de „body-building” care se bazează pe exerciţii analitice
executate cu încărcare progresivă, cu un număr de repetări care creşte treptat şi cu
viteze de execuţie în raport cu ceilalţi parametri. Tehnica utilizează şi exerciţiile
izometrice (statice) şi izotonice, (dinamice) dar baza o reprezintă exerciţiile
dinamice cu rezistenţă, folosind haltere, cordoane de cauciuc, arcuri.
Greutăţile folosite se clasifică în funcţie de greutatea maximă pe care o poate ridica
o singură dată pe toată amplitudinea un grup muscular şi care poartă numele de 1
RM. Astfel vom avea:
- greutăţi mici, 30-50% din 1 RM
 - greutăţi mijlocii, 50-70% din 1 RM
- greutăţi mari, 70-100% din 1 RM
Numărul de repetări într-o repriză depinde de greutate:
- pentru greutăţi mici peste 15 repetări
- pentru greutăţi mijlocii 6-9 repetări
- pentru greutăţi mari 1-3 repetări
Se execută treptat tot mai multe reprize pentru acelaşi grup muscular, cu pauze de
1-3 minute între ele. În acest fel, formula de lucru va fi:
a
⋅c
b
în care:
- a = greutatea (kg)
- b = numărul de repetări
- c = numărul reprizelor
Se execută 3-7 antrenamente pe săptămână, cu o durată zilnică de 50-120 minute
pentru toate grupele musculare. Pentru bolnavi, valorile se reduc în funcţie de
capacitatea fiecăruia. Înainte de a se trece la exerciţiile propriu-zise, se face o
încălzire scurtă generală, cu alergare uşoară, cu mobilizări libere articulare. Între
exerciţii se fac respiraţii ample.
Exerciţiul în sine este compus din mişcarea completă a segmentului încărcat cu
greutate. Pe parcursul mişcării se fac 1-2 opriri de 3-4 secunde şi la ducere şi la
întoarcerea mişcării. Viteza de executare este lentă. Ordinea de lucru a grupelor
musculare este de sus în jos (gât, umeri, spate, piept, braţe, antebraţe, coapsă,
gambă, picior).
h) exerciţii cu viteză progresivă. Între rezistenţa la mişcare şi viteza de mişcare
există un raport invers proporţional. Pe măsură ce se măreşte rezistenţa, scade
viteza. În absenţa oricărei rezistenţe viteza este maximă. La o rezistenţă maximă se
obţine o singură mişcare la viteză minimă. Deci la o rezistenţă dată, mai mică decât
rezistenţa maximă, o anumită viteză de execuţie va necesita o anumită forţă a
muşchiului. Astfel se poate obţine creşterea forţei musculare menţinând rezistenţa
constantă dar mărind viteza de execuţie a exerciţiului. În practică se foloseşte un
metronom căruia i se accelerează treptat bătăile odată cu creşterea forţei musculare.
Tehnica, deşi foarte bună, este mai puţin utilizată. Dificultatea ei constă în faptul că
odată cu creşterea vitezei de execuţie există tendinţa ca mişcarea să nu se mai facă
la amplitudine maximă.
i) alte tipuri de exerciţii. În situaţiile de deficit mare de forţă musculară, cu valori
ale testingului muscular de 0, 1, 2 sau chiar 3, se recurge la exerciţii bazate pe
tehnici de facilitare (iniţierea ritmică, stabilizarea ritmică, tracţiunea, telescoparea,
vibraţia, periajul) sau la posturi declanşatoare de reflexe tonice, cum sunt reflexele
tonice cervicale sau labirintice. Pe lângă utilizarea tehnicilor de mobilizare activă,
se folosesc în caz de forţă 0 şi 1 şi mobilizările pasive, pentru păstrarea amplitudinii
normale de mişcare şi a memoriei mişcării.

