Sunteți pe pagina 1din 156

OBLIGAŢIILE COMERCIALE

Originea şi evoluţia istorică a instituţiei obligaţiilor - Originea romană a


instituţiei
Parte integrantă a dreptului roman, instituţia obligaţiilor s-a născut şi a evoluat într-o
perioadă istorică de 13 secole,fiind transmisă aproape intactă de la romani în dreptul modern.
Romanii nu au cunoscut şi nici nu au organizat o teorie proprie a obligaţiilor comerciale, însă
au creat norme aplicabile peregrinilor,care nu erau cetăţeni romani, jus gentium, fără ca
acesta să fi fost un instrument legiferat al obligaţiilor comerciale. Datorită modificărilor
survenite în ordinea socială din lumea romană noţiunea de„obligatio" a căpătat un alt sens
decât cel primitiv, ca drept personal al „jus civile" în opoziţie cu „jus gentium".
Perioada arhaică a consacrat un drept roman primitiv, caracterizat prin formalism.
Singurele „ raporturi obligaţionale" practicate la Roma în acea epocă erau generate de
obligarea la restituirea unui bun patrimonial, injust reţinut sau a fost degradat. Astfel,
obligaţia a exprimat un raport între două patrimonii decât un raport între două voinţe juridice
libere.
Perioada celor XII Table (din 460 î.Hr. până la împăratul Augustus) este
corespunzătoare perioadei Republicii romane,remarcată prin acordarea unei anumite libertăţi
plebeilor şi egalitatea de drept privat a acestora cu patricienii.
Perioada clasică corespunde epocii în care s-a consolidat teoria romană asupra
obligaţiilor. Cele 4 contracte recunoscute (pacte) au avut istoricul lor, fiind desprinse din
procesele generate de acestea unele reguli comune care au dus la constituirea teoriei
obligaţiilor.
Înţelesul noţiunii de obligatio a evoluat odată cu dezvoltarea socială,politică, morală a
societăţii romane. Iniţial în epoca arhaică noţiunea de obligation avea o semnificaţie
reparatorie şi cuprindea dreptul de dominium asupra unei persoane străine în privinţa unor
acte determinate; de asemenea, era considerată o „restricţie a libertăţii debitorului şi mai ales
o înrobire a acestuia" faţă de voinţa creditorului. Iniţial,în perioada timpurie a dreptului
roman, obligaţia însemna o legatură materială,corporală între două persoane,debitor
şi creditor,ce conferea creditorului un drept asupra debitorului (jus in persona). În perioada
clasică, datorită creşterii producţiei de mărfuri, noţiunea de obligatie s-a transformat dintr-o
legatură corporală într-o legatură juridică care pretindea creditorului să ceară debitorului
executarea prestaţiilor,iar în caz de refuz, putea apela la forţa de constrângere a statului.
Definiţia obligaţiei, potrivit jurisconsultul Papinianus/Gaius, aflată în „Institutele lui
Iustinian” Cartea III sub XX.17 este:„Obligatio est iuris vinculum quo necesitate
adstringimur alicujus solvendae rei secundam nostrae civitas iura”. („Obligaţia este legatura
juridică în temeiul căreia suntem, în mod necesar, constrânşi să plătim un lucru după dreptul
cetăţii noastre”).În viziunea lui Gaius obligaţiile se nasc din raporturi personale, având obiect
anumite prestaţiuni. În caz de conflict de interese între părţile raporturilor obligaţionale,
acestea au la dispoziţie aşa-numitele acţiuni personale, care au un obiect juridic a da, a face
sau a nu face ceva. Pentru romani obligaţiile fac parte integrantă din jus rerum, fiind doar
varietăţi ale drepturilor cu privire la bunurile ce se pot înstrăina, pentru că rostul unei obligaţii
este acela de a produce o modificare în structura patrimoniului unei persoane.

Instituţia obligaţiilor de la dreptul roman până la codificarea în legislaţiile moderne


În cele două centre de civilizaţie romană, Roma şi Constantinopol, o lungă perioadă
de timp, legea romană,reprezentată de Institutele lui Justinian, nu s-a mai aplicat. La
Constantinopol, unde împăraţii bizantini până la Justinian, se declarau moştenitori ai
Cezarilor s-a declanşat cu începere din secolul al VIII-lea, un proces de transformare în sens
oriental a imperiului, prin înlocuirea elementului lingvistic şi cultural roman cu cel grec,
înfăptuindu-se ulterior şi ruptura politică dintre Roma şi Bizanţ, iar desprinderea de legea
romană s-a desăvârşit în anul 1453 odată cu căderea sub turci a imperiului roman de răsărit.
Procesul de înlocuire a dreptului roman cu uzuri sau legi străine (ex.legea salică,codul
Teodosian) a avut loc în Italia, Franţa sau ţările de origine germanică.
La începutul secolului al XIV-lea a reapărut interesul pentru studiul dreptului
roman,urmare a cunoaşterii legislaţiei lui Justinian,datorată în special calităţilor tehnice şi
pragmatice ale dreptului roman,considerat în acea epocă,dreptul comun la care se recurge în
absenţa unor reglementări prin cutumele locale. În părţile nordice ale Europei unde se aplica
dreptul scris, denumit„Codul Theodosian",dreptul roman s-a impus prin reglementările sale
în materia contractelor şi a obligaţiilor. Secolele XV-XVII se remarcă printr-un puternic
reviriment al cercetării legislaţiei romane, prin elaborarea unor studii exegetice asupra
Institutelor şi Digestelor.

Condiţiile istorice de apariţie a normelor de reglementare a obligaţiilor


comerciale
Invaziile triburilor barbare asupra imperiului roman de apus au dus la dezmembrarea
acestuia şi la formarea unor mici ducate, regate sau principate conduse de principi autohtoni.
Întregul sistem administrativ şi juridic roman s-a prăbuşit,iar milenara civilizaţie romană își
profila dispariţia.
Instituţia care a salvat Europa de la distrugere completă a fost biserica.Viaţa
economică în această perioadă a stagnat iar centrul său de greutate a fost subordonat
principiului elementar al satisfacerii nevoilor elementare.Comerţul reprezenta o ramură
nesemnificativă, întrucât condiţia oamenilor era legată de pământ iar toată activitatea
lucrativă consta în îndestularea nevoilor locale.
Urmare a unei fragile stabilităţi a început procesul amplu de dezvoltare de lungă
durată, cunoscut sub denumirea de„Epoca Renaşterii".Din punct de vedere economic,aceasta
a dus la apariţia micilor meseriaşi şi deplasarea centrului economic din mediul rural la oraş.În
evul mediu, oraşul devine centrul districtului agrar,prin schimbul de produse,iar economia
producţiei înlocuieşte economia arhaică a consumului prin schimbul direct intre meşteşugari
şi consumatori.
Specific epocii, în privinţa schimbul de mărfuri din târguri, este caracterul
internaţional al comerţului desfăşutat, fiind aduse produsele orientului îndepărtat şi produsele
micilor meseriaşi din diferite ţinuturi europene.Particularitatea schimbului de mărfuri constă
în exercitarea, a ceea ce numim astăzi, acte de comerţ, dar în absenţa unor reguli sau norme
care să emane de la autoritatea politică.Dreptul roman,care nu conţinea dispoziţii de
reglementare a comerţului era uitat,nefiind încă descoperit de studenţii universităţilor
franceze sau italiene; în aceste condiţii au fost instituite în târguri norme variate privind paza
drumurilor,a bunurilor şi a locurilor de depozitare, până la reguli de ordine şi morală de
exercitare a comerţului. Puterile statului au trecut în mâinile unor asociaţii private, corporaţii
comerciale, care în timp, s-au îmbogăţit,au devenit puternice,cucerind dreptul de a își
reglementa propriile interese.
Corporaţiile erau conduse de „consules mercatorum" (consuli), aleşi anual din rândul
membrilor corporaţiei. Ei aveau atribuţii de judecători, apărători ai comerţului, ai corporaţiei
sau executori ai hotărârilor luate de membrii corporaţiei, asumându-şi obligaţia să aplice
uzurile locale. Aceste practice şi hotărâri, au fost consemnate în documente, strânse în
volume, conţinând reguli de aplicare a comerţului, cunoscute sub denumirea de „Statute".
Prin aplicarea lor constantă, în toate cauzele judecate, a luat naştere un drept nescris,
dreptul comercial consuetudinar.Întrucât comerţul nu putea fi practicat decât de membrii
corporaţiilor,normele consuetudinare au devenit singurele norme de drept comercial existente,
aplicabile comercianţilor care nu puteau fi decât membri ai corporaţiei. Sistemul corporaţiilor a
avut meritul de a reglementa unitar regulile comerciale,care asigurau celeritatea
comerţului,comportarea onestă în raporturile comerciale,sancţionarea acelora care încalcau
principiile devenite lege nescrisă, pragmatismul şi combaterea fraudei,un drept nescris ce a
fixat trăsăturile viitorului drept comercial scris.
În acest moment istoric se conturează primul sistem autonom de norme de drept
comercial, autonomie care se va transmite şi regăsi în opera de codificare; exercitarea actului
de comerţ a implicat încă de la naşterea dreptului consuetudinar renunţarea la formalismul
dreptului civil,iar celeritatea în încheierea şi exercitarea operaţiunii comerciale, buna credinţă
în executarea obligaţiei asumate, au fost elemente care și-au găsit originea în dreptul
consuetudinar al evului mediu.

Deosebiri între dreptul roman clasic şi codificarea modernă a obligaţiilor


Prima codificare modernă a dreptului civil, Codul civil francez, cunoscută şi sub
denumirea de Codul Napoleon, drept recunoaştere a aportului personal al împăratului la
realizarea sa, a fost inspirată, în materia obligaţiilor, de dreptul roman. Deşi redactorii codului
au preluat reglementările romane,originalitatea codului civil a constat în caracterul său tehnic,
rezultat al prelucrării influenţelor dreptului roman, a dreptului canonic sau a cutumelor de
aplicaţie constantă.
În materia contractelor, codul civil ridică la rang de principiu,autonomia voinţei
contractuale şi consensualismul actului juridic. Principiile adoptate de codul civil francez în
materia obligaţiilor şi contractelor au fost preluate şi de codul civil român, care după modelul
codurilor civile europene, nu a definit aceasta instituţie juridică. Deşi regulile din materia
obligaţiilor au fost considerate imuabile, totuşi, în decursul timpului, au fost necesare unele
transformări în spiritul legii,impuse prin intervenţia unor factori de ordin moral, social şi
politic, dar care nu au afectat principiile generale ale acesteia.

Noţiunea juridică de obligaţie - Terminologie


Termenul de obligaţie este susceptibil de mai multe înţelesuri. În sens restrâns, el
semnifică îndatorirea debitorului de a săvârşi o acţiune ori de a se abţine de la săvârşirea sa
sub sancţiunea constrângerii. În sens larg, obligaţia desemnează raportul juridic obligaţional
care,în latura sa activă cuprinde dreptul creditorului de a pretinde debitorului său executarea
unei prestaţii sub sancţiunea aplicării constrângerii în caz de neexecutare,iar în latura sa
pasivă,îndatorirea debitorului de a îndeplini o prestaţie pozitivă sau negativă.
În limbajul curent,noţiunea de obligaţie exprimă o îndatorire,morală, socială,
politică,o normă de comportament,definită prin două trăsături:
Prima evocă existenţa la un pol a unui raport între o persoana ce are aceaa îndatorire
şi la polul opus beneficiarii îndatoririi, care pot fi o altă persoană, un grup social, familia sau
o colectivitate.
A doua trăsătură evocă modul în care „beneficiarii" îndatoririi reacţionează în cazul în
care persoana care s-a obligat nu și-a îndeplinit îndatorirea. Indiferent,dacă persoana face
parte din acelaşi grup social,familie,societate,în cazul în care a nesocotit o regula
morală,socială,sau de comportament, nu există la dispoziția beneficiarilor îndatoririi nici un
mijloc de constrângere, îndatorirea celui în cauză nefiind sancţionată exlusiv moral, iar
obligaţia, după natura sa specifică, apare ca obligaţie morală sau o obligație „imperfectă". În
limbajul juridic, „îndatorirea"are un înţeles strict, fiind rezultatul unui acord de voinţe,
transformat într-un „angajament" necesar a fi respectat şi care reprezintă o obligaţie juridică a
persoanei sancţionată în caz de neexecutare.
Etimologic, ermenul de „obligaţie" este un cuvânt compus, de origine latină
„obligatio”; din compunerea sa face parte prepoziţia cu acuzativ„ob"cu înţelesul de„pentru"şi
verbul „ligo-ligare"cu semnificaţia de “a lega”; la rândul său, cuvântul compus obligaţia-
obligationis are semnificaţia de “legarea unei persoane printr-o învoială” care exprimă un
raport juridic.

Definiţia şi caracterele obligaţiei civile


Potrivit dispoziţiilor art.1164 C.civ.“obligaţia este o legătură de drept în virtutea
căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină
prestaţia datorată”Din definiţie rezultă următoarele trăsături:
- obligaţia este o legătură de drept, un raport juridic;
- legătura se naşte din acele acte sau fapte juridice licite sau ilicite care constituie
izvoare ale obligaţiilor, conform art. 1165 Cod civil;
- legătura se stabileşte între creditor şi debitor;
- debitorul este subiectul pasiv,ţinut să procure o prestaţie celeilalte părţi sau, în
virtutea legăturii juridice cu creditorul, debitorul poate fi ţinut şi la o abstenţiune, la o
inacţiune;
-creditorul este subiectul activ,titular al dreptului ce se realizează prin executarea
prestaţiei de către debitor(sau prin abţinerea debitorului de a face ceva sau ce ar fi putut să
facă dacă nu s-ar fi obligat).
Tradiţional, obligaţia a fost definită ca raportul juridic în care o parte,numită
“creditor”,poate pretinde celeilalte părţi, numită “debitor”,să execute o prestaţie sau mai
multe prestaţii, de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat.Altfel spus,obligaţia este
legătura de drept ce uneşte creditorul şi debitorul.
În literatura juridică, obligaţia civilă ca raport obligaţional a fost definită, fie din
perspectiva laturii sale active ( drept al creditorului de a constrânge pe debitor să dea, să facă
sau să nu facă ceva),fie din perspectiva laturii pasive (îndatorire a debitorului de a îndeplini o
prestaţie pozitivă sau negativă sub sancţiunea constrângerii în caz de neexecutare voluntară).
Sintetic,obligaţia civilă constituie raportul juridic specific în baza căruia creditorul are
dreptul să pretindă debitorului să execute prestaţia corelativă de a da, a face sau a nu face
ceva.
În dreptul civil contemporan noţiunea de„obligaţie" evocă numai existenţa unui raport
juridic de natură patrimonială între două sau mai multe persoane. În temeiul acestui raport
juridic o persoană, având calitatea de creditor al obligaţiei, poate să constrângă pe o altă
persoană-debitor-ca aceasta să execute pretenţia la care s-a obligat, pentru cazul neexecutării
voluntare din partea sa.
Executarea obligaţiei are loc,în principiu, în natură;dacă din diferite motive nu poate fi
astfel îndeplinită,va fi executată forţat (când este posibil) sau prin echivalent ( când nu este
posibil).

Raportul juridic obligaţional 


Raportul juridic reprezintă legatura socială, reglementată de norma juridică, care
conţine un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi determinaţi, legatură apărată prin
coerciţia statală.Raportul juridic civil este o specie de raport juridic-patrimonial sau
nepatrimonial, reglementat de norma de drept civil,cu caracter social,voliţional şi de egalitate
juridică a părţilor.Structura raportului juridic obligaţional este alcătuită din elemente
componente caracteristice oricărui raport juridic: subiecte, obiect şi conţinut.

Subiectele raportului juridic obligaţional.


Pot fi subiecte ale unui raport juridic obligaţional persoanele fizice şi juridice.Statul
poate fi subiect de obligaţii civile,când participă nemijlocit,în nume propriu,ca subiect de
drepturi şi obligaţii. Determinarea subiectelor participante la raporturi obligaţionale se face de
obicei în momentul naşterii acestor raporturi. Pe cale de excepţie, în cazul unor raporturi
juridice cum ar fi cele izvorâte din acte juridice unilaterale,la naşterea acestora, numai unul
din subiecte este determinat celălalt fiind doar determinabil.
Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor, denumiri
folosite, în toate raporturile obligaţionale. În cazul în care în acelaşi raport juridic
obligaţional există subiecţi activi sau pasivi multipli, aceștia vor purta denumirea de
cocreditori sau codebitori.
În cazul raporturilor obligaţionale născute din contracte sinalagmatice
numite,subiectele acestora poartă denumiri specifice“în pereche”: vânzător şi cumpărător
(contractul de vânzare-cumpărare), donator şi donatar (contractul de donaţie), locator şi
locatar (contractul de locaţiune), subiecte cu calităţi duble.
Creditorul dobândeşte un drept subiectiv, cu caracter patrimonial,un drept personal, de
creanţă. În virtutea acestui drept activ din patrimoniul său, creditorul poate, în caz de
neexecutare voluntară a prestaţiei,să pornească executarea silită în natura sa specifică sau prin
echivalent a obligaţiei, când executarea în natură nu poate avea loc.
Dreptul de creanţă al creditorului face parte din categoria drepturilor personal-
patrimoniale prescriptibile,putând fi înstrăinat prin acte juridice-între vii sau mortis causa.
Raportul juridic obligaţional dintre creditor şi debitor se încadrează în categoria drepturilor
personale.

Conţinutul raportului juridic obligațional.


Raportul juridic obligaţional cuprinde în conţinutul său, dreptul de creanţă al
creditorului de a pretinde executarea prestaţiei la scadenţă şi îndatorirea debitorului de a
îndeplini întocmai prestaţia datorată (dreptul de creanţă al creditorului şi obligaţia corelativă,
care incumba debitorului).
Dreptul subiectului activ,de a pretinde o anumită conduit celuilalt subiect este dublat
de posibilitatea de a exercita acţiuni în justiţie prin care se apelează la forţa coercitivă a
statului,în cadrul judecăţii,executării silite şi pentru angajarea răspunderii pentru daune,dacă
obiectul obligaţiei nu se execută de bună voie. Îndatorirea debitorului de a executa prestaţia
datorată este corelativă dreptului de creanţă al creditorului şi devine actuală la scadenţă.După
obiectul său, îndatorirea poate fi de tipul „a da”,„a face”,„a nu face” şi are conţinut
patrimonial.
Conţinutul raporturilor juridice de obligaţii este determinat prin voinţa părţilor, atunci
când izvorul obligaţiei este contractul civil, respectiv legea, în cazul în care izvorul obligaţiei
este fapta juridică ilicită cauzatoare de prejudicii. Sub aspectul conţinutului său, raportul
obligaţional poate fi simplu (când o parte are numai drepturi,iar cealaltă numai obligaţii) sau
complex (când subiectele au deopotrivă drepturi cât şi obligaţii, precum raporturile juridice
născute din contracte sinalagmatice).

Obiectul raportului juridic obligațional.


Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în ceea ce creditorul pretinde de la
debitor şi acesta trebuie să îndeplinească, adică însăşi prestaţia. Obiectul prestaţiei, a
obligaţiei,constă în „a da"„a face" sau„a nu face ceva".Obligaţia de a da constă în
transmiterea dreptului de proprietate în timp ce obligaţia de a face sau de a nu face
corespunde unor prestaţii privind acte (sau acţiuni) comisive sau omisive. Obiectul obligaţiei
poate fi concretizat într-o prestaţie pozitivă (a da,a face) sau într-o abţinere sau inacţiune-(a
nu face) ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligaţiei asumate.
Indiferent de felul său,prestaţia trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:să aibă
natura juridică, să fie destinată creditorului sau persoana desemnată de către acesta, să
prezinte interes pentru creditor, să fie posibilă, să fie determinată sau determinabilă şi să fie
licită.
Obligația de a da (etimologic unul din sensurile verbului latin dare) constă în
îndatorirea debitorului de a constitui sau a transmite un drept real. Aceasta nu trebuie
confundată cu obligaţia de a face care presupune o prestaţie. Transmiterea proprietăţii sau a
altui drept real printr-un contract, se produce în momentul încheierii acestuia, prin efectul
consimţământului. Obligaţia de a da se execută instantaneu,prin însăşi faptul încheierii
contractului,spre deosebire de obligaţia de „a face”(predarea materială a lucrului) care se execută
ulterior.În dreptul nostru civil întâlnim şi obligaţii de a da cu persistenţă în timp a căror executare
trebuie făcută distinct de momentul încheierii contractului.
Obligaţia de a face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a efectua o acţiune, o lucrare,
şi în general orice prestaţie pozitivă,în afara celor încadrate în categoria”a da”. Sunt astfel de
obligaţii:obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut, obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia
locatarului lucrul închiriat, obligaţia asumată de o persoană de a presta un serviciu sau de a executa
o lucrare etc.
Obligaţia de a nu face constă din abţinerea la care este îndatorat subiectul pasiv, de la
ceva ce ar fi putut face,în lipsa obligaţiei asumate. O astfel de obligaţie se deosebeşte de obligaţia
negativă,ce revine subiectelor nedeterminate ale unui raport real (de a nu face nimic de natură a
stânjeni exerciţiul şi existenţa dreptului real), prin caracterul său relativ şi conţinutul său
patrimonial. Obligaţia „a nu face” întâlnită în raportul obligaţional contractual, incumbă numai
debitorului care s-a angajat la o asemenea abstenţiune, pe care ar fi putut să o nesocotească în
absenţa raportului obligaţional. Abstenţiunea este susceptibilă de evaluare bănească spre
deosebire de obligaţia generală şi abstractă de „a nu face” din cadrul raporturilor juridice reale.

Clasificarea obligaţiilor 
Clasificarea obligaţiilor se realizează în funcţie de următoarele criterii:
a) Clasificarea obligaţiilor după izvoare:
1.obligaţii născute din acte juridice: obligaţii născute din acte juridice
unilaterale;obligaţii născute din contracte;
2.obligaţii născute din fapte juridice:
- obligaţii care rezultă din fapte juridice licite: obligaţii născute din îmbogăţirea fără
just temei; obligaţii născute din gestiunea de afaceri; obligaţii născute din plata nedatorată;
- obligaţii care rezultă din fapte juridice ilicite.

b) Clasificarea obligaţiilor dupa obiectul lor:


1.Obligaţia de a da (aut dare) înseamnă îndatorirea de a constitui sau a transmite un
drept real. În dreptul civil “a da”are un alt înţeles decât în limbajul obişnuit, în care “a da”
înseamnă a preda un lucru. Pentru dreptul civil, predarea unui lucru este obligaţie de a face.
2.Obligaţia de a face (aut facere) reprezintă îndatorirea care revine subiectului pasiv,
denumit debitor,de a executa o lucrare, a presta un serviciu sau de a preda un lucru.
3. Obligaţia de a nu face (aut non facere) constă în îndatorirea debitorului de a se
abţine de la o anumita acţiune.“A nu face”,obligaţie corelativă unui drept real,constă în
îndatorirea, generală şi negativă,ce revine celorlalte subiecte de drept, cu excepţia titularului
dreptului real, de a se abţine să facă ceva de natură a aduce atingere exerciţiului dreptului de
către titularul acestuia. “A nu face”, obligaţie corelativă unui drept de creanţă, constă în
îndatorirea debitorului de a se abţine de la ceva ce ar fi putut să facă, dacă nu şi-ar fi asumat
obligaţia.
Criteriul obiectului obligaţiei permite mai multe subclasificări:
O primă subclasificare distinge între obligaţii de „a da”„ a face” şi „ a nu face”, în
obligaţii pozitive (obligaţiile de a da şi a face) şi în obligaţii negative (obligaţiile de a nu
face).

După criteriul gradului de determinare al obiectului obligaţiilor distingem:
- obligaţii determinate (de rezultat);
- obligaţii de prudenţă şi diligenţă (de mijloace).
Obligaţia determinată (de rezultat) este o obligaţie strict personală,după obiect şi scop,
debitorul asumându-şi îndatorirea de a obţine,un rezultat bine determinat, prin desfăşurarea
unei anumite activităţi. Neatingerea rezultatului prevăzut, reprezintă o consecință a lipsei de
diligență a debitorului .Există prezumţia relativă a culpei debitorului, considerat răspunzător
de urmările neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare obligaţiei asumate.
Obligaţia de diligenţă (de mijloace) constă în îndatorirea debitorului de a depune toată
stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat,fară a se obliga la realizarea acelui
rezultat.Sunt obligaţii cele rezultate din contractul de îngrijire medicală,contractul de
cercetare fundamentală, contractul de administrare al societăţi civile sau comerciale (pentru o
gestiune socială eficientă)

c) Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor


După gradul de opozabilitate, obligaţiile se clasifică în: obligaţii obişnuite,obligaţii
opozabile şi terţilor,obligaţii reale. Obligaţia civilă este obligaţia obişnuită care incumbă
debitorului şi reprezintă regula,iar celelalte categorii de obligaţii sunt excepţii.
Obligațiile reale-propter rem cunoscute sub denumirea de obligaţii reale de a face,sunt
îndatoriri ce revin deţinătorului unui bun determinat, care au ca izvor legea sau convenţia
părţilor.

d) Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor


După sancţiunea lor juridică, obligaţiile se clasifică în obligaţii civile perfecte şi
obligaţii civile imperfecte. Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie a cărei executare este
asigurată, în caz de neexecutare de către debitor,printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui
titlu executor ce poate fi pus în executare silită.Obligaţia civilă imperfectă, numită şi obligaţie
naturală, este acea obligaţie care nu poate fi executată silit,dar dacă a fost executată de buna
voie, debitorul nu mai are posibilitatea să ceară restituirea prestaţiei.

e) După cum sunt sau nu afectate de modalităţi


Obligaţiile se clasifică în: obligaţii simple şi obligaţii complexe. Obligaţiile simple
sunt obligaţiile neafectate de modalităţi şi reprezintă raporturi juridice obligaţionale care au
un creditor şi un debitor, iar obiectul constă într-o singură prestaţie; se mai numesc obligaţii
pure şi simple, produc efecte ireversibile şi se execută imediat după ce au luat naştere.
Obligaţiile complexe sunt obligaţii afectate de modalităţi, care prezintă particularităţi cu
privire la subiectele,obiectul şi efectele lor.

Izvoarele obligaţiilor
Conform dispoziţiilor art.1165 C.civ.,obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral,
gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din
orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii. Textul legal enumeră:
- contractul, act juridic bi sau multilateral, definit de art. 1166 C.civ.;
- actul juridic unilateral- potrivit dispoziţiilor art. 1324 C.civ., presupune
manifestarea unei singure voinţe, a autorului actului. Sunt acte unilaterale cu reglementare
proprie în Cod civil:promisiunea unilaterală (art.1327C.civ.); promisiunea publică de
recompensă (art.1328C.civ.); revocarea promisiunii publice de recompensă (art.1329 C.civ.);
- faptul juridic licit - gestiunea de afaceri (art.1330 C.civ.);plata nedatorată (art.1341
C.civ.); îmbogăţirea fără justă cauză (art.1345 C.civ.);
- fapta ilicită - delictul civil constă în nerespectarea obligaţiilor contractuale.
Prin izvor de obligaţie se înţelege sursa acestuia, adică actul juridic sau faptul juridic
care dă naştere unui raport juridic obligaţional.Obligaţiile comerciale au ca izvoare atât acte
juridice (contractul şi actul juridic unilateral) cât şi fapte juridice (licite sau ilicite).

Obligaţiile comerciale - Consideraţii generale privind regimul juridic al


obligaţiilor comerciale
În desfăşurarea activităţii sale, comerciantul încheie o serie de acte juridice sau
săvârşeşte fapte juridice de comerţ prin intermediul cărora se nasc, se modifică ori se sting
drepturi şi obligaţii. Similar dreptului civil, faptele juridice pot fi tratate lato sensu, incluzând
atât evenimentele, întâmplările care se produc independent de voinţa omului, cât şi acţiunile
omului, fie că acestea sunt făcute cu intenţia producerii efectelor juridice (actele juridice), fie
că sunt comise fară voinţa producerii de efecte juridice,efecte care se produc însă,în virtutea
legii). Acestea din urmă formează conţinutul faptelor juridice stricto sensu,fapte care pot fi
licite:gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără just temei sau fapte
ilicite(delicte) care dau naştere la răspunderea civilă delictuală.
Actele juridice în dreptul commercial sunt unilaterale, bilaterale şi multilaterale.Sunt
acte unilaterale de comerţ:emisiunea unei cambii,încuviinţarea reprezentării comerciale,oferta
de a contracta, constituirea unei societăţi cu răspundere limitată cu unic asociat. Cele mai
frecvente acte juridice comerciale sunt contractele unilaterale sau bilaterale,cu titlu oneros
(comutative sau aleatorii),fiecare parte contractantă urmărind un folos (avantaj) patrimonial
Instituţia obligaţiei comerciale nu este definite în lege, iar sediul actual al materiei este
reglementat unitar cu cel al obligaţiei civile în Cartea a-V-a a Codului civil Despre Obligaţii
(art.1164-1649).

Principii derogatorii de la dreptul comun care guvernează obligaţiile comerciale


Odată cu constituirea normelor con-suetutinare ale dreptului comercial medieval s-au
impus anumite derogări de la regulile dreptului comun în materia obligaţiilor.Aceste derogări
şi-au justificat existenţa pe consideraţiuni derivând din specificul actului de comerţ
Derogările de regulile dreptului comun se referă la:
a) Solidaritatea în materia obligaţiilor comerciale prevede că în obligaţiile
comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar,afară de stipulaţie contrarie;aceeaşi prezumţie există
şi în contra fidejusorului chiar necomerciant, care garantează o obligaţie comercială.
Solidaritatea nu se prezumă, ea trebuind să fie stipulată de părţi în mod expres constituie, una
din măsurile pe care le-a luat legiuitorul de încurajare a creditului.
Solidaritatea debitorilor comerciali aduce creditorului o mult mai mare garanţie în
realizarea creanţei sale datorită faptului că îi permite să se îndrepte împotriva oricăruia din
debitorii săi pentru executarea în totalitate a obligaţiei asumate. Măsura luată de legea
comercială de a considera solidari cu debitorii pe fidejusori deşi pare excesivă, este justificată
de raţiuni privind consolidarea celor trei „axe" ale comerţului:credit, celeritate şi
securitate".Extinderea solidarităţii şi la fidejusori este operată numai sub condiţia ca obligaţia
garantată de fidejusori să fie comercială. Dacă obligaţia garantată este comercială devine
nerelevant faptul că fidejusorul nu este comerciant.
b) Curgerea dobânzilor la materia obligaţiilor comerciale presupune că datoriile
comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile.
c) Termenul de graţie pentru executarea obligaţiei. În obligaţiile comerciale
judecătorul nu poate acorda termenul de graţie permis în cazul obligațiilor civile.Justificarea
acestei măsuri are ca principal efect asigurarea executării riguroase și la timp a obligaţiilor
comerciale.
Reguli referitoare la măsuri asigurătorii şi la executarea obligaţiilor contractuale
Principalul efect pe care îl produc obligaţiile este de a da naştere, a modifica sau a
stinge raporturi juridice.Cum contractul comercial este cel mai însemnat izvor al obligaţiilor
comerciale, principalul efect al său este cel al executării sale de către debitor, în termenii,
condiţiile şi la locul în care părţile au convenit. Între momentul naşterii raportului juridic
contractual şi data executării pot interveni însă numeroase evenimente care amână sau
împiedică executarea obligaţiei.
În perspectiva unui eventual litigiu creditorul obligaţiei este legitimat să ceară luarea
unor măsuri judiciare, cu caracter asigurator, pentru protecţia dreptului său.Prin exerciţiul
ordonanţei preşedinţiale vor putea fi luate măsuri provizorii în vederea prevenirii unor pagube
iminente sau pentru păstrarea unui drept, fără a pune în discuţie fondul acestuia. Printre
măsurile cu caracter urgent care ar putea fi luate se numără: blocarea parţială sau totală a
contului bancar,sechestrul asigurator sau sechestrul judiciar precum şi retenţia (dreptul de
retenţie).
Cauzele care pot să îndreptăţească intervenţia justiţiei în scopul luării acestor măsuri sunt
variate; în principal pot fi generate de neexecutarea raportului contractual intervenit între creditor
şi debitor sau din abuzurile comise în existenţa unui contract de asociere între două sau mai multe
persoane care au constituit o societate cu caracter comercial.
Cele mai frecvente intervenţii sunt de natură contractuală indiferent că provine din
neexecutarea cu rea credinţă a unei obligaţii contractuale sau din depăşirea atribuţiilor de
administrare a unor bunuri care aparţin unui patrimoniu comun.

