CURS DE ETNOLOGIE ROMÂNEASCĂ

c.d.a. dr. Liliana-Simona Patrichi

PENTRU STUDIUL ETNOLOGIEI

Discipline, precum etnologia, cultura şi civilizaţia tradiţională, folclorul,

etnografia, arta popular-tradiţională, celelalte discipline ale familiei ştiinţelor
etnologice, şi compartimente ale fiecăreia în parte:
• Sunt o componentă constitutivă, fundamentală, a culturii şi civilizaţiei
naţionale.
• Alături şi împreună cu limba, sudate ca un tot organic, cu credinţa
religioasă, explică foarte convingător, oferă argumentul decisiv şi răspund unora
dintre întrebările cheie, între care: „Cum a ajuns să li spună românilor că sunt
români?”, „Cum de au rezistat pe aceste meleaguri?”, „Care-i motivul pentru
care au supravieţuit românii, ca popor latin romanic, în această parte a Europei,
înconjuraţi, din toate părţile, de popoare purtătoare şi aparţinătoare altor culturi
– slavă, germanică, ugrofinică (ungurii)?”.
• Au o contribuţie demnă de luat în seamă, de evaluat şi de pus în pagină,
de notificat în conturarea şi fixarea mărcii identitare a poporului român.
• Reprezintă un fond străvechi, un tezaur bogat şi diversificat, deosebit de
valoros din toate punctele de vedere;
• Prezintă, de asemenea, un specific al său, un spirit şi caracter original,
Cu toate acestea participă la fondul tezaur al culturii şi civilizaţiei universale.
• Prezintă un fond de motive şi teme, de credinţe şi mituri, de tehnici şi
instalaţii comune cu ale altor popoare ale lumii, de circulaţie universală, dar
„îmbrăcate în haină românească”.

1
 Românii au, aşadar, un fond propriu, autohton, original şi foarte valoros.
Românii au dat şi altora, dar au şi împrumutat de la alţii. Românii nu au fost un
popor izolat, închis între graniţele sale, graniţe naturale sau politic-administrative.
Au stat, cum atât de fericit formula cineva, la aceeaşi masă şi pe picior de egalitate
cu toate celelalte popoare ale Europei.
• Depozitează şi conservă, în diferitele sale compartimente, fapte şi
fenomene, mituri, personaje şi fiinţe mitice, vestigii ale mitologiei străvechi
populare, folclorice. Depistarea tuturor acestor vestigii, a acestor urme mitice
străvechi, integrarea lor într-un sistem organic şi unitar ajută la reconstituirea, în
parametri oarecum acceptabili şi acceptaţi, a mitologiei folclorice, a mitologiei
poporului român.
Scriitorii, buni cunoscători ai etnologiei, au îndrăznit, au iniţiat şi inaugurat
o nouă mitologie, mitologia cultă, mitologia literară. Capodopere ale literaturii
române au în centru miturile literare ale Zburătorului – Ion Heliade Rădulescu,
Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu –, ale Meșterului Manole – cu teatrul de
excepţie al lui Lucian Blaga –, Ielele şi încă altele câteva.
• Analiza, punerea în pagină şi evaluarea textelor de toate categoriile –
literar, muzical, coregrafic, ritual-ceremonial, magico-religios, arhitectonic şi de
construcţie, de medicină practică şi magică, de botanică şi zoologie, de
ornamentică etc. –, fiecare în parte trebuie să ţină seama de sincretismul modului
lor de existenţă şi de desfăşurare, de prezenţa şi participarea la unul şi acelaşi fapt
sau fenomen etnologic a mai multor categorii de activităţi specifice, în părţile lor
componente, unora sau altora dintre disciplinele marii familii a ştiinţelor
etnologice.
Putem aminti, cu titlu de exemplu, baladele Sorele și luna, Miorița,
Meșterul Manole, Toma Alimoș ş.a. Baladelor li se adaugă, între altele, cântecele
funebre ritual-ceremoniale al Zorilor şi al Bradului, oraţia de nuntă, un număr
însemnat de descântece şi de colinde, de basme. Un loc foarte important în
categoria textelor cu valoare artistică îl ocupă un număr impresionant de texte

2
lirice, lirico-epice. Se disting, la acest capitol, cântecele de înstrăinare, cântecele
de dor, cântecele de dragoste, blestemul, etnologia blestemului. Toate categoriile
de texte literare sau juridice se disting prin nota particulară, prin contribuţia de
substanţă la realizarea artistică, între altele, de excepţie.
Valoarea literar - artistică a unora dintre textele literaturii populare sau ale
artei popular-tradiţionale a fost remarcată de nume de prestigiu ale culturii
noastre: V. Alecsandri, Ov. Densusianu, B. Șt. Delavrancea, D. Caracostea, G.
Călinescu, P. Petrescu etc.
Etnologia trebuie, așadar, să prezinte realitatea mediilor etnofolclorice,
rurale, dar şi urbane, așa cum se conservă sau au suferit transformări de-a lungul
timpului.

3
CUPRINS Pg.
Capitolul 1. INTRODUCERE ÎN ETNOLOGIE 5
1.1. Terminologie. Definiții. 5
1.2. Familia ştiinţelor etnologice 7
1.3. Legătura etnologie-etnografie-antropologie 11
Capitolul 2. PATRIMONIUL ETNOLOGIC ROMÂNESC 15
Capitolul 3. EVOLUŢIA PREOCUPĂRILOR DE ETNOLOGIE 17
ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC
3.1. Etapa de debut. Introducere în istoria folcloristicii, a etnografiei şi a 17
ştiinţelor despre arta populară tradiţională, a celorlalte secţiuni ale familiei
ştiinţelor etnologic. Precursorii.
3.2. Etapa de instituire a tradiției școlii folcloristice și etnologice românești 19
3.3. Etapa de afirmare a principalelor orientări teoretice şi metodologice 25
3.4. Etapa de constituire a etnologiei ca știință modernă 32
3.5. Etapa (contemporană) de consolidare a etnologiei 36
3.6. Școala etnologică de la București 38
Capitolul 4. METODE DE CERCETARE 40
Capitolul 5. CONCLUZII 45
Bibliografie 46

4
Capitolul 1. INTRODUCERE ÎN ETNOLOGIE
1.1. Terminologie. Definiții.

Termenul etnologie - se referă la „o știință care studiază societățile umane

în ansamblul manifestărilor lor lingvistice, folclorice, religioase, politice și
economice, precum și istoria acestor manifestări”.
Etnologie este un termen care provine din:
- ethnos (gr:ἔθνος, „națiune”) - „un grup uman cu trăsături comune, tagmă,
societate de indivizi asemănători”; tradus în epoca modernă drept etnie, grup
lingvistic sau rasial, comunitate, popor, naţiune;
- logos ( gr: λόγος, din λέγω, "lego", eu spun) - termen folosit în filosofia
antică pentru a denumi „ordinea” sau „rațiunea cosmică”, altfel spus, realitatea
preexistentă a lucrurilor. Ulterior, noțiunea a fost utilizată pentru a descrie
facultatea rațiunii umane și cunoștințele pe care oamenii le dețineau cu privire la
lume și la ei înșiși.
Etnologia a primit astfel două accepţiuni:
(1) studiu al etniilor sau grupurilor/comunităţilor etnice, diferite de etnia (şi
cultura naţională a) cercetătorului;
(2) studiu al propriei etnii naţionale, al obiceiurilor şi folclorului naţional,
considerat a fi exprimat de grupuri sociale „privilegiate” (precum ţăranii), care
moştenesc trăsături culturale arhaice şi astfel descriu forme culturale „autentice”.
Prima accepțiune se datorează Școlii franceze de etnologie și antropologie
și este legată de cercetările etnologilor/antropologilor francezi asupra culturilor
coloniale; cea de a doua, Școlii germane și este legată de studierea poporului și
culturii naționale germane (Völkerkunde).
Observații privind viața altor popoare făceau egiptenii, cu mai bine de un
mileniu înainte de Hristos. Unele basoreliefuri reprezintă populații pigmee care
pot fi hotentoți din Africa de Sud sau boşimani din desertul Kalahari.

5
 Mărturii din călătoriile făcute au consemnat scriitori antici precum Homer,
Hesiod, Herodot, apoi marii călători din Evul Mediu. Între români, putem aminti
pe Spătarul Nicolae Milescu, autor al unor impresii din Rusia şi China (1675) şi
pe Dimitrie Cantemir, cu a sa lucrare ,,Descriptio Moldaviae’’ (1714 - 1716).
Etnologia are o istorie care numără mai puțin de trei secole. Termenul
etnologie începe să fie utilizat din anul 1893, când apare în titlul Societăţii
Etnologice din Paris (Société Ethnologique de Paris), fiind datorat naturalistului
Edward care căuta un nou semnificant pentru o „ştiinţă raţională a popoarelor”,
nemulţumit fiind de caracterul descriptiv al etnografiei.
De la sfârşitul veacului al XIX-lea şi până în prezent, specialiştii europeni
au formulat diverse opinii cu privire la obiectul de studiu al disciplinei. De
exemplu, pentru Arnold van Gennep, etnologia, folosește rezultatele cercetărilor
antropologice și se ocupă cu studierea înrudirilor între diverse varietăţi umane şi
cu clasificarea acestora.
Una dintre cele mai clare şi mai complete definiri ale etnologiei este cea
formulată de către Romulus Vuia în Studii de etnografie şi folclor, vol.I, 1975:
„etnologia este ştiinţa care studiază din punct de vedere general şi unitar
elementele vieţii economice, sociale şi culturale la toate popoarele. Deoarece cu
diferitele ramuri din viaţa popoarelor şi mai ales ale celor civilizate se ocupă în
mod special şi alte ştiinţe, ca istoria culturală, sociologia, ştiinţele economice
etc., etnologia are ca obiect special al cercetărilor sale studiul comparat al vieţii
şi civilizaţiei popoarelor primitive, semicivilizate şi aspectul popular al
grupărilor etnice civilizate, deci a popoarelor sau straturilor care şi-au păstrat
încă individualitatea etnică faţă de curentul nivelator al civilizaţiei moderne”.
La rândul său, Romulus Vulcănescu menționează: „În secolul al XX-lea,
termenul de etnologie, cu toate reticenţele, implicaţiile, incertitudinile şi
contradicţiile lui, pătrunde şi în literatura română de specialitate, unde acoperă
parţial când domeniul etnografiei, când pe cel al folcloristicii, când al ştiinţei
artei populare. În etapa finală a autonomiei etnologiei în secolul al XX-lea,

6
asistăm la precizarea obiectului etnologiei faţă de disciplinele etnologice
(etnografie, folcloristică şi ştiinţa artei populare). Precizarea are loc întâi între
etnologie şi etnografie. Etnologia se detaşează acum ca o logie, adică o ştiinţă
teoretică de fundamentare epistemologică şi de sinteză integratoare, care
urmăreşte să descopere şi să formuleze principii, relaţii intra - şi interetnice şi
legi de dezvoltare ale unităţilor sociale de tip etnic, în timp şi spaţiu, iar
etnografia se menţine ca o grafie, adică o ştiinţă de constatare a prezenţei,
frecvenţei şi difuziunii fenomenelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură etnică în
baza observaţiei, descrierii şi clasificării tipologice[…]