CONTRACŢIA IZOKINETICĂ
Utilizează o aparatură care permite „acomodarea” rezistenţei opuse muşchiului pe
toată amplitudinea de mişcare efectuate la o viteză care se poate regla dar care apoi
rămâne fixă pe tot parcursul exerciţiului. Astfel, muşchiul se contractă dinamic la
capacitatea maximă în fiecare punct de pe amplitudinea de mişcare. Contracţia
izokinetică se poate realiza pe contracţie concentrică, pe contracţie excentrică sau
pe ambele. Deoarece valoarea rezistenţei aplicate nu poate depăşi valoarea forţei
musculare, nu există pericolul producerii unor leziuni musculare. S-a demonstrat că
această metodă produce mai repede creşterea forţei musculare decât metoda
exerciţiilor izotonice sau izometrice rezistive. Viteza se poate regla de la valori mici
până la valori mari, similare alergării. Reglajele aparatului permit şi evitarea
mobilizării pe zona de mobilitate pe care apare durerea. La apariţia oboselii nu se
întrerupe mişcarea , ci se adaptează rezistenţa la valoarea sa maximă pentru
muşchiul obosit. Se mai poate face comutarea rezistenţei pe musculatura
antagonistă în timp ce agoniştii se odihnesc. În timpul şedinţelor se utilizează
minim 3 viteze de lucru. În mod obişnuit se începe la o valoare a rezistenţei
submaximală şi la o viteză joasă şi medie până când pacientul se adaptează, apoi se
trece la efortul mai mare, urmărind atingerea unei rezistenţe maxime la o viteză
maximă.. în cazul folosirii izokineziei pentru antrenamentul sportivilor, se va lucra
la acea viteză cu care se desfăşoară activitatea sportivă respectivă.
Kinetoterapeutul stabileşte durata exerciţiului, numărul de şedinţe pe zi sau
săptămână, stabilirea seturilor de exerciţii, ordinea lor.
Dezavantajele metodei constau în aparatura foarte scumpă, dificultatea poziţionării
pacientului, necesitatea existenţei unui personal foarte bine instruit şi necesitatea
instruirii pacientului, imposibilitatea de a se lucra la domiciliu.
Aparatele pentru antrenament izokinetic sunt diferite în funcţie de segmentul de
corp a cărui musculatură trebuie tonifiată şi folosesc în cea mai mare parte a lor şi
pentru testarea forţei musculare.
39. Creșterea forței musculare prin exerciții izokinetice
 CREŞTEREA REZISTENŢEI MUSCULARE

Rezistenţa este capacitatea de a susţine un efort. Prin aceasta se înţelege pe de o

parte capacitatea muşchiului de a executa un exerciţiu sau o activitate pe o perioadă
prelungită de timp, iar pe de altă parte, capacitatea muşchiului de a susţine o
contracţie.
Rezistenţa musculară este în funcţie de:
- forţa musculară
- valoarea circulaţiei sanguine musculare
- integritatea metabolismului muscular
- sistemul nervos central (motivaţie, concentrare)
- starea de boală sau sănătate
Rezistenţa la efort este proprietatea musculară de bază utilizată în timpul procesului
muncii. De aceea este necesar în kinetologie să se măsoare şi rezistenţa musculară,
nu numai forţa. Se testează în primul rând capacitatea de menţinere a unei contracţii
musculare în timp. Dacă se utilizează o greutate sub 15% din forţa maximă, aceasta
poate fi menţinută aproape nelimitat. La 50% din forţa maximă, rezistenţa grupului
muscular respectiv este de 1 minut. La nivelul forţei maxime, de 1 RM, de-abia
atinge 6 secunde.
De obicei testarea se face cu greutăţi între 15 şi 40% din forţa maximă,
cronometrându-se timpul menţinerii contracţiei sau executându-se o activitate
simplă, cum ar fi mişcarea segmentului de corp respectiv şi măsurându-se numărul
de repetări posibile, efectuate în ritmul unui metronom. Urmărind desfăşurarea
testării, se observă la un moment dat că subiectul continuă exerciţiul dar cu preţul
unui efort mare, exteriorizat prin transpiraţie, schimbarea mimicii cu apariţia de
grimase faciale. Ne găsim în „faza oboselii compensate”, după care subiectul intră
în „faza oboselii decompensate”, adică nu mai poate să menţină ritmul sau
amplitudinea mişcării, cu tot efortul de concentrare pe care îl face. Putem spune
deci că rezistenţa musculară este starea contrară oboselii musculare.
Termenul de rezistenţă musculară cuprinde atât „rezistenţa generală” a
organismului de a executa un anumit lucru mecanic, caz în care funcţia cardio-
respiratorie are rol primordial, cât şi „rezistenţa specială”, termen folosit în sport,
„rezistenţa locală”, executată de un segment de corp, „rezistenţa neuropsihică”,
„rezistenţa emoţională”. În general în kinetoterapie ne interesează rezistenţa unor
grupe musculare determinate, care au suferit scăderi patologice de forţă şi rezistenţă
la efort, deci „rezistenţa locală”. „Rezistenţa generală” face obiectul altui obiectiv
de bază în kinetoterapie şi anume antrenamentul la efort.
Tehnicile şi metodele care duc la creşterea rezistenţei musculare sunt cele folosite la
creşterea forţei musculare. Pentru obţinerea rezistenţei, principiul de lucru este
creşterea duratei exerciţiului. De aceea se lucrează la intensităţi mai mici de efort,
dar prelungite în timp. În general se utilizează exerciţiile dinamice rezistive, în care
valoarea rezistenţei este de 15-40% din valoarea 10 RM sau 1 RM. Se urmăreşte
atingerea oboselii musculare prin creşterea duratei exerciţiului.
 CREŞTEREA COORDONĂRII, CONTROLULUI ŞI
ECHILIBRULUI