Garanţiile obligaţiilor comerciale


Creditul este unul dintre elementele esenţiale ale unei afaceri.Fără credit,o societate
comercială este la discreţia situaţiilor neprevăzute,fără a putea riposta .
Împrumutătorii sunt persoane sau instituţii realiste care sunt preocupate ca la scadenţă
sumele împrumutate să le revină şi, în plus, să realizeze şi un profit din această operaţie.Ei
vor împrumuta banii solicitaţi dar aceste împrumuturi vor fi cu atât mai scumpe cu cât
riscurile asumate de împrumutători sunt mai mari. Pentru a evita aceste riscuri,
împrumutătorii recurg la diferite feluri de garanţii care să-i asigure în caz de insolvabilitate a
debitorilor. Garantarea obligaţiei asumate de împrumutător constituie o măsură de asigurare a
executării sale.
Garanţiile obligațiilor se clasifică în:garanţii preventive-dreptul de retenţie,
indisponibilizarea unor bunuri; garanţii ale executării reale-clauza penală şi arvuna);garanţii
reparatorii-fidejusiunea,garanţiile reale, privilegiile.
În activităţile comerciale, o importanţă deosebită o prezintă garanţiile personale
deoarece, pe de o parte, statul, atunci când are motive, poate sprijini întreprinderile, prin
cauţiuni personale faţă de bănci iar,pe de altă parte, există o anume solidaritate între
întreprinderi, care este favorabilă sprijinului reciproc, atunci când căderea uneia ar avea
influenţe negative asupra celorlalte.

Fidejusiunea în cadrul obligaţiilor comerciale


Singura posibilitate reală pe care creditorii o au la îndemână să obţină îndeplinirea
obligaţiilor asumate de debitor este garanţia. Cea mai uzitată formă de garanţie a obligaţiei de
plată este fideiusiunea, o formă de garanţie personală, reglementată de art.2280-2320 Cod
civil şi care reprezintă angajamentul pe care un terţ şi-l asumă faţă de creditor, de a executa
obligaţia în cazul în care debitorul nu şi-l execută el însuşi. Acest terţ se numeşte fideiusor
sau garant.
Cod civil aduce o modificare în ce priveşte fideiusiunea şi anume posibilitatea
caracterului oneros, respectiv constituirea fideiusiunii în schimbul unei
remuneraţii.Fideiusiunea poate fi: convenţională, legală, judiciară, dar cea mai des folosită
este fideiusiunea convenţională.
Contractul de fidejusiune este contractul prin care o persoană, numită fidejusor, se
obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia debitorului,dacă acesta nu o va
execută(art.2280 C.civ.) Fidejusorul este persoana care se obligă faţă de creditorul altei
persoane (debitor) să execute obligaţia debitorului dacă acesta nu o va executa.(art.2285
C.civ).
Fideiusiunea reprezintă un contract accesoriu obligaţiei principale care poate fi şi o
obligaţie comercială.În temeiul acestui caracter,fideiusiunea nu poate exista independent de
obligaţia principală şi se întinde doar în limitele acesteia.Fideiusiunea care are o întindere mai
mare decât obligaţia pentru care a fost constituita va fi redusă doar în limitele acestei
obligaţii.
În general, fideiusiunea naşte obligaţii doar în sarcina fideiusorului, dar există
posibilitatea ca în convenţia părţilor să fie prevăzute obligaţii şi în sarcina creditorului, caz în
care contractul devine sinalagmatic. Fidejusorul poate pretinde suma efectiv plătită
creditorului pentru stingerea obligaţiei debitorului, la care se adaugă cheltuielile efectuate
după ce 1-a înştiinţat pe debitor că este urmărit de creditor. Atât creanţa,cât şi cheltuielile vor
fi producătoare de dobânzi din ziua notificării făcute debitorului despre plata efectuată către
creditor.În cazul în care prejudiciul fidejusorului nu este acoperit integral, el va putea
pretinde şi daune-interese în completare. Forma scrisă a contractului de fideiusiune trebuie
respectată ad validatem sub sancţiunea nulităţii absolute, actul putând fi încheiat prin înscris
sub semnatură privată sau act autentic.

Efectele fideiusiunii.
Chiar dacă este un contract cu doar două părţi-creditorul şi fideiusorul, contractul de
fideiusiune nu produce efecte doar între aceste părţi, ci şi intre fideiusor şi debitor, precum şi
între cofideiusori. Obligaţia fideiusorului se concretizează dacă debitorul nu-şi îndeplineşte
obligaţia principală, iar creditorul poate solicita executarea obligaţiei de la fideiusor, fără să
fie obligat întâi la urmarirea debitorului.Dacă nu a renunţat expres şi dacă nu s-a obligat în
solidar cu debitorul, fideiusorul are posibilitatea să invoce beneficiul de discuţiune-respectiv
urmărirea debitorului principal şi doar mai apoi urmărirea sa. În general, în toate contractele
de credit-situaţie în care se foloseşte frecvent-fideiusiunea convenţională-instituţiile de credit
inserează în mod abuziv în contractele de fideiusiune renunţarea expresa a beneficiului de
discutiune şi de diviziune sau obligarea în solidar a fideiusorului cu debitorul.
Beneficiul de diviziune necesită existenţa mai multor fideiusori ai aceluiaşi creditor
care garantează obligaţia principală.Dacă fideiusorii nu au renunţat expres la beneficiu, au
posibilitatea să solicite creditorului divizarea acţiunii şi reducerea la partea fiecăruia. Efectele
dintre fideiusor şi debitor apar doar dacă fideiusorul plăteşte obligaţia principală în locul
debitorului, având un drept de regres împotriva acestuia.
Stingerea fideiusiunii se poate face:pe cale principal-prin stingerea obligatiei de
garantare dintre creditor si fideiusor si pe cale accesorie-prin stingerea obligatiei dintre
debitor si creditor.
În ambele modalităţi,stingerea fideiusiunii efectueazî prin: remitere de
datorie,novaţie,compensaţie,confuziune, dare în plată, decesul fideiusorului şi rezilierea
unilaterală a fideiusiunii date în vederea acoperirii obligaţiilor viitoare sau
nedeterminate, încetarea funcţiei deţinute de către debitor, în cazul fideiusiunii constituite în
considerarea unei anumite funcţii deţinute de debitorul principal, lipsa de diligenţă a
creditorului în urmărirea debitorului principal în termen de 6 luni de la scadenţa obligaţiei
principale dacă fideiusiunea a fost dată pe durată nedeterminată şi în termen de 2 luni dacă
fideiusiunea s-a constituit pe durata obligaţiei principale.

Cauţiunea
Cauţiunea este un instrument esenţial al afacerilor, în proces de expansiune şi
diversificare, datorită dezvoltării creditului, precum şi necesităţii garanţiilor de plată pretinse
de creditori.
Cauţiunea exercită o atracţie deosebită asupra creditorilor deoarece, în cazul lichidării
judiciare, li se oferă un alt debitor în locul celui aflat în insolvenţă şi, în privinţa acestei
garanţii personale, ei nu mai sunt concuraţi de alţi creditori.
Băncile au devenit majoritare atât în calitate de creditori, cât şi, în calitate de
fidejusori, astfel încât se poate vorbi despre o bancarizare a cauţiunii. Alături de ele se
implică tot mai mult societăţile de cauţiune mutuală, care înglobează membrii unui corp
profesional. Cauţiunile sunt furnizate si de persoane fizice . Instituţiile bancare solicită
cauţiunea conducătorilor societăţilor cu răspundere limitată mici şi mijlocii pentru creditele
acordate acestor societăţi iar atunci când băncile oferă propria lor cauţiune, pretind o
subcauţiune a conducătorilor societăţilor debitoare. Prezumţia de solidaritate există şi contra
fidejusorului, chiar necomerciant care garantează o obligaţie comercială. Cel ce garantează o
obligaţie se angajează faţă de creditor să îndeplinească el însuşi obligaţia pe care debitorul nu
o îndeplineşte.
Cauţiunea este, în sens restrâns, un contract între creditor şi fidejusor, iar în sens
larg,o operaţiune tripartită între persoane legate câte două prin contracte distinct. Esenţa
cauţiunii o constituie caracterul său accesoriu.Cautiunea nu poate exista fără obligaţia
principală, faţă de care se află într-o strânsă dependenţă şi nu poate fi mai întinsă, nici mai
oneroasă decât aceasta. Dependenţă faţă de obligaţia debitorului nu transformă contractul de
cauţiune într-un contract aleatoriu, pentru a-i permite fidejusorului să invoce absenţa
factorului aleator în cazul în care situaţia patrimonială a debitorului era compromisă la data
încheierii contractului.

Solidaritatea obligaţiilor
Solidaritatea poate fi definită ca acea modalitate a obligaţiilor care impiedică
diviziunea lor, chiar dacă, prin natura lor sunt divizibile.

Solidaritatea codebitorilor.
Solidaritatea debitorilor reprezintă, în acelaşi timp, o garanţie pentru creditori care pot
urmări pe debitorul solvabil realizându-şi astfel creanţa. Prezumţia de solidaritate a
codebitorilor prevede că în obligaţiile comerciale,codebitorii sunt răspunzatori în solidar, în
lipsă de stipulaţie contrarie. (solidaritatea pasivă a debitorilor comerciali). Solidaritatea
reprezintă o derogare de la principiul divizibilităţii obligaţiilor între mai mulţi codebitori şi
are ca scop să permită creditorului executarea integrală a creanţelor oricărui debitor.
Solidaritatea creditului poate fi activă (o pluralitate de creditori) sau pasivă (o
pluralitate de debitori). În dreptul civil, legiuitorul prevede atât solidaritatea activa, cât şi cea
pasivă. În schimb, în dreptul comercial există dispoziţii numai cu privire la solidaritatea
pasivă.

Caracterele solidarităţii se pot sintetiza astfel:


• fiecare codebitor solidar este ţinut de plata întregii datorii, faţă de acelaşi creditor,
creditorul putând urmări la alegerea sa pe oricare dintre codebitorii solidari pentru intreaga
creanţă;
• în raporturile dintre codebitorii solidari obligaţia este divizibilă, fiecare răspunzând
in limita părţii sale de datorie;
• debitorul care a plătit întreaga datorie sau mai mult decât datora dobândeşte un drept
de regres împotriva celorlalti codebitori solidari.
Solidaritatea poate fi legală atunci când operează de drept, ex lege.
Solidaritatea poate fi şi convenţională, stabilită de comun acord de părţile
contractante. Dacă în dreptul civil, solidaritatea pasivă trebuie să fie prevăzută în mod expres
în contract sau de către legiuitor, în dreptul comercial, solidaritatea pasivă se prezumă.
Justificarea acestei prezumţii legale constă în necesitatea asigurării creditului existent în
relaţiile comerciale.
Principiul solidarităţii rămâne integral aplicabil nu numai în cazurile în care
pluralitatea debitorilor îşi găseşte izvorul într-o obligaţie simultană unică, comercială pentru
toţi, ci şi în cazul în care o nouă obligaţie comercială, cu acelaşi caracter (comercial) se
grefează pe prima. În mod succesiv, fără ca primul sau primii debitori să fie liberaţi.
Legiuitorul comercial mai prevede un tip de solidaritate legală sau esenţială care nu
permite înlăturarea sa,pe calea voinţei părţilor,datorită caracterului său de ordine publică.În
aceste cazuri, codebitorii sunt constrânşi la o prestaţie unitară, asemănător cu situaţia
codebitorilor unei obligaţii indivizibile prin natura sa.
Aceste cazuri sunt următoarele:
1.solidaritatea asociaţilor din societăţile în nume colectiv şi a comanditaţilor din
societăţile în comandită (art.2 lit.a-c Legea nr.31/1990);
2. solidaritatea administratorilor societăţilor comerciale (art.41-43,102,146 Legea
31/1990).
3. solidaritatea comanditarilor care contravin dispoziţiei art.59 Legea nr. 31/1990 ce
fac acte de administratie interzise, datorită răspunderii lor limitate pentru obligaţiile societăţii.
4.solidaritatea lichidatorilor care contravin regulilor lichidării şi întreprind efectuarea
de operaţiuni noi,incompatibile cu starea de lichidare (art.178 Legea nr..31/1990;
5.solidaritatea mandatarilor comerciali când sunt mai mulţi (pluralitate de mandatari).
6. în caz de pluralitate de patroni în materia prepuşeniei;
7.solidaritatea cărăuşilor în transporturi,a codebitorilor unei cambii, bilet la ordin sau
cec .

Condiţiile de aplicare a solidarităţii obligaţilor.


Regula solidarităţii obligaţiilor în materie comercială se aplică la îndeplinirea
următoarelor condiţii:
- Obligaţia are caracter comercial pentru debitori, deci izvorâşte dintr-un fapt de
comerţ lato sensu. Solidaritatea nu se aplică necomercianţilor pentru operaţiuni, care nu sunt
fapte de comerţ.
- Prezumţia de solidaritate a debitorilor poate fi înlăturată printr-o manifestare de
voinţă exteriorizată într-o anumită formă scrisă, verbală sau chiar din faptul executării.
Important este a se dovedi prin orice mijloc de probă că părţile au convenit să înlăture
solidaritatea.

Solidaritatea fidejusorilor.
Dacă în raporturile civile, fidejusorul este ţinut să execute numai în cazul în care
debitorul nu şi-a executat obligaţia asumată faţă de creditor, în raporturile comerciale
fidejusorul răspunde solidar cu debitorul pentru executarea obligaţiei faţă de creditor.În cazul
în care există mai mulţi fidejusori, aceştia şi debitorul vor avea o răspundere solidară.
Datorită prezumţiei de solidaritate care îi este aplicabilă, fidejusorul devine un obligat
principal; în consecinţă, el nu va putea să se apere împotriva pretenţiilor creditorului prin
invocarea beneficiului de discuţiune sau a beneficiului de diviziune.Prezumţia de solidaritate
priveşte nu numai pe fidejusorul comerciant, ci şi pe fidejusorul necomerciant,cu condiţia ca
acesta să garanteze o obligaţie comercială.Garanţii personali ai debitorului răspund
solidar,suprimându-li-se dreptul de discuţiune şi de diviziune..
Prezumţia de solidaritate a debitorilor este înlăturată prin stipulaţia expresă a părţilor.

Probele specifice în materia obligațiilor comerciale


Specificul obligațiilor comerciale determină și particularități ale condițiilor de probă a
drepturilor subiective izvorâte din raporturile juridice comerciale.Mijloacele de probă ale
dreptului comun sunt admise și pentru dovedirea acestor drepturi. În materia comercială
domină principiul libertății depline a probațiunii obligațiilor. Ca atare se admite orice mijloc
de probă, cu excepțiile prevăzute prin dispoziții cu caracter special.

Obligaţiile comerciale se probează prin:


Proba prin înscrisuri. Deşi raporturile comerciale sunt caracterizate de celeritate şi
lipsă de formalism, înscrisurile sunt prezente în relaţiile comerciale. Mai mult, există anumite
cazuri pentru care legea impune forma scrisă actelor juridice ad validitatem şi alte cazuri în
care forma scrisă a actului juridic comercial este cerută ad probationem de lege.
Registrele comerciale. Registrele comercianţilor fac probă în justiţie între
profesioniștii-comercianţi pentru fapte de comerţ, ţinerea registrelor comerciale fiind una din
principalele obligaţii profesionale ale comercianților. Registrele ce privesc activitatea
comercianţilor sunt:registrul jurnal, registrul inventar, registrul copier şi registrul cartea mare.
La acestea se adaugă registrul acţionarilor în cazul societăţilor pe acţiuni, registrele de şedinţă
a adunărilor generale ale acţionarilor, registrele organelor de administrare şi conducere ale
societăţii. Funcţia esenţială a acestor registre este aceea de evidenţă şi control al activităţii
comerciantului, dar au şi o funcţie probatorie în litigiile dintre comercianţi şi, în anumite
cazuri, în litigiile dintre comercianţi şi necomercianţi.
Regimul juridic al registrelor comerciale, mijloace de probă în raporturile dintre
comercianţi prevede că forţa lor probantă diferă după cum aceste registre au fost legal sau
nelegal ţinute.
Registrele comerciale legal ţinute, cu respectarea prevederilor legii aplicabile în
materie pot fi folosite ca mijloace de probă nu doar în contra comerciantului care le ţine, ci şi
în favoarea acestuia.
Justificarea folosirii registrelor comerciale ca mijloace de probă o constituie faptul că
aceste registre sunt obligatorii prin lege, în sensul că toţi cei care au calitatea de profesionişti
comercianţi sunt obligaţi să ţină registrele comerciale.Principalul scop al registrelor
comerciale nu îl constituie cunoaşterea, evidenţa şi controlul activităţii comerciantului, ci
verificarea veridicității înregistrărilor din aceste evidenţe.
Registrele comerciale nelegal ţinute fac proba,numai în contra comerciantului căruia
îi aparțin, nu și în favoarea sa. Comerciantul este liber să folosească registrele sale comerciale
ca mijloc de probă, utilizarea lor fiind facultativă.Dacă sunt îndeplinite toate condițiile
prevăzute de lege,registrele comerciale au valoarea probatorie a unei mărturisiri
extrajudiciare. Comunicarea registrelor are caracter excepțional întrucât legea nu o îngăduie
decât în materia societăților, falimentului, asocierii în participație.
Proba cu prezumţii în materie comercială consacră prezumţia de solidaritate pasivă a
codebitorilor şi a fidejusorului, precum şi prezumţia datei telegramelor. Utilizarea
prezumţiilor simple pentru dovedirea existenţei şi întinderii contractului este liberă.
Proba cu mărturisirea în materie comercială,expresie a principiului indivizibilităţii
mărturisirii are o aplicaţie mai restrânsă și admite folosirea oricărui mijloc de probă. Sunt
asimilate mărturisirii, menţiunile făcute în registrele comerciale, factură comercială, registru
comercial.
Proba cu martori.Libertatea contractuală care guvernează raporturile comerciale se
exprimă mai ales în folosirea probei cu martori în litigiile comerciale. Administrarea probei
cu martori în aceste litigii este facultativă, fiind necesar a fi solicitată de părţi şi încuviinţată
de instanţa de judecată.
Raportul de expertiză. În litigiile comerciale, rapoartele de expertiză sunt frecvent
folosite ca mijloace de probă, fiind administrate potrivit regulilor insituite de Codul de
procedură civilă.
Facturile acceptate. Facturile acceptate reprezintă un mijloc de probă specific
raporturilor comerciale.Facturile sunt deosebit de răspândite în activitatea comercială, fiind
emise în cadrul operaţiunilor de vânzare-cumpărare, dar pot însoţi, în principiu, orice altă
operaţiune comercială (locaţiune, leasing, comision, agenţie etc.), având forţa probantă a
înscrisului sub semnătură privată.
Factura comercială este definită ca fiind un înscris sub semnătură privată prin care se
constată executarea unei operaţiuni comerciale și care cuprinde elementele  esențiale ale unei
vânzări comerciale: identificarea părților, cantitatea de marfa, calitatea, prețul mărfii,
condițiile de livrare.Factura face dovada deplină împotriva emitentului(vânzătorului) și în
favoarea aceluia ce-l deține, adică a destinatarului (cumpărătorul). Întocmită în dublu
exemplar, factura se trimite destinatarului odată cu marfa. Destinatarul va restitui emitentului
duplicatul facturii acceptate, în condițiile legii. Ca orice act juridic, factura poate fi acceptată
expres sau tacit. Acceptarea facturii este expresă când există menţiunea «acceptat» pe aceasta
sau o formulă asemănătoare.Factura se consideră acceptată tacit în situaţia în destinatarul
emite un instrument de plată (cec, bilet la ordin), sau când foloseşte marfa livrată în
producţie, o revinde sau întreprinde operaţiuni din care rezultă acceptarea neîndoielnică a
facturii.
Corespondenţa comercială.Datorită celerităţii raporturilor comerciale, tot mai multe
contracte comerciale se negociază şi se încheie prin corespondenţă. Forţa probantă a
înscrisurilor ce alcătuiesc corespondenţa comercială este aceea a înscrisurilor sub semnătură
privată, indiferent de modalitatea de transmitere ori suportul pe care sunt conservate. Prin
corespondență comercială se înțelege orice fel de înscrisuri
(scrisori,telegrame,note)intervenite între comercianți în scopul perfectării,
modificării,stingerii obligațiilor comerciale,sau între aceștia și clientela lor. Înscrisurile
expediate și primite sunt supuse regimului juridic al înscrisurilor sub semnatură privată.
Proba prin fax. Faxul reprezintă o metodă tehnică de transmitere a
textelor,desenelor,fotografiilor,prin intermediul liniile de comunicaţie telefonică. Prin fax
destinatarul primeşte un înscris care cuprinde conţinutul comunicării,o copie a înscrisul
original al expeditorului.
Proba cu poşta electronică (e-mail) E-mailul reprezintă o tehnică de comunicare la
distanţă sub formă electronică;înscrisul în formă electronică reprezintă o colecţie de date între
care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere,cifre sau orice alte caractere cu
semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al
altui procedeu similar.
E-mail-ul are forţă probantă legală, atunci când i se ataşează o semnătură electronică:
a) înscrisul în formă electronică,căruia i s-a încorporat sau ataşat o semnătură
electronică bazată pe un certificat calificat valabil la momentul,este asimilat, în privința
condiţiile şi efectele cu înscrisul sub semnătură privată.
b) înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat sau ataşat o semnătură
electronică, recunoscută de cel căruia i se opune, are acelaşi efect ca actul autentic între cei
care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile.

DOBÂNDA COMERCIALĂ - Condiţiile de aplicare a dobânzii comerciale


Dobânda comercială curge de drept şi se aplică dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
• obligaţia este comercială, adică izvorăşte dintr-un fapt obiectiv de comerţ, dintr-un
fapt subiectiv de comerţ sau dintr-un fapt unilateral sau mixt de comerţ. Obligaţiile
comerciale izvorăsc, de regulă, din contracte.Există însă cazuri când obligaţia comercială
izvorăşte din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, fapte săvârşite în cadrul activităţii de
comerţ.
• obligaţia constă într-o sumă de bani la care se va calcula dobânda;
• obligaţia este lichidă, adică valoarea ei este determinată;
• obligaţia este exigibilă, adică a ajuns la scadenţă.
Dacă obligaţia comercială,constă într-o sumă de bani şi izvorăşte din delicte sau
cvasidelicte,ea este certă, lichidă şi exigibilă de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti prin care s-a fixat cuantumul despăgubirilor datorate de (debitor) pentru
prejudiciul cauzat creditorului.

Definirea termenului de ,,dobândă”


Potrivit art.1 alin.(5) din O.G. nr.13/2011 „Prin dobândă se înţeleg nu numai sumele
socotite în bani cu acest titlu,ci şi alte prestaţii sub orice titlu sau denumire,la care debitorul
se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului”.
În funcţie de domeniu se disting două tipuri de dobânzi: dobânda legală şi dobânda
contractuală.

Dobânda legală - Definiţia şi domeniul de aplicare al dobânzii legale


Analizând conținutul O.G. nr.13/2011, rezultă că dobânda legală se aplică:
- numai obligaţiilor legale sau contractuale, obligaţii care constau în sume de bani.
Dobânda prevăzută de acest act normativ nu se aplică altor categorii de obligaţii contractuale,
precum predarea mărfurilor care fac obiectul contractului ori nerespectarea calităţii şi
sortimentul acestora;
- numai în cazul răspunderii debitorului pentru întârzierea executării obligaţiei
băneşti, şi nicidecum pentru neexecutare sau executare necorespunzătoare. Întrucât dobânda
este stabilită de legiuitor numai pentru întârzierea în executare, se pune problema cumulului
dobânzii cu despăgubirile sau/şi a cumulului dobânzii cu penalităţile.

Stabilirea dobânzii legale în materie comercială şi civilă.


Pentru determinarea dobânzii legale aplicabile raporturilor juridice de drept civil
trebuie să se determine în prealabil dobânda aplicabilă raporturilor juridice de drept
comercial.Prin urmare, ori de câte ori suntem în situaţia aplicării unei dobânzi legale în
raporturile de drept civil, raporturi juridice,care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi
cu scop lucrativ, potrivit art.3 alin.(3) Cod civil, rata dobânzii legale se va calcula în funcţie
de dobânda comercială diminuată cu 20%. Cu titlu de excepţie, dobânda legală aplicabilă în
raporturile juridice cu element de extraneitate este de 6% pe an, atunci când este incidentă
legea română şi când s-a stipulat plata în monedă străină.(art.4 din O.G. nr.13/2011)

Dispoziţii speciale referitoare la dobânda legală


În cazul gestiunii de afaceri, potrivit art. 1337 alin.(1) C.civ., atunci când condiţiile
gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să
ramburseze gerantului cheltuielile necesare şi, în limita sporului de valoare, cheltuielile utile
făcute de gerant, împreună cu dobânzile din zia în care au fost efectuate, şi să îl
despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza
gestiunii;dobânzile curg de al data efectuării cheltuielilor.
În cazul contractului de vânzare, art. 1721 C. civ. prevede că, în cazul în care nu s-a
convenit altfel, cumpărătorul este ţinut să plătească dobânzi asupra preţului din ziua
dobândirii proprietăţii, dacă bunul produce fructe civile sau naturale, ori din ziua predării,
dacă bunul nu produce fructe, însă îi procură alte foloase.
Obligaţia cumpărătorului de a plăti dobânzi pentru preţul datorat se poate naşte în
următoarele ipostaze:
-când părţile au hotărât, prin contractul de vânzare, condiţiile în care este datorată
dobânda preţului;
- în lipsa reglementării contractuale a dobânzii preţului, atunci când bunul produce
fructe civile sau naturale, dobânda este datorată din ziua dobândirii proprietăţii;
- dacă bunul nu produce fructe, dar îi procură alte foloase, dobânda este datorată din
ziua predării bunului;
Dată fiind natura juridică a obligaţiei a cărei neexecutare determină plata dobânzilor,
scadenţa este legată de data predării bunului sau dobândirii proprietăţii, dar nu în mod
necircumstanţiat, ci în raport de capacitatea bunului de a produce fruce sau alte
foloase.Art.1692 C. civ. prevede că în lipsa unei convenţii contrare,fructele bunului vândut se
cuvin cumpărătorului din ziua dobândirii proprietăţii. Capacitatea bunului de a produce fructe
sau de a procura alte foloase nu se stabileşte în mod abstract,ci concret,prin raportare la
situaţia bunului în litigiu,utilizându-se timpul prezent în formularea art.1721 C.civ.-produce -
fiind certă intenţia legiutorului ca dobânzile să fie datorate din ziua predării în cazul în care
bunul nu produce fructe -civile, naturale sau industriale.
În cazul neexecutării obligaţiei de plată a unei sume de bani asumate în exerciţiul
activităţii unei întreprinderi, potrivit art.1523 alin.(2) lit.d) C.civ., debitorul se află de drept în
întârziere. Dacă o creanţă produce dobânzi de la scadenţă înseamnă că debitorul se află de
drept în întărziere. Prin urmare, art.1523 alin.(2) lit.d) C. civ.nu îşi găseşte justificare la prima
vedere, deoarece dispoziţia din art.1535 din C.civ. este suficientă ca regulă generală
aplicabilă şi obligaţiilor de plată asumate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi.
În cazul fondurilor băneşti depozitate,potrivit art.2118 alin.(2)C.civ., depozitarul nu
datorează dobândă pentru fondurile băneşti depozitate decât din ziua în care a fost pus în
întârziere să le restituie.Prin derogare de la dispoziţiile art.1535 C.civ.,depozitarul trebuie pus
în întârziere în vederea curgerii dobânzilor, pentru executarea obligaţiei de a restitui fondurile
băneşti depozitate. Soluţia legiutorului se fundamentează pe caracterul gratuit al depozitului,
dar şi pe considerarea faptului că depozitarul devine proprietarul fondurilor băneşti
depozitate-după cum reiese din art.2105 C.civ.
Conform art.2169C.civ., în contractului de împrumut,suma împrumutată este
purtătoare de dobândă din din ziua în care a fost remisă împrumutatului. Art. 2159 alin.(2)
C.civ., prevede că, până la proba contrară, împrumutul care are ca obiect o sumă de bani se
prezumă a fi cu titlu oneros. Prezumţia legală poate fi răsturnată, făcându-se dovada
caraterului gratuit al împrumutului.
Art.2173 C.civ., prevede că,prin contractul de cont curent,proprietatea remiterilor se
transferă primitorului, prin înregistrarea acestora în cont. Obligaţiile născute din remiteri
anterioare se novează şi creanţele reciproce se compensează până la concurenţa debitului şi
creditului, sub rezerva plăţii soldului creditor. Dobânzile curg pentru fiecare sumă de la data
înscrierii în cont până la încheierea contului şi se socotesc pe zile, dacă părţile nu convin
altfel.
În cazul săvârşirii unei fapte ilicite, prejudiciul trebuie reparat integral, dacă prin lege
nu se prevede altfel (art.1385 C.civ).La stabilirea despăgubirii se are în vedere, dacă prin lege
nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului, potrivit art.1386 alin(2) C.civ. Distinct de
despăgubirile stabilite pentru repararea prejudiciului, instanţa va obliga pe autorul faptei
ilicite şi la plata dobânzilor legale aferente,care curg de la data rămânerii definitive a
hotărârii, iar în cazul sustragerii unei sume de bani, dobânzile curge de la data săvârşirii
faptei, deoarece, în acest caz, dobânzile au caracter de beneficiu nerealizat.
Referitor la cesiunea de creanţă, art.1576 C.civ prevede că, atunci când nu s-a
convenit altfel,dobânzile şi orice alte venituri aferente creanţei,devenite scadente,dar
neîncasate încă de cedent, se cuvin cesionarului, cu începere de la data cesiunii.Soluţia este
întemeiată prin efectul principal al cesiunii,în sensul că cesionarul devine creditor asupra
drepturilor cedentului.

Modul de calcul al dobânzii legale.


În noua reglementare privind nivelul dobânzii legale în materia obligaţiilor băneşti,
legiuitorul renunţă la vechiul sistem de calcul al dobânzii, potrivit căruia se stabilea dobânda
legală sub forma unei rate fixe şi adoptă un sistem de calcul flexibil, în sensul că dobânda
legală se stabileşte în funcţie de un parametru variabil, şi anume dobânda de referinţă a
Băncii Naţionale a României.Rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, în
accepţiunea O.G. nr.13/2011 este stabilită prin hotărâre de către Consiliul de administraţie al
Băncii Naţionale a României, este aferentă operaţiunilor în moneda naţională leu,fiind rata
dobânzii de politică monetară, iar nivelul este afişat pe pagina web a instituţiei.
Modul de calcul al dobânzii legale, potrivit art.3 alin.(1) din O.G. nr.13/2011 este
următorul: dobânda legală remuneratorie este egală cu dobânda de referinţă a Băncii
Naţionale a României minus 20% din aceasta;dobânda legală penalizatoare este egală cu
dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României minus 20% din aceasta, la care se adăuga
4 puncte procentuale (art.3alin.(2).

Dobânda comercială contractuală


Potrivit art.1 din O.G.nr.13/2011 „Părţile sunt libere să stabilească in convenţii rata
dobânzii pentru intârzierea in plata unei obligaţii băneşti”. În cazul în care părţile nu au
prevăzut în contract rata dobânzii, se va aplica dobânda legală în măsura în care, potrivit legii
sau clauzelor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi.
Principiul libertăţii de voinţă în stabilirea dobânzii contractuale se aplică
diferentiat,funcţie de natura raporturilor juridice:
• în raporturile de drept comercial părţile pot stabili dobânda pentru întârzierea în
executarea obligaţiilor băneşti potrivit libertăţii de voinţă fără să existe vreo limitare;
• în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ, în sensul art.3 alin.(3) din Codul civil, dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu
mai mult de 50% pe an. (art. 5 O.G. 13/2011).
Limitarea principiului libertăţii de voinţă în stabilirea ratei dobânzii contractuale în
dreptul civil este facută cu scopul înlăturării posibilităţii perceperii cametei.În cazul în care
nu se respectă dispoziţia prevăzută in art.5 din O.G. nr.13/2011,clauza contractuală prin care
s-a stabilit o dobândă mai mare este nulă de drept, urmând a fi inlocuită cu norma juridică
care stabileşte dobânda legală. Este important de reţinut că în cazul dobânzii contractuale
aplicabilă atât în materie comercială, cât şi civilă aceasta trebuie să se fi prevăzut printr-un
act scris. În lipsa unui contract în formă scrisă se va aplica dobânda legală.