1.2. Familia științelor etnologice

Într-un curs mai recent, publicat în 2001, cu titlul Etnografie şi folclor

românesc, Nicolae Constantinescu şi Alexandru Dobre propun următoarea
clasificare (pe care o considerăm cea mai reprezentativă de până acum) a
disciplinelor (şi a subramurilor cuprinse în cadrul acestora) care formează familia
ştiinţelor etnologice:
I. a) Folclorul – fapte, fenomene, manifestări, categorii
- folclorul literar – literatura populară, literatura folcloric;
- folclorul muzical – muzica populară;
- organologia - instrumentele muzicale populare;
- folclorul coregrafic – jocul/dansul popular (jocul ca joc, jocul ritual
ceremonial);
- teatrul popular (teatrul laic, teatrul religios, teatrul de păpuşi,
jocurile cu măşti, mimica);
- spectacolul popular - – formă de manifestare sincretică, pe scenă.
b) Folcloristica
- folcloristica generală – teorie și metodă;
- metoda de cercetare și culegere;

7
 - instrumentele de lucru;
- etnomuzicologia;
- etnocoreologia;
- istoria folclorului;
- istoria folcloristicii;
- critica folcloristică.
II. Etnografia
- etnografia descriptivă
- etnografia analitică
- locuința, aşezări şi gospodării, satul;
- ocupații (ocupaţii principale, ocupaţii secundare);
- meșteșuguri (sate specializate);
- uneltele (uneltele cu funcţie dublă: în scop lucrativ, cu funcţie
magică);
- industria casnică;
- instalațiile tehnice.
III. Obiceiurile tradiționale
- teoria generală a obiceiurilor;
- obiceiurile legate de viața omului (ciclul familial – naşterea, botezul;
juneţea; căsătoria, nunta; moartea, înmormântarea);
- obiceiuri din ciclul sărbătorilor de peste an (cu dată fixă sau mobilă);
- obiceiuri și sărbători specifice unor categorii socio-profesionale (agrar,
pastoral, viticol etc.);
- timpul și spațiul – între sacru și profan;
- calendarul popular și segmentele sale specializate.
IV. Relațiile sociale
- Rudenia, neamul, vecinătățile, obștea;
- proprietatea, organizarea activității productive, relații de muncă;
- norme de comportament social.

8
 V. Arta popular-tradițională
- civilizația lemnului;
- portul popular;
- țesăturile;
- organizarea interiorului locuinței.
VI. Artele aplicate
- arhitectura și construcțiile (civile şi religioase);
- sculptura (în lemn, piatră, os, metal);
- pictura (pe lemn, pe sticlă);
- ceramica.
VII. Ornamentica tradițională
- ornamentul cu funcție magico-religioasă (amulete, talismane);
- ornamentul ca expresie a frumosului pentru frumos.
VIII. Științele populare
- astronomia;
- meteorologia;
- metrologia;
- medicina – etnomedicina, etnoiatria1;
- magia;
- botanica – etnobotanica;
- zoologia - etnologia;
- igiena;
- alimentația (de zi cu zi, de sărbătoare, cu funcţie ritual – ceremonială).
IX. Mitologia
- mitul viu, ancestral;
- mitul folcloric;
- mitul cult-literar;

1
Disciplină etnologică având ca obiect cunoașterea și explicarea datinilor, obiceiurilor și practicilor medicale
populare.

9
 - ființe, personaje mitologice;
- reconstrucția periodică a mitologiei.
X. Etnologia - ca ştiinţă integratoare şi cuprinzătoare a fenomenului
etnofolcloric şi a interpretării lui inter și pluridisciplinare.
Perspectiva etnologică de abordare a culturii şi civilizaţiei tradiţionale;
caracterul modern, universal acceptat, al metodei;
Ramuri: etnologia generală – teorie şi metodă; etnologia particulară –
religioasă, juridică, urbană, rurală, regională, a relaţiilor de rudenie etc.
XII. Antropologia este „ştiinţa cea mai generală despre om, despre ceea
ce reprezintă fiinţa umană azi şi despre viitorul acestei fiinţe, despre continua ei
devenire. Antropologia se concentrează asupra cunoaşterii sub toate formele a
omului spre a desprinde semnificaţia faptelor lui şi a stabili locul şi încadrarea
omului şi a acţiunilor lui într-o istorie generală a viului şi a lumii, în care fiinţa
umană se detaşează de tot ceea ce există deşi se înrudeşte cu toate vieţuitoarele
lumii cu care are multe în comun. Antropologia este situată la frontiera ştiinţelor
naturii şi a ştiinţelor sociale” (acad. Ştefan Milcu, 1997).
- antropologie și etnologie – asemănări și deosebiri
- ramuri principale: antropologia fizică, antropologia socială, antropologia
culturală
Propunerea de clasificare şi de ordonare a materiei şi a materialului, a
faptelor, fenomenelor sau manifestărilor ritual-ceremoniale, ca şi cea a
problemelor teoretico-interpretative şi de metodă are și un caracter şi un scop
afişat didactic, convenţional.
Ea are menirea de a ne ajuta să ne orientăm cu oarecare uşurinţă în
ansamblul atât de complex şi aparent complicat, derutant chiar, al culturii şi
civilizaţiei tradiţionale, al etnologiei. Mobilitatea compartimentelor este vizibilă
şi vădit subliniată. De aici şi faptul asupra căruia dorim din nou să atragem atenţia:
caracterul deschis al schemei, posibilitatea unor reaşezări, ale unor adăugiri sau
retuşuri.

10
1. 3. Legătura etnologie-etnografie-antropologie

Termenul etnologie a fost utilizat în Franta, uneori paralel cu cel de

etnografie, şi avea în vedere studiul societăților numite primitive, adică
populațiile din fostele imperii coloniale ale Occidentului.
Deși asemănători cei doi termeni - etnologie/ etnografie - desemnează
două discipline diferite, după cum precizează și cercetătorul francez
M.Th.Gollier, în L’ethnographie et l’expansion civilatrice (1905): „Etnografia
propriu-zisă, asemenea tuturor ştiinţelor al căror nume se termină cu – grafie, este
o ştiinţă prin esenţă concretă şi descriptivă, studiind fenomenele umane la un
loc determinat şi într-o epocă particulară. Etnologia, ca toate ştiinţele ce se
termină în –logie, este o ştiinţă abstractă, studiind relaţiile care unesc
fenomenele similare în toate timpurile şi în toate locurile.”
Cei mai mulţi dintre cercetătorii secolului al XX-lea au privit etnografia şi
etnologia din perspectiva istorico-culturală, însă au existat şi păreri contrare, unii
dintre exegeţi judecând etnologia ca o ramură a ştiinţelor naturale sau a
etnopsihologiei sau a disciplinelor sociale (dintre aceştia merită a fi amintiţi
Adolf Bastian, Friedrich Ratzel, Lazarus, Herbert Spencer, E. Durkheim).
Termenul etnografie (gr.ethnos +graphos) este o știință care clasifică
popoarele lumii, studiază compoziția, originea și răspândirea lor, urmărește
evoluția culturii lor materiale și spirituale, moravurile și particularitățile felului
lor de viață, legăturile cultural-istorice reciproce etc. Este folosită în
antropologie și unele ramuri ale sociologiei.
Etnologia consideră etnografia2 drept o parte constitutivă şi inalienabilă a
ei, care îndeplineşte un rol precis în economia cercetării ei ştiinţifice. Etnografia

2
Termenul „etnografie” indică o ştiinţă care s-a impus în spaţiul european în prima jumătate a secolului al XIX-
lea (prin lucrarea lui A.Balbi, Atlas etnografic al globului, 1824), când materialul adunat începe să fie sistematizat
pe baza unor metode şi principii proprii.

11
 furnizează etnologiei cantitatea necesară de materie primă pentru a fi prelucrată
şi, implicit, pentru a stabili legile de dezvoltare ale comunităţilor etnice. Situaţia
este similară pentru folcloristică şi ştiinţa artei populare, deoarece şi aceste două
discipline etnologice sunt ştiinţe de constatare a prezenţei, frecvenţei şi difuziunii
datelor, elementelor şi faptelor de civilizaţie şi cultură tradiţională populară, ale
căror rezultate şi materiale servesc şi ele elaborărilor sintetice ale etnologiei”.
Dincolo de numeroasele definiri formulate în timp, de accente şi
terminologii diferite, trebuie menţionat că etnografia, etnologia, dar şi folclorul
sunt de permanentă actualitate şi ele se circumscriu unei vaste familii a ştiinţelor
etnologice.
Termenul antropologie, răspândit în țările anglo-saxone încă de la sfârşitul
secolului al XIX-lea, denumea, inițial, ştiința care se ocupa de caracterele
somatice ale omului, numită, în prezent, antropologie fizică. Până la mijlocul
secolului al XX-lea etnologia studia societățile şi culturile lor, iar antropologia
studia rasele umane.
În lucrarea sa Antropologia structurală (1959), antropologul
francez Claude Levi-Strauss, propune o clasificare care depășește această
separare între două științe, vorbind despre trei etape ale unei aceleiași discipline:
Etnografia „corespunde primelor stadii ale cercetării: observație și
descriere, muncă de teren; o monografie referitoare la un grup destul de restrâns
pentru ca autorul să fi putut strânge cea mai mare parte a informației sale datorită
unei experiențe personale”
Etnologia reprezintă „un prim pas spre sinteză; fără a exclude observația
directă, ea tinde spre concluzii suficient de largi (...); această sinteză se poate
opera în trei direcții:
• geografică - dacă dorim să integrăm cunoștințe relative la grupuri învecinate;
• istorică - dacă urmărim reconstituirea trecutului uneia sau mai multor populații;
• sistematică - dacă izolăm, pentru a-i acorda atenție specială, un anumit tip de
tehnică, un obicei, sau o instituție (...)”