Înţelegem prin coordonare „combinarea activităţii unui număr de muşchi în cadrul

unei scheme de mişcare continuă, lină, executată în condiţii normale”. O mişcare
coordonată presupune şi control şi echilibru. O mişcare coordonată este automată,
nepercepută conştient, deşi poate fi executată şi conştient. Desfăşurarea unei
activităţi coordonate este monitorizată de mecanismul de feed-back al
proprioceptorilor şi centrilor subcorticali. Dacă unul din aceştia sunt afectaţi,
controlul vizual al mişcării cu intervenţia centrilor corticali poate substitui
coordonarea mişcării, dar niciodată aceasta nu va mai fi la fel de fină.
Coordonarea mişcărilor este un proces care se obţine după foarte multe repetări,
dezvoltându-se pe măsură ce copilul creşte. Coordonarea se poate antrena,
ajungându-se la performanţe extraordinare. Privind mâinile unui pianist în timpul
unui concert putem realiza amploarea acestor performanţe. Dezvoltarea coordonării
înseamnă o creştere a preciziei mişcării, o economie maximă de efort muscular prin
ieşirea din activitate a oricărui muşchi inutil în acea schemă de mişcare. Aceasta
înseamnă inhibiţia oricărei iradieri inutile a excitaţiei în cortex. Dezvoltarea
coordonării determină apariţia deprinderilor motorii care au la bază „engramele
motorii”. Mişcarea voluntară este doar selectarea şi combinarea engramelor motorii
fixate deja în centrii subcorticali.
Pierderea prin boală sau ştergerea prin nerepetare a deprinderilor, obligă pentru
dobândirea unei funcţii motorii normale să se acorde o atenţie deosebită refacerii
deprinderilor motorii, adică a controlului coordonării. Iată că nu este suficient să
refacem amplitudinea normală de mişcare, să refacem forţa musculară normală sau
rezistenţa la efort. Pentru a realiza recuperarea completă este nevoie şi de refacerea
coordonării mişcărilor.
Antrenamentul pentru refacerea coordonării se face după anumite reguli:
- exerciţiile de coordonare trebuie să se execute de câteva ori pe zi, fără
întrerupere, până ce coordonarea este obţinută
- orice contracţie a muşchiului care nu este necesară unei activităţi date trebuie
evitată
- pentru a întări percepţia senzorială corectă a unei engrame motorii se vor utiliza
toate mijloacele posibile: explicaţii verbale, înregistrări cinematice, desene, etc.
- exerciţiile de coordonare cer concentrare din partea pacientului, de aceea
antrenamentul se opreşte la orice semn de oboseală sau plictiseală
 - nu este necesară o forţă mare pentru o mişcare de precizie, ba chiar forţa
exagerată afectează coordonarea
- cu cât rezistenţa opusă mişcării va fi mai slabă, cu atât excitaţia va iradia mai
puţin în sistemul nervos central şi coordonarea va fi mai bună.
Coordonarea este obositoare. Dacă se lucrează exerciţii de coordonare cu o forţă
chiar sub 10% din forţa maximă a muşchiului, oboseala apare relativ repede.
Coordonarea, controlul şi echilibrul sunt realizate prin „mobilitate controlată” şi
„abilitate”.
Mobilitatea controlată reprezintă capacitatea de a executa mişcările coordonat
dintr-o postură cu încărcare corporală. Deci mişcarea unei părţi a corpului se
execută înăuntrul unei posturi date, cu extremitatea distală fixată. Se mai numeşte şi
mişcare în lanţ kinetic închis. De exemplu se mobilizează genunchiul sau şoldul în
timp ce piciorul este fixat la sol, rotaţia trunchiului sau capului din ortostatism.
Abilitatea, dibăcia (skill) se realizează cu extremitatea distală nefixată, liberă.
Caracteristica acestei etape este efectuarea mişcărilor, inclusiv locomoţia în afara
unei posturi şi manipularea mediului înconjurător cu extremităţile, în timp ce
trunchiul este menţinut în postură dreaptă. Se mai numeşte şi mişcare în lanţ kinetic
deschis.
Desăvârşirea controlului motor prin antrenarea schemelor de mişcare în lanţ kinetic
închis şi în lanţ kinetic deschis este posibilă numai în cadrul unor tehnici de lucru
globale, cum ar fi:
Mobilizările poliarticulare antrenează mai multe articulaţii şi grupe musculare care
fac parte din scheme de mişcare obişnuite, cum ar fi tripla flexie sau tripla extensie,
de gleznă, genunchi şi şold a membrului inferior. În acest fel este prinsă în schema
de mişcare musculatura slabă a unui segment.
Tehnicile de facilitare musculară proprioceptivă şi în primul rând tehnica lui
Kabat sunt construite tocmai pe principiul gesticii umane uzuale.
Reflexele de echilibrare şi stabilizare declanşează un lanţ de contracţii musculare
identice în condiţii identice. Utilizarea pentru coordonare a dezechilibrării corpului,
cu reacţii de reechilibrare şi restabilizare reprezintă o tehnică foarte valoroasă. Să
presupunem cazul ridicării unei greutăţi cu o mână. Se vor declanşa reflexele de
echilibrare pentru a readuce centrul de greutate în poligonul de susţinere. Braţul
opus se va deplasa în abducţie, trunchiul se va apleca lateral. Dacă greutatea este
mare, mâna liberă caută un punct de sprijin, stabilizând corpul prin contracţia
adductorilor braţului. Se declanşează astfel un reflex de stabilizare.
Gestualitatea coordonată este rezultatul unei activităţi musculare optimale,
armonioase. Se obţine prin repetarea cu multă atenţie a unei mişcări, în aşa fel încât
să nu fie parazitată de activitatea unor grupe musculare care nu sunt necesare. Pe
acest principiu se bazează şi antrenamentul unui sportiv de performanţă, care repetă
mereu aceeaşi suită de gesturi: aruncarea greutăţii, fandarea la scrimă, loviturile la
box.
Coordonările paliative sunt necesare în anumite momente ale evoluţiei unei boli.
Spre exemplu, va trebui să obişnuim un bolnav cu mers şchiopătat să meargă în
cârje sau cu baston. Aceasta presupune dezvoltarea unui lanţ de coordonări, care nu
sunt necesare în mod obişnuit, numite paliative.
Terapia ocupaţională necesită prin exerciţiile ei cel mai înalt grad de coordonare.
Este metoda de dezvoltare a abilităţii, a schemelor în lanţ kinetic deschis efectuate
în special cu membrul superior. Se urmăreşte efectuarea tuturor tipurilor de
prehensiune. Are avantajul că orientează coordonarea pe gesturi binecunoscute şi
fixate înainte de boală şi că antrenează direct gestica cotidiană sau chiar
profesională a pacientului.
 ANTRENAMENTUL LA EFORT