Curgerea dobânzilor.
În obligaţiile comerciale, ca şi în dreptul comun, în cazul întârzierii în executarea unei
obligaţii băneşti,debitorul datorează dobânzi.Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani
produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile. În scopul obținerii dobânzilor,
creditorul nu trebuie să facă dovada vreunui prejudiciu.Derogarea pe care o face dreptul
comercial instituind o dobândă în materie comercială este justificată de pierderile pe care le
realizează creditorul prin nefolosirea întregului său capital. Pentru a se acorda dobânzi la o
sumă datorată cu titlu de daune rezultate dintr-un fapt ilicit este necesar ca aceste daune să fie
mai întâi stabilite printr-o hotărâre judecătorească, dată de la care creanţa a devenit lichidă şi
exigibilă.
Dobânzile datorate curg de drept fără a mai fi nevoie de o punere în întârziere a
debitorului. Dacă acţiunea se bazează pe un contract în care părţile nu au prevăzut un termen
de plată a scadenţei, dobânzile urmează a fi calculate numai din momentul când debitorul a
fost pus în întârziere, fie printr-o cerere formală de plată, fie prin chemarea la judecată a
datornicului.
Dobânda penalizatoare are scopul de a sancţiona îndeplinirea cu întârziere a unei
obligaţii băneşti.3 Prin scopul lor, dobânzile penalizatoare sunt daune-interese moratorii, iar
în privinţa acestora fiind aplicabile dispozitiile art.1535 C.civ.Acest tip de dobândă are natura
juridică a clauzei penale, aceea de sancţiune, astfel încât se pune întrebarea dacă cele două
noţiuni nu se condundă.
Dobânda remuneratorie reprezintă preţul datorat de debitorul obligaţiei de a da o
sumă de bani la un anumit termen, anterior scadenţei obligaţiei.În această situaţie dobânda
are natura unui fruct civil, dat fiind faptul că art. 548 din C.civ.defineşte fructele civile ca
fiind veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act
juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele.Potrivit art.1488
C.civ., debitorul este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate. În
ipoteza dobânzii remuneratorii nu se pune problema îndeplinirii condiţiilor răspunderii
contractuale, ci doar a executării unui raport juridic obligaţional având ca obiect obligaţia de
a da o anumită sumă de bani la un anumit termen.
Părţile pot stabili rata dobânzii remuneratorii prin contract, dar trebuie să respecte
dispoziţiile art.5 din O.G. nr.13/2011, în sensul că dobânda stabilită nu poate depăşi dobânda
legală cu mai mult de 50% an, sub sancţiunea nulităţii clauzei privind dobânda şi decăderea
creditorului din dreptul de a pretinde dobânda legală.Aceaste dispoziţii se aplică în raporturile
cu scop lucrativ, în sensul art.3 alin(3) C.civ.4Executurea obligaţiei de a da o sumă de bani,
prin plată, conform art.1488 alin(2) C.civ., se poate face prin orice mijloc folosit în mod
obişnuit în locul unde aceastea trebuia efectuată. Art.1488 alin.(3) C.civ.stabileşte prezumţia
acceptării de către creditor a unui cec ori alt instrument de plată în condiţiile alin.(2) al
aceluiaşi articol, numai dacă acesta a fost onorat.
În privinţa dovezii plăţii dobânzilor, sunt aplicabile dispoziţiile art.1499 C.civ., dar
trebuie reţinută şi prezumţia din art.1501, conform căreia chitanţa în care se consemnează
primirea prestaţiei principale face să se prezume, până la proba contrară, executarea
prestaţiilor accesorii. Şi în cadrul reglementării vechi exista o astfel de prevedere-art.1590
C.civ
Potrivit art.2 din O.G. 13/2011, atunci când părţile unui contract nu au stabilit în
conţinutul acestuia nivelul dobânzii remuneratorii şi/sau penalizatorii, se va plăti dobânda
legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

Modul de calcul al dobanzii comerciale.


În cazul raporturilor juridice izvorâte din exploatarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ, rata dobânzii diferă după cum este remuneratorie sau penalizatoare. Dobânda legală
remuneratorie se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a
României. Dobânda legală penalizatoare, aşa cum arată chiar denumirea, trebuie să aibă
caracter punitiv, astfel încât ratei dobânzii de referinţă i se adaugă 4 procente.
Faţă de alin.(3) al art.3 al O.G. nr.13/2011 rezultă că legiutorul a înţeles să trateze cu
prioritate rata dobânzii aplicabilă în raporturile juridice izvorâte din exploatarea unei
întreprinderi cu scop lucrativ; acest gen de dobânzi curg de la momentul când obligaţia
devine exigibilă, fără a fi necesară punerea în întârziere a debitorului. Dobânda care curge din
momentul scadenţei, trebuie calculată ţinându-se cont de reglementările O.G. nr.13/2011.
Dobânzile care decurg din raporturi juridice între profesionişti, se pot capitaliza şi pot
produce dobânzi în temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest sens, după scadenţa lor,
dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an. Astfel, dobânzile comerciale pot fi
producătoare de dobânzi, dar numai în temeiul unei convenţii speciale încheiate în accest sens
şi numai după scadenţă.

Comparaţie între dobânda comercială şi dobânda legală


Adoptarea O.G. nr.13/2011 a fost necesară prin prisma intrării în vigoare a Noului
Cod Civil, dar şi ca urmare a obligaţiei de transpunere a dispoziţiilor Directivei 2011/7/UE
privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale, stabilindu-se
forma actuală a dobânzilor.
Între cele două categorii de dobânzi există mai multe asemănări dar şi deosebiri.Prima
asemănare este aceea că ambele tipuri sunt reglementate în O.G. nr.13/2011 şi în Codul Civil.
Atât dobânda legală cât şi cea comercială intră în categoria daunelor-interese moratorii,
doarece sunt datorate pentru simpla întârziere în executarea unei obligaţii ce are ca obiect o
sumă de bani.Indiferent de raporturile juridice din care se naşte obligaţia, debitorul va fi
obligat la plata unei dobânzi,legală sau comercială,pentru executarea cu întârziere a
obligaţiei.
O altă asemănare între cele două categorii de dobânzi, este scoasă în evidenţă de către
art.1 în alin.(5), potrivit căruia prin „dobândă se înţelege nu numai sumele socotite în bani cu
acest titlu, ci şi alte prestaţii, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept
echivalent al folosinţei capitalului”.
Totuşi O.G. nr.13/2011 prevede în conţinutul său, două diferenţe esenţiale între cele
două categorii de dobânzi. Prima dintre acestea este reprezentată de faptul că dobânzile legale
sunt datorate de către debitorul unei obligaţii ce decurge dintr-un raport juridic civil, iar
dobânzile comerciale decurg din neîndeplinirea unei obligaţii băneşti provenind din raporturi
comerciale. Raporturile juridice civile reprezintă un raport care se stabileşte între două sau
mai multe persoane fizice sau juridice, în calitate de titulare de drepturi subiecctive civile sau
de obligaţii civile.
Obligaţiile comerciale se nasc din raporturi juridice încheiate între profesionişti, prin
profesionist înţelegându-se potrivit art.3 alin.(2) din Noul Cod Civil, persoana care
exploateză o întreprindere şi poate fi atât o persoană fizică cât şi o persoană juridică.
Cea de a doua diferenţă care reiese din analiza celor două tipuri de dobânzi este modul
de calcul al acestora. O.G. nr.13/2011 prevede un mod de calcul diferit pentru cele două
categorii de dobânzi, potrivit art.3 alin.(1)-alin.(4). Primul alineat al art.3, prevede că „rata
dobânzii remuneratorii se va stabili la nivelul ratei de referinţă a Băncii Naţionale a
României”. Potrivit alin.(2) art.3, dobânda legală penalizatoare se va stabili la nivelul ratei
dobânzi de referinţă la care se vor adăuga 4 puncte procentuale. În schimb dobânda legală
penalizatoare care decurge din raporturile dintre profesionişti, se va stabili la nivelul ratei
dobânzii de referinţă la care se vor adăuga 8 puncte procentuale. Alin.(3) al art.3, arată că
nivelul ratei dobânzii legale în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei
întreprinderi cu scop lucrativ, se va stabili potrivit alin.(1) şi alin.(2), dar diminuat cu 20%.

Anatocismul
Anatocismul„dobânda la dobândă” reprezintă este acea înţelegere prin care părţile
contractante convin ca dobânda să se capitalizeze, adică să se adauge la suma datorată şi să se
calculeze din nou dobânda.(capitalizarea dobânzilor). Anatocismul înseamnă cumularea
dobânzilor pentru o anumită perioadă cu capitalul şi aplicarea în continuare a dobânzilor
asupra întregii creanţe.
Potrivit art.1489 alin.2 C.civ., este admis anatocismul la dobânzile scadente numai
atunci când legea sau contractul, în limitele permise, o prevede ori, în lipsă atunci când sunt
cerute în instanţă, când acestea curg de la data introducerii cererii de chemare în
judecată6.Teoria de specialitate în materie a opinat că anatocismul este permis în materie
comercială.
În prezent, potrivit O.G. nr.13/2011 art.8 alin.1„Dobânda se va calcula numai asupra
cuantumului sumei împrumutate”. De la această regulă există şi o excepţie, care va opera
numai în condiţiile arătate de legiuitor. Astfel, în conformitate cu art. 8 alin.(2), dobânzile se
pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest
sens, după scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an.
Anatocismul este permis numai dacă sunt îndeplinite unele condiţii:
1) să existe un contract de imprumut;
2) să existe o convenţie specială privind anatocismul;
3) convenţia privind dobânda la dobândă trebuie să intervină după data scadenţei;
4)dobânda la dobândă se calculează numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an.
Nu se aplică dobânda la dobândă în cazul contractului de cont curent şi în cazul când legea
prevede altfel (art.8 alin.(4) din O.G. nr.13/2011).
Dispoziţiile art.8 alin.(1) din O.G.nr.13/2011 stabilesc obligativitatea calculării
dobânzii numai asupra cuantumului sumei împrumutate. Această regulă cunoaşte şi excepţii,
aşa cum rezultă din alin.(2) şi alin.(3) ale aceluiaşi articol, conform cărora există posibilitatea
capitalizării dobânzilor remuneratorii, fără nicio condiţie impusă delege. Capitalizarea
dobânzilor remuneratorii trebuie să se producă în baza unuii act juridic, de regulă în baza
unui acord de voinţă.
De asemenea, dobânzile, indiferent de tipul lor -fie că sunt remuneratorii fie că sunt
penalizatoare-, se pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul unei convenţii speciale
încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un
an. Prin ordonanţă se limitează posibilitatea capitalizării dobânzii numai în temeiul unei
convenţii a părţilor în timp ce prin Codul Civil se face referire la chemarea în judecată.
Pentru a se împiedica eludarea dispoziţiilor legale şi perfectarea convenţiei de capitalizare a
dobânzilor în cunoştinţă de cauză, legea a instituit două condiţii esenţiale:a)încheierea unei
convenţii speciale de capitalizare,după scadenţa dobânzilor;b)obiectul convenţiei trebuie să
fie dobânzile datorate pe cel puţin 1 an; Dispoziţiile privind capitalizarea dobânzii nu se
aplică în cazul contractului de cont curent în privinţa căruia sunt incidente dispoziţiile art.
2171 C.civ.

Cumulul dobânzilor cu despăgubirile


Cumulul dobânzilor cu despăgubirile, în principiu, nu este admis. De la această regulă
există excepţii, prevăzute de Codul civil sau de legislaţia specială:

Excepţii prevăzute în Codul civil.


În privinţa fidejusorului (cauțiunea reală) care a plătit datoria are dreptul de recurs
(regres) împotriva debitorului principal şi pentru dobânda sumei ce a plătit,chiar dacă datoria
produce dobânda şi pentru daune-interese,dacă se cuvin.
În materia contractului de societate,asociatul care întârzie să depună capitalul social
( numerar) datorează pe lângă dobânda legală, din ziua când trebuia efectuat vărsământul plus
daune cauzate societăţii.
Excepţii prevăzute de legislaţia specială.Mandatarul care întrebuinţează în alte scopuri
sumele primite în contul mandatului datorează în afară de dobânzi şi daune-interese.Asociatul
care a depus ca aport creanţe nu este liberat cât timp societatea nu a obţinut plata sumei
pentru care au fost aduse. Dacă plata nu s-a obţinut prin urmărirea debitorului cedat,
asociatului în afară de daune,răspunde de suma datorată, cu dobânda legală din ziua scadenţei
creanţelor”.
Fructificarea de drept a banilor sub forma dobânzii în cazul întârzierii în executare,în
condiţiile O.G. nr.13/2011,presupune că în raporturile juridice de drept comercial dobânda
poate fi cumulată cu despăgubirile atât în cazul întârzierii în executare, cât şi în cazul
neexecutării obligaţiilor contractuale care constau în sume de bani.

Cumulul dobânzilor cu penalităţile


Potrivit reglementărilor din materia dobânzilor ,problema cumulului dobânzilor cu
penalităţile se simplifică,deoarece legiuitorul atribuie termenului de „dobândă” şi alte
înţelesuri, precum cel de ,,penalitate”. Dacă fapta debitorului constă în întârziere în
executarea obligaţiilor contractuale sau legale băneşti, debitorul datorează dobânzi sau
penalităţi care nu se pot cumula.
Pentru înţelegerea legăturii clauzei penale cu dobânzile şi despăgubirile trebuie
distinse următoarele situaţii:
a) dacă în contractul civil sau comercial s-a prevăzut o clauză penală prin care s-a
evaluat anticipat prejudiciul cauzat de debitor prin întârzierea în executare sau prin
neexecutare ori executare necorespunzătoare a obligatiilor, penalităţile nu se pot cumula cu
dobânzile,ştiut fiind faptul că dobânzile reprezintă,de fapt,daune pentru intârzierea in
executare. În această situatie penalităţile se pot cumula doar cu despăgubirile stabilite pe baza
unei expertize, în măsura în care din penalităţi nu se acopera integral prejudiciul. Penalităţile
au rolul de a acoperi atât daunele moratorii, cât şi pe cele compensatorii, la care se pot adăuga
despăgubiri;
b) dacă în contract s-au prevăzut numai penalităţi pentru întârziere în executarea
obligaţiilor băneşti-numite „dobânzi”-trebuie diferenţiat contractul civil de cel comercial. În
situaţia contractului civil, dobânda (penalitatea) pentru întârziere în executarea obligațiilor
băneşti, prevăzută în contract, nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.Deşi
nu se pot pretinde penalităţi pentru întârzieri mai mari decât cele prevăzute de legiuitor,totuşi
şi în acest caz dobânzile pentru întârziere pot fi cumulate cu penalităţile pentru neexecutarea
obligaţiilor şi cu despăgubiri în completare.
În situaţia unui contract comercial, penalitatea (dobânda) pentru întârziere în
executare nu este limitată dacă este stabilită pe cale contractuală. Astfel, se pot plăti şi
despăgubiri în completare până la acoperirea integrală a prejudiciului.

CONTRACTUL
Contractul – principalul izvor al obligațiilor
Urmând tradiția dreptului civil, aplicabilă și materiei comerciale, analiza teoretică și
practică a izvoarelor obligațiilor începe cu studiul contractului.
Definiția acestuia se regăsește în textul art. 1166 C. civ. potrivit căruia „contractul
este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția a constitui, modifica
sau stinge un raport juridic". În limbajul curent , noțiunea de contract comport alte două
denumiri sinonime, convenție și act juridic.
În sistemul Codului civil, contractul apare ca principalul izvor al obligațiilor, alături
de celelalte acte juridice (manifestări de voință în sensul producerii de efecte juridice
constând în nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile) și de faptele
juridice în sens larg (inclusiv manifestări de voință săvârșite fără intenția de a produce efecte
juridice, produse în temeiul legii, precum și împrejurări independente de voința omului-
nașterea, moartea-producătoare de consecințe juridice). Importanța contractului, comparativ
cu celelalte izvoare ale obligațiilor, este subliniată deopotrivă prin plasarea acestuia pe prima
poziție în cadrul enumerării de la art. 1165 C. civ. și prin numeroasele texte consacrate atât
contractului în general, cât și diverselor contracte speciale.
Esența contractului constă în realizarea acordului de voințe al părților, astfel încât
contractul nu se poate forma în lipsa consimțământului uneia dintre părți. Dacă dreptul civil
este definit ca un drept al „persoanei" și „proprietății", dreptul comercial este considerat ca
un drept al „creditului" și al „contractului". Notorietatea dreptului comercial este rezultatul
rolului pe care contractul îl joacă în totalitatea operațiilor comerciale, care conform art. 3 C.
civ. rezidă în activități de producție, prestări servicii sau comerciale efectuate de
profesioniști.
Contractul reprezintă izvorul obligație înțelese ca raport juridic în conținutul căruia
intră atât latura activă, care este dreptul de creanță ce aparține creditorului, cât și corelativul
acestui drept, adică latura pasivă a raportului, care este datoria ce incumbă debitorului.
În temeiul acestui raport juridic civil, una dintre părți, numită creditor, este
îndreptățită să pretindă celeilalte părți, numită debitor, săvârșirea unei prestații determinate
(de a da, de a face sau de nu face ceva). Privită unilateral, din unghiul de vedere al fiecăreia
dintre părți, obligația reprezintă, pentru creditor, o creanță (un drept de creanță), iar pentru
debitor o datorie. În contractele sinalagmatice, fiecare dintre părți este, în același timp, atât
creditor, cât și debitor, având unul față de celălalt atât drepturi de creanță, cât și datorii
corelative.

Rolul voinței juridice


Codul civil român s-a îndepărtat de la rigiditatea dreptului roman care considera că
voința prin ea însăși, nu constituie un izvor al obligației. Pentru a da naștere unui raport
juridic era necesar ca voința să fie însoțită și de un element formal, respectiv „tradiția" pentru
transferul proprietății unui lucru, sau de anumite simboluri sau formule solemne. În secolul
XIII dreptul canonic a adoptat regula conform căreia angajamentele produc efecte juridice
depline prin ele însele, fără nici un formalism. Codului civil francez de la 1804, ale cărui
principii au fost preluate de Codul civil român din 1864 și de Codul comercial român, a
adoptat sistemul dreptului canonic potrivit căruia angajamentele produc efecte juridice
obligatorii în absența oricărui formalism.
Materializarea acestui principiu s-a regăsit în codurile de origine romanică sub forma
consensualismului actului juridic și autonomiei voinței contractuale.
Consensualismul contractului a consacrat norma de drept potrivit căreia obligațiile se
nasc prin simpla manifestare de voință a părților, indiferent de forma în care această voință se
exprimă.
Consensualismul contractului se află în strânsă legătură cu regula autonomiei voinței
contractuale potrivit căreia voinței trebuie să fie lăsată o cât mai largă libertate de exprimare.
Autonomia voinței nu a fost însă de la proclamarea sa nici nelimitată și nici absolută.
Principiul a trebuit să cedeze unor rațiuni mai puternice atât în privința fondului dreptului ce
face obiectul contractului cât și a modului de exprimare al acestuia. În materia contractelor a
funcționat regula potrivit căreia „tot ce nu este oprit este permis". Codul civil a limitat aria
autonomiei voinței contractuale declarând că părțile contractante nu pot deroga prin
convenția lor de la regulile interesând ordinea publică și bunele moravuri.
Prin autonomia voinței contractuale trebuie înțeleasă primordialitatea pe care legea o
acordă persoanei asupra autorității exterioare, cu condiția respectării regulilor de ordine
publică și bune moravuri.
Consecințele principiului autonomiei sunt deosebit de însemnate în materia
contractelor. Astfel temeiul puterii obligatorii a contractului se află exclusiv în voința liberă
contractuală.
Contractul nu își găsește puterea sa în dreptul pozitiv care îl reglementează ci în
voința exprimată a părților contractante. Consecințele principiului autonomiei voinței se
manifestă prin libertatea contractuală deplină precum și prin analogia cu legea potrivit căruia
convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. în concluzie autonomia
contractuală exprimă o formă a respectului față de voința liber exprimată, dar numai în
limitele prevăzute de normele privind ordinea publică și bunele moravuri. În materie
comercială domină din rațiuni de oportunitate autonomia voinței contractuale și
consensualismul actului juridic.
Celeritatea desfășurării operațiilor comerciale, care, de cele mai multe ori sunt făcute
de persoane care nu dispun de un capital propriu ci de un capital împrumutat, impune forme
cât mai simple; aceasta este regula generală în materie comercială, excepția constituind-o
actul scris sau solemn. Printre aceste excepții figurează cambia, biletul la ordin sau cecul.
Derogarea de la regula generală se datorează caracterului lor de titluri de credit. Ori pentru
validitatea acestora se impuneau anumite formulări solemne datorită calității titlului care
include chiar dreptul de creanță. În ce privește restul operațiilor comerciale simpla voință a
părților, exprimată sub forma unui contract, dă naștere obligației comerciale.

Buna-credință în raporturile contractuale


Potrivit art. 1170 C. civ. , părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la
negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale și nu pot înlătura sau
limita această obligație. În raport de dispozițiile art. 14 C. civ. , orice persoană fizică sau
persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-
credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. Buna-credință se prezumă până la
proba contrară. Lealitatea contractuală este exprimată în fidelitatea față de ceea ce au
proiectat părțile prin convenție. Buna-credință înseamnă cooperare, informare, discreție. Nu
manifestă bună-credință acela care nu a epuizat toate posibilitățile și nu a făcut uz de mijlocul
eficient care să-i permită obținerea rezultatului scontat de celălalt contractant, expresie a
obligației de cooperare contractuală care incumbă părților.

Cadrul legal unitar în materia contractelor


Codul civil promovează teoria monistă, care reglementează contractele considerate în
mod tradițional contracte civile, cât și contractele ce își găseau anterior sediul în Codul
comercial. Potrivit art. 2 și art. 3 C. civ., dispozițiile codului reglementează raporturile
patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, astfel încât în Codul civil au fost reintegrată
în mare parte legislația comercială din Codul comercial și din legile special aferente.

Categorii de contracte ale profesioniștilor comercianți


Consensualismul și autonomia voinței au permis astfel apariția unui mare număr de
contracte în viața juridică, a căror clasificare se impus în considerarea caracterelor comune pe
care le au, și respectiv, față de existența acelor convenții care nu-și găsesc reglementarea în
codul civil dar se regăsesc în mediul comercial. După cum autonomia voinței contractuale își
găsește restricții în normele de ordine publică sau bune moravuri și consensualismul actului
juridic este îngrădit de condiția legală impusă anumitor acte juridice care, pentru existența
lor, îmbracă forma solemnității. Activitatea comercială presupune realizarea de beneficii,
ceea ce exclude prestații gratuite, drept pentru care in acest domeniu sunt specifice
contractele oneroase, comutative și sinalagmatice.
Majoritatea contractelor comerciale pot fi grupate în următoarele categorii:
Contracte solemne și consensuale.
De regulă toate contractele reglementate de codul comercial sunt consensuale. Prin
excepție, unele contracte sunt solemne deoarece pentru existența și valabilitatea lor este
necesară îndeplinirea unei condiții de formă. Din această categorie face parte contractul de
societate comercială sau contractul cambial.

Contractele reale.
Particularitatea contractului real constă în obligativitatea remiterii materială a lucrului
care face obiectul convenției. Din această categorie fac parte împrumutul, depozitul, gajul.

Contractele sinalagmatice și unilaterale.


Contractul sinalagmatic este definit de codul civil ca fiind raportul juridic în care
ambele părți se obligă reciproc, una față de cealaltă. Denumirea de sinalagmatic vine de la
cuvântul grecesc „sinalagmata" care înseamnă tot contract, astfel că din punct de vedere
etimologic exprimă o tautologie; în materie comercială marea majoritate a obligațiilor
comerciale iau naștere din contracte sinalagmatice.
Contractul sinalagmatic prezintă două caractere specifice: părțile contractante au
obligații reciproce și sunt în același timp creditori și debitori. Datorită acestei particularități
cauza juridică a unui contract se regăsește în cauza juridică a celuilalt contract. În cazul în
care una din părți nu-și îndeplinește obligația sa, partea cocontractantă se poate opune la
executarea obligației sale, invocând excepția „non adimpleti contractus”. Definitorie pentru
contractele sinalagmatice este nu atât reciprocitatea obligațiilor, cât interdependența lor,
faptul că obligația fiecărei părți este cauza juridică a obligației celeilalte părți.

Contractul unilateral este raportul juridic care ia naștere prin declarația uneia sau mai
multor persoane care se obligă către una sau mai multe persoane fără ca acestea din urmă să
se oblige. Din această categorie face parte actul de ratificare, de confirmare sau oferta
comercială.
Codul civil reglementează contractele unilaterale și sinalagmatice la art. 1171, text
care dispune după cum urmează: „Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute
din acesta sunt reciproce și interdependente. În caz contrar, contractual este unilateral chiar
dacă executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți”.

Contracte oneroase și gratuite.


Contractul oneros, potrivit codului civil, are particularitatea în faptul că părțile își
procură reciproc un avantaj. Contractul gratuit se caracterizează prin dorința personală de
binefacere sau de liberalitate. El procură un beneficiu celeilalte părți fără a primi un
echivalent. Din această categorie fac parte contractele de donație, denumite liberalități între
vii și contractele dezinteresate, cum este depozitul (art. 2103) sau comodatul (art. 2146).
Contractele comutative și aleatorii.
Contractul comutativ este contractul cu titlu oneros în care obligațiile părților sunt
definitiv stabilite la încheierea acestuia și când obligația unei părți este echivalentul
celeilalte . Marea majoritate a contractelor comerciale sunt comutative.
Contractul este aleatoriu când echivalentul uneia sau mai multor obligații este
dependent, în ce privește întinderea și valoarea sa de evenimente viitoare și nesigure (de ex:
contractul de asigurare).
În comerțul electronic, manifestările de voință ale ofertantului și destinatarului ofertei
se concretizează în înscrisuri în formă electronică, iar semnătura autorilor în semnătură
electronică.
Înscrisul în formă electronică reprezintă o colecție de date în formă electronică între
care există relații logice și funcționale și care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu
semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al
altui procedeu similar (art. 4 pct. 2 din Legea nr. 455/2001).
Semnătura electronică semnifică o serie de date în formă electronică, care sunt
atașate sau logic asociate cu alte date în formă electronică și care servesc ca metodă de
identificare. Pentru a avea valoarea semnăturii olografe, legea cere o semnătură electronică
extinsă, definită potrivit art. 4 pct. 4 din Legea nr. 455/2001. Înscrisul în formă electronică
este asimilat, în privința condițiilor și efectelor sale, cu înscrisul sub semnătură privată, dacă i
s-a încorporat, atașat o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat
nesuspendat sau nerevocat în momentul respectiv și generată cu ajutorul unui dispozitiv
securizat de creare a semnăturii electronice. În privința încheierii contractelor prin mijloace
electronice, Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic stabilește anumite reguli speciale,
cu o terminologie specifică.

Determinarea prețului și locul plății


Prețul în obligațiile comerciale
Potrivit dreptului civil, în cazul contractului de vânzare-cumpărare prețul trebuie să fie
cert determinat de părți (art. 1660 C. civ. );se acceptă și prețul determinabil, supus aprecierii
unui terț (art. 1661-1662 C. civ. ).
Locul executării obligaților comerciale
În dreptul civil, potrivit art. 1494 C. civ. , plata se face la locul arătat în contract. Dacă
este vorba de un bun cert și determinat, plata trebuie făcută la locul unde se găsește acel bun ;
în materie de vânzare, plata trebuie să se facă la locul predării (art. 1689 C. civ. ), iar în toate
celelalte cazuri plata se face la domiciliul debitorului, ceea ce înseamnă că este cherabilă.
În dreptul comercial această regulă a suferit modificări adaptate și impuse de nevoile,
tradiția și uzurile traficului comercial. Obligațiile comerciale trebuie executate: la locul arătat
expres în contract; la locul rezultat din intenția părților; la locul unde, potrivit materiei
contractului, apare firească executarea. În cazul în care în contract nu s-a precizat în mod
expres locul executării obligațiilor și acest lucru nu rezultă din natura operațiunii, executarea
obligațiilor se va face la sediul comerciantului, existent la data încheierii contractului. Dacă
obligația constă într-o sumă de bani, plata acesteia se va face la sediul debitorului.
De lege lata și în dreptul comercial, în cele din urmă plata este cherabilă. De lege
ferenda având în vedere și uzurile comerciale, se impune regula ca plata să se facă la sediul,
domiciliul sau reședința creditorului, deci să fie portabilă.

Încheierea contractelor comerciale


Contractul comercial se consideră încheiat în momentul realizării acordului de voințe
al părților, indiferent de forma pe care o îmbracă acesta. În materia operațiunilor comerciale,
din considerente de celeritate și oportunitate, unde se aplică principiul libertății contractuale
și al consensualismului, practica a impus regula unor forme contractuale cât mai simple,
obligațiile comerciale născându-se prin simpla voință a părților exprimată sub forma unui
contract, excepțiile actului scris sau solemn fiind expres prevăzute de lege
Contractele comerciale se consideră încheiate dacă manifestarea de voință a părților,
oferta de a contracta și acceptarea ofertei sunt concordante. Simpla ofertă de a contracta
făcută de către una dintre părți nu produce efecte juridice în lipsa consimțământului valabil
exprimat și a acceptării acesteia de către cealaltă parte Potrivit dispozițiilor Codului civil,
contractele speciale, trebuie să fie încheiate cu un reprezentant autorizat al societății
beneficiare, îndreptățit legal a reprezenta persoana juridică în raporturile cu terții .

Principiul libertății de voință contractuală


De regulă, încheierea oricărui contract este liberă și, mai mult, părțile contractante pot
stabili conținutul contractului pe baza acordului de voință.
Libertatea voinței juridice trebuie exercitată însă cu respectarea limitelor generale
legale, stabilite generic prin art. 11 C. civ. , potrivit căruia „nu se poate deroga, prin convenții
sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele
moravuri”. Textul de lege este completat de art. 1236 C. civ. potrivit căruia „cauza este ilicită
și imorală când este contrară, legii, ordinii publice si bunelor moravuri. ”Orice persoană
fizică sau juridică își poate manifesta liber voința, potrivit intereselor sale, această voință
fiind limitată numai de dispozițiile legale privitoare la ordinea publică și bunele moravuri .
În privința încheierii contractelor, părțile își manifestă liber voința în sensul nașterii,
modificării, transmiterii și stingerii unor drepturi și obligații. Libertatea manifestării voinței
părților contractante se definește ca libertate contractuală și constituie o expresie a drepturilor
și libertăților omului. Manifestarea libertății de voință contractuală constă în dreptul unei
persoane de a încheia orice contract, cu orice partener și cu clauzele pe care părțile le convin,
în limitele impuse de ordinea publică și bunele moravuri.
Principiul libertăți contractuale are anumite consecințe pentru raporturile contractuale
la care participă comercianții:
a) Libertatea în exprimarea voinței la încheierea contractului. Orice contract, în sensul
de operațiune juridică (negotium), se încheie în mod valabil prin simplul acord de voință,
indiferent de forma de manifestare a voinței părților contractante (solo consensu).
În privința contractelor comerciale, libertatea de exprimare a voinței la încheierea
contractului este determinată de multitudinea contractelor și de necesitatea asigurării unei
celerități în perfectarea acestora. Pentru comerciant, rapiditatea încheierii tranzacțiilor
reprezintă o condiție a succesului în activitatea comercială. În virtutea principiului
consensualismului contractelor, esențială în încheierea contractului comercial este existența și
concordanța manifestărilor de voință ale părților contractante, indiferent din ce anume rezultă
acestea
b) Libertatea probelor în litigiile comerciale. Libertatea de exprimare a voinței părților
la încheierea contractului are drept corolar libertatea probelor în dovedirea drepturilor
subiective izvorâte din contractul comercial.
Obligațiile comerciale și liberațiunile pot fi dovedite cu mijloacele de probă admise în
dreptul comun (în anumite cazuri, chiar fără "restricțiile impuse în dreptul comun), precum și
prin mijloace de probă specifice iacturi acceptate, corespondență comercială, registrele
comerciale etc).
c)Libertatea soluționării litigiului pe calea arbitrajului comercial. Libertatea
contractuală se exprimă și prin dreptul părților contractante de a alege calea arbitrajului
pentru soluționarea eventualului litigiu dintre ele în chiar contractul pe care îl încheie, prin
prevederea unei clauze compromisorii prin care convin ca orice litigiu ivit în executarea
contractului, nerezolvat pe cale amiabilă, să fie soluționat pe calea arbitrajului comercial.
Expresia clasică a acestui principiu se regăsește în contractul negociat, care este
format pe baza liberei manifestări a consimțământului părților, iar clauzele acestuia, sunt
stabilite în mod liber, fără influența unor factori externi, în virtutea principiilor bunei credințe
în negocieri și a confidențialității precontractuale.
Principiul libertății contractuale, bazat pe autonomiei de voință, prezintă o serie de
limitări:
- Contractele dictate (de adeziune).
În domeniile de activitate, în special cele în care comercianții dețin „monopolul"
asupra unor servicii (furnizarea energiei electrice, apei, gazelor, transporturi, asigurări etc.)
încheierea contractelor nu mai este rodul manifestării voinței părților contractante; în aceste
«contracte, alegerea partenerului nu este totdeauna posibilă, iar clauzele contractului sunt
impuse („dictate") de furnizor/prestator, beneficiarul având numai libertatea să adere la
clauzele propuse sau să nu încheie contractul.
- Contracte cu clauze interzise de lege.
Pentru a proteja pe consumator prin Legea nr. 193/2000, au fost stabilite reguli
speciale privind încheierea contractelor între comercianți și consumatori. Prin consumator,
legea înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care,
în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara
activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Prin
comerciant, legea înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui
contract de consum, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de
producție, artizanale ori liberale și orice persoană care acționează în aceiași scop în numele și
pe seama acesteia.
Potrivit Legii nr. 193/2000, contractele încheiate între comercianți și consumatori
pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă clauze clare, fără
echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, fiind interzisă
stipularea clauzelor abuzive. Interzicerea clauzelor abuzive în acest tip de contracte este o
consecință a principiului bunei-credințe care guvernează încheierea și executarea
contractelor.
O clauză este considerată abuzivă 8când nu a fost negociată direct cu consumatorul,
dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte clauze din contract, creează, în detrimentul
consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între
drepturile și obligațiile părților.
Clauzele abuzive cuprinse în contracte și constatate, fie personal, fie de organele
abilitate de lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va executa în
continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea clauzelor abuzive, acesta
poate continua (art. 6 din lege). Dacă, după înlăturarea clauzelor abuzive, contractul nu își
mai poate conduce efectele, consumatorul are dreptul să ceară rezoluțiunea contractului, cu
daune interese.