12
 În toate cazurile, etnologia cuprinde ca demers preliminar etnografia
și constituie prelungirea acesteia”.
Antropologia vizează „o cunoaștere globală a omului, cuprinzând
subiectul în toată extinderea lui istorică și geografică, aspirând la o cunoaștere
aplicabilă ansamblului dezvoltării umane de la, să spunem, hominizi până la
rasele moderne și căutând să ajungă la concluzii, pozitive sau negative, valabile
însă pentru toate societățile umane, de la marele oraș modern până la cel mai
mic trib melanezian”.
- antropologie :: etnologie :: etnografie
„În acest sens se poate spune, așadar, că între antropologie și etnologie
există același raport care a fost definit mai sus între aceasta din urmă și
etnografie" (Claude Levi-Strauss)
- antropologie/etnologie/etnografie
„Etnografia, etnologia și antropologia nu constituie trei discipline diferite
sau trei concepții diferite despre aceleași studii. Ele sunt, de fapt, trei etape sau
trei momente ale aceleiași cercetări”. (Claude Levi-Strauss)
În anii din urmă (după 1960, şi după 1990 şi mai evident), limbajul
antropologiei culturale (deci şi denumirile de mai sus) tinde să se unifice sub
influenţa antropologiei americane sau anglo-americane. În acest context, termenii
englezeşti tind tot mai mult, precum şi în alte domenii, să devină canonici în
limbajul ştiinţific antropologic la nivel global.
Se poate si observa că, treptata renunţare la termenii de „etnologie”,
„etnografie”, „folclor”, cu tot ce însemnau ei, şi înlocuirea lor sau (mai frecvent)
încercarea de integrare a lor în termenul mai generos de „antropologie culturală”.
În acelaşi timp termeni precum „Volkerkunde” sau „ethnologie” tind să fie
utilizaţi doar în sensul indicării unui „specific local” (cu istoria lor), german sau
francez, legat de aceste denumiri; respectiv să capete accepţiunea unor ştiinţe
asociate unor ideologii sau regimuri politice care le-au instrumentat (precum în
cazul etnologiei şi folclorului româneşti).

13
 Se păstrează însă o relativă distincţie între antropologia culturală ca
ştiinţă socială complexă, integratoare etc. şi etnografie ca însemnând partea
descriptivă (survenind unei metodologii) a antropologiei.
Totodată tinde să se extindă accepţiunea termenului etnografie înspre:
(a) alte domenii (însemnând partea descriptivă sau supusă unei
metodologii calitative a cercetărilor din): sociologie, cultural studies,
politologie, pedagogie, mass-media şi comunicare, studii asupra dezvoltării sau
relaţiilor de putere (din şcoli, spitale, închisori etc.), respectiv înspre
(b) dimensiunea reflexiv-critică a antropologiei (punând accent pe faptul că
antropologul reflectează asupra ceea ce face tocmai în postura sa de etnograf).
În spaţiul ştiinţific românesc, aceste accepţiuni ale etnografiei nu sunt
curente, metodologia etnologică fiind mult mai mult asociată cu o „perspectiva
folclorică”, şi în cele din urmă cu o viziune textuală, literaturizată a culturii.
În istoria ştiinţelor sociale din România există, însă, o perspectivă
metodologică mult mai apropiată de etnografia modernă, metoda monografică,
care nu a fost însă adoptată de ştiinţa etnologică românească.

14
Capitolul 2. PATRIMONIUL ETNOLOGIC ROMÂNESC

Patrimoniul etnologic românesc este alcătuit din întregul material ce a

existat de-a lungul timpului şi a fost consemnat, din vremurile trecute, dar şi din
prezent. O parte a acestui material a fost înregistrată, a fost consemnată şi se află
pusă la adăpost, în conservare. O altă parte, la fel de importantă, se află în
realitatea noastră imediată, ca mod de existenţă şi de manifestare vie, specifică,
curentă, palpabilă, a culturii tradiționale contemporane.
Vom avea, aşadar, două categorii de documente etnologice și anume:
1) Arhiva documentar-istorică;
2) Arhiva vie, fondul activ şi fondul pasiv, latent, adică faptul sau
fenomenul etnologic cu circulaţie în momentul de faţă sau doar cel păstrat în
memoria celor mai în vârstă ca existent cândva, dar care nu se mai practică în
prezent.
1. Arhiva documentar-istorică este alcătuită din materialul etnologic de
toate categoriile, consemnat şi tezaurizat de-a lungul timpului, din tot ceea ce s-a
conservat până în zilele noastre în arhive, în diferitele fonduri de manuscrise,
tipărite ulterior sau rămase încă inedite, în muzee.
Documentele, şi ele de toate categoriile, începând de la cele emanate de la
cancelaria domnească sau de la forurile bisericeşti şi până la cele purtând
semnătura unor persoane particulare, sunt o sursă de informare de o valoare încă
nebănuită.
Cercetându-le cu răbdare şi cu atenţie, coroborând datele pe care ni le oferă
putem reconstitui cu exactitate fapte şi fenomene etnologice de mult dispărute,
putem depista elementele de început şi evoluţia unui fenomen, momentul şi
cauzele dispariţiei lui sau, eventual, modificările ce au survenit ulterior,
aducându-l până către zilele noastre. Nu mai puţin remarcabile sunt acele date şi
informaţii care atestă presiunile ce s-au exercitat, de-a lungul timpului, asupra
unora sau a altora dintre faptele etnofolclorice – din partea oficialităţilor, a

15
bisericii sau a unor cărturari chiar. Introducerea unor manifestări de dată oarecum
recentă poate fi şi ea stabilită cu oarecare sorţi de izbândă.
2. Arhiva „vie” este alcătuită din faptele şi fenomenele ce se află
circulaţie în momentul de faţă în mediile etnofolclorice, rurale şi urbane, şi
în manifestările de care persoanele mai în vârstă îşi amintesc că ar fi existat
cândva, de regulă pe vremea tinereţii lor, dar care, între timp, au ieşit din
practica curentă.
În imediata noastră apropiere, în realitatea ce ne înconjoară la tot pasul îşi
fac simţită prezenţa fapte, fenomene şi manifestări ale etnologiei poporului român
cu o vechime apreciabilă, cu semnificaţii adânci, de o diversitate şi o bogăţie
impresionante. Pe cele mai multe dintre ele nici măcar nu le observăm, nu le
considerăm ca atare deşi, cum spuneam, prezenţa lor este evidentă. Nu le
observăm, în primul rând, pentru că fac parte din viaţa noastră, a fiecăruia, şi ca
atare intră în ceea ce considerăm a fi banalul cotidian. Nu le observăm, de
asemenea, şi dintr-un alt motiv, ceva mai grav din păcate. Cultura noastră
ştiinţifică este deficitară. În aceeaşi stare ne aflăm şi în ceea ce priveşte pregătirea
şi cunoaşterea acestui domeniu atât de important al culturii şi civilizaţiei, a acestui
domeniu cu o contribuţie esenţială la conturarea specificului naţional şi a mărcii
noastre identitare.

16
Capitolul 3
EVOLUŢIA PREOCUPĂRILOR DE ETNOLOGIE ÎN SPAŢIUL
ROMÂNESC

Istoria cercetării etnologiei româneşti a cunoscut următoarele perioade

reprezentative:

1.1. Etapa de debut. Introducere în istoria folcloristicii, a etnografiei şi a

ştiinţelor despre arta popular tradiţională, a celorlalte secţiuni ale familiei
ştiinţelor etnologice. Precursorii

Începând din secolul al XVI-lea şi până în zilele noastre, cărturarii români

sau călătorii ce tranzitau teritoriul românesc au consemnat, în scris, un număr de
date şi informaţii, de prezentări şi descrieri de obiceiuri, costume, jocuri populare
etc., de texte literar-artistice. S-a creat astfel, de-a lungul timpului, un fond
documentar de o bogăţie impresionantă şi, în aceeaşi măsură, de o valoare
extraordinară – documentară, ştiinţifică, culturală, artistică, muzicală, literară.
Putem vorbi despre începuturile cercetărilor semnificative de etnologie
românească din perioada 1559-1560, când un preot braşovean sau din
împrejurimile acestuia, popa Bratu, nota o vrajă pentru aflarea comorilor
ascunse în pământ. Este un text consistent, cuprinzând prezentarea amănunţită
a ritualului ce trebuia îndeplinit pentru atingerea scopului propus. Textul,
Începătură de nuiale, este primul text etnofolcloric consemnat în limba română.
Despre existenţa cântecelor populare în spaţiul autohton găsim câteva
notaţii, în secolul al XVII-lea, la Miron Costin, în lucrarea Viața lumii, la
stolnicul Constantin Cantacuzino, în Predoslovia la Istoria Ţării Româneşti.
Însemnări mai detaliate cu privire la portul popular, la secvenţele
obiceiurilor de nuntă şi de înmormântare, oraţii de nuntă, bocete, jocuri de
copii, superstiţii, obiceiuri de peste an (paparuda, drăgaica, căluşarii, irozii) au

17
fost făcute de Anton Maria del Chiaro3 în Istoria delle moderne rivoluzioni della
Valachia, publicată la Veneţia în 1718 (tradusă în româneşte în 1929).

Dimitrie Cantemir (1673-1723), personalitate de excepţie, de certă

formaţie enciclopedică, a culturii româneşti, e considerat drept „părintele
etnografiei, folcloristicii şi ştiinţei artei populare”. Meritul lui constă în bogăţia
şi diversitatea informaţiilor şi materialului etnofolcloric prezent în monumentala
sa operă Descriptio Moldaviae (1714-1716).
La cererea Academiei din Berlin, al cărei membru era, D. Cantemir
definitivează o lucrare prin care prezintă ţara, locuitorii, firea şi obiceiurile lor.
Selectează câteva categorii etnofolclorice care i s-au părut mai importante şi mai
reprezentative: „datinile de demult şi cele de azi la înscăunarea domnilor
Moldovei”, „ceremoniile curţii la ieşirea şi ospeţele domnilor”, „vânătorile
domneşti”, „înmormântarea domnilor”, „obiceiurile moldovenilor”,
„ceremoniile de logodnă şi de nuntă ale moldovenilor”, „înmormântarea
moldovenilor”.
Interesul mare îl reprezintă cele trei capitole dedicate „obiceiurilor”. Sunt
incluse date şi aprecieri obiective, știinţifice, în legătură cu moravurile
moldovenilor, cu atitudinea faţă de învăţătură, cu îmbrăcămintea femeilor,
ospitalitatea etc. Într-un paragraf vorbeşte despre horă, „danţ”, jocul căluşarilor,
acesta din urmă atrăgându-i atenţia, pentru că „în bună măsură” este „magic”. În
lucrare întâlnim prima şi unica atestare a jocului căluşarilor în această regiune a
ţării. Totodată, este şi cea dintâi constatare a caracterului ceremonial-ritualic al
căluşului, aspect ce-l deosebeşte de dansul popular cunoscut prin funcţia sa
magică. Jocul căluşului este inclus în ciclul obiceiurilor de peste an.

3
A fost un învățat italian, care a servit în Țara Românească ca secretar al domnului Constantin Brâncoveanu și
tutore al copiilor lui Ștefan Cantacuzino. Opul său Revoluțiile Valahiei (publicat în limba italiană la Veneția, în
1718, cu titlul Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia) constituie un document important privitor la istoria
românilor, cuprinzând informații generale despre Țara Românească și despre domniile lui Șerban Cantacuzino,
Constantin Brâncoveanu și Ștefan Cantacuzino.