Antrenarea forţei musculare şi a rezistenţei musculare nu duce automat şi la

creşterea capacităţii de efort. Astfel, un bolnav cu sechele după o afecţiune
reumatismală nu poate executa un efort fizic atât datorită sechelelor locale
(hipotrofie musculară, limitarea mobilităţii articulare, etc.), cât şi datorită sechelelor
generale, datorate lipsei prelungite de activitate fizică.
Există patru mari categorii de subiecţi care beneficiază de antrenament la efort:
- bolnavii cardiovasculari, mai ales coronarienii cu infarct miocardic;
- bolnavii respiratori, mai ales cu BPCO sau sechele TBC;
- sechelele după afecţiuni ale aparatului locomotor cu limitare mare de mobilitate;
- subiecţi care au pierdut capacitatea de efort datorită vieţii sedentare.
Fiecare din aceste patru categorii are caracteristicile sale proprii în ce priveşte
toleranţa la efort şi deci a efortului fizic la care trebuie reantrenat. De aceea este
necesară testarea capacităţii de efort. Una din metodele clasice de testare este aceea
a efortului la scăriţă, sau testul Master. Se execută la o scăriţă cu două trepte,
fiecare cu înălţimea de 23 cm. Ea este utilizată şi pentru antrenament la efort.

40. Scăriță pentru testare la efort

Există formule care ne permit să apreciem în waţi valoarea efortului pe care îl face
bolnavul în timpul testului Master:
 4 G × 9,81 × I × f
W= × , în care:
3 60
G = greutatea în kg a subiectului
9,81 = cifră de conversie a kilogrammetrilor în waţi (1 kgm=9,81W)
I = înălţimea treptei în metri
f = numărul de urcări pe minut

METABOLIC EQUIVALENT TERM (MET)

Cea mai modernă exprimare a intensităţii efortului se face prin „echivalentul
metabolic (EM)”, 1 EM fiind egal cu energia necesară acoperirii nevoilor
organismului în condiţii bazale, de repaus. 1 EM este echivalent cu consumul a 3,5-
4 ml O2/kilocorp/min sau cu 1,2cal/min. Efortul se va exprima în multipli de EM, în
Kcal/min sau în O2/kilocorp/min.
1 MET reprezintă consumul “bazal" aerobic de oxigen pentru a rămâne în viaţă,
adică 3,5 ml O2/Kg/min. Valoarea sa diferă cu funcţia tiroidei, statusul post efort,
obezitatea, starea de boală.
Semnificaţia valorilor MET:
• 1 MET = "Bazal" = 3.5 ml O2 /Kg/min
• 2 METs = 2 mph
• 4 METs = 4 mph
• < 5METs = Prognostic prost dacă vârsta < 65;
• scade imediat post MI;
• limitează activităţile de bază ale vieţii zilnice
• 13 METs = Prognostic excelent
• 16 METs = Antrenor de aerobic
• 20 METs = Practicant de aerobic bine antrenat
Valoarea MET se calculează pe covorul rulant în funcţie de viteză şi pantă după
următoarea formulă:

METs =
[
Viteza × 0,1 + (Înclinare × 1,8) + 3,5 ]
3,5
Viteza se exprimă în metri/minut
1 m/min =1MPH x 26.8; 1 m/min =1 km/h x 16,6
Înclinarea se exprimă ca fracţie.
 41. Testarea la efort pe covorul rulant

CONTRAINDICAŢIILE ET
Deşi aparent lista de indicaţii este una foarte cuprinzătoare, există suficient de multe
cazuri în care nu se recomandă efectuarea unui ET.
Iată cum arată lista contraindicaţiilor pentru ET:
1. Infarctul miocardic acut în primele 6 zile
2. Angina pectorală de repaus
3. Insuficienţa ventriculară stângă simptomatică severă, sindrom congestiv
sever
4. Disritmii cardiace potenţial periculoase pentru viaţă
5. Pericardite acute
6. Miocardite
7. Endocardite

8. HTA severă cu sistolica peste 200 mmHg sau diastolica peste 120 mmHg
9. Stenoza aortică severă, cardiomiopatia hipertrofică obstructivă
10. Embolia pulmonară şi infarctul pulmonar

11. Tromboflebita profundă sau superficială

12. Boli acute sau boli generale severe
13. Afecţiuni ale aparatului locomotor care nu permit efortul fizic

14. Boli metabolice decompensate (diabet, tireotoxicoză, mixedem)

 15. Incapacitatea sau refuzul bolnavului de a efectua testarea
Metodele de antrenament sunt foarte variate, cele mai comune fiind:
Mersul este cel mai recomandat pentru începerea antrenamentului la efort. Mersul
are avantajul că este un exerciţiu fiziologic, cu automatisme vechi, este simplu, nu
necesită explicaţii sau instalaţii speciale, pune în acţiune mari grupe musculare. Are
însă un dozaj relativ. Se pot doza ritmul paşilor, distanţa parcursă, durata de mers,
panta.
Activităţile de autoîngrijire şi casnice pot reprezenta un efort deosebit pentru unii
bolnavi cu deficienţe cardiorespiratorii sau locomotorii severe. La aceştia nu se vor
stabili obiective de antrenare la eforturi mai mari până când nu se obţine o
capacitate de efort care să răspundă cerinţelor activităţii casnice.
Urcatul scărilor şi pantelor reprezintă un efort simplu. Rezultatele antrenamentului
se pot vedea prin creşterea numărului de trepte urcate sau prin creşterea duratei
urcării.
Bicicleta ergometrică şi covorul rulant presupun costuri mai mari, pentru că este
necesară existenţa instalaţiilor respective. Au însă avantajul că permit o dozare
precisă a efortului şi o urmărire a parametrilor cardiorespiratori în timpul efortului.