Ordinea publică
Noțiunea de ordine publică presupune ordinea politică, morală, socială, economică.
Prin ordine publică se înțelege totalitatea normelor juridice care protejează organizarea
societății: statul, familia, libertățile individuale, valori esențiale care se exteriorizează, adesea,
prin dispoziții penale care au ecou și în materie contractuală (nu este permisă asigurarea
împotriva amenzilor penale).
În dreptul comercial, libertatea de voință a părților se manifestă atât în stabilirea
conținutului contractului, cât și în privința formei de exteriorizare a consimțământului,
expresia voinței de a contracta. În privința conținutului, părțile contractante pot stabili clauze
derogatorii de la dreptul comun:
• clauza privind dovedirea obligațiilor cu orice mijloc de proba(facturi acceptate,
corespondență, registre comerciale, martori) în limitele legii comerciale;
• clauza de loialitate sau de confidențialitate, specifică contractelor privind producția,
comercializarea sau distribuția produselor și de prestări de servicii. 9
• clauza de exclusivitate, specifică contractelor de distribuție de produse, transfer de
tehnologie sau de know-how etc;
• clauza compromisorie privind soluționarea litigiilor prin arbitrajul comercial;
Libertatea de voință a părților capătă dimensiuni specifice în dreptul comercial sub
aspectul exteriorizării, al manifestării consimțământului părților contractante. Contractul se
încheie valabil în formă scrisă, înscris unic, ofertă scrisă urmată de acceptare sau urmată de
executare ori prin alte mijloace specifice dreptului comercial: corespondență (scrisoare), fax,
telefon, factură.
Principiul celerității operațiunilor comerciale impune recunoașterea în dreptul
comercial a formelor simplificate de contractare din care rezultă, evident, voința părților de a
contracta. În etapa actuală, necesitățile de ordin practic legate de respectarea disciplinei
contractuale au impus crearea unui cadru legislativ mai riguros în privința conținutului
contractului.
Condițiile esențiale pentru formarea și validitatea convențiilor, aplicabile și
contractelor comerciale sunt: consimțământul valabil al părții care se obligă; capacitatea de a
contracta; un obiect determinat; o cauză licită.

Consimțământului valabil al părții care se oblige.


Pentru existența unei convenții și nu a unui act unilateral, este necesar
consimțământul, manifestare reciprocă de voință, a tuturor părților contractante. Condiția
consimțământului valabil, ca element esențial pentru formarea contractului impune o
disociere în trei elemente: o voință internă a fiecărei părți contractante pentru a încheia un
contract, expresie a laturii voliționale a consimțământului; declararea acesteia în vederea
întâlnirii cu o altă voință juridică asemănătoare în vederea realizării aceluiași scop și voința
neviciată a tuturor părților contractante.
Voința internă necesară pentru pregătirea psihologică a actului contractual, nu are
valoare juridică decât în cazul în care ea s-a exteriorizat. Aceasta implică un act de conștiință
fără de care nu ar putea exista „dorința" de a intra într-un raport contractual; în cadrul acestui
proces psihologic se prefigurează poziția de „debitor" cu toate consecințele sale, sau poziția
de „creditor".

Declarația de voință.
Consimțământul, condiția esențială pentru existența și validitatea contractului, trebuie
să se exteriorizeze, sub forma, pentru a fi producător de efecte juridice. Modul de exprimare a
voinței nu este, în principiu, supus nici unei condiții, fiind manifestat prin scrisoare,
publicitate, telefon, televiziune etc. , cu excepția acelor situații în care se impune o formă
solemnă. În cele mai multe cazuri declarația de voință este expresă. Ea poate fi și tacită sau
câteodată poate rezulta din faptul tăcerii. Declarația de voință va da naștere unui raport juridic
odată ce va întâlni o altă declarație, referitoare la același obiect sau în același sens întâlnirea
celor două voințe va da naștere unei obligații, de “a da”, „a face" sau „a nu face" ceva, fiind
rezultatul întâlnirii voințelor concordante, exprimate sub forma „ofertei" și a „acceptării
ofertei".
Utilitatea practică a cunoașterii mecanismului întrunirii voinței ofertantului cu aceea a
acceptantului se evidențiază în cazul încheierii unor contracte „ad incertam personam" când
persoanele nu se află prezente și își pot exprima direct și nemijlocit acordul de voință. De
asemenea de importanță practică este și cunoașterea efectelor pe care le produc oferta
înaintea acceptării sale. în această situație se poate vorbi numai de un „angajament"
unilateral, nu însă de un „contract". Teoria „ofertei" și a „acceptării" încheierii unui contract
este aplicată în cazul promisiunii de contractare; a „precontractului" sau a „antecontractului".

Aspecte procedurale privind încheierea contractelor


Acordul de voință a părților asupra clauzelor contractuale se formează prin întâlnirea
ofertei cu acceptarea ei. În civilizația contemporană există însă un număr considerabil de
contracte care sunt încheiate fără negociere prealabilă.
Mecanismul întâlnirii ofertei cu acceptarea este foarte complex și de nenumărate ori
acesta este precedat de negocieri. Negocierea este invitația lansată de una din părți de a trata
conținutul unui eventual contract. Această invitație se deosebește de oferta fermă prin aceea
că negocierea poate fi urmată sau concretizată într-un „acord de principiu”, „scrisoare de
intenție” sau „protocol de acord”, practicate mai ales în comerțul internațional.

Oferta de a contracta
Încheierea contractului începe cu propunerea de a contracta, numită ofertă sau
policitațiune.
Oferta este propunerea pe care o persoană o face unei alte persoane determinate sau
marelui public indicând condițiile în care înțelege să contracteze și reprezintă mai mult decât
promisiunea de a contracta ( antecontract).
Diferența dintre oferta de a contracta și antecontract constă în cerința îndeplinirii
de către ofertă a anumitor condiții:
• să fie fermă (ofertantul nu o poate modifica sau retracta).
• să fie precisă și completă (să cuprindă elementele esențiale contractului).
• să fie neechivocă ( să exprime intenția ofertantului de a contracta)
• să fie o manifestare de voință reală, serioasă, producătoare de efecte juridice.
Pentru ca oferta să fie producătoare de efecte juridice ea trebuie să fie serioasă și să nu
exprime o simplă invitație pentru discuții. Numai o ofertă făcută fără rezerve poate produce
efecte juridice. Cel mai însemnat efect este cel al nașterii unei obligații de contractare (de a
face) sau de a transmite proprietatea (de a da). Oferta poate fi expresa sau tacita, exprimata in
scris sau verbal, si poate fi adresata publicului sau unei persoane determinate.
Oferta poate fi expresă (verbal, prin scrisoare, telegramă, telex, prospect) sau tacită
când rezultă din fapte, atitudini, împrejurări bine determinate care exprimă o manifestare de
voință ce nu poate tăgădui această intenție
Refuzul îndeplinirii obligației de a contracta este generator de despăgubiri dacă a
provocat daune persoanei căreia i s-a adresat oferta. În anumite condiții oferta poate fi
revocată. Dacă oferta este cu termen, se menține în limita termenului respectiv. Termenul
poate fi expres, dar poate rezulta implicit din natura contractului, din timpul necesar de
gândire și de acceptare de către destinatar, termen numit termen rezonabil. În activitatea
comercială formularea ofertei poate să fie precedată de anumite discuții și negocieri între
părți.
Din punct de vedere al dreptului comercial „oferta" este o manifestare de voință a
persoanei care ia inițiativa încheierii unui contract sinalagmatic prin „consensus in idem
placitum".
Datorită acestei particularități oferta comercială este o valoare juridică prin ea însăși
deosebindu-se de „publicitatea comercială".
În sensul restrâns, oferta se adresează, de regulă, unor parteneri de afaceri, iar forma
în care se materializează poate fi scrisoarea comercială, telegrama, fax-ul, telefonul. În aceste
cazuri oferta făcută partenerului de afaceri se definește ca fiind „ad certam personam".
Când însă, cu aceeași intenție de realizare a „consensus in idem placitum", oferta se
adresează mai multor persoane determinate din care numai cu una se va încheia contractul
comercial, oferta este făcută “ad incertam personam. De regulă, aceste oferte pot să apară, în
cazurile licitației de încheiere a unor spații comerciale, de concesionare sau de locație de
gestiune.
Oferta de participare la licitație se adresează unui număr restrâns de persoane care
trebuie să îndeplinească anumite condiții. Acceptarea ofertei dă naștere, pentru ofertant și
pentru beneficiar, unor obligații reciproce, determinate de participarea la licitație, concurs,
etc.

Acceptarea ofertei
Acceptarea este manifestarea unilaterală de voință adresată ofertantului (sau
solicitantului) din care rezultă voința fermă a acestuia de a contracta imediat, sau intenția de a
contracta sub condiție sau termen. Acceptarea provine de la destinatarul ofertei și reprezintă
cea de-a doua latură a consimțământului. Ca și oferta, acceptarea trebuie să îndeplinească mai
multe condiții: să fie clară (să exprime voința de a încheia contractul); să fie pură și simplă;
să fie liberă (neviciată); să fie expresă (scrisă sau verbală) sau tacită.
În primul rând, acceptarea trebuie să fie clară, deci să concorde cu oferta. Dacă
acceptarea limitează sau condiționează ori excede condițiile ofertei, se poate considera că a
fost refuzată și acceptarea poate fi considerată o contraofertă, caz în care, acceptarea nu mai
este pură și simplă. În al doilea rând, acceptarea ofertei trebuie să fie liberă, neviciată.
Aceasta este o condiție necesară oricărui act juridic, fiind vorba despre o manifestare de
voință făcută cu intenția producerii efectelor juridice. În al treilea rând, dacă oferta este
adresată unei persoane determinate, numai aceea poate accepta oferta; dacă este adresată
publicului, evident că se va încheia contractul cu prima persoană care a acceptat oferta. În
sfârșit, acceptarea ofertei trebuie să se facă înainte ca oferta să fi fost revocată sau să fi
devenit caducă.
Formal, acceptarea poate fi expresă sau tacită (implicită). Acceptarea este implicită
atunci când ea nu face obiectul unei declarații speciale de voință, dar rezulta din situația de
fapt (de ex. executarea de îndată a ofertei).
Din punct de vedere juridic, trebuie determinată valoarea tăcerii persoanei căreia i s-a
adresat oferta. Principiul, recunoscut în legislația noastră, este că acceptarea nu poate să
rezulte din tăcere, dar se admit și unele excepții:
1) tacita reconducțiune (relocațiune) prevăzută în art. 1810 C. civ.
2)părțile pot stabili anticipat că simpla tăcere după primirea ofertei are valoare de
acceptare;
3) în dreptul comercial, dacă între părți au existat relații anterioare de afaceri se
prezuma că, în cazul lansării unei oferte adresată aceluiași partener, simpla tăcere a acestuia
valorează acceptare.

Momentul încheierii contractului


Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea întâlnește oferta. Dacă
părțile nu sunt prezente, contractul se poate încheia prin corespondență, împrejurare ce
determină un decalaj în timp între cele două laturi ale formării acordului de voință: oferta și
acceptarea.
Întemeindu-se pe conținutul unor dispoziții legale, care, direct sau indirect, marchează
momentul întâlnirii acceptării cu oferta, în doctrina juridică au fost propuse mai multe
sisteme, au fost expuse mai multe teorii.
Un prim sistem este acela al emisiunii (declarațiunii), conform căruia acordul de
voință al părților se formează din momentul în care destinatarul ofertei și-a manifestat
acordul cu privire la oferta primită, chiar dacă nu a expediat acceptarea ofertantului. Teoria
emisiunii este criticabila întrucât, atâta timp cât acceptarea nu a fost expediată ofertantului,
poate fi revocată de acceptant.
Cel de-al doilea este sistemul expedițiunii (trimiterii acceptării), potrivit căruia,
contractul se consideră încheiat din momentul în care destinatarul ofertei a acceptat-o și a
expediat răspunsul său afirmativ. Această teorie este vulnerabilă întrucât până în momentul
ajungerii la ofertant, acceptarea poate fi revocată și astfel, nu se poate cunoaște cu certitudine
momentul încheierii contractului. A treia este teorie recepțiunii (a cunoașterii prezumate). În
acest caz, contractul se consideră încheiat din momentul în care acceptarea făcută de
beneficiar a fost primită de către ofertant, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de conținutul
ei. În al patrulea sistem teoretic este cel al informațiunii (al cunoașterii prezumate), potrivit
căruia contractul se consideră încheiat dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa propuitorului în
termenul hotărât de acesta sau în termenul necesar schimbului propunerii și al acceptării după
natura contractului.
Este considerat moment al acordului de voință, momentul în care ofertantul a luat
cunoștință despre conținutul acceptării. În caz contrar, dacă acceptarea ofertei ar cuprinde
unele obiecții, ar reprezenta, de fapt, o contraoferta și nu se prezumă că ofertantul inițial
acceptă contraoferta. Singura incertitudine rămâne cu privire la data când, ofertantul a luat
cunoștință efectiv despre acceptare.
În privința ofertei cu un termen de acceptare, contractul se consideră încheiat numai
dacă acceptarea a ajuns la ofertant înainte de expirarea termenului prevăzut în ofertă.
Ofertantul poate primi drept valabilă și o acceptare ajunsă peste termen, cu condiția să
încunoștințeze de îndată pe acceptant despre aceasta.
Este important să se cunoască momentul încheierii contractului comercial din
următoarele considerente:
a) în raport de acest moment se apreciază posibilitatea revocării ofertei sau dacă a
devenit caducă;
b) în cazul conflictelor de legi în timp, se aplica legea de la momentul încheierii
contractului;
c) consimțământul și alte condiții de validitate se apreciază la momentul realizării
acordului de voință; dacă acestea nu sunt respectate, cauzele de nulitate se stabilesc în funcție
de acest moment;
d) efectele contractului se produc din momentul realizării acordului de voință, dacă nu
există stipulațiune contrară.
În cazul contractelor translative de drepturi reale, acestea se transmit (pentru bunurile
individual determinate) din momentul încheierii contractului, cu excepția imobilelor
(terenurilor) unde acordul de voință al părților trebuie să îmbrace forma autentică. În vederea
derulării optime a contractelor comerciale, părțile vor menționa locul, ziua, luna și anul în
care s-au întocmit actele.

Conținutul contractului comercial


Conținutul contractului comercial se exprimă prin clauze, atât de drept comun (care se
regăsesc în conținutul cvasitotalității contractelor civile), cât și clauze specifice determinate
de particularitățile caracteristice ale acestui contract.

Clauze necesare în contractele de comerciale


Clauzele necesare sunt stipulațiile contractuale ce au un caracter esențial pentru
calificarea raportului obligațional ca realitate juridică, pentru definirea naturii juridice a
contractului și a conținutului său economic.
Clauza privind părțile contractante este considerată o clauză esențială, deoarece
identificarea în contract a subiecților raportului juridic obligațional constituie condiția de
validitate a actului juridic respectiv. Obligatoriu, în cuprinsul contractului trebuie să se
precizeze atributele de identificare a părților: numele-prenumele/ denumirea, domiciliul/
sediul, firma juridică, datele de identitate și calitatea reprezentanților partenerilor
contractuali.
Clauza referitoare la obiectul contractului.
În cazul în care obiectul contractului de comercial îl formează o marfă, este necesar ca
părțile să precizeze în contract elemente suficiente pentru identificarea și determinarea acelei
mărfi.
Clauza referitoare la cantitatea de marfă.
În conținutul contractelor având ca obiect bunuri în natură, este necesar ca părțile să
stipuleze cel puțin o clauză prin care să indice cantitatea de marfă avută în vedere și să
specifice unitatea de măsură pe baza căreia s-a determinat cantitativ marfa .
Clauza referitoare la calitate.
Din conținutul contractului nu pot lipsi clauze referitoare la calitatea mărfii și la
modurile de determinare a acelei calități. (prin contract părțile vor indica calitatea mărfii,
locul, momentul și modul de determinare a acesteia și documentul care o atestă)
Clauza ce vizează ambalarea și marcarea.
Cu privire la ambalaj este necesar a se stipula o clauză din care să rezulte felul
acestuia, dacă el va trece în proprietatea cumpărătorului sau rămâne în proprietatea
vânzătorului, iar în ipoteza din urmă, se va arata termenul de returnare și în sarcina cui se află
cheltuielile ocazionate de o asemenea operațiune.
Clauza prin care se stabilește obligația de livrare a mărfii și termenele de livrare.
Este absolut necesar ca în conținutul contractului să fie stipulate clauze precise cu
privire la executarea obligației de livrare a mărfii. ( termenele de livrare, eventual termenele
intermediare dacă livrarea urmează a se efectua în tranșe și termenul final de livrare).
Clauza cu privire la expediția, transportul și asigurarea mărfii pe timpul
transportului.
Încărcarea mărfii în mijloacele de transport la locul de expediție, descărcarea la locul
de destinație și asigurarea sa pe timpul transportului comportă cheltuieli importante. Prin
contract se părțile trebuie să precizeze modul de distribuire a acestor cheltuieli, fie stipulând o
clauză distinctă, fie trimițând la o uzanță standardizată ce poate da rezolvare unei atare
probleme.
Clauza referitoare la preț.
Prețul trebuie să fie determinat sau determinabil. Părțile sunt libere să stipuleze orice
clauze privind stabilirea și plata prețului.
Clauza referitoare la răspunderea contractanților-trebuie să conțină precizări
referitoare la sancțiunile aplicabile cumpărătorului pentru nerespectarea obligației de plată,
precum și sancțiunile aplicabile vânzătorului în cazul neexecutării ori executării defectuoase
ori cu întârziere a obligației de predare a mărfii ca și a obligației de garanție pentru vicii.
Clauza privind jurisdicția competentă să soluționeze eventualele litigii dintre părți.
Uzual, în contractele comerciale părțile stipulează și o clauză compromisorie (numită și
clauză de arbitraj), prin care își exprimă voința lor comună, în sensul că un eventual litigiu ce
s-ar putea ivi între ele, să fie soluționat pe calea arbitrajului, prin care se înlătură jurisdicția de
drept comun.

Efectele contractului comercial


Contractele comerciale au ca scop producerea de efecte juridice:
1) forța obligatorie a contractului în raporturile dintre contractanți presupune :
- partenerii contractuali sunt obligați reciproc să execute prestațiile asumate;
- părțile nu pot revoca prin voința unilaterală contractul valabil convenit;
- executarea obligațiilor contractuale trebuie îndeplinită cu bună-credință.
2) efectele specifice ale contractelor sinalagmatice.
3) Fiind contracte sinalagmatice, contractele comerciale generează între părți drepturi
și obligații reciproce și interdependente din care decurg efecte specifice:
4) a) excepția de neexecutare, respectiv dreptul creditorului de a refuza îndeplinirea
propriei sale prestații, dacă debitorul nu își execută prestația la care s-a angajat.
Excepția de neexecutare devine operantă în prezența următoarelor condiții cumulative:
- să existe o neexecutare , dar importantă a obligațiilor contractuale;
- obligațiile neexecutate să fie reciproce și să-și aibă temeiul în același contract;
- neexecutarea obligațiilor să nu se datoreze faptei celui care invocă excepția, ci să fie
determinată de o altă împrejurare (forța majoră sau culpa debitorului) care nu îi este
imputabilă;
- prin natura sa, raportul contractual să comporte aplicarea regulii executării
simultane a obligațiilor celor două părți.
5) Invocarea excepției de neexecutare are ca efect suspendarea executării contractului,
care rămâne operantă până când, partea care pretinde executarea obligației de către partenerul
său contractual fără să își fi executat propria obligație, își modifică atitudinea trecând la
executarea obligației ce îi incumbă.
b) rezoluțiunea și rezilierea contractului comercial, respectiv dreptul creditorului
care și-a executat la timp și integral prestația la care s-a obligat, de a cere și obține judiciar
sau arbitral, rezoluțiunea sau rezilierea contractului, sancțiune pentru neîndeplinirea obligației
contractuale de către partener.
6) Rezoluțiunea se concretizează în desființarea contractului de comerț internațional
cu titlu de sancțiune, la cererea părții care și-a executat prestația, pe motivul că cealaltă parte
nu și-a executat culpabil obligațiile ce îi revin. Rezoluțiunea contractului pentru neexecutare
are un regim juridic diferit față de acela ce îi este rezervat în dreptul comun. Efectele
rezoluțiunii sunt: desființarea retroactivă a contractului din chiar momentul perfectării lui;
repunerea părților în situația anterioară; dreptul contractantului care și-a executat obligația
asumată ori s-a declarat gata să o execute și poate proba această împrejurare, de a pretinde și
de a obține despăgubiri de la cealaltă parte, pentru acoperirea prejudiciului cauzat de
neexecutarea obligației contractuale de către partenerul său.
7) Rezilierea este sancțiunea concretizează în desființarea cu efecte numai pentru
viitor
a contractelor sinalagmatice cu executare succesivă care primește aplicare în caz de
neexecutare culpabilă a obligației de către una din părți; ea poate opera fie de plin drept, fie în
temeiul unui pact comisoriu convenit de părți.
c) distribuirea între debitor și creditor, conform unor reguli specifice, a sarcinii
riscului ce decurge din neexecutarea fortuită a obligației asumate.
8) Executarea contractului comercial .
9) Executarea directă (voluntară). Executarea contractului comercial este dominată
de
principiul executării în natură a obligațiilor asumate; executarea contractului comportă
realizarea obiectului acestuia așa cum a fost avut în vedere de părți la momentul formării
acordului lor de voință.
10) Executarea indirectă (prin echivalent). Atunci când executare directă a obligațiilor
generate de contractul comercial nu are loc, fie că debitorul nu o aduce la îndeplinire din
proprie inițiativă, fie că din motive străine de voința lui, îndeplinirea lor nu este posibilă, nici
chiar pe cale silită, creditorul are dreptul la dezdăunare.
Executarea silită în natură.
Regula privitoare la executarea contractelor este executarea voluntară, în natură, a
prestației asumată de debitor. În cazul în care, debitorul nu își execută voluntar obligația ce îi
revine, creditorul poate recurge pentru valorificarea dreptului său de creanță la mijloace
legale pentru a îl sili pe debitor la executare, respective să ceară executarea silită a obligației
neexecutată voluntar.
Executarea silită a obligației are semnificația unei plăți, deoarece creditorul obține pe
această cale obiectul creanței sale. Numai în cazul în care executarea în natură a obligației nu
mai este posibilă pe cale silită, se va proceda la executarea prin echivalent a acesteia.
Lichidatorul
Lichidatorul este persoana fizică sau juridică, practician în insolvență, autorizat în
condițiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului și să exercite atribuțiile
prevăzute la art. 25 în cadrul procedurii de faliment, atât în procedura generală, cât și în cea
simplificată.
Principalele atribuții ale lichidatorului, sunt:
a) examinarea activităţii debitorului asupra căruia se inițiază procedura simplificata in
raport cu situaţia de fapt si întocmirea unui raport amănunțit asupra cauzelor si împrejurărilor
care au dus la insolventa, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă și a existenței
premiselor angajării răspunderii acestora în condițiile prevederilor art. 169-173, într-un
termen stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăși 40 de zile de la desemnarea
lichidatorului judiciar, dacă un raport cu acest obiect nu fusese întocmit anterior de
administratorul judiciar;
b) conducerea activității debitorului;
c)introducerea de acțiuni pentru anularea actelor și operațiunilor frauduloase încheiate
de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum și a unor transferuri cu caracter
patrimonial, a unor operațiuni comerciale încheiate de debitor și a constituirii unor cauze de
preferință, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
d)aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor și luarea măsurilor corespunzătoare
pentru conservarea acestora;
e) denunțarea unor contracte încheiate de debitor;
f) verificarea creanțelor și, atunci când este cazul, formularea de obiecțiuni la acestea,
notificarea creditorilor în cazul neînscrierii sau înscrierii parțiale a creanțelor, precum și
întocmirea tabelelor de creanțe;
g) urmărirea încasării creanțelor din averea debitorului, rezultate din transferul de
bunuri sau de sume de bani efectuat de acesta înaintea deschiderii procedurii, încasarea
creanțelor, formularea și susținerea acțiunilor în pretenții pentru încasarea creanțelor
debitorului, pentru aceasta putând angaja avocați;
h) primirea plăților pe seama debitorului și consemnarea lor în contul averii
debitorului;
i) vânzarea bunurilor din averea debitorului, potrivit prevederilor legii;
j) sub condiția confirmării de către judecătorul-sindic, încheierea de tranzacții,
descărcarea de datorii, descărcarea fideijusorilor, renunțarea la garanții reale;
k) sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o soluționare de către
acesta;
l) orice alte atribuții stabilite prin încheiere de către judecătorul sindic.
Atât activitățile de administrare, cât și cele de lichidare se pot exercita atât individual,
fie într-o formă organizatorică profesională-societățile comerciale profesionale de
administrare judiciară și/sau de lichidare.

Alți participanți
Alți participanți la procedura insolvenței sunt: adunarea creditorilor; comitetul
creditorilor; administratorul special; experții;

Adunarea creditorilor
Adunarea creditorilor este formată din totalitatea creditorilor cunoscuți în cadrul unei
proceduri. Este fi convocată și prezidată de către administratorul judiciar sau, după caz, de
către lichidator, dacă legea sau judecătorul-sindic nu dispune altfel. Secretariatul ședințelor
adunărilor creditorilor este în sarcina administratorului judiciar, respectiv, a lichidatorului.
Adunarea creditorilor va putea fi convocata si de comitetul creditorilor sau de către
creditorii deținând creanțe în valoare de cel puțin 30% din valoarea totală a creanțelor cu
drept de vot. În această situație, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar refuză
să prezideze adunarea creditorilor ori nu se prezintă la data și locul convocării, aceasta va fi
prezidată de președintele comitetului creditorilor ori, în lipsă, de creditorul care a cerut
convocarea, reprezentați sau asistați de un avocat ori de un consilier juridic. În acest caz,
convocarea și orice alte documente și informații aferente aceștia vor fi comunicate de urgență
administratorului judiciar/lichidatorului judiciar. Procesul-verbal întocmit va fi transmis spre
publicare în BPI în termen de 3 zile de către persoana care a prezidat adunarea.
La ședințele adunării creditorilor vor participa debitorul și doi delegați ai salariaților
acestuia, votând pentru creanțele reprezentând salariile și alte drepturi bănești. La adunarea
creditorilor va putea participa și un reprezentant al Camerei teritoriale de comerț. Creditorii
au dreptul să analizeze situația debitorului și efectele acestora, precum și să propună alte
măsuri.

Comitetul creditorilor
Comitetul creditorilor este format din 3-5 creditori dintre cei cu creanțe garantate,
bugetare și chirografare cele mai mari, prin valoare. Desemnarea se va face, prin încheiere,
după întocmirea tabelului preliminar de creanțe.
Judecătorul-sindic va desemna, pe baza propunerii creditorilor, un președinte al
comitetului creditorilor. Comitetul creditorilor va fi citat în persoana președintelui astfel
desemnat, iar în lipsă, prin oricare dintre membrii comitetului creditorilor. Comitetul
creditorilor se poate constitui, fie prin desemnare de către adunarea generală, fie prin numire
de către judecătorul-sindic, dacă apreciază măsura ca necesară în raport cu proporțiile cauzei.
Atribuțiile comitetului creditorilor sunt reglementate în prevederile art. 51 din lege
și se concretizează în următoarele:
a) să analizeze situația debitorului și să facă recomandări adunării creditorilor cu
privire la continuarea activității debitorului și la planurile de reorganizare propuse;
b) să negocieze cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul judiciar care dorește să
fie desemnat de către creditori în dosar condițiile numirii;
c) să ia cunoștință de rapoartele întocmite de administratorul judiciar sau de
lichidatorul judiciar, să le analizeze și, dacă este cazul, să formuleze contestații la acestea;
d) să întocmească rapoarte, pe care să le prezinte adunării creditorilor, privind
măsurile luate de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar și efectele acestora și să
propună, motivat, și alte măsuri;
e) să solicite ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
f) să introducă acțiuni pentru anularea unor acte sau operațiuni frauduloase, făcute de
debitor în dauna creditorilor, potrivit prevederilor art. 117 alin. (1), atunci când astfel de
acțiuni nu au fost introduse de administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar.

Administratorul special
Administratorul special este reprezentantul anume desemnat de adunarea generală a
acționarilor/asociaților debitorului, persoană juridică, să efectueze în numele și pe seama
acestuia, actele de administrare necesare în perioadele de procedură când debitorului i se
permite să-și administreze activitatea și să le reprezinte interesele în procedură pe perioada în
care debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare.
Adunarea generală a acționarilor, asociaților sau membrilor persoanei juridice va fi
convocată în termen de maximum 10 de zile de la deschiderea procedurii, de administratorul
judiciar sau de lichidator, pentru desemnarea pe cheltuiala acestora administratorului special,
un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte
interesele societății și ale acestora și să participe la procedură, pe seama debitorului.
Atribuțiile administratorului special:
a) participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acțiunilor prevăzute
la art. 117 - 122 ori a celor rezultând din nerespectarea Art. 84;
b) formulează contestații în cadrul procedurii reglementate de prezenta lege;
c) propune un plan de reorganizare;
d) administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar,
după confirmarea planului, doar în situația în care nu s-a ridicat debitorului dreptul de
administrare;
e) după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primește raportul
final și situația financiară de închidere și participă la ședința convocată pentru soluționarea
obiecțiunilor și aprobarea raportului;
f) primește notificarea închiderii procedurii.
După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul
judiciar sau, după caz, lichidatorul judiciar, care conduce și activitatea de afaceri, în timp ce
administratorul special va reprezenta doar interesele acționarilor/asociaților/membrilor.

Experții
Printre persoanele specializate ca auxiliari ai organelor procedurii, sunt și experții,
care ajută pe judecătorul-sindic, pe administrator și lichidator în îndeplinirea îndatoririlor lor.
Numirea experților specializați în materie de procedură a reorganizării judiciare, se face de
către judecătorul-sindic dar poate fi propusă și de către administrator sau lichidator cu
aprobarea magistratului învestit cu procedura.

Deschiderea procedurii și efectele sale - Condiții pentru deschiderea procedurii


Societățile comerciale nu mai pot intra oricum și oricând în insolvență, iar, dacă cer
singure această procedură, creditorii își spun opinia în alegerea lichidatorului judiciar
A. Conform art. 5 pct 46 procedura generală reprezintă procedura prevăzută de
prezenta lege prin care un debitor care îndeplinește condițiile prevăzute la art. 38 alin. (1),
fără a le îndeplini simultan și pe cele de la art. 38 alin. (2), intră, după perioada de observație,
succesiv, în procedura de reorganizare judiciară și în procedura de faliment, sau separat,
numai în reorganizare judiciară sau doar în procedura de faliment.
B. Conform art. 5 pct. 47 din Legea nr. 85/2014 procedura simplificată reprezintă
procedura prevăzută de prezenta lege prin care debitorul care îndeplinește condițiile
prevăzute la art. 38 alin. (2) intră direct în procedura de faliment, fie o dată cu deschiderea
procedurii insolvenței, fie după o perioadă de observație de maximum 20 de zile.