18
 De asemenea, inserează observaţii importante în legătură cu unele
superstiţii, oraţii de nuntă (reţinute fără mari diferenţe faţă de cele cuprinse în
culegerile din secolul al XIX-lea), cu Drăgaica, în care descoperă o reminiscenţă
a cultului zeiţei Ceres. În numele invocate de moldovence la nunţi, Lado şi Mano,
identifică urme ale cultului pentru Venus şi Cupidon. Doina o consideră de
origine dacică. Nu omite nici Zburătorul, fiinţă mitică, despre care scrie ironic,
tricolicii, farmecele, descântecele.
Perioada deschisă de preotul Bratul se încheie în jurul anilor 1836-1840
prin momentul, iarăşi semnificativ, al „Daciei Literare” ce va promova
cunoașterea folclorului în grad mai mare decât celelalte periodice românești
(prin scriitori precum Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri,
Alecu Russo – Moldova; I. H. Rădulescu, G. Alexandrescu, N. Bălcescu, Ion
Ghica, Dimitrie Bolintineanu – Țara Românească; Gheorghe Barițiu, Andrei
Mureșanu – Transilvania).
Revista va fi suspendată după primele 3 numere, reapărând în 1859, în
ediția a doua. Mobilul nu era folcloristic, ci crearea unei literaturi originale.
Perioada 1830-1860 cunoaște o activitate culturală și de intensificare a
ideii de unire a Țărilor Române.
Pe măsura acumulării de material etnofolcloric au apărut şi s-au dezvoltat,
într-un ritm foarte susţinut, preocupările teoretice, metodologice, de interpretare
a bogatului corpus de texte şi de informaţii. S-a strâns număr impresionant de
culegători de material – texte şi informaţii – de la modeşti învăţători şi preoţi de
sat până la cărturari de înaltă pregătire.

3.2. Etapa de instituire a tradiției școlii folcloristice și etnologice românești

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până în prezent s-a creat o

veritabilă tradiţie a „şcolii folcloristice şi etnologice româneşti”, care a studiat

19
literatura şi cultura populară în întreaga ei complexitate şi evoluţie, ca un fenomen
unitar, cu largă răspândire în timp şi în spaţiu.
Interesul pentru cunoaşterea sistematică a culturii populare româneşti își
găsește loc în studiile şi culegerile de texte şi materiale etnofolclorice ale lui
Timotei Cipariu, Nicolae Pauleti, Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi,
Vasile Alecsandri şi Alecu Russo4.

Mihail Kogălniceanu (1817-1891)

E de părere că traducerile nu reprezintă literatura. Pentru a fi original, un

scriitor trebuie să se inspire din istoria națională și viața populară de toate zilele,
așa cum se reflectă în ansamblul obiceiurilor.
Calendar pentru poporul românesc pe anul 1845 remarca dispariția
portului moldovenesc atât în rândurile țărănimii, cât și boierimii.
Pentru a contribui la blocarea fenomenului, Kogălniceanu scrie Scene
pitorești din obiceiurile poporului. Nou chip de a face curte, axat pe o antiteză
obiceiuri de logodnă și nuntă populare și boierești.

Costache Negruzzi (1808-1868)

C. Negruzzi publică, în Dacia literară, în 1840, pp. 121-134, Scene pitorești

din obiceiurile Moldaviei. Cântece populare a Moldovie, primul studiu despre
poezia populară. Pentru el, folclorul e manifestare cu caracter sincretic, cea mai
autentică sursă de cunoaștere a profilului moral și spiritual al unui popor, al
specificului național.
Având la bază o schiță a horei moldovenești, Negruzzi face o clasificare a
cântecelor populare: istorice („stinse”), religioase (cântecele de stea reproduse

4
Vom menționa la autori numai preocupările lor de etnologie.

20
de irozi), nupțiale (cântecul miresei: Taci, mireaso, nu mai plânge) și voinicești
(cântecul haiducesc).
Negruzzi găsește influența folclorului moldovean în „doinele sau cântecele
muntene”. Descrie portul și hora, citând pe lung Elenuță de la Piatră.
Constată dispariția obiceiurilor din rândurile boierimii și domnitorilor prin
influența noii civilizații.

Alecu Russo (1819-1859)

A. Russo continuă ideile despre antiteza viața patriarhală tradițională –

civilizația searbădă contemporană. Civilizația a destrămat unitatea vieții
spirituale, aceeași la toate clasele sociale. Încurajează cercetarea istoriei, limbii și
mitologiei prin filonul tradițional.
Scriitorul e preocupat de unitatea neamului de aceea caută reconstituirea și
păstrarea trecutului, ce e leac: cultura populară are forța spirituală de a impulsiona
cultura națională. Reflecțiile lui despre tradiția populară, mai ales despre poezie,
din diversele articole vor fi reunite postum, în 1861, în volumul Poesia poporală.
Studiu literar (e posibil să fi fost scris în 1839).
Datinile, poveștile, muzica și poezia sunt arhivele popoarelor, de unde
putem reconstitui istoria neamului românesc la nivel de „limbă, caracter, etape
principale”.
Poezia populară e prima fază în literatura unui neam (subliniază
reminiscența latină de la Vergiliu și Ovidiu). Clasifică poeziile populare: antice
bătrânești; cântece de frunză/ haiducești; doine și hore.
Rolul principal al cântecului popular e de a însănătoși literatura română.
Cântecele și tradițiile se completează reciproc. Pentru el, termenul „tradiții”,
cunoscut din perioada elvețiană, e sinonim cu cel de folclor.
Multe dintre considerațiile lui Russo se referă la balade: Codreanu,
Danciu, Badiu și Șalga. Studii naționale (1840) e un comentariu despre haiduci

21
(hoți idealizați romantic) și balade. Russo subliniază caracterul colectiv al
baladelor: „autorul baladelor populare a însuși poporul”. – a contribuit la
alcătuirea primei colecții de balade.

Nicolae Bălcescu (1819-1852)

Numele lui N. Bălcescu se leagă de istoria folcloristicii și a etnologiei.

În Cuvânt preliminariu despre isvoarele istoriei românilor (publicat în
primele pagini ale revistei Magazin istoric pentru Dacia - 1845), consideră
folclorul („poeziile și tradițiile populare”) ca făcând parte dintre cele mai
importante documente, alături de „legi și acte oficiale; cronicile care cuprind fapte
generale; inscripții și monumente și scrieri care zugrăvesc obiceiuri private”.
Poeziile populare sunt izvor istoric, dar ele intră și în viața privată; apoi
vin tradițiile și poveștile populare. Folclorul trebuie cules în forma lui autentică.
În manuscrisele sale s-au găsit: un singur cântec haiducesc, 7 zicători și 4
proverbe.

Vasile Alecsandri (1821-1890)

V. Alecsandri a introdus folclorul în literatura și cultura românească.

Preocuparea datează după întoarcerea la Iași, participarea la lucrările Daciei
literare și relația cu Negruzzi, Kogălniceanu și Russo.
Plănuiește publicarea poeziei populare în periodice. Începe cu Păunașul
codrilor (Almanah de învățătură și petrecere, Iași, 1848), după care e nevoit să
părăsească Moldova și să-și continue activitatea în Bucovina, în publicații,
precum Bucovina (1849-1850) – apar 19 poezii populare (12 balade); Zimbrul
(1850-1851).
A publicat o importantă culegere de poezii strânse în anii 1842-1852. În
1852, apare editată în Buciumul român prima parte: Poezii poporale – Balade

22
(cîntice bătrânești)– scrisă cu litere chirilice. Cuprinde 17 balade, printre care
Miorița, Toma Alimoș. Mai apare doar broșura a doua, în 1853, și cuprinde 18
balade, începând cu Negru Vodă și Manoli. Baladele/cântece epice erau
moldovenești și câteva transilvănene. Evocau trecutul național și aveau mesaj
eroic. Materialul pentru a treia apare în suplimentul revistei România literară în
1855 (lirică și doine), și o baladă (Fata Banului din Hațeg).
0 nouă ediție apare în 1866 – Poezii populare ale românilor – colecția
națională reprezentativă, de 425 de pagini depășind caracterul regional (lucrări
din Moldova, Transilvania, Valahia și Bucovina). Cuprinde 54 de balade, 79 de
doine și 50 de hore.
Colecţia Poezii populare – balade (cântece bătrâneşti) adunate şi
îndreptate, în 1852 şi în ediţie definitivă în 1866, este, de fapt, „primul manual de
folclor românesc”.
Cercetătorului îi atrag atenţia şi astăzi nu numai textele populare cuprinse
în această culegere, ci şi notele însoţitoare, alcătuite de Alecsandri. Notele abundă
în comentarii pertinente, serioase, în legătură cu obiceiuri, credinţe, datini, unele
prezentându-le detaliat, îndrumând „preocupările în direcţia mitologică.”5
Deşi inoperantă astăzi, clasificarea poeziei populare, pe care Alecsandri o
propunea într-o prefaţă a culegerii sale, a fost un fapt curajos şi necesar la data
respectivă, influenţând evoluţia cercetărilor ulterioare. El grupează creaţiile
poetice întrei grupe: 1) cântecele bătrâneşti sau balade; 2) doine; 3) hore.
„Baladele sunt mici poemuri asupra întâmplărilor istorice şi asupra faptelor
măreţe”, doinele „cuprind toate cântecele de doruri, de iubire şi de jale”, iar horele

5
De exemplu, despre Rusalii notează că sunt „trei fete de împărat care au ciudă asupra oamenilor fiindcă nu au
fost băgate în seamă de dânşii în cursul vieţii lor. Ele nasc furtuni ce descoper casele românilor, vârtegiuri ce rădic
pânzele nevestelor în vremea ghilitului şi le anină pe copaci. Se crede că rusaliile fură şi copii de lângă mamele
lor şi îi duc peste ape şi peste codri. De acolo vine vorba: l-au îmflat rusaliile! (Femeile românce păzesc cu sfinţenie
ziua de Rusalii şi vreme de nouă săptămâni, ele nu culeg nici o buruiană de leac, crezând că în acest timp buruienile
sunt pişcate de rusalii şi nu au putere de lecuit. Cum vine însă ziua Sânzienilor, toate româncele aleargă pe câmp
la culesul de buruiene, crezând că în acea zi au darul vindecării. Spre a se apăra de mânia rusaliilor este obicei, în
agiunul zilei lor, a pune pelin sub capătul patului şi a purta a doua zi pelinul la brâu.” Vasile Alecsandri, Opere,
vol. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 217.