42. Covor rulant și bicicletă ergometrică

Alergarea este metoda cea mai utilizată, mai ales în scop profilactic, pentru
sedentari sau chiar pentru unii pacienţi care au ajuns la un anume grad de toleranţă
la efort. În timpul alergării se pot stabili o serie de parametri, cu ar fi ritmul de
alergare, nivelul de ridicare a genunchilor, distanţa parcursă sau durata alergării.
Alergarea pe loc, care se poate face şi în casă are efecte la fel de bune, alături de
variante ale alergării cum sunt săritura cu coarda sau cu mingea.
Înotul în piscină este foarte util şi datorită plăcerii contactului cu apa, a efectelor
benefice ale apei calde. Dozajul efortului este însă mai dificil.
Terapia ocupaţională poate fi şi ea o metodă de antrenament la efort, mai ales
pentru bolnavii cardiorespiratori şi locomotori.
Sportul terapeutic este metoda cea mai bună pentru sedentari şi reprezintă
obiectivul final în reantrenarea la efort a bolnavilor cardiorespiratori şi locomotori.
Munca va reprezenta cel mai bun exerciţiu de menţinere sau chiar creştere a
capacităţii de efort la un pacient după ce acesta a fost adus prin alte metode la
capacitatea de efort cerută de munca sa fizică.
Toleranţa la efort va trebui urmărită în sala de kinetoterapie pe baza unor semne
clinice. Apariţia tahicardiei peste o anumită valoare, durerile precordiale, aritmiile,
paloarea, transpiraţiile reci, ameţelile, incoordonarea mişcărilor, dispeea, oboseala
accentuată sunt toate semne de depăşire a toleranţei la efort, necesitând întreruperea
acestuia. La fel de importante sunt modificările TA sau EKG. În sala de
kinetoterapie pulsul este cel mai uşor de cercetat. Valoarea sa maximă admisă în
timpul efortului se calculează după formula:
P max = 220 − vârsta (ani )
Eficienţa antrenamentului la efort depinde de intensitatea, durata şi frecvenţa
efortului fizic.
Intensitatea efortului la cardiaci şi pulmonari se recomandă să fie de 60-80% din
capacitatea funcţională testată a pacientului, dar se va începe de la un efort de 25-
50% din aceasta şi se va creşte treptat.
Durata efortului la intensitatea precizată va fi de 10-20 minute, durată care se atinge
treptat. De multe ori se aplică la început eforturi de scurtă durată (3 minute)
intercalate cu pauze de 30-180 secunde.
Frecvenţa şedinţelor este de 2-3 pe săptămână pentru pacienţii cardiopulmonari care
pot face eforturi mai mari. Pentru cei care nu pot executa decât eforturi de
intensităţi mai mici şi pe durate mai scurte, se recomandă şedinţe zilnice.
Metodologia de efort presupune împărţirea şedinţei în trei părţi:
- prima parte, de 6-15 minute, este perioada de încălzire sau adaptare, cu exerciţii
de gimnastică generală lente, fără efort deosebit, din decubit sau şezând, urmate
de mers prin sală şi exerciţii ample de respiraţie;
- partea a doua este alcătuită din exerciţiul propriu-zis de efort la bicicletă, covor
rulant, alergare, scăriţă, etc.;
- partea a treia este cea de trecere la starea de repaus, durează 5-10 minute şi este
alcătuită din mişcări uşoare ale membrelor, mers relaxat, mişcări respiratorii. În
această perioadă pulsul scade, TA revine la normal.
Efectele antrenamentului la efort sunt următoarele:
- Ameliorarea condiţiei psihice a bolnavului cu dispariţia senzaţiei de teamă la
efort
- Creşterea performanţei cardiace
- Ameliorarea raportului ventilaţie/perfuzie cu ameliorarea difuziunii O2
- Scăderea rezistenţei vasculare periferice
- Scăderea catecolaminelor serice şi a lipidelor serice
- Reducerea ţesutului adipos şi sporirea masei musculare
- Creşterea capacităţii sexuale
 REEDUCAREA SENSIBILITĂŢII

În afecţiunile sistemului nervos central sau periferic se instalează de multe ori şi

tulburări senzitive. O leziune a pielii distruge receptorii din zona respectivă. Leziuni
ale nervului periferic produc deficit senzitiv în zona inervată de acel nerv. Lezarea
măduvei dă tulburări senzitive într-un teritoriul dat, numit dermatom. Afectarea
ariilor senzitive corticale este urmată de pierderea analizei conştiente senzitive.
Recuperarea deficitului senzitiv este strâns legată de recuperarea motorie şi cade în
sarcina kinetoterapeutului.
Evaluarea funcţională a oricărui pacient neurologic conţine obligatoriu şi evaluarea
sindromului senzitiv. Principalele secvenţe ale acestei evaluări sunt:
- atingerea uşoară a pielii în diverse puncte cu puţină vată sau chiar cu pulpa
degetului; bolnavul va relata dacă simte normal, unde simte şi unde nu simte;
- presiunea prin presarea pe piele cu un obiect bont pentru receptorii profunzi;
uneori se utilizează un diapazon, urmărindu-se perceperea vibraţiei acestuia;
- temperatura, testând senzaţia de cald şi rece;
- durerea, prin înţeparea cu un obiect ascuţit; bolnavul este întrebat dacă simte,
unde simte şi cum simte;
- simţul poziţiei (propriocepţia) se testează prin schimbări succesive ale poziţiei
unui segment, căutând să se afle dacă pacientul le sesizează;
- simţul mişcării (kinestezia): se mişcă un segment într-un sens şi în celălalt şi
pacientul este întrebat care este direcţia mişcării;
- stereognozia, care este identificarea prin palpare a unui obiect, cu aprecierea
mărimii sale, a formei, greutăţii, consistenţei, materialului din care este alcătuit;
- discriminarea tactilă a două puncte: se înţeapă simultan două puncte şi treptat se
scade distanţa dintre ele până când pacientul nu mai simte diferenţa între cele
două înţepături, ci simte doar una; se compară cu zona simetrică sănătoasă.
În reeducarea sensibilităţii se aplică o serie de reguli:
- stimularea executată pentru reeducare va fi făcută întâi sub privirea pacientului,
apoi i se acoperă ochii;
- şedinţa de reeducare nu durează mai mult de 5-10 minute, dar se repetă în
timpul zilei; un obiect trebuie recunoscut în max. 60 secunde, apoi obiectul
trebuie schimbat;
 - se pleacă de la un stimul grosolan, greu, aspru spre unul fin, mic, uşor, moale;
se porneşte de la articulaţiile mari spre cele mici;
- în caz de deficit senzitiv unilateral, se face stimulare simultană simetrică, cu
ochii acoperiţi;
- în ordine, stimularea sensibilităţii se începe cu antrenarea sensibilităţii la
presiune-durere a propriocepţiei şi kinesteziei; se continuă cu sensibilitatea
termică, întâi la rece, apoi la cald.
Când există semne ale unui început de refacere pentru recepţia elementară senzitivă,
se introduc în paralel şi exerciţiile stereognozice. Vor fi oferite pentru recunoaştere
obiecte obişnuite, apoi treptat obiecte mai deosebite sau confecţionate special.
Obţinerea unui progres în recuperarea stereognoziei va determina trecerea la un
sistem de reeducare mai complex, care înglobează şi funcţia motorie în
antrenamentul funcţiei senzitive. Exerciţiile din această categorie sunt copiate după
activităţile zilnice obişnuite: apucarea unui obiect de pe masă, scoaterea unui obiect
dintr-o cutie sau sertar, învârtirea unui robinet, răsfoirea unei cărţi.