Condiții pentru deschiderea procedurii la cererea debitorului


Debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere
pentru a fi supus prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de
insolvență. Cererile persoanelor juridice vor fi semnate de persoanele care, potrivit actelor
constitutive sau statutelor, au calitatea de a le reprezenta; Introducerea prematură, cu rea-
credință, de către debitor a unei cereri de deschidere a procedurii atrage răspunderea
patrimonială a debitorului persoană fizică sau juridică, pentru prejudiciile pricinuite.
Cererea debitorului trebuie să fie însoțită de următoarele acte:
a) ultima situație financiară anuală, certificată de către administrator și cenzor/auditor,
balanța de verificare pentru luna precedentă datei înregistrării cererii de deschidere a
procedurii;
b) lista completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile și băncile
prin care debitorul își rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menționa datele din
registrele de publicitate;
c) lista numelor și a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanțele acestora: certe sau
sub condiție, lichide ori nelichide, scadente sau nescadente, necontestate ori contestate,
arătându-se suma, cauza și drepturile de preferință;
d) lista cuprinzând plățile și transferurile patrimoniale efectuate de debitor în cele 6
luni anterioare înregistrării cererii introductive;
e) contul de profit și pierdere pe anul anterior depunerii cererii;
f) lista membrilor grupului de interes economic sau, după caz, a asociaților cu
răspundere nelimitată, pentru societățile în nume colectiv și cele în comandită;
g) o declarație prin care debitorul își arată intenția de intrare în procedura simplificată
sau de reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activității ori prin lichidarea, în tot
sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale;
h)o descriere sumară a modalităților avute în vedere pentru reorganizarea activității;
i) o declarație pe propria răspundere, autentificată la notar ori certificată de un avocat,
sau un certificat de la registrul societăților agricole ori, după caz, oficiul registrului
comerțului sau alte registre în a cărui raza teritorială se află sediul profesional/sediul social,
din care să rezulte dacă a mai fost supus procedurii de reorganizare judiciară prevăzute de
prezenta lege într-un interval de 5 ani anterior formulării cererii introductive;
j) o declarație pe propria răspundere, autentificată de notar ori certificată de avocat,
din care să rezulte că el sau administratorii, directorii și/sau acționarii/asociații/asociații
comanditari care dețin controlul debitorului nu au fost condamnați definitiv pentru săvârșirea
unei infracțiuni intenționate contra patrimoniului, de corupție și de serviciu, de fals, precum și
pentru infracțiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990, Legea nr. 82/1991, Legea nr. 21/1996,
Legea nr. 78/2000, Legea nr. 656/2002, Legea nr. 571/2003, Legea nr. 241/2005, toate cu
modificările ulterioare și infracţiunile prevăzute de prezenta lege, în ultimii 5 ani anterior
deschiderii procedurii;
k) un certificat de admitere la tranzacționare pe o piață reglementată a valorilor
mobiliare sau a altor instrumente financiare emise;
l) o declarație prin care debitorul arată dacă este membru al unui grup de societăți, cu
precizarea acestora;
m) dovada Codului Unic de Înregistrare;
n) dovada notificării organului fiscal competent.
Documentele se depun odată cu cererea de deschidere a procedurii sau, cel mai târziu,
până la termenul de judecată stabilit de judecătorul-sindic. Nedepunerea documentelor
prevăzute de lege atrage respingerea cererii de deschidere a procedurii sau este sancţionată cu
decăderea din dreptul de a depune un plan de reorganizare.

Condiții pentru deschiderea procedurii la cererea creditorilor


Orice creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii legale împotriva unui
debitor prezumat în insolvență poate introduce o cerere introductivă, în care va preciza:
a) cuantumul și temeiul creanței: să existe o creanță certă, lichidă și exigibilă;
b) existența unei garanții reale, constituite de către debitor sau instituite potrivit legii;
c) existența unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului;
d) declarația privind eventuala intenție de a participa la reorganizarea debitorului, caz
în care va trebui să precizeze, cel puțin la nivel de principiu, modalitatea în care înțelege să
participe la reorganizare.
e) debitorul să fi încetat plățile mai mult de 30 zile, datorită exclusiv stării de
insolvență.
Conform art. 5 din Legea nr. 85/2014, creditor îndreptățit să solicite deschiderea
procedurii insolvenței este creditorul a cărui creanță asupra patrimoniului debitorului este
certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 60 de zile. Prin creanță certă, în sensul prezentei
legi, se înțelege acea creanță a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte
acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. Creditorii vor putea
solicita deschiderea procedurii insolvenței doar în cazul în care, după compensarea datoriilor
reciproce, de orice natură, suma datorată acestora va depăși suma prevăzută ca valoare -prag;
În baza prevederilor art. 5pct. 72 din Legea nr. 85/2014, valoarea-prag reprezintă
cuantumul minim al creanței, pentru a putea fi introdusă cererea de deschidere a procedurii de
insolventă. Valoarea-prag este de 40. 000 lei atât pentru creditori, cât și pentru debitor,
inclusiv pentru cererile formulate de lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzută de
Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru creanțe de
altă natură decât cele salariale, iar pentru salariați este de 6 salarii medii brute pe
economie/salariat.
Potrivit art. 70 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, dacă între momentul înregistrării
cererii de către un creditor și cel al judecării acestei cereri sunt formulate cereri de către alți
creditori împotriva aceluiași debitor, tribunalul va verifica, din oficiu, la data înregistrării,
existența dosarului pe rol, va dispune conexarea acestora și va stabili îndeplinirea condițiilor
prevăzute la art. 70 alin. (1) din lege, referitoare la cuantumul minim al creanțelor, în raport
cu valoarea însumată a creanțelor tuturor creditorilor care au formulat cereri și cu respectarea
valorii-prag prevăzute de prezenta lege.

Hotărârea de deschidere a procedurii


Judecătorul-sindic se va pronunța asupra cererii de deschidere a procedurii insolvenței
prin încheiere. În funcție de titularul care solicită deschiderea procedurii, judecătorul-sindic
se va pronunța imediat sau va dispune efectuarea unor acte premergătoare.
Dacă cererea este formulată de către debitor, care invocă starea de insolvență existentă
sau iminentă, judecătorul-sindic va pronunța o încheiere de deschidere a procedurii. Minuta
încheierii privind deschiderea procedurii insolvenței se comunică, deîndată, administratorului
judiciar provizoriu/lichida-torului judiciar provizoriu numit de către judecătorul-sindic.
Prin încheierea de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic dispune
administratorului judiciar/lichidatorului judiciar să efectueze notificările prevăzute la art. 100.
În cazul în care, în termen de 10 zile de la primirea notificării, creditorii se opun deschiderii
procedurii, judecătorul-sindic ține, în termen de 5 zile, o ședință la care vor fi citați
administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, debitorul și creditorii care se opun deschiderii
procedurii, în urma căreia va soluționa deodată, printr-o sentință, toate opozițiile. Prin
admiterea opoziției, judecătorul-sindic va revoca încheierea de deschidere a procedurii.
În cazul cererii de deschidere a procedurii insolvenței formulate de creditor, dacă
debitorul cere, în condițiile alin. (3), judecătorul-sindic poate dispune, prin încheiere, în
sarcina creditorului consemnarea, la o banca, a unei cauțiuni de până la 10% din valoarea
creanței, dar nu mai mult de 40. 000 lei. Cauțiunea va fi consemnată în termen de 5 zile de la
comunicarea măsurii, sub sancțiunea respingerii cererii de deschidere a procedurii.
În termen de 48 de ore de la înregistrarea cererii creditorului, instanța o va comunica
debitorului și organului fiscal competent; în termen de 10 zile de la primirea cererii, debitorul
trebuie, fie să conteste, fie să recunoască existența stării de insolventă. În cadrul judecării
contestației, va putea fi administrata doar proba cu înscrisuri.
Dacă judecătorul-sindic stabilește ca debitorul nu este în stare de insolvență, respinge
cererea creditorului, care va fi considerată ca lipsită de orice efect chiar de la înregistrarea ei.
În acest caz, cauțiunea va fi folosită pentru a acoperi pagubele suferite de debitor, pentru
introducerea cu rea-credință a unei astfel de cereri, conform dispoziției judecătorului-sindic.
Efectele deschiderii procedurii
Consecințele deschiderii procedurii sunt reglementate de lege (art. 73 și următoarele)
în ordinea desfășurării etapelor: desemnarea administratorului judiciar/lichidatorului;
obligația debitorului de a depune acte și informații; suspendarea proceselor și a procedurilor
de executare silită; comunicarea hotărârii de deschidere a proceduri ridicarea suspendării;
continuarea furnizării serviciilor; suspendarea cursului prescripției; înghețarea creanțelor;
indisponibilizarea acțiunilor/părților sociale; nulitatea actelor debitorului; ridicarea dreptului
de administrare; contracte financiare calificate; compensarea creanțelor; efectele vânzării
bunurilor debitorului; raportul administratorului judiciar; reconstituirea documentelor
debitorului; celeritatea procedurii; comunicarea actelor de procedură; solicitarea de relații
despre situația debitorului; raportul administratorului judiciar în procedura simplificată;
aprobarea intrării în faliment.
Măsurile prioritare ce urmează a fi luate în cadrul deschiderii procedurii sunt:
- notificarea tuturor creditorilor menționați în lista depusă de debitor;
- toate creanțele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de prezenta lege, cu
excepția creanțelor constatate prin titluri executorii;
- administratorul judiciar va întocmi și va înregistra la tribunal un tabel preliminar
cuprinzând toate creanțele împotriva averii debitorului, precizând că sunt: chirografare,
garantate, prioritățile, sub condiție ori nescadente, arătând pentru fiecare numele/denumirea
creditorului, suma solicitată de creditor și suma acceptată de administratorul judiciar;
- debitorul, creditorii și orice altă parte interesată vor putea să formuleze contestații cu
privire la creanțele și drepturile de preferință trecute de administratorul judiciar/lichidator în
tabelul preliminar al creanțelor;
- după soluționarea tuturor contestațiile la creanțe, administratorul judiciar/lichidatorul
va înregistra, de îndată, la tribunal și va avea grijă să fie afișat la sediul acestuia, tabelul
definitiv al tuturor creanțelor împotriva averii debitorului, arătând suma, prioritatea și situația
-garantată sau negarantată- a fiecărei creanțe.
- ridicarea dreptului debitorului de a-și administra averea, afară numai dacă acesta nu
și-a declarat intenția de reorganizare; dreptul de administrare va putea fi ridicat debitorului
chiar dacă și-a declarat intenția de reorganizare la cererea creditorilor, a comitetului
creditorilor ori a reprezentantului membrilor sau, după caz, al asociaților/acționarilor, dacă o
asemenea cerere este justificată de pierderile continue în patrimoniul debitorului sau de lipsa
probabilității de realizare a unui plan rațional de activitate;
- suspendarea tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea
creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepția situației în care creditorul este
titularul unei creanțe garantate cu ipotecă, gaj sau altă garanție reală mobiliară ori drept de
retenție și atunci când valoarea obiectului garanției este pe deplin acoperită de valoarea totală
a creanțelor și părților de creanțe garantate cu acel obiect sau există riscul pieirii, diminuării
valorii obiectului garanției sau existenței unui pericol real ca aceasta să sufere o diminuare
apreciabilă ori diminuării valorii părții garantate dintr-o creanță cu rang inferior, ca urmare a
acumulării dobânzilor, majorărilor și penalităților de orice fel la o creanță garantată cu rang
superior;
- suspendarea termenelor de prescripție, care vor reîncepe să curgă după 30 de zile de
la data încheierii procedurii;
- indisponibilizarea părților sociale sau a acțiunilor pe care le dețin administratorii
societăților comerciale la debitorii aflați în stare de insolvență; părțile sociale sau acțiunile
vor putea fi înstrăinate, dar numai cu încuviințarea judecătorului-sindic;
- suspendarea curgerii dobânzilor și penalităților;
- după rămânerea irevocabilă a hotărârii de deschidere a procedurii, toate actele și
corespondența emise de debitor, administrator/lichidator vor cuprinde, în mod obligatoriu și
cu caractere vizibile, în limbile română, engleză și franceză, mențiunea “în insolvență”;
- după intrarea în reorganizare judiciară sau faliment, actele și corespondența vor
purta mențiunea “în reorganizare judiciară” sau, după caz “în faliment”.

Notificarea creditorilor
După deschiderea procedurii, judecătorul-sindic va dispune notificarea creditorilor din
lista atașată de debitor cererii sale introductive, debitorul și oficiul registrului comerțului
unde acesta este înmatriculat, în vederea efectuării mențiunii. Dacă cererea introductivă a fost
formulată de creditori, debitorul va fi obligat să depună lista creditorilor în termen de 10 zile
de la data deschiderii procedurii, în caz contrar judecătorul-sindic putând să desemneze un
expert, pe cheltuiala debitorului, care să întocmească lista pe baza registrelor comerciale și a
evidențelor contabile.
Notificarea va fi trimisă de către administrator creditorilor menționați în lista depusă
de debitor sau, după caz, debitorului și oficiului registrului comerțului sau, după caz,
registrului societăților agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea mențiunii.
Notificarea va cuprinde:
a) termenul-limita de depunere, de către creditori, a opozițiilor la sentința de
deschidere a procedurii, pronunțată ca urmare a cererii formulate de debitor, în condițiile art.
71 alin. (1), precum și termenul de soluționare a opozițiilor, care nu va depăși 10 zile de la
data expirării termenului de depunere a acestora;
b) termenul-limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanțelor asupra averii
debitorului, care va fi de maximum 45 de zile de la deschiderea procedurii, precum și
cerințele pentru ca o creanță înregistrată să fie considerată valabilă;
c) termenul de verificare a creanțelor, de întocmire și publicare în BPI a tabelului
preliminar de creanțe, care nu va depăși 20 de zile pentru procedura generală sau, respectiv,
10 zile, în cazul procedurii simplificate, de la expirarea termenului prevăzut la lit. b);
d) termenul de definitivare a tabelului creanțelor, care nu va depăși 25 de zile în cazul
procedurii generale și al celei simplificate, de la expirarea termenului corespunzător fiecărei
proceduri, prevăzut la lit. c);
e) locul, data și ora primei ședințe a adunării creditorilor, care va avea loc în
maximum 5 zile de la expirarea termenului prevăzut la lit. c).
În funcție de circumstanțele cauzei și pentru motive temeinice, judecătorul-sindic va
putea hotărî o majorare a termenelor prevăzute la alin. (1)lit. b), c) si e) cu maximum 30 de
zile. Notificarea va fi publicată, pe cheltuiala debitorului, într-un ziar de largă circulație.

Înregistrarea creanțelor
Creditorii debitorului aflat în stare de insolvență își vor înregistra creanțele printr-o
cerere de admitere, în termenul legal de 60 de zile de la data deschiderii procedurii potrivit
Legii nr. 85/2014. În mod excepțional și pentru motive temeinice judecătorul-sindic va putea
să prelungească termenul de înregistrare a creanțelor. Cu excepția salariaților ale căror
creanțe vor fi înregistrate de administrator conform evidențelor contabile, toți ceilalți
creditori, ale căror creanțe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, ca și titularii de
acțiuni la purtător vor depune cererea de admitere a creanțelor chiar dacă sunt nescadente la
data deschiderii procedurii ori pot fi valorificate împotriva debitorului numai după executarea
unui codebitor principal.
Cererea de admitere a creanțelor va cuprinde potrivit art. 104 din lege:
numele/denumirea creditorului, domiciliul/sediul, suma datorată, temeiul creanței, precum și
mențiuni cu privire la eventualele drepturi de preferință sau garanții. La cerere se vor anexa
documentele justificative ale creanței și ale actelor de constituire de garanții. Potrivit art. 105
alin. (1) din Legea nr. 85/2014 creanțele vor fi supuse verificării în termen de 30 de zile de la
expirarea termenului legal pentru înregistrarea creanțelor.

Întocmirea tabelului creanțelor


După verificarea creanțelor, administratorul va întocmi un tabel preliminar,
cuprinzând toate creanțele existente asupra averii debitorului, cu menționarea rangului
acestora și a modului de garantare. Tabelul preliminar va fi afișat la sediul tribunalului
învestit să instrumenteze procedura și va fi comunicat debitorului și creditorilor ale căror
creanțe au fost înscrise parțial în tabel.
Împotriva creanțelor înscrise în tabelul preliminar, debitorul, creditorii și orice altă
persoană interesată pot formula contestații. Contestațiile trebuie depuse la tribunal in termen
de 7 zile de la publicarea în Buletinul Practicienilor în Insolvență a tabelului preliminar, atât
in procedura generala, cat si in procedura simplificata. Sub sancţiunea anulării, contestația va
fi însoţită de dovada, în original, de achitare a taxei de timbre și de toate înscrisurile de care
partea înţelege sa se folosească in dovedirea susținerilor sale, cu arătarea oricăror altor probe
care se solicita, cu excepția celor care nu se afla in posesia părţii sau nu sunt cunoscute la
momentul formulării contestației.
După ce toate contestațiile la creanțe au fost soluționate și s-a predat raportul de
evaluare a garanțiilor, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va înregistra, de îndată, la
tribunal si va publica in BPI tabelul definitiv al tuturor creanțelor împotriva averii debitorului,
arătând suma, prioritatea si situaţia fiecărei creanțe, beneficiara sau nu a unei cauze de
preferință. După înregistrarea tabelului definitiv, numai titularii creanțelor înregistrate în
tabelul definitiv pot să participe la votul asupra planului de reorganizare sau la orice repartiții
de sume în caz de faliment în procedura simplificată.
Contestațiile vor fi soluționate de către judecătorul-sindic toate deodată, printr-o
singură hotărâre. Tabelul creanțelor, definitivat prin soluționarea contestațiilor, va fi
înregistrat și afișat de îndată la tribunal. Numai titularii creanțelor înscrise în tabelul definitiv
au dreptul să participe la votul asupra planului de reorganizare, la adunarea creditorilor și la
distribuirea sumelor obținute prin vânzarea averii debitorului în caz de faliment.

Situația unor acte juridice ale debitorului


Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate introduce la judecătorul-sindic
acțiuni pentru anularea actelor sau operațiunilor frauduloase ale debitorului în dauna
drepturilor creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.
Pentru restituirea bunurilor transferate sau a valorii prestațiilor executate vor putea fi
anulate următoarele acte sau operaţiuni ale debitorului:
a) acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii
procedurii; sunt exceptate sponsorizările în scop umanitar;
b) operațiuni în care prestația debitorului depășește vădit pe cea primită, efectuate în
cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii;
c) acte încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenția tuturor părților
implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în
orice alt fel drepturile;
d) acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii
anterioare sau în folosul acestuia, efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii,
dacă suma pe care creditorul ar putea să o obțină în caz de faliment al debitorului este mai
mică decât valoarea actului de transfer;
e) constituirea unui drept de preferință pentru o creanță care era chirografară, în cele 6
luni anterioare deschiderii procedurii;
f) plățile anticipate ale datoriilor, efectuate in cele 6 luni anterioare deschiderii
procedurii, dacă scadența lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii;
g) actele de transfer sau asumarea de obligații efectuate de debitor într-o perioada de 2
ani anteriori datei deschiderii procedurii, cu intenția de a ascunde/întârzia starea de insolvență
ori de a frauda un creditor.
Vor putea, să fie anulate, în același scop, acte sau operațiuni, încheiate în cei 3 ani
anteriori datei deschiderii procedurii cu persoanele aflate în raporturi juridice cu debitorul:
a) cu un asociat comanditat sau cu un asociat deținând cel puțin 20% din capitalul
societății ori, după caz, din drepturile de vot în adunarea generala a asociaților, în situația în
care debitorul este acea societate în comandită, respectiv o societate agricolă, în nume
colectiv sau cu răspundere limitată;
b) cu un membru sau administrator, atunci când debitorul este un grup de interes
economic;
c) cu un acționar deținând cel puțin 20% din acțiunile debitorului ori, după caz, din
drepturile de vot în adunarea generală a acționarilor, în situația în care debitorul este
respectiva societate pe acțiuni;
d) cu un administrator, director sau un membru al organelor de supraveghere a
debitorului, societate cooperativă, societate pe acțiuni cu răspundere limitată sau, după caz,
societate agricolă;
e) cu orice alta persoană fizică ori juridică, deținând o poziție de control asupra
debitorului sau a activității sale;
f) cu un coproprietar sau proprietar devălmaș asupra unui bun comun;
g) cu soțul, rudele sau afinii până la gradul al patrulea inclusiv, ai persoanelor fizice
enumerate la lit. a)-f).
Acțiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor in dauna
creditorilor, poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în termen de un
an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului
administratorului/lichidatorului judiciar în procedura simplificată, dar nu mai târziu de 16
luni de la deschiderii procedurii.

Contractul de report
Contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit, care
circulă în comerț și în revânzarea simultană cu termen și pe un preț determinat către aceeaşi
persoană a unor titluri de aceeași specie.
Contractul de report este un act juridic complex, care cuprinde o dublă vânzare: o
vânzare se execută imediat, atât în privința predării titlurilor, cât și a prețului, iar cea de-a
doua este o revânzare cu termen și la un preț determinat. Pentru validitatea contractului, se
impune predarea reală a titlurilor date , contractul de report fiind un contract real, iar nu
consensual. Spre deosebire de vânzarea-cumpărarea comercială, contractul de report este
faptă de comerț indiferent de intenția părților contractante. Acest contract este o faptă de
comerț conexa (accesorie) și dobândește comercialitate datorită obiectului său, pe care îl
constituie titlurile de credit.
În temeiul contractului de report (art.1772-1776 C.civ.), o persoană deținătoare de
titluri de credit care circulă în comerț, denumită reportat, dă în report (vinde temporar) aceste
titluri unei alte persoane, denumită reportator (de obicei, un bancher), în schimbul unui preț
plătibil imediat. Prin același contract, părțile se înțeleg ca, la un anumit termen, reportatorul
să revândă raportatului titluri de credit de aceeași specie, primind prețul determinat.
Reportatorul va primi de la reportat o remunerație, (preț de report sau premiu), care constituie
prețul serviciului prestat de reportator.
Contractul de report prezintă avantaje pentru ambele părți; reportatul poate obține
suma de bani de care are nevoie, fără a pierde definitiv dreptul asupra titlurilor; reportatorul
își valorifică sumele de bani temporar disponibile, prin aceea că va primi o sumă de bani mai
mare decât cea achitată reportatului, precum și remunerația cuvenită. Contractul de report
poate fi folosit nu numai de cel care are nevoie de numerar, ci și de cel interesat să dețină
anumite titluri de credit.

Condițiile reportului.
Pentru existența unui contract de report sunt necesare următoarele condiții:
a. să existe un acord de voință între reportat și reportator, în sensul unei vânzări pe
bani gata și a unei revânzări pe termen;
b. manifestările de voință privind vânzarea și revânzarea să fie simultane și să aibă loc
între aceleași persoane (reportat și reportator);
c. vânzarea și revânzarea să aibă ca obiect titluri de credit care circulă în comerț
(acțiuni, obligațiuni emise de societățile comerciale etc).
Legea cere ca vânzarea și revânzarea să privească titluri de credit de aceeași specie,
ceea ce înseamnă că revânzarea nu trebuie să aibă ca obiect titlurile de credit vândute.
2Titlurile de credit trebuie să fie predate efectiv de către reportat reportatorului.

Natura juridică a contractului.


Cele două vânzări nu trebuie privite ca operațiuni separate, ci ca elemente esențiale
inseparabil unite ale unui contract unic, încheiat între aceleași persoane, cu același obiect și
cu un singur preț. Acest contract sui generis, spre deosebire de vânzare-cumpărare, reclamă
remiterea titlurilor de credit; el operează un dublu transfer de proprietate între aceleași
persoane și la termene diferite asupra unor titluri de credit de aceeași specie.

Efectele contractului de report


Contractul de report produce anumite efecte juridice, care privesc transferul dreptului
de proprietate asupra titlurilor de credit și fructele civile ale acestora.

Transferul dreptului de proprietate.


Contractul de report este un contract translativ de proprietate. Proprietatea asupra
titlurilor de credit care fac obiectul contractului de report „se transferă la cumpărător".
Întrucât contractul de report cuprinde două operațiuni de vânzare, el operează un dublu
transfer de proprietate asupra titlurilor care fac obiectul său.
Acest transfer operează la date diferite; primul transfer are loc între reportat și
reportator la încheierea contractului de report, iar al doilea, în sens invers, între reportator și
reportat, la termenul stabilit și asupra unor titluri de credit de aceeași specie.

Fructele civile ale titlurilor de credit.


În cursul duratei contractului de report, titlurile de credit pot să producă anumite
fructe civile, care pot fi, după caz, dividende, dobânzi etc.
Dacă în contractul de report nu s-a prevăzut altfel, fructele civile produse de titlurile
de credit se cuvin reportatorului. Urmare a încheierii contractului de report, titlurile de credit
au trecut în proprietatea reportatorului și, în această calitate, el culege fructele. Părțile pot
conveni însă ca fructele produse de titlurile de credit în cursul duratei contractului de report
să revină reportatului.

Încetarea contractului de report


Contractul de report încetează ca urmare a producerii efectelor sale. În principiu,
contractul de report încetează la termenul stabilit de părți. La scadență, reportatorul transmite
proprietatea asupra unor titluri de credit de aceeași specie, iar reportatul va plăti prețul
determinat. Potrivit legii, la împlinirea termenului pentru revânzare, părțile, prin acord de
voință, pot să prelungească contractul de report pentru o altă durată, cu păstrarea condițiilor
inițiale ale contractului. Prelungirea poate avea loc pentru unul sau mai multe termene
succesive .

Contractul de cont curent


Prin contractul de cont curent ( art.2171-2183 C.civ.), părțile se înțeleg ca, în loc să
achite separat și imediat creanțele lor reciproce, izvorâte din prestațiile făcute de una către
cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care
va fi debitoare. Acest procedeu tehnic este folosit de comercianții care au un volum mare de
afaceri reciproce, mai ales când ei se găsesc în localități diferite, aflate la depărtare una de
alta.
Prin evitarea lichidării individuale a fiecărei creanțe, în favoarea ure creditări
reciproce și lichidării la un anumit termen numai prin plata soldului comercianții realizează
economii de bani și de timp. Până la încheierea contului la scadență, sumele intrate în cont
pot fi folosite de către părțile contractante.
Părțile între care se încheie contractul de cont curent poartă denumirea de corentiști.
Prestațiile pe care și le fac părțile una celeilalte se numesc remize sau rimese. Ele constau în
operațiuni prin care o parte pune la dispoziția celeilalte părți cu valoare patrimonială de orice
fel, urmând ca suma cuvenită transmițătorului să fie depusă în contul curent.
Cel care face prestația (trimite marfa sau trimite cambiile) va apărea în cont în calitate
de creditor, deoarece el are dreptul la prețul mărfii, respectiv la sumele de bani încasate de la
debitorii cambiali. Cel care primește prestația (valoarea patrimonială) apare în calitate de
debitor, fiind obligat la plata sumelor de bani corespunzătoare. Din moment ce o sumă de
bani a fost trecută în cont, ea își pierde individualitatea, contopindu-se în masa sumelor
înregistrate în cont, la activ subiectul pasiv, după caz. La scadență se vor aduna separat
posturile de la activ și cele de la pasiv pentru a se stabili care dintre părți este debitoare și, în
această calitate, trebuie să achite soldul rezultat.

Caracterele juridice ale contractului.


Din definiția contractului de cont curent rezultă și caracterele sale juridice.
a. Contractul de cont curent este un contract bilateral, deoarece părțile se obligă să se
crediteze reciproc pentru prestațiile făcute.
b. Contractul de cont curent este un contract cu titlu oneros; sumele trecute în cont
produc dobânzi de la data înscrierii lor și sunt datorate de debitor.
c. Contractul de cont curent este un contract consensual; el se încheie prir simplul
acord de voință al părților.

Efectele contractului de cont curent


Contractul de cont curent produce anumite efecte juridice. Unele efecte ale
contractului sunt considerate principale (esențiale), iar altele secundare. Ca efecte principale,
contractul de cont curent operează transferul dreptului de proprietate, novația,
indivizibilitatea și compensația. Efectele secundare privesc curgerea dobânzilor și drepturile
la comision și alte cheltuieli.

Efecte principale
-Transferul dreptului de proprietate.
Ca efect al contractului de cont curent, prin înscrierea în cont a unei remiteri având ca
obiect o anumită valoare patrimonială, va opera transmiterea dreptului de proprietate privind
valoarea respectivă între transmițător și primitor.(art.2173 C.civ.)
-Novația.
Contractul de cont curent operează și o novație; obligația inițială se stinge și este
înlocuită cu o nouă obligație, al cărei temei este contractul de cont curent. În baza
contractului, primitorul mărfii datora prețul. Cum acest preț a fost trecut în cont, ca o creanță
a transmițătorului mărfii, obligația inițială de plată a prețului s-a stins și a fost înlocuită cu o
nouă obligație, care apare în cont sub formă de credit și de debit.
-Indivizibilitatea.
Ca efect al contractului de cont curent încheiat între părți, sumele înscrise în cont pe
baza prestațiilor făcute își pierd individualitatea; ele se contopesc într-un tot indivizibil. Până
la data încheierii contului, la împlinirea termenului, între părți nu există nici creanțe, nici
datorii. în consecință, nici una dintre părți nu poate formula vreo pretenție față de cealaltă
parte. Ca efect al contractului, numai la împlinirea termenului convenit se va stabili soldul și
deci se va cunoaște partea care va datora celeilalte o sumă de bani.
-Compensația.
Contractul de cont curent are ca efect, între altele și o compensație. Datoriile reciproce
ale părților se sting până la concurența debitului și creditului, urmând a se plăti eventuala
diferență.

Efectele secundare
- Curgerea dobânzilor.
Contractul de cont curent produce efecte în privința dobânzilor. Pentru sumele trecute
în contul curent în debitul celui care a fost creditat (primitorul prestației) și în favoarea celui
care a făcut prestația (transmițătorul valorii), curg dobânzi de la data înscrierii operațiunii.
Dobânzile datorate sunt cete comerciale și se socotesc pe zile, dacă părțile nu au prevăzut
altfel. în absența unei convenții, dobânda va fi dobânda legală comercială.
-Dreptul la comision și alte cheltuieli.
Existența contractului de cont curent nu exclude dreptul la comision și plata
cheltuielilor pentru operațiunile înscrise în contul curent. Deci, în cazul în care, cu ocazia
unei operațiuni, cel care primește prestația săvârșește anumite servicii care obișnuit se plătesc
(de exemplu, comision), partea în cauză are dreptul să se crediteze cu suma ce i s-ar fi
cuvenit, dacă părțile nu ar fi fost în raporturi de cont curent.

Încetarea contractului de cont curent


Contractul de cont curent poate înceta, de drept, în cazurile expres prevăzute de lege.
sau poate înceta și la cererea uneia dintre părți .

Încetarea de drept a contractului.


Contractul de cont curent încetează, de drept, în următoarele cazuri:
a) expirarea termenului convenit de părți. De la această dată eventualele operațiuni
trecute în cont nu vor mai produce dobânzi;
b) prin denunțarea uneia din părți. În lipsa unei stipulațiuni contrare, oricare dintre
părți poate denunța contractul. Cel ce denunță contractul nu trebuie să justifice actul său;
întrucât buna-credință se prezumă, partea interesată poate dovedi reaua-credință sau abuzul
de drept al celeilalte părți.
c) prin falimentul uneia dintre părți. Aplicarea procedurii insolventei asupra uneia
dintre părți are ca efect pierderea dreptului de a administra și dispune de bunurile sale.
Încetarea contractului la cererea părților.
Contractul de cont curent poate înceta la cererea uneia dintre părțile contractante.
Desființarea contului se poate cere în caz de moarte sau punere sub interdicție a uneia dintre
părți.