23
„sunt cântecele de veselie ale poporului” la care adaugă colindele şi Pluguşorul,
considerate „cântece cu caracter religios”.
În 1876 publică Cântece de peste Olt în Convorbiri literare – 47 piese lirice
și o variantă a baladei Jianu.
În 1881, Familia lui Iosif Vulcan mai publica 22 de poezii din colecția lui,
cântece de câte 4 versuri, „fragmente de cântece populare”.
Crezul poetului e expus în articolul Românii și poezia lor, publicat în
Bucovina între 1849-1850; admirația pentru români că și-au păstrat „năravurile,
portul, limba și legea părinților”: „Îmi plac obiceiurile sale patriarhale, credințele
sale fantastice, danțurile vechi și voinicești, portul său ..., cânticele sale jalnice și
melodioase și, mai ales, poeziile sale atât de armonioase”.
Poezia populară are valoare documentară și estetică. Cu reminiscențe
latinești. La fel și luptele, dansurile („Călușăii sunt danța alegoric ce înfățișează
răpirea Sabinelor, iar Hora este adevărat danț roman.”; colindatul de Anul Nou
și de Crăciun).
În 1855 publică un articol despre Melodiile românești.
La preocuparea lui, apar traduceri în limbi străine ale creațiilor populare
românești: franceză, engleză, germană.
Notele lui pe marginea colecției vizează aspecte importante. Cele mai multe
au profil etnologic, descriind și comentând credințele sau superstițiile (legate de
soartă, de steaua/soarta personală, despre prevestirea calamităților naturale sau
morții, despre ființe fantastice), pentru a releva gândirea populară românească.
Mai descrie practici (cununi, colaci)/orație de cununie, de înmormântare (bocet),
de nuntă (elemente folosite), scalda potrivit sexului, ghicitul soartei (practica
sâmburelui de măr), despre port, ospitalitate, importanța pâinii și sării etc.
A suscitat critici ulterioare (I. H. Rădulescu), acuzându-l a fi falsificator de
poezii populare. Acesta a recunoscut intervenția in textele populare, motivându-
și acțiunea prin haosul culegerilor/ versurilor și din dorința de a o face mai
accesibilă.

24
 Dar deschide în istoria folcloristicii seria colecțiilor de poezii populare, iar
prin exemplul din Doine și lăcrămioare, a inaugurat sursa folclorică din poezia
cultă.

Un moment important în această încercare de sistematizare a materialului

etnofolcloric este marcat de cursul universitar de istoria arheologiei, ţinut de
Alexandru Odobescu (1834-1895) în anul şcolar 1874-1875 şi publicat în 1877.
Este primul curs universitar tipărit în ţara noastră.
Potrivit opiniei lui Odobescu, în obiectul de studiu al arheologiei sunt
incluse multe dintre compartimentele care, ulterior, vor intra în raza de preocupare
a diferitelor discipline etnologice: datinele, tradiţiunile orale, credinţele,
instituţiunile, practicele, uzurile, industriele etc. Dacă avem în vedere şi faptul
că, potrivit părerii unor specialişti din epoca modernă, etnologia generală are ca
obiect de studiu viaţa, sub multiplele ei aspecte, a popoarelor vechi, recursul la
cercetările lui Odobescu este cu atât mai motivat.
Al. Odobescu este printre primii care a considerat cântecele populare
drept cele mai importante mijloace pentru cunoaşterea limbii şi a mentalităţii
unei naţiuni.

3.3. Etapa de afirmare a principalelor orientări teoretice şi metodologice

Principalele orientări teoretice şi metodologice ce s-au impus în cercetarea

folclorului au fost create de Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ovid Densusianu,
Nicolae Densusianu, Lazăr Şăineanu, Ion-Aurel Candrea, Dimitrie Gusti,
Dumitru Caracostea, Constantin Brăiloiu, Petru Caraman, Ovidiu Bîrlea,
Gheorghe Vrabie, Artur Gorovei, Simion Florea Marian, Ion Ghinoiu, Ion
Taloş, Andrei Oişteanu, Ivan Evseev ş.a.

25
 Până la B. P. Hasdeu nu putem vorbi despre studii – în adevărata accepţiune
a termenului – consacrate folclorului românesc, ci doar despre însemnări şi
comentarii ale unor obiceiuri şi creaţii populare. Prin intermediul acestuia,
folcloristica devine o ştiinţă, o disciplină de sine stătătoare, fiind promovate
cercetarea şi culegerea materialului folcloric şi etnografic şi tot datorită lui se
creează în spaţiul românesc o adevărată „şcoală” folcloristică, la care au aderat G.
Dem. Teodorescu, Lazăr Şăineanu, Simion Florea Marian, Ionescu Gion, I. C.
Fundescu ş.a.

B.P. Hasdeu (1838-1907)

Spirit enciclopedic, asemenea lui Cantemir și I.H. Rădulescu, deschide

drumuri în filologie, folcloristică, istorie: preocupat de cercetare pluridisciplinară.
E reprezentant al gândirii științifice umaniste, însetat de cunoaștere și creație.
Principalele sale lucrări, concepute inițial în dimensiuni uriașe, au rămas
neterminate.
E considerat părintele filologiei românești, formulând teoria substratului
dacic și realizând primele 3 volume din Etymologicum Magnum Romaniae
(dicționar al limbii române rămas la cuvântul „bărbat”) – 1878-1898.
În Istoria limbei române: partea I, Principie de lingvistica, e inclusă teoria
circulației cuvintelor, criteriu de apreciere a individualității unei limbi.
A scris Arhiva istorică a României (1865- 1867) – culegere științifică de
documente istorice, filologice, literare naționale și internaționale.
Aduce în folcloristică o contribuție capitală, teoretică – prin metodologia
cercetării; a determinat caracteristicile folclorului, a alcătuit prima clasificare
globală a speciilor folclorice.
Clasificarea faptelor de folclor, propusă de Hasdeu în Prefaţa la culegerea
de basme a lui I. C. Fundescu, Basme, oraţii, păcălituri şi ghicitori (1866)

26
probează că el era un foarte bun cunoscător al acestora. Grupate după mijloacele
de exprimare şi de manifestare, creaţiile populare sunt încadrate genurilor astfel:
- în genul poetic intră doina, cântecul bătrânesc, hora, colinda, vicleimul,
oraţia, descântecele;
- genul aforistic cuprinde proverbele, ghicitorile, frământările de limbă
(cimilituri);
- iar genul narativ include anecdota, basmul şi tradiţia.
De asemenea, literatura folclorică o mai clasifică în creaţii aparţinând
copilăriei (basme, jocuri de copii, cântece de leagăn), bărbăţiei (strigături,
ghicitori, hore, doine, oraţii etc.) şi bătrâneţii (balada, descântecul, bocetul,
anecdota, legenda etc.).6
Revizuie sistemul de clasificare a speciilor folclorice în cursul universitar
din 1892/1893, Prelegeri de etnopsyhologie publicat parțial în Doina și
Șezătoarea (1925), când le grupează după vârstă în concordanță cu cele 3 faze ale
evoluției omenirii stabilite de Vico. „Omenirea întreagă formează o
individualitate care trece prin cele 3 vârste: divină (copilăria), eroică
(bărbătească), umană (bătrânească) ... Noi am privit poporul ca un singur
individ, trecând succesiv prin cele trei etăți, dar în fiecare moment cîte trele vîrste
există în popor.”
În noua clasificare găsim 3 secvențe asociate vieții:
- copilăria cu 4 specii: cântece de leagăn; versuri întrebuințate la jocuri;
frământări de limbă; basme;
- bărbăția cu 8 specii: ghicitori, strigături de joc; doină (elegie); horă
(ditirambe); colinde (imnuri religioase); vicleimul (prima formă a teatrului);
orație; cântecul de moarte;

6
Această ordonare ştiinţifică a creaţiilor populare reliefează modernitatea viziunii hasdeene. De notorietate în
domeniu sunt şi articole, studii ca: Reminiscenţe ale credinţelor mitologice la români, Vechile aşezări române din
Lodomiria, Cărţile poporane ale românilor în secolul al XVI-lea, în legătură cu literatura poporană cea nescrisă
(1879) sau capitolele Arabizarea românilor în poezia poporană sud slavică, Rezumat despre mitul lui Negru-Vodă.
Piticii la gurele Dunării, Poezia frunzei verzi, Etnografia României în Apoloniu din Rodos din ampla lucrare Istoria
critică a românilor (1872).

27
- bătrânețea cu 6 specii: balada sau cântecul bătrânesc (poezia epică a
poporului); descântec (medicina populară); legende sau traduțiuni populare
(cuvinte din bătrâni); anecdote; proverbe (adevărata înțelepciune a poporului);
bocete.
Alături cu aceste opere istorice și filologie, se situează revista Columna lui
Traian (1870-1877), cea mai bună revistă filologică din România, în care a pus,
prin studiile sale, baza științei etno-psihologice în România.
A realizat o culegere asupra limbii și culturii populare vechi, Cuvente den
Bătrâni (1878-1879), în 2 volume și introducerea la al 3-lea: primul volum se
intitulează Limba română vorbită între 1550 - 1600, iar al doilea: Cărțile
populare ale românilor din secolul al XVII-lea în legătură cu literatura
poporană cea nescrisă ... Studiază folclorul din perspectivă comparatistă,
extinzând cercetările în spațiul iranian și sanscrit.
A elaborat și monografiile a două tipuri folclorice, balada, Cucul și
turturica, și basmul, Povestea numerelor, plasându-se între primele monografii
folclorice din literatura europeană.
Propune termenul de etnopsihologie, ca ramură a filozofiei, abandonat în
patru ani, când publică Etymologicum ... și folosește pe cel de folklore, care
denumește „credințele cele mai intime ale poporului, obiceiele și apucăturile
sale, suspinele și bucuriele” sau „toate prin câte se manifestă spiritul unui popor,
ideile-i despre sine-și și despre lume...” Termenul se impune treptat în lupta cu
tradiții populare, împrumutat din etimologia franceză în a doua jumătate a
secolului XIX.
În 1877, G. Chițu, ministrul învățământului, solicită lui Hasdeu difuzarea
unui chestionar juridic și unul linguistic mitologic pentru culegerea și
descrierea moravurilor, Obiceiele juridice la poporului român. Programa
(1878), difuzat la cărturarii satelor. Chestionarul cuprinde 400 de întrebări
grupate în 3 capitole: satul, casa, lucrurile. Interesa stadiul prezent, dar și
trecutul, apelând la memoria informatorilor.

28
 „În acest Cestionar predomină două puncturi de vedere nouă pe cari ni
le impunea starea actuală a ştiinţei limbei şi cari sunt cu totul străine
lexicografiei de şcoala clasică: 1. fonetica poporană, temelia dialectologiei; 2.
credinţele cele intime ale poporului, obiceiele şi apucăturile sale, suspinele şi
bucuriile, tot ce se numeşte astăzi – în lipsă de un alt cuvânt mai nemerit – cu
vorba engleză folklore. Voiam să cunosc pe român aşa cum este dânsul în toate
ale lui, aşa cum l-a plăsmuit o dezvoltare treptată de optsprezece veacuri, aşa
cum s-a străcurat el prin mii şi mii de înrâuriri etnice, topice şi culturale.”
Tot în Chestionar, savantul precizează că informatorii trebuie să fie
învăţătorii şi preoţii şi că orice culegător este obligat să respecte cu stricteţe
autenticitatea faptului folcloric cules, să-l reproducă întocmai, fără a interveni prin
modificări sau completări.
Mobilitatea văzută „prin trecerea din gură în gură, prin trecerea din ţară în
ţară” şi „din epocă în epocă”, permanenta modelare a creaţiei şi caracterul colectiv
sunt considerate trăsături specifice literaturii populare, care, de altfel, o
diferenţiază de literatura cultă.
Capitolul întâi era consacrat relațiilor sociale și juridice de la vecini,
până la alte naționalități; al doilea se îndeletnicea cu ciclul familiei în aspectele
lui juridice (sistemul de nășie, de moștenire etc.), moartea fiind tratată mai
sumar. Capitolul al treilea cuprindea relațiile de proprietate, învoierile
agricole, hotărnicia, comorile etc.
Cerea să fie consemnate forme literare populare (zicătoare, doină etc.) legat
de subiectul respectiv.
Al doilea chestionar, întocmit sub egida Academiei Române, urmărea
adunarea materialul necesar alcătuirii dicționarului tezaur al limbii.
Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română (1884)
era chestionar lingvistic și mitologic, cuprinzând realitatea spirituală, cum
cerea filologia comparativă, prin cele două ramuri, lingvistica și etnopsihologia
(sau psihologia populară, după termenul folosit de el în Columna lui Traian).