43. Obiecte folosite pentru antrenamentul stereognoziei

 REEDUCAREA RESPIRATORIE

Acest obiectiv porneşte de la preocuparea pentru reglarea unei bune respiraţii în

timpul diferitelor programelor de kinetoterapie indicate în diverse afecţiuni.
Majoritatea exerciţiilor fizice se execută pe timpii respiraţiei nu numai în ideea
ritmării şi duratei unei mişcări, ci şi pentru a realiza o ventilaţie suficientă
consumului crescut de O2 muscular. De asemenea, respiraţia ritmată şi
conştientizată devine un element relaxant în pauze sau la sfârşitul programului.
Pe de altă parte, kinetoterapia respiratorie este unul din mijloacele principale
terapeutice ale bolnavilor bronhopulmonari sau cu boli care au răsunet respirator.
În bolile cardiovasculare se acordă o atenţie deosebită respiraţiei în cadrul
programelor de recuperare, atât pentru îmbunătăţirea schimburilor gazoase, cât şi
pentru influenţa directă pe care o are respiraţia asupra circulaţiei.
În sfârşit, antrenarea respiraţiei face parte obligatoriu din programul oricărui bolnav
imobilizat.
Reeducarea respiratorie are mai multe componente, dintre care cele mai importante
sunt: posturarea, reeducarea propriu-zisă a respiraţiei, gimnastica corectoare.

POSTURAREA RESPIRATORIE
Există două mari categorii de posturi folosite în reeducarea respiratorie: posturile
relaxante şi facilitante şi posturile de drenaj bronşic.

POSTURI RELAXANTE ŞI FACILITANTE

Postura corectă pentru o respiraţie fiziologică cuprinde întreg corpul. Poziţia
capului, bazinului, membrelor influenţează coloana vertebrală şi toracele.
Există însă deosebiri între postura corectă pentru o respiraţie normală la un subiect
sănătos şi postura de facilitare a respiraţiei la un bolnav cu dispnee. O persoană
sănătoasă adoptă o postură cu capul drept, braţele atârnânde pe lângă corp, trunchiul
şi coloana drepte, abdomenul retras. Pentru bolnavul cardiopulmonar în criză,
postura adoptată este cu spatele rezemat de perete, coloana uşor cifozată, trunchiul
uşor aplecat înainte, umerii căzuţi, cu membrele superioare atârnând înaintea
corpului, membrele inferioare uşor flectate din genunchi.
 POSTURI DE DRENAJ BRONŞIC
Drenajul prin posturare al secreţiilor bronşice este metoda cea mai eficientă şi mai
simplă de evacuare a secreţiilor.
Posturile de drenaj se execută înainte de masă, de obicei dimineaţa şi seara.
Drenajul durează 30-40 minute pentru un întreg plămân.
Principiul drenajului este poziţionarea toracelui cu declivitatea spre trahee, în aşa
fel încât gravitaţia să ajute progresia secreţiilor din zonele distale spre cele
proximale ale arborelui bronşic.

44. Posturi de drenaj bronșic

 REEDUCAREA PROPRIU-ZISĂ RESPIRAŢIEI
Se face printr-un ansamblu de tehnici de kinetoterapie care se adresează bolnavilor
respiratori. Reeducarea respiraţiei urmăreşte să realizeze la un bolnav u nou model
respirator, adaptat capacităţii sale funcţionale.
Reeducarea respiraţiei are câteva componente principale.