Contractul de gaj comercial


Contractul de gaj este un contract accesoriu prin care debitorul remite creditorului un
bun mobil, corporal sau un titlu negocialbil, pentru a garanta executarea unei obligații.
Definiţia legala este data de art. 2480 C. civ.
Gajul poate fi convențional, legal și judecătoresc. El poate avea ca obiect un bun
mobil corporal sau incorporal (un drept de creanță pe care debitorul îl are față de o terță
persoană).
Gajul poate fi de două feluri:
- gaj de deposedare, atunci când debitorul este deposedat de bunul său, care poate să
intre în posesia creditorului s-au a unei terțe persoane (depozitar);
- gaj fără deposedare, atunci când bunul rămâne în posesia debitorului cu obligația
conservării lui pentru a-l satisface pe creditor, în cazul neexecutării obligației de către
debitor;
Dacă gajul este cu deposedare contractul va avea caracter real și se consideră din
momentul în care se remite bunul ce face obiectul gajului, fie creditorului, fie unei terțe
persoane, care va fi obligat să păstreze bunul până în momentul plății datoriei.
Dacă gajul este fără deposedare, contractul are caracter consensual. Contractul de gaj
are caracter unilateral deoarece creează obligații doar pentru cel care păstrează bunul și
anume: de a-l conserva, de a-l păstra și de a-l restitui debitorului după plata datoriei.

Caracterele contractului de gaj


-este un contract accesoriu pentru ca nu are o existenţă de sine stătătoare ci presupune
existenta unei obligații principale in considerarea căreia a fost încheiat spre a o garanta.
Potrivit adagiului Accesoriun sequitur principalem, soarta acestui contract accesoriu urmează
soarta contractului principal: anularea, rezoluțiunea, rezilierea contractului garantat, stingerea
obligației principale atrage ineficienta juridica a gajului. Daca obligaţia principala este
afectata de modalităţi, ele vor afecta implicit contractul secundar.
-este un contract real, pentru ca, de regula, pentru încheierea lui nu este suficient
acordul de voinţă al părților, fiind necesara remiterea efectiva a bunului, adică gajul
presupune, în principiu, deposedarea de bunul ce face obiectul contractului. Există însă și gaj
fără deposedare.
-este un contract unilateral pentru ca da naștere la obligații in sarcina unei singure
părți, creditorul obligat a conserva bunul si a-l restitui la stingerea obligației principale. La
gajul fără deposedare obligaţia de conservare si păstrare revine debitorului sau terțului care a
constituit gajul.

Condiţiile de validitate si opozabilitate a contractului de gaj.


Pe lângă condiţiile generale de validitate a oricărei convenții, contractul de gaj
presupune respectarea anumitor cerinţe speciale:
- data fiind gravitatea gajului prin consecinţele pe care le presupune, debitorul sau
persoana care constituie gajul trebuie sa aibă deplina capacitate de exercițiu. Minorul poate
garanta propriile datorii gajându-şi bunurile mobile dar cu încuviințarea autorităţii tutelare. El
nu poate garanta obligațiile altuia prin grevarea bunurilor sale;
- obiectul gajului îl pot constitui doar bunurile mobile, corporale sau titluri
negociabile. Ca orice obiect al unei convenții si obiectul gajului trebuie sa se afle in circuitul
civil;
- în vederea opozabilității contractului de gaj, se cere respectarea anumitor formalități.
La gajul cu deposedare, publicitatea nu este importanta pentru ca bunul, aflându-se în
mâinile creditorului, riscul înstrăinării lui nu exista. Daca la imobile transferul proprietății se
face fără predarea efectiva, bunurile mobile generice se înstrăinează prin individualizare.
Bunurile corporale se înstrăinează prin tradițiunea materiala (nuda traditio). Daca
bunul mobil este incorporal, cum este cazul drepturilor de creanță mobiliare, trebuie
înregistrat si notificat debitorului.
Gajarea acțiunilor si obligațiilor nominative ale unei societăţi comerciale se face prin
transfer înscris in registrul general al societăţii cu menţiunea “pentru cauza de garanție“.

Efectele contractului de gaj.


Contractul de gaj dă naștere anumitor drepturi și obligații ale părților:
Drepturile creditorului gajist:
- dreptul de retenție este dreptul creditorului de a retine bunul remis in gaj pana la
data executării obligației principale garantate. Deşi dreptul de retenție nu se bucura de o
reglementare speciala, rezulta implicit, in aceasta materie, din dispoziția de la art. 2487 C. civ
potrivit căreia debitorul nu poate pretinde restituirea bunului decât după ce a plătit “întregul
capital dobânzile si spezele datoriei pentru garantarea căreia a fost afectat”;
- dreptul de urmărire este specific drepturilor reale si consta in posibilitatea
creditorului gajist de a-l revendica din mâinile oricărei persoane ce l-ar deține, printr-o
acţiune reala numita vindicatio pignoris. Terțul, parat in revendicare, ar putea însă invoca
posesia de buna credință;
- dreptul de preferință este posibilitatea oferita creditorului gajist de a fi plătit
înaintea altor creditori. Daca debitorul nu plătește datoria, creditorul poate cere instanţei sa
încuviințeze ca bunul să-i rămână in contul datoriei sau poate cere vânzarea bunului la
licitație publica, urmând ca, din prețul vânzării, sa fie îndestulat cu preferință.
Orice clauza prin care părțile ar stipula posibilitatea creditorului de a vinde bunul
gajat este lovita de nulitate absoluta. Daca părțile convin prin voinţa lor suverana ca, in
ipoteza neexecutării obligației de plata a datoriei, bunul gajat sa fie vândut, nimic n-ar trebui
sa le oprească. Nu s-ar putea susţine caracterul imoral al unei asemenea clauze. Grija ca
debitorul sa nu ia hotărâri vătămătoare sub presiunea circumstanțelor nu trebuie totuşi sa
afecteze echilibrul care trebuie sa caracterizeze raportul dintre cele doua părți, egale in fata
legii.
Principiul in dubio pro reo ar trebui păstrat doar în materia interpretării convențiilor;
in realitate, el se dovedește a fi o permanenta de spirit a legiuitorului aplecat prea mult asupra
debitorului care se vede, de multe ori încurajat într-o atitudine de rea credință.

Obligațiile creditorului :
- obligația de a conserva bunul până la restituirea lui persoanei care a constituit gajul.
El răspunde de pierderea, sau deteriorarea bunului din culpa sa. Diligența ce i se cere este cea
a unui bonus pater familias;
- obligația de a nu folosi bunul gajat, de a nu culege fructele și de nu percepe
veniturile. Dacă bunul gajat este producător de dobânzi, ele se cuvin persoanei care a garantat
executarea obligației principale;
- obligația de a restitui bunul gajat îndată ce s-a plătit creanța garantată.

Obligațiile debitorului :
- obligația de a despăgubi pe creditor de cheltuielile necesare conservării bunului.
Deși din contract nu rezultă această obligație, aceasta se întemeiază pe principiul îmbogățirii
fără justă cauză;
- obligația de a despăgubi pe creditor de toate daunele cauzate de lucrul gajat
datorită viciilor de structură;

Stingerea gajului.
Gajul se stinge pe cale principală, independent de obligația principală, prin renunțarea
creditorului la garanție, pieirea totală și fortuită a bunului gajat, remiterea voluntară de către
creditor a bunului gajat debitorului. Când bunul gajat dispare fortuit dar a fost asigurat, gajul
se strămută asupra indemnizației de asigurare. Pe cale accesorie, stingerea gajului are loc
odată cu stingerea sau desființarea obligației principale prin plată, compensație, nulitate,
rezoluțiune/reziliere, imposibilitatea fortuită de executare.

Contractul de intermediere
Intermedierea este o activitate care joacă un rol important în economie și se exercită în
diverse sectoare ale acesteia regăsind-o în domeniul comerțului, asigurărilor, transporturilor
etc. În ciuda importanței acestei activități, dar și a numărului mare de raporturi juridice
intermediate, prima reglementare a contractului de intermediere o regăsim în Codul civil.
Scopul intermediarilor este de a pune în contact alte persoane fizice ori juridice în
vederea încheierii unor contracte specifice sectorului economic în care activează. Art. 2096
C. civ. prevede că intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă față de
client să îl pună în legătură cu un terț, în vederea încheierii unui contract.
Din definiție se desprind următoarele elemente:
a) obiectul contractului îl constituie punerea în relație a părților în vederea încheierii
unui contract;
b) existența voinței concordante a părților intermediate;
c) independența intermediarului.
Contractul de intermediere este un contract fără reprezentare, intermediarul nefiind un
reprezentant; rolul său de simplu mijlocitor rezultă și din faptul că el nu participă la
încheierea efectivă a contractului dintre părțile puse în legătură. Cu alte cuvinte, intermediarii
nu sunt nici reprezentanți, nici mandatari.

Caractere juridice.
Contractul de intermediere are următoarele caractere:
- este un contract numit, fiind reglementat de Codul civil în art. 2096-2102.
- este un contract sinalagmatic, întrucât încheierea sa creează obligații reciproce în
sarcina ambelor părți: intermediarul are obligația principală de a pune în legătură clientul cu
un terț, iar clientul are obligația principală de a plăti remunerația stabilită numai în cazul în
care intermediarul și-a îndeplinit obligația; rezultă că această obligație este afectată de o
condiție suspensivă, ea neexistând până în momentul încheierii contractului intermediat;
-este cu titlu oneros; întrucât, în general, activitatea profesioniștilor este prezumată a
fi oneroasă, iar legiuitorul a prezumat caracterul oneros al activității intermediarului; astfel,
dacă părțile nu stabilit remunerația, acesta se datorează conform art. 2097 alin. 2 în
conformitate cu practicile anterioare statornicite între părți sau cu uzanțele existente între
profesioniști pentru astfel de contracte;
- este un contract comutativ, întrucât din chiar momentul încheierii părțile cunosc
existența și întinderea obligațiilor ;
- este un contract consensual, legiuitorul neprevăzând o anumită formă în care să se
încheia contractul, precum în cazul contractului de agent (art. 2078 C. civ.)
Părțile contractante sunt intermediarul și clientul.
Intermediarul este un profesionist independent, persoană fizică sau persoană
juridică, care acționează în nume personal, având doar obligația de a pune în legătură cele
două părți (clientul și terțul) în scopul încheierii unui anumit contract. Statutul juridic al
intermediarului este precizat expres în alin. 2 din art. 2096 Cod civil care prevede că
intermediarul nu este prepusul părților intermediate și este independent față de acestea în
executarea obligațiilor sale.
Intermediarul nu face parte din categoria prepușilor ori auxiliarilor comercianților,
întrucât la baza raporturilor dintre aceștia din urmă și comercianți se află reprezentarea;
intermediarul găsește pentru client un contractant, punându-I în legătură directă în vederea
încheierii unui contract.
Intermediarul este un profesionist, atât timp cât operațiunile de intermediere pe care le
realizează au un caracter de repetabilitate, adică constituie o exercitare sistematică a acestei
activități de prestări de servicii.
Activitatea intermediarului este o activitate de prestări servicii, întrucât, pe baza
cunoștințelor acumulate și a informațiilor deținute, pune în legătură un client cu un terț
contractant.
Clientul și terțul nu sunt neapărat profesioniști. Intermediarul nu răspunde de
neexecutarea ori executarea necorespunzătoare a contractului încheiat prin mijlocirea lui; cu
toate acestea, însă intermediarul se poate obliga să garanteze executarea contractului.
Clientul este persoana care apelează la serviciile intermediarului, transmitându-i
acestuia o ofertă care conține elementele viitorului contract.
Obligațiile intermediarului
- Principala obligație a intermediarului este de a pune în legătură clientul cu un terț în
vederea încheierii unui contract (art. 2096 alin. 1), o obligație este de rezultat, întrucât
identificarea unui contractant și încheierea contractului fac să se nască dreptul
intermediarului la remunerație (art. 2097 alin. 1), respectiv obligația clientului de a plăti
această remunerație.
- Intermediarului îi revin anumite obligații care rezultă din exercitarea cu caracter
profesional a atribuțiilor sale:
- să se comporte cu bună credință și să depună diligența unui bonus pater familias,
sens în care urmează;
- să garanteze identitatea terțului, în caz contrar răspunzând pentru cazul punerii în
legătură a clientului cu un terț inexistent;
- să ofere informații exacte și complete cu privire la operațiunea ce constituie obiectul
contractului;
- să nu divulge terțului informații cu privire la clientul său de natură a-i aduce acestuia
prejudicii în negocierea contractului cu terțul (art. 2100) ;
- Intermediarul răspunde în cazul în care pune în legătură clientul cu o societate
comercială fictivă;

Obligațiile clientului.
Clientul are următoarele obligații:
- să plătească intermediarului remunerația stabilită (art. 2097 alin. 1); dacă prin
contract nu s-a prevăzut nici o remunerație, aceasta se datorează având în vedere caracterul
oneros al contractului, iar cuantumul său va fi stabilit de către instanță prin raportare la art.
2097 alin. 2 C. civ. și la activitatea efectivă realizată de către intermediar;
- să restituie intermediarului contravaloarea cheltuielilor făcute, însă numai dacă acest
lucru a fost prevăzut expres în contract (art. 2098); în lipsa unei astfel de clauze toate
cheltuielile sunt suportate de către intermediar;
- să comunice intermediarului dacă s-a încheiat contractul intermediat în termen de cel
mult 15 zile de la data încheierii acestuia sub sancțiunea dublării remunerației dacă prin
contract nu s-a prevăzut altfel (art. 2101 alin 1);
- în cazul în care remunerația nu este fixă, ci depinde de valoarea contractului ori alte
elemente să comunice intermediarului în termen de 15 zile de la încheierea contractului
valoarea acestuia sau alte elemente esențiale ale contractului (art. 2101 alin. 2).

Remunerația.
Intermediarul în schimbul mijlocirii realizate are dreptul la o remunerație.
Remunerația constă în remiterea unei sume de bani.
Potrivit art. 2099 în cazul în care intermedierea a fost realizată de mai mulți
intermediari, fiecare are dreptul la o cotă egală din remunerația stabilită global, dacă prin
contract nu s-a stabilit altfel ; această regulă se aplică atât în cazul în care pluralitatea de
intermediari rezultă din contracte de intermediere separate, cât și în cazul în care rezultă din
același contract de intermediere.
Plata remunerației se datorează din momentul încheierii contractului intermediat,
indiferent dacă acesta va fi sau nu executat. Plata se datorează numai în cazul în care
contractul intermediat se încheie (art. 2097 alin. 1C. civ. ), în caz contrar intermediarul nu are
dreptul la remunerație.

Contractul de agenție
Contractul de agenție este contractul prin care o parte, numită comitent.
împuternicește în mod statornic pe cealaltă parte, numită agent, fie să negocieze, fie atât să
negocieze, cât și să încheie contracte, în numele și pe seama comitentului, în schimbul unei
remunerații, în una sau mai multe regiuni determinate.
Contractul de agenție este un contract încheiat între profesioniști. Agentul este un
intermediar independent care acționează cu titlu profesional, care nu poate să fie în același
timp prepusul comitentului. Potrivit legii, nu este agent persoana care se află în una dintre
următoarele situații: are calitatea de organ legal sau statutar al unei persoane juridice, având
drept de reprezentare a acesteia; este asociat sau acționar și este împuternicită în mod legal să
îi reprezinte pe ceilalți asociați sau acționari; are calitatea de administrator judiciar, lichidator,
tutore, curator, custode sau administrator-sechestru în raport cu comitentul.

Caracterele juridice.
Potrivit Codului civil, contractul de agenție prezintă următoarele trăsături:
a) contractul de agenție este un contract sinalagmatic, deoarece generează, de la data
încheierii lui, obligații reciproce și interdependente în sarcina ambelor părți ;
b) contractul de agenție este un contract cu titlu oneros deoarece fiecare parte
urmărește să obțină un avantaj în schimbul obligațiilor pe care și le asumă; potrivit art. 2073
alin. (1) lit. c) C. civ., un contract cu titlu gratuit nu va constitui contract de agenție;
c) contractul de agenție este un contract cu executare succesivă, în care obligațiile
părților se execută în timp pe o durată determinată sau o durată nedeterminată;
d) contractul de agenție este un contract consensual deoarece se încheie prin simplul
acord de voință al părților. Forma scrisă este cerută ad probationem, conform dispozițiilor art.
2078 alin. (l)C. civ. Forma scrisă este cerută ad validitatem numai dacă prin lege se impune
această condiție pentru încheierea contractului. Oricare parte are dreptul să obțină de la
cealaltă parte, la cerere, un document scris semnat, cuprinzând conținutul contractului de
agenție, inclusiv modificările acestuia, drept la care părțile nu pot renunța.
Obiectul contractului de agenție.
În funcție de acordul de voință al părților, contractul de agenție poate să aibă ca
obiect: numai negocierea de către agent cu terții de contracte în beneficiul comitentului sau
negocierea și încheierea de contracte de către agent cu terții în beneficiul comitentului.
Agentul poate să încheie contracte atât în numele cât și pe seama comitentului, însă este
posibilă și ca agentul să încheie contractul cu terțul în nume propriu, dar pe seama
comitentului.

Cuprinsul și forma contractului de agenție.


În vederea protejării intereselor comitentului, contractul de agenție poate să cuprindă:
- clauze de exclusivitate: limitarea unor activități derulate de agent în numele și pe
seama sa. Potrivit art. 2074 alin. (1) C. civ., agentul nu poate negocia sau încheia pe seama
sa, fără consimțământul comitentului, în regiunea determinată prin contractul de agenție,
contracte privind bunurile și serviciile similare celor care fac obiectul contractului de agenție.
Nerespectarea obligației de exclusivitate poate atrage răspunderea contractuală a
agentului; în lipsă de stipulație contrară, agentul poate reprezenta mai mulți comitenți, iar
comitentul poate să contracteze cu mai mulți agenți, în aceeași regiune și pentru același tip de
contracte.
- clauze de neconcurență. Potrivit legii, prin clauza de neconcurență se înțelege acea
stipulație contractuală al cărei efect constă în restrângerea activității profesionale a agentului
pe perioada contractului de agenție sau ulterior încetării sale (art. 2075 C. civ. ). Clauza de
neconcurență trebuie redactată în scris, sub sancțiunea nulității absolute. Clauza de
neconcurență se aplică doar pentru regiunea geografică sau pentru grupul de persoane și
regiunea geografică la care se referă contractul de agenție și doar pentru bunurile și serviciile
în legătură cu care agentul este împuternicit să negocieze și să încheie contracte. Conform
legii, orice extindere a sferei clauzei de neconcurență este considerată nescrisă.
- clauze privind dreptul la remunerație al agentului. Agentul are dreptul la
remunerație pentru toate contractele încheiate ca efect al intervenției sale-art. 2082 alin. (1)C.
civ. Părțile au posibilitatea să stabilească dacă remunerația are un cuantum fix sau variabil,
precum și dacă nivelul acesteia se stabilește prin raportare la numărul contractelor sau actelor
de comerț; în conformitate cu prevederile art. 2082 alin. (3) C. civ. , se numește comision,
remunerația calculată în funcție de numărul contractelor ori actelor de comerț, sau de
valoarea acestora; în lipsa unei stipulații exprese sau a unei prevederi legale, agentul are unța.
Contractul de agenție se încheie în mod valabil prin simplul acord de voință al
părților. Ca regulă, forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului. Ca excepție,
forma scrisă este cerută ad validitatem în cazurile prevăzute expres de lege. Astfel, conform
art. 2075 alin. (2) C. civ., clauza de neconcurență trebuie redactată în scris, sub sancțiunea
nulității absolute.

Efectele contractului de agenție


Obligațiile agentului.
Agentul trebuie sa îndeplinească, personal sau prin prepușii săi, obligațiile ce decurg
din împuternicirea care ii este data, cu buna-credință si loialitate. In mod special, agentul este
obligat:
a) să îi procure și să îi comunice comitentului informațiile care l-ar putea interesa pe
acesta privitoare la regiunile stabilite în contract, precum și să comunice toate celelalte
informații necesare de care dispune;
b) să depună diligențele necesare pentru negocierea și, dacă este cazul, încheierea
contractelor pentru care este împuternicit, în condiții cât mai avantajoase pentru comitent;
c) să respecte instrucțiunile rezonabile primite de la comitent;
d) să țină în registrele sale evidențe separate pentru contractele care privesc pe fiecare
comitent;
e)să depoziteze bunurile sau eșantioanele într-o modalitate care să asigure
identificarea lor.
Substituirea agentului in tot sau in parte este supusa regulilor aplicabile in materia
contractului de mandat. Agentul care se afla in imposibilitate de a continua executarea
obligațiilor ce ii revin trebuie sa îl înștiințeze de îndată pe comitent, sub sancţiunea plății de
daune-interese.

Obligațiile comitentului.
În raporturile sale cu agentul, comitentul trebuie să acționeze cu loialitate și cu bună-
credință, fiind în mod special obligat:
a) să pună la dispoziția agentului, în timp util și într-o cantitate corespunzătoare,
mostre, cataloage, tarife și orice alta documentație, necesare agentului pentru executarea
împuternicirii sale;
b) să furnizeze agentului informațiile necesare executării contractului de agenție;
c) să îl înștiințeze pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când anticipează că
volumul contractelor va fi semnificativ mai mic decât cel la care agentul s-ar fi putut aștepta
în mod normal;
d) să plătească agentului remunerația în condițiile și la termenele stabilite în contract
sau prevăzute de lege.

Comitentul trebuie să îl informeze pe agent într-un termen rezonabil cu privire la


acceptarea, refuzul ori neexecutarea unui contract negociat sau, după caz, încheiat de agent.

Renunțarea comitentului la încheierea contractelor negociate.


În cazul în care agentul a fost împuternicit doar să negocieze, iar comitentul nu
comunică în termen rezonabil acordul sau pentru încheierea contractului negociat de agent
conform împuternicirii primite, se consideră că a renunțat la încheierea acestuia.

Remunerația agentului.
Agentul are dreptul la o remunerație pentru toate contractele încheiate ca efect al
intervenției sale. Remunerația poate fi exprimată în cuantum fix sau variabil, prin raportare la
numărul contractelor, ori la valoarea acestora, când se numește comision.
În lipsa unei stipulații exprese sau a unei prevederi legale, agentul are dreptul la o
remunerație stabilită potrivit uzanțelor aplicabile fie în locul în care agentul își desfășoară
activitatea, fie în legătură cu bunurile care fac obiectul contractului de agenție. Dacă nu există
astfel de uzanțe, agentul este îndreptățit să primească o remunerație rezonabilă, în funcție de
toate aspectele referitoare la contractele încheiate.

Condițiile comisionului.
Agentul este îndreptățit la comision pentru contractele de pe durata contractului de
agenție, dacă acestea sunt încheiate:
a) ca urmare a intervenției sale;
b) fără intervenția agentului, dar cu un client procurat anterior de acesta pentru
contracte similare;
c) cu un client dintr-o regiune sau grup de persoane determinate, pentru care agentul a
primit împuternicire exclusivă.
Remunerarea după încetarea contractului. Agentul este îndreptățit la comision pentru
un contract încheiat ulterior încetării contractului de agenție, dacă:
a) acesta a fost încheiat în principal datorită intervenției agentului pe durata
contractului de agenție și încheierea a avut loc într-un termen rezonabil de la încetarea
contractului de agenție.
b) comanda emisă de terț a fost primită de comitent sau de agent anterior încetării
contractului de agenție.
Agentul nu are dreptul la comisionul prevăzut la art. 2. 083C. civ, dacă acesta este
datorat agentului precedent potrivit alin. (1), cu excepția cazului în care rezultă din
circumstanțe că este echitabil ca agenții să împartă acel comision.

Dreptul la comision.
Dacă părțile nu convin altfel, dreptul la comision se naște la data la care este
îndeplinită una dintre condițiile următoare:
a) comitentul și-a executat obligațiile contractuale față de terța persoană;
b) comitentul ar fi trebuit să își execute obligațiile contractuale potrivit convenției sale
cu terțul;
c) terțul și-a executat obligațiile contractuale.

Durata contractului.
Contractul de agenție încheiat pe durată determinată, care continuă să fie executat de
părți după expirarea termenului, se consideră prelungit pe durată nedeterminată.

Denunțarea unilaterală.
Contractul de agenție pe durată nedeterminată poate fi denunțat unilateral de oricare
dintre părți, cu un preaviz obligatoriu.

CONCURENȚA COMERCIALĂ

Una din condițiile de bază pentru existența unei economii de piață funcționale, alături
de libertatea de mișcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului, o reprezintă un
mediu concurențial nedistorsionat. Comercianții, fie la nivel național, fie la nivel
internațional, trebuie să interacționeze pe cât posibil în mod liber, fără influențe negative din
partea agenților puternici sau aflați în situații privilegiate, asociațiilor de agenți economici sau
a statului.
Mediul concurențial poate fi afectat negativ de activitățile anticoncurențiale care
reprezintă obiectul sau efectul înțelegerilor sau a practicilor concertate între agenții
economici, de abuzul de poziție dominantă a unor agenți economici puternici; de asemenea,
concurența poate fi distorsionată prin subvențiile acordate de stat unor agenți economici, ceea
ce le creează o poziție avantajoasă față de ceilalți concurenți pe piața respectivă. Mediul
concurențial poate fi protejat prin acte normative, care au fost adoptate de-a lungul timpului.
Fapte de concurență neloială pot constitui, cu titlu de exemplu: publicitate neonestă,
confuzia cu semnele distinctive ale rivalului de pe piața relevantă, denigrarea, dezorganizarea
întreprinderii rivale prin racolarea de personal, spionajul, acapararea agresivă a clientelei,
vânzarea cu premiu, dumpingul de mărfuri și servicii, falsele indicații. Tot mai frecvente sunt
cazurile de producere, importare, exportare, oferirea spre vânzare, sau vânzarea unor mărfuri
sau servicii care poartă mențiuni false privind brevetele de invenții, mărcile, desenele sau
modelele industriale, întrebuințarea unei firme sau embleme, a unor desemnări speciale sau
ambalaje, de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de un alt comerciant.
Folosirea fără drept a emblemei unui produs sau a unor desemnări speciale de natură a
produce confuzie cu cele folosite legitim de un alt comerciant este întâlnită nu numai în
industria telefoniei mobile ci și a produselor cosmetice, produselor farmaceutice, în industria
producătoare de autoturisme.

Dreptul național și european în materia concurenței.


Supremația dreptului european impune statelor membre ale uniunii să le
implementeze și să se abțină de la adoptarea de norme contrare acestui sistem de drept.
Constituția României prevede că economia țării noastre este economie de piață, bazată pe
libera inițiativă și concurență.
Statul este obligat să asigure libertatea comerțului, protecția concurenței loiale,
crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție.
Legislația subsecventă dezvoltă aceste principii în Legea concurenței nr. 21/1996,
modificată și completată prin O. U. G. nr. 121/2003, O. U. G. nr. 75/2010 și în O. G. nr.
117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat. Un alt act normativ
important în materie este Legea nr. 11/1991 privind concurența neloială modificată și
completarea prin Legea nr. 298/2001; normele Legii nr11/1991 nu intră în sfera de aplicare a
dreptului european al concurenței, raporturile juridice respective fiind stabilite în mod liber
de legislația fiecărui stat membru U. E. , urmând a fi aplicate complementar cu normele
stabilite de Legea nr. 21/1996 și O. U. G. nr. 117/2006 și cu normele dreptului European.
Legi sunt puse în aplicare și detaliate prin numeroase regulamente, instrucțiuni și alte acte
emise de Consiliul Concurenței, potrivit modelului european, având în vedere transpunerea
corectă și completă a legislației europene.
În ceea ce privește normele dreptului european, Tratatul privind Uniunea Europeană
prevede ca activitate esențială a acesteia crearea unui sistem care să asigure un mediu
concurențial nedistorsionat în cadrul pieței interne. În acest sens, art. 81 și 82 din același
Tratat interzic înțelegerile și practicile concertate care au obiect sau efect restricționarea sau
denaturarea concurenței pe piața europeană, precum și abuzurile de poziție dominantă.

Concurența comercială
Prin originea sa, conceptul de concurență s-a format și este folosit în orice relații
sociale. Pe plan general, prin concurență se înțelege o confruntare între tendințe adverse, care
converg spre același scop. Pe plan social deosebim forme extrem de variate ale competiției,
prin reprezentarea aspectul de concurență vitală, care semnifică conflictul interuman în cadrul
căruia fiecare om tinde la conservarea și dezvoltarea proprie.
În relațiile de piață, concurența a fost privită, inițial, ca factor decisiv care asigură, în
mod spontan, diviziunea muncii între agenții economici, precum și condițiile normale ale
producției, ale schimburilor și ale consumului de bunuri.
Concurența reprezintă competiția dusă, atât pe plan național, cât și internațional, între
firme de producție, comerciale, bancare etc., în scopul realizării unor profituri cât mai mari,
ca urmare a acaparării unor segmente tot mai largi de piață și, în consecință, a sporirii
volumului de afaceri.
Concurența exprimă situația de pe piață, în care firme sau vânzători se luptă în mod
independent pentru a câștiga clientela cumpărătorilor în scopul de a atinge un obiectiv
economic, de exemplu, profituri, vânzări și/sau împărțirea pieței. În acest context, concurența
este adesea echivalentă cu rivalitatea. Această rivalitate poate să se refere la prețuri, calitate,
servicii sau combinații ale acestora sau altor factori, pe care clienții îi prețuiesc.
Finalitatea oricărei concurențe comerciale, obținerea unui profit, este posibilă numai
acaparând și păstrând clientela. În orice piață relevantă clientela este limitată nu numai sub
aspect numeric, dar și sub cel al potențialului economic. Atragerea parțială a clientelei de
către un agent economic presupune pierderea acelui segment de concurență de către alt
comerciant.
În concluzie, prin concurență se înțelege confruntarea dintre agenții economici cu
activități similare sau asemănătoare, exercitată în domeniile deschise pieței, pentru câștigarea
și conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprinderi.

Elementele concurenței comerciale


Raportul juridic de concurență se particularizează prin drepturile specifice ale
agentului economic referitoare la fondul de comerț.
Fondul de comerț (patrimoniu comercial), este definit ca ansamblul bunurilor mobile
și imobile, corporale și necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad
comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfășurării activității sale (art. 1 din Legea
nr. 11/1991). În desfășurarea activității sale întreprinzătorul își exercita următoarele categorii
de prerogative:

Drepturile agentului economic asupra firmei și emblemei.


Regimul juridic al firmei și emblemei, elemente ale propriului fond de comerț, se
încadrează în sfera raportului juridic de concurență. Titularul exercită asupra lor drepturi
privative, care exclud orice eventuale uzurpări.

Drepturi asupra semnelor distinctive ale produselor.


Identificarea unor asemenea bunuri se realizează cu ajutorul mărcilor de fabrică, de
servicii sau de comerț al căror titular este, în condițiile legii, agentul economic în cauză.
Potrivit definiției cuprinse în art. 3 lit. a din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și
indicațiile geografice, (republicată în anul 2010), marca este un semn susceptibil de
reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor și serviciilor unei persoane fizice sau
juridice de cele aparținând altor persoane și poate consta în: cuvinte, inclusiv nume proprii,
desene, litere, cifre, forma produsului sau ambalajului, combinații de culori, de semne etc.
Odată înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, titularul are un drept
exclusiv de folosință, iar uzurparea lui constituie un act de concurență neloială.
Dreptul comerciantului este ocrotit prin incriminarea faptei ca infracțiune pentru fapte
precum contrafacerea, imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci în scopul inducerii în
eroare a publicului asupra calității produselor sau serviciilor la care se referă marca; punerea
în circulație, fără drept, a unui produs purtând o marca identică cu o marcă înregistrată pentru
produse identice sau similare și care prejudiciază pe titularul mărcii înregistrate.
Alături de pedepsele penale prevăzute pentru infracțiunile de contrafacere a mărcilor,
comerciantul vătămat este îndreptățit să solicite instanței să interzică rivalului să aplice pe
produsele sau ambalajele sale semnele incriminate, să comercializeze sau să dețină produse
cu acest semn, să importe sau exporte, să utilizeze marca pe documentațiile proprii ori în
publicitate.
Comerciantul lezat utilizează acțiunea în contrafacerea cu finalitate reparatorie.

Drepturi asupra invențiilor și altor procedee tehnice de gestiune.


Invenția constituie o creație intelectuală, care poate fi brevetată dacă-conform art. 7
alin. (1) din Legea 64/1991, republicată în 2007, aplicabilă în materie - este nouă, rezultată
dintr-o activitate inventivă, fiind și susceptibilă de aplicare industrială.
Brevetul de invenție conferă titularului dreptul de a interzice terților să efectueze, fără
autorizația sa, fabricarea, comercializarea, oferirea spre vânzare, folosirea, importul sau
stocarea în vederea comercializării, oferirii spre vânzare sau folosirii produselor sau
procedeelor.
Apărarea invenției în cadrul protecției legale a proprietății industriale implică
sancțiuni penale pentru însușirea fără drept a calității de inventator, fabricarea, folosirea sau
punerea în circulație fără drept a obiectului unui brevet de invenție sau orice încălcare a
drepturilor conferite de brevetul de invenție. Pentru prejudiciile cauzate titularului, acesta are
dreptul la despăgubiri potrivit dreptului comun, iar produsele contrafăcute pot fi confiscate
potrivit legii penale. Dreptul concurenței comerciale nu oferă mijloace specifice de apărare și
protecție a invențiilor.