29
Conținea 206 întrebări cu referiri la întreaga cultură populară. Primele 49 se
refereau la lingvistică, celelalte la probleme de climatologie, toponimie,
mineralogie, vegetație, orticultură, faună, zootehnie, ocupații, industria casnică,
port, haină, iar întrebările de la 123 la 206 se referă la obiceiuri, credințe și
mitologie populară.
Hasdeu e primul care folosește termenul „folclor” în cultura română, ca
totalitatea culturii populare, în strânsă legătură cu etnografia.
Folclorul se leagă de lingvistică”; ramură a filologiei comparate, care „are
a face cu popoarele în starea lor așa zicând naturală” Filologia comparativă se
ocupă cu aspecte fundamentale:
1. limba poporană;
2. literatura și arta poporului, credințele sale religioase, noțiunile sale fizice și
metafizice, obiceiurile juridice, literatura cea nescrisă în toată varietatea ei,
literatura cea scrisă popularizată, muzica poporană etc.

Sub îndrumarea lui Hasdeu şi-a dezvoltat activitatea în folcloristică preotul

sucevean Simion Florea Marian (1847-1907), devenit, la recomandarea
savantului, membru al Academiei Române, în 1881.
S-a impus în folcloristică printr-un număr impresionant de studii
monografice, „unele monumentale ca proporţie, rămase de referinţă până în ziua
de astăzi.” Relevante sunt Nunta la români (1890), Naşterea la români (1892),
Înmormântarea la români (1892), Sărbătorile la români (1898-1901, 3 vol.),
Poezii populare din Bucovina (1869), Descântece poporane române (1886),
Tradiţiuni poporale române (1878), Vrăji, farmece şi descântece (1893),
Mitologie românească, Botanica populară.
Dezideratul acestui prim etnograf – materializat printr-o vastă operă – a fost
de a publica faptele de folclor în forma lor adevărată, pentru a se putea alcătui un
dicţionar al limbii române, o mitologie „cum au mai toate naţiunile din jurul

30
nostru”. Cert este că „orientarea dată de Hasdeu şi opera uriaşă a lui Marian vor
stimula interesul pentru cuprinderea întregului fenomen etnofolcloric românesc.”

În acest sens, merită menţionat aportul deosebit al lui Moses Gaster (1856-
1939), autorul studiului Literatura populară română (1883), întâia sinteză de
folclor, în care fixează locul poporului român printre celelalte popoare creatoare
de cultură ale lumii. În literatura populară orală şi scrisă, el distinge trei
categorii: literatura etică (proverbe, zicători, fabule), literatura religioasă
(legende, poveşti, colinde, descântece, cântece de stea, basme etc.) şi cea estetică
(romanele populare: Alexandria, Esopia, Halima etc.).

Un alt discipol al lui Hasdeu, folcloristul Lazăr Şăineanu (1859-1934) s-a

remarcat printr-un studiu de mitologie comparată: Ielele, dânsele vântoasele,
frumoasele, şoimanele, măiastrele, milostivele, zânele (1886) şi printr-o amplă
exegeză asupra basmului, comparatistă, prima de acest fel din spaţiul nostru:
Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu
basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice (1895). În
această lucrare, Şăineanu încearcă să demonstreze „universalitatea” basmelor ce
îndeplinesc „în cercul lor modest, acelaşi rol ce-l joacă romanul şi novela în
societăţile culte”. El face observaţii interesante, chiar dacă nu întru totul corecte,
asupra dualismului păgân-creştin, a locului pe care obiceiurile şi credinţele îl deţin
în basme, a influenţei cărţilor populare asupra folclorului.7
Clasificarea propusă de folclorist în poveşti fantastice, etico-mitice,
religioase şi glumeţe evidenţiază – ceea ce el a urmărit – tematica redusă a
acestei specii folclorice.

7
Existenţa unor teme, motive, „analogii mitice” întâlnite în basmele unor popoare care nu s-au aflat niciodată în
contact, o explică, din perspectivă antropologică, astfel: „Asemenea coincidenţe nu pot proveni decât de la un mod
general de a vedea şi simţi lucrurile, de la natura umană, care sub toate climele rămase esenţial aceeaşi. Identitatea
amănuntelor indispensabile se datoreşte dar unei necesităţi psihologice: pretutindenea oamenii pe aceeaşi treaptă
de cultură văd prin aceeaşi prismă unele fenomene, şi astfel se explică şi unele credinţe răspândite pe întreaga
suprafaţă a globului.”

31
3. 4. Etapa de constituire a etnologiei ca știință modernă

Constituirea etnologiei ca ştiinţă modernă, autonomă, de sine

stătătoare, o putem numi momentul 1906-1909, odată cu publicarea colecţiei
Graiul nostru, de către Ovid Densusianu, Ion-Aureliu Candrea şi Theodor D.
Speranţia, precum și prelegerea Folclorul. Cum trebuie înțeles, ţinută de
profesorul Densusianu la 1 noiembrie 1909, la Facultatea de Litere a Universităţii
din Bucureşti. El solicita culegătorilor să se ocupe nu numai de faptele tradiţionale
de folclor, ci şi de cele actuale, căci „au uitat anume că cineva nu trăieşte numai
din ce moşteneşte, ci şi din ce se adaugă pe fiecare zi în sufletul lui, şi că aceasta
este mai ales partea ce merită să fie explorată.”
Între 1906 şi 1948, prima jumătate a veacului trecut, se pun bazele
etnologiei ştiinţifice românești moderne. Se impun, așadar, pe plan naţional, dar
şi pe cel european, şcolile ştiinţifice sau opera lui Ovid Densusianu, Nicolae Iorga,
studiile lui D. Caracostea consacrate baladei, Constantin Brăiloiu - creator al
muzicologiei populare, Simion Mehedinţi, Romulus Vuia, activitatea sociologică
a lui Dimitrie Gusti, iniţiator al monografiilor rurale.
Instituţionalizarea cercetărilor asupra culturii tradiţionale face, de
asemenea, un salt impunător prin activitatea Academiei Române, a institutelor
create de Ov. Densusianu şi D. Caracostea pe lângă catedrele de la Universitatea
din Bucureşti pe care le conduceau, a Arhivei de Folclor de la Cluj a Academiei
şi a Comisiei de Folclor, tot a Academiei Române. Constantin Brăiloiu înfiinţează
Arhiva de Folclor a Societăţii Compozitorilor, iar George Breazul Arhiva
Fonogramică a Ministerului Artelor şi Cultelor.
În 1948, însă sunt desființate şi are loc excluderea din viaţa ştiinţifică a unor
mari folclorişti şi etnografi: D. Caracostea, Lucian Blaga, Simion Mehedinţi, Dim.
Gusti, Ion Muşlea, N. Al. Rădulescu ş. a.

32
Ovid Densusianu (1873-1938)

Recenzând în 1894 un volum de poezii populare din Transilvania, al lui

Bibescu, Ovid Densusianu sublinia carenţele mai multor culegeri care lăsau de
dorit din punctul de vedere „al exactităţii cu care sunt reproduse şi date la lumină”.
Ca şi Hasdeu, el solicita reproducerea fidelă, fără modificări, a textelor populare,
şi, mai ales, transcrierea lor fonetică.
Într-un articol de la începutul activităţii sale, Literatura populară din punct
de vedere etno-psihologic, Densusianu îşi alcătuia o metodă proprie de studierea
a folclorului, interesat de valorile estetice, de fondul de idei şi de sentimente,
pentru ca, din acestea, să scoată în relief mentalitatea, starea psihologică a
poporului, ceea ce este regional şi universal în creaţii.
Cercetătorul afirmă că literatura populară este într-o continuă
transformare, deoarece ea este legată şi de actualitate chiar când cuprinde
elementele tradiţionale. De aici concluzia că folclorul nu dispare, ci se înnoieşte
în conţinut şi formă, unele specii şi chiar unele genuri modificându-se.
Folclorul nu e numai suma unor relicve transmise de tradiție: „cineva nu
trăiește numai din ce moștenește, ci și din ce adaogă pe fiecare zi în sufletul lui,
și că aceasta este mai ales partea ce merită să fie exploatată”.
Are doi poli vizibili: trecutul și prezentul. Cercetătorul trebuie să cuprindă
în câmpul lui de observațiune și actualitatea și trecutul; mintea lui trebuie să fie
veșnic gata să cunoască și ce se întâmplă și ce s-a întâmplat altădată, pentru că
nimic nu poate fi pătruns în toate tainele dacă e izolat în timp, ca și în spațiu”. Nu
putem înțelege prezentul, dacă nu cunoaștem trecutul.
Densusianu subliniază că folclor există şi în mediul citadin, nu numai în cel
rural. De asemenea, cei care studiază literatura populară sunt îndemnaţi să
consemneze şi ce anume gândeşte ţăranul, ce viziune are el despre universul
înconjurător, întrucât „folclorul trebuie să ne arate cum se răsfrânge în sufletul
poporului de jos diferitele manifestaţii ale vieţii, cum simte şi gândeşte el, fie sub

33
influenţa ideilor, credinţelor, superstiţiilor moştenite din trecut, fie sub aceea a
impresiilor pe care i le deşteaptă împrejurările de fiecare zi.”

Colaboratorii direcţi, ai lui Densusianu, Tache Papahagi şi Ion-Aurel

Candrea, sunt şi ei cunoscuţi folclorişti, ambii cu formaţie enciclopedică. Primul
a publicat Graiul şi folclorul Maramureşului (1925), Creaţia poetică populară
(1925), Din folclorul romanic şi cel latin (1923), Aromânii – grai, folclor,
etnografie (1932), iar al doilea a creat o operă ştiinţifică extrem de bogată şi de
diversificată, unele dintre lucrările sale fiind de folclor comparat: Lumea
basmelor (1932), Privire generală asupra folclorului român în legătură cu al
altor popoare (1933-1935), Folclor medical comparat (1938), Poreclele la
români etc.

Ion-Aureliu Candrea (1872-1950)

I.-A. Candrea deschide drumul către cercetarea filologică a folclorului.