DIRIJAREA AERULUI LA NIVELUL CĂILOR RESPIRATORIII SUPERIOARE

Inspiraţia pe nas este forma cea mai fiziologică a respiraţiei. Exerciţiile care se pot
face sunt:
- inspiraţie pe o nară, cealaltă fiind presată cu degetul
- inspiraţii întrerupte, ca atunci când se miroase o floare
- inspiraţii cu presiuni intermitente cu două deget pe ambele nări, fără a le presa
complet

REEDUCAREA RESPIRAŢIEI COSTALE

Contribuţia respiraţiei toracice este de 35% din volumele pulmonare mobilizate.
Unele boli pot determina limitarea până la dispariţie a mişcărilor toracice.
Reeducarea mişcărilor toracice are la bază principiul conştientizării comenzii şi
execuţiei mobilizării diferenţiate a regiunilor toracice superioară, medie şi
inferioară. Tehnica de lucru se bazează pe contrarea de către mâinile
kinetoterapeutului a mişcării inspiratorii în una din regiunile toracice menţionate. Pe
măsură ce inspiraţia progresează, rezistenţa opusă scade, astfel încât la sfârşitul
inspirului să nu mai existe de loc.

REEDUCAREA RESPIRAŢIEI DIAFRAGMATICE

Diafragmul reprezintă principalul element motor al ventilaţiei, care printr-o
deplasare de 3 cm determină 65% din ventilaţie.
Tehnica reeducării respiraţiei diafragmatice se referă la antrenarea respiraţiei
abdominale, pentru că diafragmul nu poate fi antrenat voluntar. Relaxarea cu
bombare a peretelui abdominal va determina o scădere a presiunii intraabdominale
cu coborârea diafragmului, deci cu inspir. Invers, contractarea peretelui abdominal
va împinge diafragmul în sus prin creşterea presiunii intraabdominale cu expir.
După dobândirea acestei tehnici, se va învăţa respiraţia abdomino-toracică
inferioară, prin cuplarea respiraţiei abdominale cu cea toracică inferioară. Acest tip
de respiraţie asigură cea mai bună ventilaţie pulmonară.
 45. Respirația diafragmatică

CONTROLUL ŞI COORDONAREA RESPIRAŢIEI

Acest obiectiv mai este cunoscut şi ca ventilaţie dirijată sau controlată. Exerciţiile
care se fac se vor adresa componentelor actului respirator:
- ritmul respiraţiei
- controlul volumului curent
- raportul între timpii respiratori
- controlul fluxului de aer
- controlul respiraţiei în mişcare şi efort

GIMNASTICA DE CORECTARE
O respiraţie normală este dependentă de forma structurii mobilizate (trunchi-
abdomen) şi de forţele musculare care participă la actul respiraţiei. Cauzele care pot
determina disarmonii respiratorii pot fi alterări de statică, dezalinieri ale corpului
afectarea toracelui şi centurilor, tulburări trofice toraco-abdominale.
Corectarea acestora se face prin gimnastica corectoare, care are următoarele
obiective:
- corectarea curburilor patologice ale gâtului şi poziţiei capului
- corectarea poziţiei umerilor şi omoplatului
- corectarea curburilor patologice ale coloanei dorsale
- corectarea curburilor patologice ale coloanei lombare
- corectarea poziţiei şi mobilităţii bazinului
 BIBLIOGRAFIE

1. Bighea A.. Kinetoterapia (pp 82-106), Capitol în ”Medicină Fizică, Balneoclimatologie şi

Recuperare”, sub red. Roxana Popescu, Ed. Medicală Universitară Craiova, 2005, ISBN973-
7757-91-2.
2. Nemeş I. D. A: Metode de explorare şi evaluare în kinetoterapie. 2001, Ed. Orizonturi
Universitare, Timişoara, ISBN 973-8109-87-6.
3. Robănescu N: Reeducarea neuromotorie. Ed. Medicală, Bucureşti, 2001. ISBN 973-39-0432-5.
4. Sbenghe T.: Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Ed. Med. Bucureşti, 1999, ISBN 973-
39-0377-9
5. Sbenghe T: Kinesiologia – ştiinţa mişcării., Editura Medicală, Bucureşti, 2002
6. Sidenco E L: Bilanţul articular şi muscular. Ed A.P.P. Bucureşti 1999.
7. Sidenco E. L.: Medicina fizică în recuperarea medicală. Ed. Universitară ”Carol Davila”,
Bucureşti, 2005.
8. Popescu R., Bighea A.: Curs de Medicină Fizică, Balneoclimatologie şi Recuperare Medicală,
Editura ACSA Craiova, 1995
9. Kiss I: Fiziokinetoterapie şi recuperare medicală. Ed Med., Bucureşti, 2002, ISBN 973-39-0338-8.
10. Zdrenghea D, Branea I: Recuperarea bolnavilor cardiovasculari, Ed. Clusium, Cluj Napoca, 1995
11. Adriana Sarah Nica, Compendiu de Medicină fizică şi Recuperare, Editura Universitară „Carol
Davila”, Bucureşti, 1998
12. DeLisa Joel A. Physical Medicine and Rehabilitation: Principles and Practice. Lippincott Williams
& Wilkins, 2004, ISBN13: 9780781741309