Drepturi asupra desenelor și modelelor industrial.


Sunt opere de artă aplicată, destinate, ca și mărcile, să individualizeze produsele
titularului.
Desenul industrial este orice aranjament de trăsături sau de culori, care reprezintă
imagini având un sens determinat.
Modelul industrial constă într-o formă plastică, precum o machetă, un modelaj în
ceară sau în ghips, un mulaj, o sculptură etc.
Titlul de protecție a acestor opere de artă aplicată este certificatul de înregistrare a
desenului sau modelului industrial la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, care conferă
titularului sau un drept exclusiv de exploatare pe teritoriul României.
În temeiul certificatului menționat, titularul are dreptul, de a interzice terților să
efectueze, fără autorizarea sa, următoarele acte: reproducerea, fabricarea, comercializarea sau
oferirea spre vânzare, folosirea, importul sau stocarea în vederea comercializării, oferirii spre
vânzare sau folosirii desenului sau modelului industrial al produsului în care acesta este
încorporat.
Însușirea fără drept, în orice mod, a calității de autor a desenului sau modelului
industrial, reproducerea fără drept a desenului sau modelului industrial în scopul fabricării de
produse cu aspect identic, fabricarea, oferirea spre vânzare, vânzarea, importul, folosirea sau
stocarea unor astfel de produse în vederea punerii în circulație ori folosirii, fără acordul
titularului certificatului de înregistrare ale semnului sau modelului industrial în perioada de
valabilitate a acestuia constituie infracțiune potrivit legii, iar pentru prejudiciul cauzat,
titularul are dreptul la despăgubiri.

Drepturi referitoare la clientelă.


Element indispensabil al fondului de comerț, considerată o valoare economică,
clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice și juridice care apelează în mod obișnuit la
fondul de comerț al aceluiași comerciant pentru procurarea mărfurilor și serviciilor.
Pentru a fi element al fondului de comerț, clientela trebuie să fie comercială, adică
subiect beneficiar al actelor de comerț desfășurate de comerciant.
Prin calitatea de a fi personală, clientela unui comerciant se deosebește de aceea a
altui comerciant concurent. Dreptul concurenței comerciale sancționează confuzia, denigrarea
sau dezorganizarea companiei rivale săvârșită în scopul atragerii clientelei. Totodată, permite
înserarea unor clauze contractuale, prin care comercianți se angajează să evite procedeele
neoneste de racolare a clientelei.

Felurile concurenței comerciale


Concurența comercială este divizată în două categorii: concurența onestă și neonestă.
Concurența onestă este împărțită în concurența pură și perfectă și concurența eficientă.
Concurența neonestă se subdivide în concurența interzisă și concurența neloială.
Concurența onestă și neloială prezintă elemente comune: scopul lor, captarea și
menținerea clientelei, cadrul obiectiv în care se desfășoară, cel al pieței relevante dominată de
libertatea comerțului și politica de prețuri.
Concurența onestă
Concurența onestă trebuie dusă cu respectarea uzanțelor cinstite, adică a unor reguli
care, chiar dacă duc la înlăturarea de pe piață a unui adversar, se constituie în metode legale
ce oferă avantaje de preț, calitate, modernitate, utilitate, clientelei.
Concurența comercială pură și perfecta. Concurența comercială, concept economic
care reflectă lupta dintre producătorii de mărfuri și prestatorii de servicii, pentru obținerea
unor condiții cât mai bune de producție și de desfacere tot mai avantajoase, în scopul obținerii
unui profit cât mai mare, face posibilă stimularea producției, sporirea varietății sortimentelor
de mărfuri și servicii, impunerea pe piață a celor mai competitive produse, în funcție de
costul lor de producție, .
Marile concentrări de întreprinderi creează oligopolul, formă de control a pieței, prin
împărțirea acesteia între un număr controlabil de producători. Pe piața modernă acționează
oligopolul pur sau diferențiat, în primul caz producătorii oferind același fel de produse, iar în
ultimul produse de aceeași categorie, dar de tipuri diferite.
Ocrotirea pieței libere împotriva practicilor monopoliste poate fi urmărită pe două căi
distincte: controlul preventiv și aplicarea de sancțiuni.
Oligopolul reprezintă o industrie sau o ramura de activitate dominata de câteva firme
care produc si vând cea mai mare parte a producției ramurii respective. Termenul de oligopol
înseamnă „câțiva vânzători”. Esenţial este faptul ca fiecare firma in parte deține o fracțiune
semnificativa din produsul total al industriei si , prin deciziile luate, poate influenta prețul si
alte variabile ale pieței.
Firmele oligopoliste au suficienta putere de piaţă pentru a nu fi in situaţia unui
primitor de preturi („price takers”), ca in cazul concurentei perfecte. Ele își administrează
preturile, adică sunt in postura de a face prețul („price maker”) sau de a căuta prețul („price
searchers”) care sa le aducă profitabilitatea maxima dorita.
Fenomenul dominației unei industrii sau ramuri de activitate de câțiva competitori
caracterizează, aşadar, prin definiție, structura pieței de oligopol. Prin aceasta caracteristica
ea se distinge atât de piaţă cu concurenta perfecta si cea monopolistă, care au mulţi
competitori, cat si de monopol, care, prin definiție, nu are competitori.
În economiile tarilor dezvoltate, oligopolul este structura de piaţă dominanta in
majoritatea industriilor moderne producătoare de bunuri de consum (in principal de folosință
îndelungată), precum si a celor care produc bunuri de capital. Oligopolurile se întâlnesc si in
alte ramuri ale economiei, precum transporturile, comunicațiile, sectorul bancar etc.
Industriile oligopoliste pot fi de mai multe tipuri. Astfel, in unele ramuri, firmele
oligopoliste produc si vând pe piaţă un produs mai mult sau mai puţin omogen, cum este
cazul petrolului, otelului, aluminiului etc. De cele mai multe ori, produsul industriilor
ologopoliste este diferențiat.
Dominația industriilor oligopoliste de către un număr restrâns de mari firme este
strâns legata de o alta caracteristica fundamentala a acestui tip de piaţă-interdependenta
strategica dintre concurenți. In contrast cu piața perfect concurențială si cu concurența
monopolistică, cele câteva firme care operează pe piața oligopolistă se cunosc între ele si sunt
conștiente de interdependenta dintre deciziile luate de fiecare in parte.

Tipuri de oligopol.
Întrucât caracteristicile fundamentale ale oligopolului sunt numărul mic de
producători si interdependenta strategica. Daca firmele dintr-o industrie oligopolistă aleg
calea unor înțelegeri explicite sau implicite, respectiv soluţia cooperării, întâlnim cazurile
așa-numitului tip de oligopol cooperant. Cealaltă situație o reprezintă tipul de oligopol
necooperant sau cu rivalitate-cazuri de oligopoluri cu comportament dominant de rivalitate.
-Cazul înțelegerii secrete reprezintă una din formele concrete ale oligopolului de tip
cooperant întâlnită în economia de piaţă.
-Cazul firmei dominante (barometru) reprezintă o varianta a înțelegerii implicite sau
tacite, situație întâlnită pe unele piețe oligopoliste, unde o firma îndeplinește rolul de ghid în
domeniul prețului; este denumita firma-barometru sau leader, întrucât are inițiativa stabilirii
sau modificării prețului, iar celelalte firme adopta acelaşi preț de vânzare pentru produsele
lor.
-Cazul cartelului constituie forma cea mai reprezentativa de acord explicit. Cartelul
este o organizație (acord) format din doua sau mai multe firme independente care produc
bunuri similare si conlucrează in direcția restricționării volumului ofertei si creșterii
preturilor, in vederea maximizării profiturilor lor reunite.
Spre deosebire de celelalte forme de oligopol cooperant, in cazul cartelului,
independenta firmelor este mai restrânsă, în măsura in care trebuie sa respecte deciziile unui
organism comun de conducere; aceste decizii sunt, însă, adoptate cu asentimentul firmelor
componente.
În situațiile de oligopol necooperant, firmele acționează pe cont propriu în vederea
maximizării profiturilor individuale, deciziile adoptate în acest scop, fiind luate fără a intra în
complicitate (explicită sau tacită) unele cu altele. Ele cunosc, însă, interacțiunile strategiilor
pe care le adoptă, întrucât confruntarea pentru întâietate are loc între câteva firme mari.
Preîntâmpinarea riscului de trecere abuzivă de la oligopol (oligopson), la monopol
(monopson) constituie, în principiu, soluția optimă care presupune obligarea agenților
economici la declararea oricărei înțelegeri restrictive de concurență, înainte de a fi executată,
cât și exercitarea prealabilă de către organele competente a unei verificări destinate să
anticipeze eventualele efecte nocive, pe piața națională sau comunitară.

Concurența eficientă.
Concurența eficientă se desfășoară prin modalități diversificate, presupunând
diferențierea produselor și serviciilor și a calității lor, perfecționarea designului produselor și
apropierea utilităților lor de gusturile și preferințele cât mai multor categorii de consumatori,
utilizarea unor strategii variate de marketing, reclama produselor și serviciilor etc.
Comercianții au asigurat accesul liber pe piață, fără obstacole precum monopolului
sau monopsonului, dispun de libertate de acțiune în relațiile cu ceilalți comercianți, precum și
cu clienții și în fine au libertatea de a alege marfa, serviciul și furnizorul.

Concurența neonestă
Concurența neloială este opusă concurenței oneste ce constituie o componentă a
economiei de piață. Concurența neloială constă în săvârșirea, în domeniile deschise
competiției economice, a unor fapte contrare legii sau uzanțelor cinstite ale activității
comerciale, în scopul captării clientelei unor rivali de pe piața relevantă, producându-le
prejudicii materiale, morale sau eventuale.

Concurența interzisă.
Libertatea competiției comerciale este limitată în anumite domenii de lege:
- Interzicerea concurenței în raporturile dintre comerciant și prepus. Concurența
este interzisă în raporturile dintre comerciant și prepus sau alți salariați. Prepusul comercial
care este însărcinat cu comerțul patronului său, îl reprezintă continuu pe comerciant, la sediul
societății comerciale, la sucursale, filiale, agenții, puncte de lucru și este îndreptățit să facă, în
contul acestuia, toate actele de comerț ce stau în obiectul de activitate al societății.
- Interzicerea concurenței comerciale prin convenții. Pornind de la principiul libertății
contractuale, părțile sunt libere să încheie, în limitele stabilite de lege, orice fel de contracte,
să le determine clauzele ce urmează a le executa și efectele ce trebuie să le producă, în
domeniul concurenței comerciale se pot încheia convenții pentru a limita sau interzice
confruntarea pe piață.
În relațiile contractuale comerciale cele mai citate clauze convenționale de interzicere
a concurenței vizează vânzarea fondului de comerț, închirierea spațiu comercial, vânzarea și
cumpărarea exclusivă, contractul de comision.
- Interzicerea concurenței la vânzarea fondului de comerț. Fondul de comerț poate
face obiectul vânzării-cumpărării între doi comercianți. Clientela, elementul principal,
urmează întregul fond, fiind preluată de cumpărător. Pentru a împiedica pe vânzătorul
fondului de comerț să sustragă clientela fondului cedat, se recurge la clauza înserată în
contractul de înstrăinare, potrivit căreia se obligă să nu desfășoare o activitate comercială
identică sau asemănătoare în apropiere.
- Interzicerea concurenței la închirierea spațiului comercial.
Închirierea unui spațiu comercial, de producție sau vânzare, de către un locator situat
în același loc sau pe aceeași piață a altui comerciant, care desfășoară același fel de activitate
comercială, ar crea importante inconveniente primului comerciant.
- Vânzarea-cumpărarea exclusive. Contractul comercial de vânzare-cumpărare este
cel mai important instrument de realizare a producției și de circulație a mărfurilor. Pe toată
perioada de derulare a contractului comercial, potrivit clauzei de exclusivitate, cumpărătorul
nu poate să procure același fel de mărfuri de la alt furnizor, nici direct, nici prin persoane
interpuse.
Clauza de exclusivitate acționează și în cazul vânzării; furnizorul se poate angaja să
nu livreze mărfurile sale decât unui singur beneficiar, dintr-o anumită zonă geografică, mai
mult sau mai puțin extinsă. Aceste clauze de exclusivitate se constituie în clauze de
neconcurență, între cei doi comercianți; când sunt cumulate în același contract comercial de
vânzare-cumpărare, atunci fiecare parte are dublă calitate de creditor-debitor al obligației de
exclusivitate.
- Interzicerea concurenței în contractul de comision. Cea mai utilizată modalitate a
comisionului este fie aceea în care un comerciant producător (importator) al unei mărfi
împuternicește pe comisionar să-i caute clienți și să-i vândă, în contul său, marfa, fie un
comerciant care, având nevoie de anumite mărfuri, împuternicește pe comisionar să le
cumpere de la furnizori, pe seama sa. În această operațiune este posibil ca, abuzând,
comitentul să contracteze direct cu beneficiarii găsiți de comisionar sau comisionarul să
livreze mărfuri similare clienților comitentului, aprovizionate de la furnizorii rivali. Riscul
descris poate fi evitat prin stipularea unor clauze de neconcurență, în sensul că beneficiarii
comisionarului nu vor putea lucra direct sau prin intermediari cu comitentul, iar comisionarul
se angajează să nu livreze mărfuri similare partenerilor direcți ai comitentului.
-Răspunderea debitorului clauzei comerciale de neconcurență. Răspunderea
debitorului clauzei comerciale de neconcurență este de natură contractuală, reglementată de
Codul civil. Dacă faptele de încălcare a obligației de neconcurență sunt și fapte de concurență
neloială, devine incidentă răspunderea delictuală.

Concurența comercială neloială


Concurența comercială neloială este definită de art. 2 din Legea nr. 11/1991, ca orice
act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a
produselor, de execuție a lucrărilor, precum și de efectuare a prestărilor de servicii.
Din paleta faptelor de concurență neloială, în practică s-au manifestat frecvent:
publicitatea neonestă; confuzia cu semnele distinctive ale rivalului de pe piața relevantă;
denigrarea; dezorganizarea întreprinderii rivale prin racolarea de personal, spionaj; falsele
indicații; acapararea agresivă a clientelei; vânzarea cu premiu; dumpingul de mărfuri și
servicii; Aceste procedee abuzive pot fi grupate în fapte de concurență neloială săvârșite în
dauna altui comerciant și fapte de concurență neloială săvârșite prin metode de vânzare
nepermise.

Concurența neloială în dauna altui comerciant


Publicitatea.
Publicitatea comercială trebuie să fie decentă, corectă și elaborată în spiritul
responsabilității sociale, fiind interzisă publicitatea care poate afecta comportamentul
economic, lezând interesele consumatorilor sau ale unui concurent.
Concurența neloială manifestată prin actele de publicitate face obiectul Legii nr.
148/2000 modificată prin O. G. nr. 90/2004) care definește, între altele, publicitatea
comparativă ca fiind aceea care identifică explicit sau implicit un concurent sau bunurile ori
serviciile oferite de acesta.
Pentru a fi legală, publicitatea comparativă trebuie să fie decentă, corectă, elaborată în
spiritul responsabilității sociale și să nu aibă ca obiect produse și servicii interzise. Condiția
de a se compara lucruri sau servicii de același fel se referă la caracterul substituibil al
bunurilor și serviciilor comparate, în sensul de a servi același scop și a avea aceeași
destinație.

a) Publicitate neloială comparativă


Legea nr. 148/2000 stabilește că sunt contravenții următoarele fapte de publicitate
comparativă :
- comparația este înșelătoare, potrivit prevederilor art. 4 lit. b) și ale art. 7;
- se compară bunuri sau servicii având scopuri sau destinații diferite;
- nu se compară, în mod obiectiv, una sau mai multe caracteristici esențiale, relevante,
verificabile și reprezentative ale unor bunuri sau servicii;
- se creează confuzie pe piață între cel care își face publicitate și un concurent sau
între mărcile de comerț, denumirile comerciale sau alte semne distinctive, bunuri sau servicii
ale celui care își face publicitate și cele ale unui concurent;
- se discreditează sau se denigrează mărcile de comerț, denumirile comerciale, alte
semne distinctive, bunuri, servicii, activități sau circumstanțe ale unui concurent;
- nu se compară, în fiecare caz, produse cu aceeași indicație, în cazul produselor care
au indicație geografică;
- se profită în mod incorect de renumele unei mărci de comerț, de denumirea
comercială sau de alte semne distinctive ale unui concurent ori de indicația geografică a unui
produs concurent;
- se prezintă bunuri sau servicii drept imitații sau replici ale unor bunuri sau servicii
purtând o marcă de comerț sau o denumire comercială protejată;
Pentru faptele mai sus menționate se aplică sancțiuni contravenționale prevăzute de
lege; cumulativ se poate dispune alte măsuri accesorii: interzicerea publicității dacă urmează
să fie difuzată; încetarea publicității până la data corectării ei; publicarea pe cheltuiala
contravenientului a unuia sau mai multor anunțuri rectificative, cu fixarea conținutului și a
modului de difuzare.

b) Publicitate parazitară
Publicitatea parazitară constă în prezentarea activității comerciale de producție sau
vânzare de bunuri și servicii prin raportare la reclamă sau realizările altui comerciant, în
scopul de a profita de renumele acestuia. De esența ei este prezentarea produselor sau
activității proprii ca fiind superioare celor ale unui concurent cunoscut.
c) Publicitatea superlativă
Reclama superlativă prezintă produsele sau serviciile proprii ca fiind unice, cele mai
ieftine, cele mai atrăgătoare din punct de vedere calitativ.
Întrucât, de regulă, mărfurile și serviciile sunt substituibile cu altele identice sau
asemănătoare aflate pe piața relevantă, modul superlativ de lăudare a propriilor produse este
considerat ilicit, deoarece tinde la crearea unei poziții privilegiate a comerciantului ce
realizează reclama. Tot o practică neloială este considerată reclama prin care comerciantul își
atribuie o poziție unică de producător, prestator de servicii sau vânzător, caz în care faptul nu
este real.

d) Publicitatea înșelătoare și subliminală


Caracterul concurențial corect, trebuie privit în raport de publicitate înșelătoare și
subliminală al căror sens este definit de același act normativ și care sunt interzise de art. 6 lit.
a) și b) din Legea nr. 148/2000.
Publicitatea înșelătoare constă în orice publicitate care, în orice fel, inclusiv prin
modul de prezentare, induce sau poate induce în eroare orice persoană căreia îi este adresată
sau care ia contact cu aceasta și îi poate afecta comportamentul economic, lezându-i interesul
de consumator sau care poate leza interesele unui concurent.
Oprită este și publicitatea subliminală, care utilizează stimuli prea slabi pentru a fi
percepuți în mod conștient, dar care pot influența comportamentul economic al unei persoane
ori care prejudiciază respectul pentru demnitate umană și morală publică.
Confuzia. Cea mai răspândită formă de concurență neloială constă în folosirea unei
firme, invenții, mărci, indicații geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii
ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu
cele folosite legitim de alt comerciant.
Confuzia se poate referi la: numele sau denumirea întreprinderilor; semnele distinctive
ale produselor; aspectul exterior al întreprinderilor; publicitatea concurenților, etc. Faptele pe
care legea le consideră acte de concurență neloială sunt cele care urmăresc crearea unei
confuzii, tinzând să inducă în viziunea consumatorului ideea că întreprinderea, produsele sau
serviciile provin de la concurent sau există legături strânse între oferte.
Reclama comparativă, implicând elemente de neloialitale în scopul obținerii unor
avantaje de piață, este ilicită, când comparația este inexactă și neobiectivă.
Cea mai cauzatoare de confuzie, în domeniul numelui comercial, este omonimia,
respectiv situația în care fondul de comerț poartă numele proprietarului său.
Pentru a se evita riscul de confuzie cu un agent comercial omonim, se apelează la
adăugarea unor cuvinte care să înlăture în mod cert riscul. De regulă, nu sunt acceptate
prenumele și pseudonimul proprietarului.
Falsele indicații. În marea categorie a faptelor de concurență neloială ce tind la crearea
confuziei în rândul clientelei asupra produselor și mărfurilor, se disting, datorită frecvenței și
periculozității, falsele indicații și au obiect denumirile de origine sau indicațiile de
proveniență ale bunurilor.
Importanța denumirii de origine a produselor impune o protecție specială a
producătorilor din zona geografică de proveniență, în scopul împiedicării altor producători
din alte locuri să utilizeze aceeași denumire pentru mărfuri similare, existând pericolul
inducerii în eroare a clientelei și confuziei cu produsele vizate de comerciantul neonest.
Denigrarea. Denigrarea este actul concurențial neloial, care constă în comunicarea sau
răspândirea de afirmații depreciative sau comparative, în detrimentul unui competitor de pe
piață, în scopul de a-i știrbi reputația sau de a-i discredita întreprinderea ori produsele.
Denigrarea se poate realiza într-o multitudine de forme în scopul favorizării
întreprinderii autorului și să implice o depreciere a celei rivale: afirmații verbale, anunțuri,
imagini, prospecte, presă scrisă sau audiovizuală.
Concurentul defăimat este indicat fie prin elementele sale de identificare, fie cu
referire la produsele sale sau sunt utilizate elementele indirecte care permit recunoașterea sa
fără dificultate. Afirmația denigratoare trebuie să fie de natură a leza semnele, reputația,
funcționarea sau alte valori personale ori patrimoniale ale agentului comercial vătămat.
Nu este considerată neleală nici afirmația superiorității propriei producții comparativ
cu produsele de gen, determinată prin expresii generale, care nu fac posibilă identificarea
unui anumit produs sau pe fabricantul său.
Dezorganizarea sau destabilizarea întreprinderii rivale. Se poate realiza prin multiple
modalități, mai mult sau mai puțin agresive:spionajul,coruperea personalului,deturnarea
clientelei.

a ) Spionajul comercial
Este o formă de concurență neloială sancționată în toate statele cu economie de piață,
datorită gravității sale. Constă în aflarea de către subiectul activ al faptei a secretelor de
fabrică și de comerț ale rivalului său și utilizarea lor în folosul său, în scopul câștigării
clientelei acestuia.
Secretele de fabrică și de comerț sunt considerate „valori” nepatrimoniale și, cu toată
importanța lor pentru bunul mers al întreprinderii, nu sunt ocrotite prin norme speciale, ca și
invențiile, inovațiile, drepturile de autor.
Sunt considerate secrete numai acele date ale întreprinderii care nu sunt furnizate
publicității, menite a fi cunoscute și aplicate numai de cei care, în activitatea de producție,
aprovizionare, desfacere le utilizează în mod curent.

b) Coruperea personalului
Dezorganizarea întreprinderii rivale se poate realiza și prin coruperea personalului ei
în scopul angajării lui. În cazul existenței în contractul de muncă cu durată nedeterminată a
unei clauze de concurență stipulată în favoarea angajatorului, agentul comercial concurent
poate încheia un nou contract de muncă numai după expirarea perioadei expres indicată.

c) Deturnarea clientelei
Deturnarea clientelei unui comerciant, prin folosirea legăturilor stabilite cu clientela,
în cadrul funcției deținute anterior la acel comerciant constituie o altă formă de concurență
neloială. Scopul incriminării este de a trage la răspundere pe comerciantul neonest care
înțelege să tragă un profit din exploatarea relației unui lucrător al său cu clientela „sustrasă”
de acesta fondului de comerț la care a funcționat anterior.

Concurența comercială neloială prin metode de vânzare nepermise


Metodele de atragere a clientelei prin activități comerciale contrare uzanțelor cinstite,
mai sunt denumite și fapte de acaparare agresivă a clientelei. Aceste practici neoneste
prejudiciază atât pe ofertanții mărfurilor și serviciilor pe piața relevantă, cât și pe
consumatori, amăgindu-i cu posibilitatea procurării celor dorite cu un preț mai mic decât cel
normal.

Vânzarea condiționată de aducerea altor clienți.


Articolul 4 lit. c) din Legea nr. 11/1991 definește ca activitate ilicită încheierea de
contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unei prestații în
mod avantajos, cu condiția aducerii de către client a altor cumpărători, cu care comerciantul
ar urma să încheie contracte asemănătoare.

Vânzarea cu premiu.
În principiu, orice comerciant este liber să ofere clientelei sale premii, însă atragerea
clientelei prin acest procedeu profită prea puțin consumatorilor, pentru că premiul depinde
numai de hazard, ceea ce face ca procedeul să fie neonest. Premiul reprezintă un produs sau
serviciu accesoriu dobândit gratuit, condiționat de cumpărarea unei mărfi sau plata unui
serviciu.
Clientela este atrasă la vânzarea produselor sau serviciilor de iluzia câștigării
premiului, fapt ce afectează comerțul onest al rivalului comerciantului neloial.
Valoarea premiilor este inclusă în prețul mărfurilor și serviciilor vândute condiționat
și sub acest aspect toți cumpărătorii participă la plata lor. Este atras clientul de pe piața
relevantă prin iluzia creată fiecărui client că este un posibil câștigător al premiului.

Dumpingul de mărfuri și servicii.


în operațiunile de export și import, săvârșite în condiții neloiale, fenomenul negativ
cel mai întâlnit, pe lângă alte forme de concurență patologică practicate în activitatea
economică internațională (practicile monopoliste), este dumpingul de mărfuri și de servicii.
Prin „dumping” se înțelege acea operațiune de vânzare a unei mărfi pe o piață străină
la un preț sub valoarea ei normală. Criteriul specific al acestei forme de concurență
patologică îl constituie decalajul dintre prețul de export al mărfii și valoarea sa normală pe
piața relevantă.
Existența unei diferențe dintre prețul de export (mai mic) și valoarea normală (mai
mare) a unei mărfi se concretizează în marja de dumping, element constitutiv al formei de
concurență neloială.

Răspunderea juridică pentru faptele de concurență neloială


Pentru unele fapte ilicite prevăzute de legislația concurenței este instituit răspunderea
contravențională alături de răspunderea patrimonială.
Legea nr. 11/1991 reprezintă cadrul special în materie, lege care se completează cu
dispozițiile Ordonanței nr. 2/2001 cu privire la regimul juridic al contravențiilor și care
reprezintă dreptul comun în materia răspunderii contravenționale.
Infracțiunea de concurență neloială, constând în confuzia cu comerciantul vătămat sau
produsele sale, incriminată de art. 5 din aceeași lege, atrage răspunderea penală a
făptuitorului, căreia pe lângă cele câteva dispoziții speciale subsecvente îi sunt aplicabile
dispozițiile codului de procedură penală.
Oricare dintre faptele determinate în cele două articole menționate, cât și orice alt fapt
de concurență neloială săvârșit prin încălcarea obligației de exercitare a activității comerciale
cu bună-credință și potrivit uzanțelor cinstite, chiar dacă nu este incriminat de sine stătător,
atrage răspunderea delictuală, precum și unele consecințe specifice la care se referă art. 6 și
art. 9 din Legea nr. 11/1991.
Răspunderea penală și contravențională pentru aceeași faptă se exclud, în schimb
acțiunea civilă în concurență neloială poate coexista cu răspunderea administrativă și penală.
Răspunderea contravențională. Această răspunderea este antrenată în domeniul
faptelor de concurență neloială numai în măsura în care acestea sunt definite expres de lege,
ca fiind contravenții; similar dreptul penal și în teoria răspunderii contravenționale operează
regula generală nullum crimen sine lege.
Legislația română acordă răspunderii administrative pentru faptele de concurență
neloială un capitol distinct; în legislațiilor europene nu este întâlnită această formă de
răspundere, coexistând doar răspunderea civilă și cea penală.
Sunt interzise ca acte neloiale de concurență cele referitoare la atragerea personalului
întreprinderii rivale; actele de dezorganizare a întreprinderii rivale prin spionaj; sunt
prevăzute forme speciale de vânzare a mărfurilor sau executare a prestațiilor pentru atragerea
clientelei prin modalități nepermise; este incriminată publicitatea mincinoasă; denigrarea
comerciantului concurent, dezorganizarea agentului comercial concurent prin deturnarea
clientelei.

Răspunderea penală.
Răspunderea penală este antrenată în cazul infracțiunii de concurență neloială
săvârșită prin crearea confuziei cu numele sau semnele distinctive ale unui comerciant sau cu
mărfurile oferite de acesta ca urmare a utilizării unor mențiuni false privind brevetele de
invenții, origine sau caracteristicile lor, numele producătorului sau comerciantului, în scopul
inducerii în eroare a altor comercianți sau a clientelei, precum și în cazul practicilor
anticoncurențiale.
Dacă prin actele de concurență neloială se cauzează daune patrimoniale sau morale,
cel prejudiciat este îndreptățit să se adreseze instanței competente cu acțiune în răspundere
civilă.

Răspunderea civilă delictuală.


Acest tip de răspundere este mijlocul de apărare la care face trimitere art. 6 din Legea
nr. 11/1991, dispunând că agentul comercial care săvârșește un act de concurență neloială va
fi obligat să înceteze sau să înlăture actul, să restituie documentele confidențiale luate în mod
ilicit de la deținătorul lor legitim, și după caz, să plătească despăgubiri pentru daunele
pricinuite, conform legislației în vigoare; art. 9 alin. (1) din lege stabilește că cel prejudiciat
este în drept să se adreseze instanței competente cu o acțiune în răspundere civilă
corespunzătoare, dacă i s-au adus daune patrimoniale sau morale.
Răspunderea delictuală pentru prejudicii, sub forma plății „pentru daunele pricinuite”,
acoperă orice fapte de concurență neloială, care se pot prezenta într-un număr nedeterminat
de forme. Pentru antrenarea răspunderii delictuale sunt considerate necesare, cumulativ,
următoarele condiții: fapta ilicită, vinovăția autorului ei, prejudiciul și raportul de cauzalitate
între fapta ilicită și prejudiciu.
Fapta ilicită constă în desfășurarea unui act de concurență comercială sau industrială
contrar uzanțelor cinstite. În privința vinovăției este posibil ca, în unele situații, să prevaleze
funcția reparatorie a răspunderii civile și stabilirea obligației de reparare să fie realizată în
lipsa elementului vinovăției.
Prejudiciul este înlocuit, cu „interesul născut și actual, condiție de drept comun a
acțiunilor în justiție”. Dacă în dreptul comun prejudiciul trebuie să fie actual sau viitor, în
dreptul concurențial este suficient ca acesta să fie eventual.

Practici restrictive de concurență


Practicile concertate reprezintă coordonări ale întreprinderilor la nivelul producției,
desfacerii, în afara unei colaborări ori a unui acord de voință, dar implică renunțarea la
independența în stabilirea strategiilor și politicilor economice.
Efectul acestor practici duce la restrângerea considerabilă a concurenței de pe piață,
duce la fixarea prețurilor de cumpărare sau de vânzare sau la impunerea altor condiții
comerciale; poate limita producția, piețele, dezvoltarea tehnică, investițiile, împărțirea
piețelor sau a surselor de furnizare între concurenți.
Cartelurile
Cartelurile sunt acordurile prin care două sau mai multe societăți, producători sau
distribuitori ai aceluiași produs, își fixează prețurile și își împart piața.
Caracterizate în practică prin fixarea de prețuri, limitarea producției, alocarea
clienților etc., cartelurile se pot înfățișa sub forma cartelului național, încheiat în scopul
controlării producției și distribuției produselor, la nivelul pieței unei anumite țări; cartelul
internațional, încheiat între societăți din țări diferite, și care are ca scop fixarea prețurilor și
împărțirea piețelor; cartelul de import, prin care două sau mai multe societăți cumpără o
anumită materie primă în vederea furnizării unei anumite ramuri industriale, și nu în ultimul
rând cartelul de export, prin care societățile își stabilesc un anumit preț de export sau își
împart piețele de export.

Abuzul de poziție dominantă


Deținerea unei poziții dominante nu este condamnată, fiind rezultatul eficienței
activității desfășurate de o societate comercială. O întreprindere are poziție dominantă, când
puterea sa economică îi permite să se comporte independent pe piață, să opereze fără să fie
influențată de reacția concurenților sau clienților săi, astfel încât să afecteze relevant mediul
concurențial.
Poziția dominantă nu este interzisă, nici pe piața comunitară, nici pe piața
românească, dar este sancționată dacă se abuzează prin recurgerea la fapte anticoncurențiale,
pentru a înăbuși concurența. Întreprinderea care deține o poziție dominantă poate să abuzeze
de aceasta pentru a-și crește veniturile și pentru a-și consolida poziția pe piață, atât prin
slăbirea sau eliminarea concurenților, cât și prin interzicerea accesului pe piață a unor noi
competitori.