Colaborator al lui Densusianu la Graiul nostru.
Dă dovadă de multiple preocupări de etnografie – credințe populare.
În lucrarea Iarba fiarelor (1928), strânge articole despre plante
miraculoase (iarba fiarelor, ferega, mătrăguna) sau animale venerate de om
(lup, broască) și despre calendarul popular.
Investigațiile lui presupun paralele cu alte popoare, străduindu-se să aducă
elucidarea în trei categorii de credințe:
1) de natură antropologică;
2) moștenire directă de la băștinași;
3) credințe contaminate.
Scrie Folclorul medical român comparat (1944), oprindu-se la medicina
magică. Folcloristul urmărește prezentările unor ființe fantastice, considerate

34
pricinuitoare de boli în credințele populare: ciuma, holera, frigurile, strigoii,
moroii, zburătorul, ielele, rusaliile, Muma-Pădurii.
Pentru cercetările sale se folosește de anchete de teren, de investigația
directă, chestionare. Chestionarul folcloric, 1933 (publicat de Institutul de
Filologie și Folclor), structurat pe capitole tematice ample:
Pământul, Apa, Cerul și fenomenele atmosferice;
Focul, interiorul pământului, Flora, Fauna;
Ființe supranaturale, Neamuri legendare, Neamuri străine;
Personalități și tradiții în legătură cu Vechiul și Noul Testament;
Tradiții istorice și legendare, Omul și viața omenească, Soarta;
Viața religioasă, Viața casnică și socială, Viața la țară;
Petreceri și jocuri. Literatura populară
Cercetările sale au fost susținute de demonstrații etimologice.
Analizează faptele de cultură din perspectivă antropologică.
În cursul Dialectologie și folclor romani. Raporturi între limbă și cultură
(1929-1930), evidențiază rolul psihologiei în studiul limbii.

Desprins de „şcoala” lui Ovid Densusianu, D. Caracostea s-a preocupat de

balada populară românească, în special de Mioriţa pe care o consideră, după
limbă, „a două mare instituţie de artă a poporului român” şi, ca atare, îi atribuie
locul primordial în literatura „poporană” ce trebuie „privită ca cea mai veche şi
răspândită literatură română.”

Istoricul Nicolae Iorga (1871-1940) integra folclorul nostru în spaţiul

carpato-balcanic şi în lumea romanică, îl studia în devenirea sa istorică şi îl făcea
cunoscut în exteriorul României, prin cursuri ţinute la universităţile din Paris,
Roma, Statele Unite ale Americii.

35
 În acţiunea de culegere şi cercetare a producţiilor populare un rol deosebit
l-a avut şi Academia Română, care în primele trei decenii ale secolului al XX-lea,
la iniţiativa lui Ion Bianu, a sprijinit publicarea a peste 40 de volume despre
cultura tradiţională, în colecţia intitulată „Din vieaţa poporului român”, aceasta
dovedind încă o dată cât de bogat şi de complex este materialul etnografic şi
folcloric românesc. Dintre studiile tipărite în acea perioadă menţionăm: Jocuri de
copii (1909), Industria casnică la români (1910), Sărbătorile la români (1910),
Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări (1913), Agricultura la români (1913) de
Tudor Pamfile, Nunta în judeţul Vâlcea (1928) de G. Fira, Strigoii (1929) de N.
I. Dumitraşcu, Descântecele românilor(1931) de Artur Gorovei.
Mai trebuie amintiţi exegeți importanți în interpretarea fenomenului
folcloric: Atanasie Marian Marienescu – Poezii populare din Transilvania,
Cultul păgân şi creştin. Sărbătorile şi datinile romane vechi (între 1884-1915),
Teodor T. Burada – O călătorie în Dobrogea (culegere monografică); Nicolae
Densusianu – Dacia preistorică (1913); Grigore Creţu – Folclor din Oltenia şi
Muntenia (1848-1919); Teohari Antonescu – Cultul cabirilor în Dacia; Grigore
Tocilescu – Materialuri folkloristice; I. Otescu – Credinţele ţăranului român
despre cer şi stele; Teodor Speranţia – Anecdote populare; Iuliu Zane –
Proverbele românilor (10 volume).

3.5. Etapa (contemporană) de consolidare a etnologiei

Folcloristica, etnografia şi etnologia românească contemporană îşi are

începuturile în anul 1948 şi se încheie în 1989, cu prelungiri până în zilele noastre,
în aşa-zisa epocă de „tranziţie”.
Școala folcloristică de la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, cu un
grup de specialişti de mare autoritate, majoritatea formaţi în perioada anterioară,
pune în centrul preocupărilor sale literatura populară abordată din punctul de

36
vedere estetic, valorificarea operei unor înaintaşi de frunte ai folcloristicii şi
etnografiei, evidenţierea prezenţei materialelor şi a studiilor asupra culturii
tradiţionale în unele publicaţii periodice din trecut. O preocupare asiduă şi
competentă este rezervată editării sau reeditării critice a cărţilor populare şi a
studiilor asupra acestora. Este, de asemenea, alcătuit un instrument de lucru de
mare însemnătate ştiinţifică: bibliografia analitică a literaturii române vechi.
Apar câteva lucrări de sinteză şi studii de referinţă datorate lui G.
Călinescu– Estetica basmului; I. C. Chiţimia – Folclorul românesc în
perspectivă comparată; Gheorghe Vrabie – Balada populară română, Structura
poetică a basmului, Proza populară românească. Studiu stilistic; Ovidiu
Papadima – Literatura populară română; Valeriu Ciobanu, George Muntean,
I. Oprişan, Adrian Fochi – Mioriţa. Tipologie, geneză, texte, Estetica oralităţii;
Nicolae Roşianu – Stereotipia basmului, Maxima populară rusă şi
corespondenţele româneşti, Folclor şi folcloristică; Ion Taloş – Meşterul
Manole. Contribuţie la studiul unei teme de folclor european, Gândirea magico-
religioasă la români. Dicţionar; Petru Caraman – Colindatul la români, slavi şi
la alte popoare (publicată în Polonia, în anul 1933), Descolindatul în orientul şi
sud-estul Europei (finalizată în 1939, dar tipărită mult mai târziu, în 1997); Artur
Gorovei – Credinţe şi superstiţii; Gh. F. Ciauşanu – Superstiţiile poporului
român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi noi; Nicolae Petrescu –
Primitivii. Organizare. Instituţii. Credinţe. Mentalitate (1944); Marcel Olinescu
– Mitologie românească (1944); Ovidiu Papadima – O viziune românească a
lumii (1941); Ovidiu Bîrlea – Folclorul românesc, Istoria folcloristicii
româneşti, Poetică folclorică, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti;
Romulus Vulcănescu – Mitologie română, Coloana cerului; Ion Ghinoiu –
Sărbători şi obiceiuri româneşti, Panteonul românesc. Dicţionar, Lumea de aici.
Lumea de dincolo, Zile şi Mituri. Calendarul ţăranului român; Andrei Oişteanu
– Motive şi semnificaţii mito-simbolice, Ordine şi haos. Mit şi magie în cultura
tradiţională românească; Petru Ursache – Etnoestetica, Studii etnologice.

37
3.6. Școala etnologică de la București

Școala etnologică de la București, creată şi îndrumată de profesorul Mihai

Pop, desfăşoară ample cercetări de teren în toate zonele ţării, publică numeroase
colecţii de materiale din arhiva Institutului, realizează principalele instrumente
de lucru ale domeniului: ediţii, antologii, bibliografia curentă şi bibliografia
generală, lucrări de sinteză, tipologii şi corpus-uri de texte reunite în
prestigioasa şi inegalabila Colecţie Naţională de Folclor. Revista de profil, al
cărei prim redactor-şef a fost Mihai Pop, urmat mai apoi de Al. I. Amzulescu –
Balade populare româneşti şi Alexandru Dobre, a avut un rol de excepţie în
dezbaterea tuturor problemelor ştiinţifice ale acestei perioade.
După o perioadă de „tăcere”, cultura şi civilizaţia tradiţională reintră în
atenţia Academiei Române unde încep, din nou, să se organizeze manifestări
ştiinţifice de amploare. De asemenea, la iniţiativa lui Alexandru Dobre se
înfiinţează Comisia de Folclor (1986) şi publicaţia acesteia „Memoriile
Comisiei de Folclor”, se instituie Premiul „S. Fl. Marian” al Academiei Române.
Este de la sine înţeles faptul că în aceste timpuri, grele în toate privinţele, nu totul,
inclusiv în cercetarea etnologică, s-a petrecut şi s-a desfăşurat în condiţii fireşti,
normale.
Acest lung şir al numelor unor exegeţi ai etnografiei şi folclorului şi al
câtorva dintre studiile fundamentale în domeniu relevă preocuparea permanentă
(inclusiv la începutul mileniului III) pentru textele şi manifestările folclorice,
nesecate rezervoare de informaţii, revelatoare pentru modul propriu al poporului
de „fiinţare”, gândire şi simţire.
Scriitorii şi artiştii români, determinaţi în primul rând de orizontul de
aşteptare al societăţii şi culturii naţionale, s-au aliniat şi ei curentului general
european, care a funcţionat fără întrerupere, adaptându-se şi modernizându-se
continuu.

38
 Literatura de autor, muzica, artele plastice au beneficiat şi ele de materialul
pus la dispoziţie de etnologie. Sprijinindu-se pe cultura şi civilizaţia tradiţională,
pe semnificaţiile ei profunde şi cu o vechime ce trece dincolo de pragul istoriei,
pe virtuţile literar-artistice şi muzicale ori pe măiestria şi valoarea ieşită din
comun, foarte modernă, realizării unor obiecte şi monumente de artă, creatorii de
frumos din elita culturii naţionale au imaginat lucrări şi opere într-adevăr
nemuritoare, capodopere ale genului, ce au făcut înconjurul lumii şi stau la loc de
merit şi de cinste în panteonul creaţiei universale – Constantin Brâncuşi, George
Enescu.

39
Capitolul 4. METODE DE CERCETARE

Până la constituirea pe baze ştiinţifice a disciplinei (începutul sec. XX), se

culege direct informaţii şi mai cu seamă de texte. S-a cules mult: informaţii
despre credinţe, datini şi obiceiuri cu ample şi detaliate descrieri s-au
consemnat încă din sec. XVIII, iar, mai apoi, ceea ce astăzi numim „folclor
literar” (epică în proză şi în versuri, lirică, poezie ceremonială şi augurală, texte
cu finalitate magică şi incantatorie şi texte aforistice şi enigmatice).
În mod evident, acumularea acestui vast material a implicat un contact
direct cu purtătorii şi creatorii de folclor, însă acestor demersuri le-au lipsit
atât strategiile bine puse la punct, cât mai ales instrumentele de înregistrare.
În lipsa acestora, se nota exclusiv textul naraţiunilor (simultan cu performarea
sau chiar din memorie), iar piesele din repertoriul ritual-ceremonial, prin
metoda dictării, fără consemnări sau referiri la celelalte componente (muzică,
mişcare, gesuri).
A lipsit, în general, interesul pentru contextul actualizării anumitor piese,
înţelegând, prin aceasta, actanţii (performerii şi beneficiarii), cadrul spaţio-
temporal, recuzita. Cu prea puţine excepţii, culegătorii nu au consemnat date
privind persoana de la care au cules informaţiile.
Pe lângă acestea, trebuie semnalată intruziunea culegătorului în faptele
de folclor, demers ce avea la bază o concepţie foarte interesantă, aceea că, în timp,
prin circulaţie orală, acestea s-au „erodat”, şi-au pierdut frumuseţea şi echilibrul,
de aceea era de datoria celui care le descoperea să efectueze o operaţie de
„restaurare” care, de cele mai multe ori, era făcută artificial, conform unor criterii
estetice exterioare culturii populare (Bârlea: 1969, 25-27). Nu în ultimul rând,
trebuie să menționăm faptul că transcrierea era tributară demersurilor de
acelaşi tip, epurarea textelor de arhaisme rare şi de regionalisme fiind o
regulă aproape generală, la transcrierea fidelă, dialectologică, recurgând
arareori folcloriştii.

40
 Se poate spune că înaintaşii noştri au fost nişte culegători harnici şi
foarte pasionaţi, dar nicidecum nişte cercetători în adevăratul sens al
cuvântului, cât despre cercetarea lor de teren, despre „teren” propriu-zis, nu
avem foarte multe informaţii.
Unii folclorişti au descins în mediul de geneză a creaţiilor populare
(satele româneşti), participând la manifestări ale vieţii ţărăneşti (sărbători
comunitare, şezători), alţii s-au mulţumit să înregistreze textele de la creatori,
interpreţi şi purtători de folclor în tihna căminului acestora sau chiar de la
intelectuali de provenienţă rurală care au rememorat tradiţiile locurilor natale
păstrate latent sau au furnizat texte poetice consemnate despre care nu putem
şti dacă au fost performate de înşişi.
Am vorbit până aici, cum lesne se poate observa, despre cercetătorul
solitar, cel care îşi structura propriul proiect de studiu, îşi elabora strategia şi
instrumentele de lucru, colecta, ordona, selecta şi prelucra materialul
finalizându-şi munca prin publicarea unei lucrări.
Chiar şi după instituţionalizarea domeniului – crearea de cursuri şi apoi de
catedre şi şcoli la Bucureşti şi Cluj, de arhive şi apoi institute– cercetătorii români
şi-au continuat până în zilele noastre demersurile individuale, însă racordându-le
la tendinţele epocii, având în vedere permanent priorităţile instituţiei în care
lucrau şi mai ales dispunând de o metodologie adecvată şi complexă, bazată pe
principii bine statornicite şi riguros respectate, precum şi de tehnici de cercetare
şi înregistrare care evidenţiau acuitatea ştiinţifică a demersului lor.
Opţiunile cercetătorilor culturii populare româneşti s-au îndreptat atât
către cercetarea de tip monografic (a unei zone sau aşezări, a unui obicei, a unui
segment al culturii materiale sau spirituale sau a repertoriului local / zonal), cât şi
tipologică (a unui tip / subtip de creaţie folclorică).
Nu au lipsit nici contribuţiile bazate pe metoda comparativ-istorică şi
comparativ-geografică şi, desigur, nici studiile etnologice de sinteză şi

41
interpretare, elaborate din perspective moderne prin care cultura românească
este pusă în relaţie cu cea universală.
Diferite ca perspectivă de abordare şi metodă, ca intenţionalitate şi
concretizare, contribuţiile cercetătorilor români din ultimele şapte-opt
decenii au o trăsătură comună: se bazează toate pe profunde şi minuţioase
cercetări de teren.
Cercetarea de teren este seva care alimentează orice studiu în domeniu,
racordul cu realitatea la care ne raportăm atunci când emitem opinii, teorii,
interpretări. Aşa cum arată etnologul francez Jean Copans, „Etnologia
personifică prin excelenţă cultura anchetei de teren. /.../ Etnologia este terenul,
terenul este etnologia. Fără teren, etnologia se dezvăluie ca un cabinet de
curiozităţi, fără probe empirice metodologic valabile, fără (acel adaos de suflet
care însemnă exerciţiul negării sinelui.” (Copans: 1998, 10 squ.).
Cercetarea solitară a lăsat locul celei în echipă, începând chiar cu
deceniul al treilea al secolului XX. Chiar şi demersurile menţionate mai sus, au
preluat şi aprofundat direcţii incluse în programele şi planurile de cercetare ale
instituţiilor de prestigiu naţional. Aşadar, odată cu stingerea ultimelor ecouri ale
romantismului, se poate spune că vremea cercetătorului omnispecializat, ca şi cea
a cercetătorului unilateral pregătit au apus, locul lor fiind luat de nucleele de lucru
pluridisciplinare, capabile să cuprindă un fenomen cultural în complexitatea
lui funcţională, semantică şi de limbaj.
Cercetarea culturii ce are ca scop culegerea de informaţii presupune
câteva caractere generale: perspectiva, metodologia şi tehnica. Acestora,
socotite obiective, li se adaugă altele, subiective, ce caracterizează fiecare
cercetător şi nu sunt deloc de neglijat: viziunea, stilul comunicaţional şi
maniera de interpretare.
Terminologia, utilizată de etnologi, în relaţie cu activitatea lor de teren, are
ceva detectivistic-poliţienesc, fapt ce nu de puţine ori irită pe cei cu care intră în
contact: anchetă, informator, chestionar, reconstituire, fişă.

42
 Acestora le mai adăugăm aparate de înregistrare, notesuri, fişe şi
instrumente de scris care preiau ritmurile, rânduielile şi ierarhiile unei
comunităţi (grup).
Cercetarea presupune o serie de activități ordonate cronologic: alegerea
temei și a locului, documentarea, constituirea echipei, pregătirea descinderii
de teren, efectuarea înregistrărilor, apoi înregistrarea și prelucrarea
informațiilor, urmate de interpretare și publicare.
Cercetările din domeniul ştiinţelor socio-umane (şi nu numai) se pot
plasa fie pe axă spaţială (sincronică), fie pe axă temporală (diacronică). Cele
din domeniul etnologiei pot fi extensive sau aprofundate.
Metodele orale de culegere a informațiilor rămân valabile și în
cercetarea actuală: aplicarea chestionarelor, a interviurilor, convorbirea și
narațiunea.
Contează mult tehnica de aplicare a acestora și stilul de cercetare, dacă
e rigid sau aplicat eronat poate duce la rezultate nedorite. Tactul și experiența
cercetătorului sunt condițiile care asigură succes prin comunicare și putere de
convingere, alegerea momentului, a locului adecvat etc.

43
 Model de chestionar. Interviu. Anchetă de teren8
CADRU DE INTERVIU SEMI-DIRECTIV
- viaţa la bloc în perioada comunistă –

1. Înţeleg că primii ani ai copilăriei i-ai petrecut la ţară. Cum ţi s-a părut zona când v-
aţi mutat în oraş?
2. Am auzit despre această „poreclă” veche a cartierului, dar care era atunci denumirea
oficială?
3. Erau deci vestigii de dinainte de sistematizare. Ai cunoscut familii în casele de la
curte şi ţi-ai făcut prieteni?
4. Cu ceilalţi copii unde vă jucaţi?
5. Vă delimitaţi în vreun fel voi, cei de pe scara ta, de ceilalţi copii din faţa blocului?
6. Şi aţi păstrat până acum legătura de prietenie, nu? Mai locuiesc aici?
7. A propos: Nu-i invidiaţi pe cei care stăteau în centru? Avea vreun alt cartier al oraşului
un farmec deosebit pentru tine?
8. Dar aici care au fost primele semne de „personalizare” a spaţiului de locuit?
9. Faptul că locatarii şi-au amenajat mici grădini era un semn de nostalgie pentru satele
de unde veniseră? I-a unit mai mult acest fapt, au închegat prietenii, nu?
10. Dar voi mergeaţi la vreo cofetărie unde „vă cinsteaţi” reciproc? Vă sărbătoreaţi ziua
de naştere sau onomastica ori le ignoraţi?
11. Să vorbim acum despre sărbătorile la bloc. Ce-ţi mai aminteşti?
12. Ai putea să faci o comparaţie între confortul de la bloc şi cel de la curte?
13. Restricţiile acestea de curent electric, de apă şi căldură erau generale pe atunci şi
creau disconfort într-adevăr, dar în mod special acest oraş şi acest bloc ţi-au dat această
senzaţie?
14. Ai putea să-mi enumeri în final câteva lucruri care te leagă de cartierul şi de blocul
în care locuieşti?

8
Aplicați acest chestionar cu o persoană din familie, prieten de familie, vecin de bloc etc. care are experiența vieții
din perioada comunistă. Preluat din lucrarea Cercetarea etnologică de teren, astăzi (curs), 2007, București:
Editura Universității, de Narcisa Alexandra Știucă.

44
Capitolul 5. CONCLUZII

Etnologia, ca disciplină autonomă, este o ştiinţă cu un caracter predominant

social, cu rosturi bine definite, urmărind, în desfăşurarea şi în diferitele etape ale
sale, scopuri, demonstraţii şi argumente impuse de orizontul de aşteptare al
societăţii, de cerinţele „la zi” ale momentului respectiv.
Preocuparea şi interesul pentru etnologia poporului român este motivat de
faptul că trebuie:
• să reconstituim fondul documentar-istoric al etnologiei poporului român,
pentru faptele, fenomenele şi manifestările cunoscute şi practicate cândva, dar
demult dispărute, şi din realitate şi din conştiinţa românilor;
• să conservăm şi să tezaurizăm ceea ce mai există încă, în memoria unor
persoane, în practica curentă;
• să culegem, să înregistrăm cu toate mijloacele, inclusiv cele tehnice de
care dispunem, tot ceea ce mai există încă, ce mai vieţuieşte, la nivel general-
naţional, pe arii restrânse sau în insuliţe izolate;
• să cunoaştem, să cercetăm, să studiem şi să interpretăm fără încetare, fără
întrerupere, pe o bază documentară cât mai temeinică etnologia poporului român,
cultura şi civilizaţia tradiţională, în toate formele sale de manifestare, pe toate
palierele funcţionale şi relaţionale.
Pe parcursul a trei secole cercetarea etnologică din ţara noastră înregistrează
câteva realizări de însemnătate culturală şi ştiinţifică excepţională.

45
 Bibliografie:

Banța, Carmen-Ionela (2017) Etnologie românească (note de curs),

Craiova: Editura Universitaria
Banța Carmen-Ionela, Curs de cultură și civilizație populară, Curs,
Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova
Dobre Alexandru (2008), Etnologie şi folclor românesc (curs general),
Facultatea de Limba și Literatura Română, Universitatea Spiru Haret
Știucă Narcisa Alexandra (2007) Cercetarea etnologică de teren, astăzi
(curs), București: Editura Universității

46