Monopolul și reprimarea practicilor monopolist


Poziția de monopol reprezintă consecința unei dominații exclusive a unor agenți
economici, astfel că monopolul poate fi “de fapt” sau “legal”. Dominația exclusivă a unei
piețe nu duce întotdeauna la practici restrictive de concurență, deoarece dominația poate să
creeze fie o reducere a tarifelor urmare a economiilor de scară, fie agenții economici rivali
vor lua locul agentului monopolist, situație numită concurență monopolistică.
Monopolismul generează, înainte de toate, efecte nocive pentru consumatori, duce la
creșterea prețurilor și scăderea calității produselor, fapt care determină clienții să plătească un
preț mai mare pe un anumit produs decât valoarea reală a mărfii.
Comisia Europeană a constituit instrumentul de bază care a condus la liberalizarea
comerțului și, implicit, a concurenței. Prin urmare, la nivel comunitar există reglementări în
materia monopolurilor, de pildă Directiva Comisiei din 16 mai 1988 privind concurența pe
piețele echipamentelor terminale pentru telecomunicații 88/301/CEE.
Monopolul și reprimarea practicilor monopoliste formează obiectul dreptului antitrust;
în România actele normative de bază le constituie Legea concurenței nr. 21/1996 și Legea nr.
31/1996 privind regimul monopolului de stat. În sensul art. 1 alin. (2) din această lege, prin
monopol de stat se înțelege dreptul statului de a stabili regimul de acces al agenților
economici cu capital de stat și privat, inclusiv producători individuali, după caz, la activitățile
economice constituind monopol de stat și condițiile de exercitare ale acestora. Potrivit art. 2
din Legea nr. 31/1996, sunt activități care constituie monopol de stat :
a) fabricarea și comercializarea armamentului, munițiilor și explozibililor;
b) producerea și comercializarea stupefiantelor și a medicamentelor care conțin
substanțe stupefiante;
c) extracția, producerea și prelucrarea în scopuri industriale a metalelor prețioase și a
pietrelor prețioase;
d) producerea și emisiunea de mărci poștale și timbre fiscale;
e) fabricarea și importul, în vederea comercializării în condiții de calitate, a alcoolului
și a băuturilor spirtoase distilate;
f) fabricarea și importul, în vederea comercializării în condiții de calitate, a produselor
din tutun și a hârtiei pentru țigarete;
g) organizarea și exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate;
h) organizarea și exploatarea pronosticurilor sportive.
Prin excepție, nu reprezintă monopol de stat fabricarea băuturilor alcoolice în
gospodăriile personale pentru consum propriu. Monopolul a fost prezent în industriile de
rețea-transport, energie și telecomunicații. În aceste sectoare, trebuie să se facă distincție între
infrastructură și serviciile oferite prin intermediul acestei infrastructuri.

PROCEDURA ACHIZIŢIILOR PUBLICE


Termenul de achiziţii publice este folosit pentru a descrie obţinerea de lucrări,produse
şi servicii de către autorităţi publice naţionale, regionale sau locale.
O definiţie generică a achiziţiei publice este dobândirea, definitivă sau temporară, de
către o persoană juridică definită ca autoritate contractantă, a unor produse, lucrări sau
servicii, prin atribuirea unui contract de achiziţie publică.
Sectorul public şi alte entităţi definite ca “autorităţi contractante” trebuie să obţină
produse, servicii şi lucrări pentru o varietate largă de activităţi pe care le desfăşoară.
Majoritatea contractelor pe care le atribuie trebuie făcute publice atât pe plan naţional cât şi
pe plan european, cu respectarea deplină a tuturor principiilor achiziţiilor publice.

Cadrul legal. În anul 2004 Comisia Europeană a adoptat două directive importante
privind achiziţiile publice, respectiv Directiva 2004/17/EC şi Directiva 2004/18/EC Directiva
2004/18/CE privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice
de lucrări,de bunuri şi de servicii. În acest sens,Uniunea Europeană a elaborat o serie de
reguli care acum se aplică şi României, în virtutea obligaţiilor asumate prin programul de
aderare la UE.
În România, transpunerea noilor Directive UE în materia achiziţiilor publice şi
armonizarea cu acquis-ul comunitar, s-a realizat din punct de vedere legislativ, în principal
prin Ordonanţa de urgenţă nr.34/2006, care constituia cadrul legal în materie.
Actualmente, principalele acte normative privind achiziţiile publice în vigoare sunt:
-Legea nr.98/2016 privind achiziţiile publice,publicată în M.Of. nr.390 din 23 mai
2016.
-Legea nr. 99/2016 privind achizițiile sectoriale, publicată in M.Of. nr.391 din 23 mai
2016.
- Legea nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări şi concesiunile de servicii
publicată în M.Of. nr.392 din 23 mai 2016;
- Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a
contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de
lucrari şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului
Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, publicată în M.Of. nr.393 din 23 mai 2016.
Scopul principalului act normativ, Legea nr.98/2016 îl constituie: promovarea
concurenţei între operatorii economici;garantarea tratamentului egal şi nediscriminarea
operatorilor economici; asigurarea transparenţei şi integrităţii procesului de achiziţie publică;
asigurarea utilizării eficiente a fondurilor publice,prin aplicarea procedurilor de atribuire de
către autoritaţile contractante. Pachetul de legi realizează schimbarea abordării în ceea ce
priveşte modul de evaluare a ofertelor şi atribuire a contractelor de achiziţii, în funcţie de
patru criterii de atribuire: preţul cel mai scăzut,costul cel mai scăzut,cel mai bun raport
calitate –preţ, cel mai bun raport calitate-cost.
Pachetul legislativ conține prevederi prin care se va crește transparența procesului de
achiziție, fiind introdusă obligația utilizării integrale a mijloacelor electronice în realizarea
achizițiilor publice şi reglementarea expresă și limitativă a cazurilor în care este permisă
modificarea contractului de achiziție publică fără a fi nevoie de re-ofertare;compatibilizarea
legislaţiei noastre în materie cu cea europeană de profil o constituie introducerea
Documentului unic de achiziție european(D.U.A.E).

Principiile procedurii de achiziţii publice


Activitatea de achiziţii publice reprezintă concretizarea asigurării şi gestionarii
resurselor materiale în domeniul public,cu respectarea legislaţiei specifice şi ale următoarelor
principii:
Principiul nediscriminării-presupune asigurarea condiţiilor de manifestare a
concurenţei reale pentru ca orice operator economic, indiferent de naţionalitate, să poată
participa la obţinerea unui contract de achiziţie publică, adică orice operator economic să aibă
şansa să participe la procedura de atribuire şi să aibă şansa de a deveni contractant.
Principiul tratamentului egal-presupune ca oricând, pe parcursul procedurii de
atribuire, să se stabilească şi să se aplice reguli,cerinţe,criterii, identice pentru toţi operatorii
economici, astfel încât aceştia să beneficieze de şanse egale de a deveni contractanţi.
Principiul recunoaşterii reciproce - presupune acceptarea produselor,
serviciilor,lucrărilor oferite în mod licit pe piaţa Uniunii Europene;diplomelor, certificatelor
emise de autorităţile competente din alte state; specificaţiilor tehnice echivalente cu cele
solicitate la nivel naţional.
Principiul transparenţei înseamnă aducerea la cunoştinţa publicului a tuturor
informaţiilor referitoare la aplicarea procedurii de atribuire.
Principiul proporţionalităţii presupune ca prin cerinţe şi condiţiile impuse să se
asigurare corelaţia între:necesitatea autorităţii contractante,obiectul contractului de achiziţie
publică şi cerinţele solicitate a fi îndeplinite.
Principiul eficienţei utilizării fondurilor publice presupune să se aleagă sau să se
aplice acele proceduri şi să se utilizeze criterii care să reflecte avantajele de natură economică
ale ofertelor în vederea obţinerii raportului optim între calitate şi preţ (un „preţ sănătos”).
Principiul asumării răspunderii înseamnă să se determine în mod clar sarcinile şi
responsabilităţile persoanelor implicate în procesul de achiziţie publică,asigurându-se
profesionalismul,imparţialitatea şi independenţa deciziilor adoptate pe parcursul acesti
proces.
Principiul celerităţii presupune accelerarea procedurilor de desemnare a câştigătorilor
licităţiilor şi de încheiere a contractelor de atribuire a lucrărilor sau serviciilor.
Principiul echidistanţei presupune ca oricare dintre membrii unei asocieri să poată
formula orice cale de atac reglementată de Legea de remedii.

Sistemul achiziţiilor publice. Prin sistem de achiziţii publice înţelegem totalitatea


regulilor şi acţiunilor referitoare la cheltuirea banului public prin întâlnirea dintre cererea
autorităţii contractante cu oferta operatorilor economici.Sistemul achiziţiilor publice cuprinde
autoritatea de reglementare, autorităţile contractante, operatorii economici şi supraveghetorii
sistemului.

Autoritatea de reglementare: Autoritatea Naţională pentru Achiziţii Publice


(ANAP) este o instituţie publică independentă,cu personalitate juridică, în subordinea
Guvernului care are rolul de a elabora, promova şi implementa politica în domeniul
achiziţiilor publice. ANAP va verifica de la prima notă justificativă până la ultima factură,
caietul de sarcini şi nu se va permite copierea ad literam a unor cifre şi soluţii tehnice
restrictive din studii de fezabilitate.
Autorităţile contractante(A.C.):autorităţile administraţiei publice şi alte persoane
juridice de drept privat ce desfăşoară activităţi în domeniul utilităţilor şi sunt cumpărători de
produse,servicii sau lucrări,utilizând bani publici.
Aceste autorităţi pot fi:
a) autorităţile şi instituţiile publice centrale sau locale, precum şi structurile din
componenţa acestora care au delegată calitatea de ordonator de credite şi care au stabilite
competenţe în domeniul achiziţiilor publice;
b) organismele de drept public;
c) asocierile care cuprind cel puţin o autoritate contractantă din cele prevăzute la lit.a)
sau b).
Prin organisme de drept public în sensul alin.(1) lit.b) din Legea nr. 98/2016 se
înţelege orice entităţi, altele decât cele prevăzute la alin.(1) lit.a) care, indiferent de forma de
constituire sau organizare, îndeplinesc în mod cumulativ următoarele condiţii:
a) sunt înfiinţate pentru a satisface nevoi de interes general, fără caracter comercial
sau industrial;
b) au personalitate juridică;
c) sunt finanţate, în majoritate, de către entităţi dintre cele prevăzute la alin. (1) lit. a)
sau de către alte organisme de drept public ori se află în subordinea, sub autoritatea sau în
coordonarea ori controlul unei entităţi dintre cele prevăzute la alin. (1) lit. a) sau ale unui alt
organism de drept public ori mai mult de jumătate din membrii consiliului de
administraţie/organului de conducere sau de supraveghere sunt numiţi de către o entitate
dintre cele prevăzute la alin. (1) lit. a) ori de către un alt organism de drept public.
Autoritatea contractantă este responsabilă pentru modul de atribuire a contractului de
achiziţie publică,cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile. Pe parcursul aplicării
procedurii de atribuire,autoritatea contractantă are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru
a evita situaţiile de natură să determine apariţia unui conflict de interese şi/sau manifestarea
concurenţei neloiale.
Operatorii economici sunt profesioniştii-comercianţi (furnizorii,prestatorii sau
executanţii) care oferă ,în mod licit pe piaţă, produse,servicii, lucrări.

Supraveghetorii sistemului sunt:


-Autoritatea Naţională pentru Achiziţii Publice(ANAP) este autoritatea de
reglementare în domeniul achiziţiilor publice,care prin Direcţia generală de control exercită
următoarele atribuţii:verifică şi avizează anunţurile de intenţie, de participare şi de
atribuire;verifică rapoartele de evaluare;emite acordul pentru încheierea contractului de
achiziţie publică, în cazul în care controlul efectuat nu a evidenţiat încălcări sau eludări ale
legislaţiei;impune măsuri corective; aplică sancţiuni şi amenzi pentru eludarea sau încălcarea
prevederilor legale.
-Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor este un organism independent cu
activitate administrativ-jurisdicţională care are ca atribuţii soluţionarea contestaţiilor
formulate în cadrul procedurii de atribuire înainte de încheierea contractului şi să se pronunţe
asupra legalităţii procedurilor şi operaţiunilor desfăşurate de autoritatea contractantă în
atribuirea unui contract şi să emită opinie asupra litigiului depus judecăţii dacă instanţa de
judecată solicită acest lucru (atribuţii de soluţionare nejuridică a contestaţiilor depuse).
-Ministerul Finanţelor Publice este organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, verifică aspectele procedurale aferente procesului de atribuire a contractelor de
achiziţie publică.
-Curtea de Conturi este autoritatea publică a statului care exercită auditul extern în
cadrul sectorului public; între elementele sistemului achiziţiilor publice se stabilesc o serie de
relaţii:
 Relaţii de comerţ -între A.C. şi operatorii economici
 Relaţii de suport-în care ANAP oferă sprijin operatorilor economici pentru
aplicarea regulilor.
 Relaţii de supraveghere-în care ANAP verifică aplicarea corectă a regulilor de către
A.C.
 Relaţii de înfăptuire a dreptăţii –în care partea lezată (operatorii economici lezaţi)
îşi valorifică un drept pe calea acţiunii în instanţă (Consiliul Naţional de Soluţionare a
Contestaţiilor, Instanţele de Judecată).

Procedura achiziţiilor publice


Organizarea proceduală :Documentaţia de atribuire reprezintă acele documente care
conţin cerinţele formale, tehnice şi financiare, prin care se asigură descrierea obiectivă a
obiectului contractului şi elaborarea de către ofertanţi a unor oferte pertinente. Documentaţia
trebuie să fie să fie clară, completă, fără echivoc şi finalizată înainte de transmiterea spre
publicare a anunţului de participare sau a invitaţiei de participare către operatorii economici.

Structura documentaţiei de atribuire:


-Caietul de sarcini reprezintă descrierea obiectivă a produselor/serviciilor necesare
autorităţii contractante, fiind punctul de pornire al elaborării documentaţiei de atribuire.Se
întocmeşte de către pentru licitaţia deschisă, licitaţia restrânsă, cerere de ofertă. Pentru
dialogul competitiv şi negociere se întocmeşte documentaţia descriptivă. Caietul de sarcini se
întocmeşte de către autoritatea contractantă ,compartimentul intern de achiziţii publice sau de
către specialişti (consultanţi) angajaţi special în acest scop si cuprinde specificaţiile tehnice
(cerinţe,prescripţii, caracteristici) cu ajutorul cărora sunt descrise produsele, serviciile sau
lucrările, ce urmează a fi achiziţionate.
- Modelul de contract conţine clauze contractuale obligatorii şi clauze specifice.
- Fişa de date a achiziţiei se va completa în conformitate cu formularul tipizat iar
beneficiarul achizitiei va menţiona, dacă este cazul, eventuale criterii de calificare a
ofertanţilor.
- Formulare de ofertă, sau privind declaraţiile (dacă este cazul).
- Înscrisuri cu informaţii privind impozitarea,protecţia mediului, protecţia muncii.

Proceduri aplicabile. Legea nr.98/2016 privind achiziţiile publice şi Hotărârea


nr.395/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la
atribuirea contractului de achiziţie publică, reglementează, procedurile care pot (şi trebuie)
aplicate de autoritatea contractantă în vederea atribuirii contractului de achiziţie publică:
a) licitaţia deschisă - orice furnizor, executant sau prestator interesat are dreptul de a
depune ofertă. Autoritatea contractantă stabileşte prin anunţul de participare data limită de
depunere a ofertelor, iar numărul de furnizori, de executanţi sau de prestatori care au dreptul
de a depune ofertă este nelimitat. În cazul în care numărul de furnizori, executanţi sau
prestatori care au depus ofertă este mai mic de 2, autoritatea contractantă are obligaţia de a
repeta procedura de licitaţie deschisă, iar dacă nici în acest caz nu sunt mai mult de 2
ofertanţi, se poate repeta procedura sau atribui contractul de achiziţie publică ofertantului
care a depus ofertă.
b) licitaţia restrânsă, care se desfăşoară în două etape distincte şi prin care numai
candidaţii selectaţi de către autoritatea contractantă în prima etapă sunt invitaţi să depună
oferte.La prima etapă de selectare are dreptul de a participa orice ofertant;după aplicarea
criteriilor referitoare la capacitatea tehnică şi economico-financiară,numărul candidaţilor
selectaţi sunt între 5 şi 20.
c) dialogul competitiv, reprezintă o procedură în cadrul căreia orice operator
economic are dreptul de a depune o solicitare de participare în urma publicării unui anunţ de
participare, urmând ca numai candidaţii care îndeplinesc criteriile de calificare şi selecţie
stabilite de autoritatea contractantă să aibă dreptul de a participa la etapa de dialog, iar
candidaţii rămaşi la sfârşitul etapei de dialog au dreptul de a depune oferte finale.
Procedura de dialog competitiv se desfăşoară în trei etape:
-etapa depunerii solicitărilor de participare şi a selectării candidaţilor, prin aplicarea
criteriilor de calificare şi selecţie;
-etapa dialogului cu candidaţii selectaţi, în vederea identificării soluţiei/soluţiilor apte
să răspundă necesităţilor autorităţii contractante şi pe baza căreia/cărora se vor depune
ofertele finale;
- etapa depunerii ofertelor finale de către candidaţii rămaşi în urma etapei de dialog şi
a evaluării acestora, prin aplicarea criteriului de atribuire şi a factorilor de evaluare.
d) negocierea competitivă, respectiv procedura în cadrul căreia, orice operator
economic are dreptul de a depune o solicitare de participare în urma publicării unui anunţ de
participare, urmând ca numai candidaţii care îndeplinesc criteriile de calificare şi selecţie
stabilite de autoritatea contractantă să aibă dreptul de a depune oferte iniţiale în etapa
ulterioară, pe baza cărora autoritatea contractantă va derula negocieri în vederea îmbunătăţirii
acestora.
e) parteneriatul pentru inovare constă în dreptul oricărui operator economic de a
depune o solicitare de participare în urma publicării unui anunţ de participare, urmând ca
numai candidaţii care îndeplinesc criteriile de calificare şi selecţie stabilite de autoritatea
contractantă să aibă dreptul de a depune oferte iniţiale în etapa ulterioară, pe baza cărora
autoritatea contractantă va desfăşura negocieri în vederea îmbunătăţirii acestora.
f) negocierea fără publicare prealabilă conferă autorităţii contractante dreptul de a
aplica procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare pentru
atribuirea contractelor de achiziţii publice/acordurilor-cadru de lucrări, de produse sau de
servicii într-unul din următoarele cazuri:
-dacă în cadrul unei proceduri de licitaţie deschisă ori licitaţie restrânsă organizate
pentru achiziţia produselor,serviciilor sau lucrărilor respective nu a fost depusă nicio
ofertă/solicitare de participare sau au fost depuse numai oferte/solicitări de participare
neconforme, cu condiţia să nu se modifice în mod substanţial condiţiile iniţiale ale achiziţiei
şi, la solicitarea Comisiei Europene, să fie transmis acesteia un raport;
-dacă lucrările, produsele sau serviciile pot fi furnizate numai de către un anumit
operator economic daca scopul achiziţiei este crearea sau achiziţionarea unei opere de artă
sau unei reprezentaţii artistice unice ori se protejeaza unele drepturi exclusive, inclusiv
drepturi de proprietate intelectuală sau in situatia in care concurenţa lipseşte din motive
tehnice;
-ca o măsură strict necesară, atunci când perioadele de aplicare a procedurilor de
licitaţie deschisă, licitaţie restrânsă sau negociere competitivă nu pot fi respectate din motive
de extremă urgenţă, determinate de evenimente imprevizibile şi care nu se datorează sub
nicio formă unei acţiuni sau inacţiuni a autorităţii contractante.
g) concursul de soluţii poate fi organizat ca o componentă,în cadrul unei proceduri de
atribuire a unui contract de achiziţie publică de servicii sau ca o procedură de atribuire
distinctă, independentă, cu premii sau plăţi acordate participanţilor.
Concursul de soluţii se iniţiază prin publicarea de către autoritatea contractantă a unui
anunţ de concurs prin care solicită operatorilor economici interesaţi depunerea de
proiecte;acestea vizează îndeosebi domeniile amenajării teritoriului, proiectării urbanistice şi
peisagistice, arhitecturii sau prelucrării datelor; planul sau proiectul este selectat pe baza
concurenţiala de către un juriu, cu sau fără acordarea de premii concurentului câştigător.
h) procedura de atribuire aplicabilă în cazul serviciilor sociale şi al altor servicii
specifice prevede ca atribuirea unui contract de achiziţie publică/acord-cadru care are ca
obiect servicii sociale şi alte servicii specifice, cu o valoare estimată egală sau mai mare decât
pragul prevăzut in lege, impune autorităţii contractante următoarele obligaţii:
-de a îşi face cunoscută intenţia de a achiziţiona respectivele servicii fie prin
publicarea unui anunţ de participare, fie prin intermediul unui anunţ de intenţie valabil în
mod continuu;
-de a publica un anunţ de atribuire a contractului.
i) procedură simplificată prin care autoritatea contractantă are dreptul de a aplica
procedura simplificată în condiţiile respectarii dispoziţiilor legale privind pragului valoric
stabilit. Procedura simplificată se iniţiază prin publicarea în SEAP a unui anunţ de participare
simplificat,însoţit de documentaţia de atribuire aferentă.

Etapele procedurii de achiziţii publice


Procesul de achiziţie publică reprezintă o succesiune de etape, după parcurgerea
cărora se obţine produsul,serviciul sau lucrarea,urmare a atribuirii unui contract de achiziţie
public:
a) etapa publicităţii, reprezentată de anunţul de intenţie, respectiv de participare şi de
atribuire, care cade însarcina autorităţii contractante (principiul transparenţei ).
b) etapa elaborării şi comunicării documentaţiei constă în prezentarea ofertelor,care
cuprinde,criteriile de calificare,caietul de sarcini şi criteriile de atribuire a contractului.
c) etapa trimiterii de către candidaţi, a ofertelor în cazul licitaţiei deschise şi a cererii
de oferte, respectiv a scrisorii de intenţie urmată,ulterior,de oferte, în cazul licitaţiei restrânse
sau a negocierii competitive.
d) etapa evaluării ofertelor constă în operaţiunea efectuată de comisia de evaluare
constituită prin decizia autorităţii contractante, pentru atribuirea fiecărui contract în parte
În cazul concursului de soluţii,se constituie un juriu format din cel puţin 3
membri,care trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi membrii comisiei de evaluare (5
membri cu pregătire profesională,experienţă relevantă în domeniu şi probitate morală
recunoscută).
Evaluarea ofertelor poate avea ca punct de plecare două criterii: oferta cea mai
avantajoasă din punct de vedere tehnico-economic şi în mod exclusiv, preţul cel mai scăzut.
e) etapa comunicărilor ce au ca obiect rezultatul procedurii şi pe parcursul căreia se
poate face anularea procedurii. Dacă nu a fost posibilă stabilirea unui nivel corespunzător al
concurenţei, sau candidaţii nu îndeplinesc condiţiile de calificare prevăzute de lege, precum şi
în alte cazuri expres prevăzute de ordonanţa de urgenţă,cum ar fi imposibilitatea încheierii
contractului, autoritatea contractantă poate decide anularea procedurii.
f) etapa încheierii, executării şi finalizării contractului de achiziţie publică.
Încheierea contractului se face cu ofertantul câştigător;în cazul în care autoritatea
contractantă nu ajunge să încheie contractul cu ofertantul a cărui ofertă a fost stabilită
câştigătoare,atunci aceasta are dreptul fie de a invita ofertanţii,în ordinea descrescătoare a
clasamentului,în vederea încheierii contractului, fie de a anula aplicarea procedurii pentru
atribuirea contractului de achiziţie publică.

Contractul de achiziţie publică


Prin obiectul său, contractul de achiziţie publică nu se deosebeşte de contractul de
vânzare cumpărare de drept comun, încheiat între persoane private.Este vorba, de procurarea,
de către administraţie, prin cumpărare, a unor bunuri, servicii sau lucrări, în schimbul unui
preţ.Doctrina defineşte contractul de achiziţie publică ca fiind“o categorie particulară de
contract,încheiat de administraţie pentru nevoile serviciului public”,“contractul prin care
administraţia,plătind un preţ îşi procură de la particulari bunuri şi servicii”,iar “Codul
achiziţiilor publice” francez statorniceşte în art.1 că“achiziţiile publice sunt contracte
încheiate,în condiţiile prezentului cod,de colectivităţile publice în vederea realizării de
lucrări,furnituri şi servicii”.
Contractul de achiziţii publice este acel contract administrativ prin care o persoană
fizică sau juridică furnizează produse,execută lucrări sau prestează servicii unei autorităţi
publice.Din punctul de vedere al operatorului economic acest contract are şi o natură
comercială având în vedere că este încheiat de către un profesionist în desfaşurarea unei
activităţi de întreprindere.

Principiile atribuirii contractului de achiziţie publică sunt:


a) libera concurenţa,respectiv asigurarea condiţiilor pentru ca orice furnizor de
produse, executant de lucrări sau prestator de servicii, indiferent de naţionalitate,să aibă
dreptul de a deveni, în condiţiile legii,contractant;
b) eficienţa utilizării fondurilor publice,folosirea sistemului concurenţial şi a criteriilor
economice pentru atribuirea contractului de achiziţie publică;
c) transparenţa, respectiv punerea la dispoziţie tuturor celor interesaţi a informaţiilor
referitoare la aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie publică;
d) tratamentul egal, respectiv aplicarea în mod nediscriminatoriu a criteriilor de
selecţie şi a criteriilor pentru atribuirea contractului de achiziţie publică, astfel încât orice
furnizor de produse, executant de lucrări sau prestator de servicii să aibă şanse egale de a i se
atribui contractul;
e) confidenţialitatea,respectiv garantarea protejarii secretului comercial şi a
proprietăţii intelectuale a ofertantului.
Trăsăturile contractului de achiziţie publică sunt urmatoarele:contract
sinalagmatic; contract cu titlu oneros ; contract solemn; contract comutativ
Potrivit definiţiei, contractul de achiziţii publice poate îmbrăca patru forme:
1. Contract de furnizare de produse -este acel contract de achiziţie publică care are ca
obiect furnizarea unuia sau mai multor produse, aşa cum sunt acestea cuprinse în clasificările
statistice oficiale, pe baza cumpărării, inclusiv în rate, a închirierii sau a leasingului, cu sau
fără opţiune de cumpărare.Contractul de furnizare de produse este corespondentul
contractului de vânzare-cumpărare din dreptul civil sau comercial, supus cu preponderenţă
regulilor de drept public şi numai în completarea acestor reguli se aplică dispoziţiile dreptului
privat.
2. Contract de prestări servicii – reprezintă acel contract de achiziţie publică care are
ca obiect prestarea unuia sau mai multor servicii, aşa cum sunt acestea cuprinse în
clasificările statistice oficiale,de către un particular în favoarea unei autorităţi publice.
Contractul de prestare a serviciului public are ca obiect exploatarea unui serviciu
public relevant pentru interesul public,deosebindu-se astfel de contractul de concesiune a
serviciilor publice,reglementat de Legea nr.219/1998, care are ca obiect exploatarea oricărui
alt serviciu public încredinţat de către administraţia publică unui particular.
3. Contract de executare de lucrări -contract de achiziţie publică care are ca obiect
execuţia sau, după caz, atât proiectarea, cât şi execuţia, uneia sau mai multor lucrări de
construcţii, aşa cum sunt acestea cuprinse în clasificarile statistice oficiale,ori execuţia prin
orice mijloace a oricărei combinaţii a acestor lucrări de construcţii,care corespunde cerinţelor
autorităţii contractante şi care conduce la un rezultat menit să îndeplinească,prin el însuşi,o
funcţie tehnico-economică. Contractul de executare de lucrări publice este corespondentul
contractului de antrepriză din dreptul privat. Obiectul contractului se limitează la executarea
unei lucrări publice.
Prin noţiunea de “lucrări publice” se înţelege orice lucrare imobiliară de utilitate
publică realizată de administraţia publică direct sau prin împuterniciţii săi.În cazul în care
contractantul particular dobândeşte şi dreptul de a exploata lucrarea publică afectată unui
serviciu public, contractul încheiat este un contract de concesiune a serviciului public, nu de
achiziţie publică.
4. Contract pentru concesiunea de lucrări – contract de achiziţie publică de acelaşi
tip cu contractul de lucrări, cu deosebirea ca în contrapartida lucrarilor executate,
contractantul, în calitate de concesionar, primeste dreptul de a exploata/administra rezultatul
lucrarilor, in totalitate sau in parte, drept la care se poate adauga, dupa caz, plata unei sume.

Contenciosul achiziţiilor publice


Spre deosebire de vechea reglementare, notificarea prealabilă devine o etapă
obligatorie în procedura de soluţionare a contestaţiilor, sub sancţiunea respingerii contestaţiei
ca inadmisibilă.
Scopul declarat este încercarea de soluţionare amiabilă a diferendelor prin care se
solicită autorităţii contractante reexaminarea unui act al autorităţii contractante,în sensul
revocării sau modificării acestuia.Efect negativ previzibil: prelungirea duratei de soluţionare
a litigiilor aferente atribuirii contractelor.Astfel, prin notificarea prealabilă, partea care se
consideră vătămată solicită autorităţii contractante reexaminarea unui act al acesteia,în sensul
revocării sau modificării acestuia, înainte de a se adresa Consiliului sau instanţei de judecată
competente. Măsurile de remediere adoptate de autoritatea contractantă ca urmare a primirii
unei notificari prealabile pot fi,însă, contestate fără îndeplinirea procedurii de notificare
prealabilă.
Notificarea prealabilă se formulează în termen de 10 zile sau 5 zile, în funcţie de
valoarea estimată a contractului. Autoritatea contractantă este obligată să transmită un
răspuns prin care comunica dacă urmează sau nu să adopte măsuri de remediere în termen de
3 zile. Dacă autoritatea decide să adopte măsuri de remediere, acestea trebuie implementate
în urmatoarele 7 zile.
Formularea unei notificari prealabile în termenul legal are ca efect suspendarea
dreptului de încheiere a contractului, sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului.

a) Calea administrativă.
Calea de atac pe cale administrativă a actelor şi deciziilor ilegale în materia
achiziţiilor publice poartă denumirea de contestaţie. Procedura administrativă prealabilă este
obligatorie şi condiţionează primirea acţiunii de contencios administrativ, iar reclamantul este
decăzut din dreptul de a face contestaţie este decăzut şi din dreptul de a introduce acţiune.

Contestaţia formulată în faţa Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor


Pentru soluţionarea contestaţiilor, partea care se consideră vătămată are dreptul să se
adreseze Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor (C.N.S.C.).În contrast cu vechea
reglementare, contestaţia formulată în faţa Consiliului devine complet gratuită. Operatorii
economici nu mai au obligaţia de a constitui garanţia de bună conduită şi nici de a plăti vreo
altă taxă în legatură cu formularea contestaţiei.Vor putea sesiza Consiliul persoanele care se
consideră vătămate de răspunsul primit la notificarea prealabilă; nu au primit niciun răspuns
în termenul de 3 zile de la formularea notificării; se consideră vătămate de măsurile de
remediere adoptate.
Termenul de formulare a contestaţiilor este de 10 zile sau 5 zile,în funcţie de valoarea
estimată a contractului, fiind calculat începând cu ziua următoare luării la cunoştinţă a
răspunsului autorităţii în sensul că nu urmează să revoce actele emise sau să adopte măsuri de
remediere.
Autoritatea contractantă poate adopta măsuri de remediere şi după primirea unei
contestaţii. Formularea unei contestaţii are drept efect suspendarea dreptului de încheiere a
contractului până la comunicarea deciziei Consiliului, sub sancţiunea nulităţii absolute a
contractului. Noua lege stipulează expressis verbis că încheierea contractului anterior/ulterior
formulării contestaţiei nu împiedică soluţionarea acesteia de către Consiliu.
În ceea ce priveşte elementele obligatorii ale contestaţiei, nu mai este necesară
dovedirea interesului legitim, însă devine obligatorie menţionarea codului de identificare
fiscală/numărului de înmatriculare în registrul comerţului, indicarea adresei de poştă
electronică, a numărului de telefon şi a numărului de fax la care poate fi comunicat orice act
procedural,precum şi precizarea numărului anunţului de participare din Sistemul Electronic
de Achizitii Publice (“SEAP”) şi a actului atacat. De asemenea, se impune ataşarea la
contestaţie a dovezii notificării prealabile şi a copiei răspunsului autorităţii contractante, dacă
există, a dovezii înaintării contestaţiei către autoritate, a copiei actului atacat, după caz,
precum şi a mijloacelor de proba disponibile.
Răspunsul la contestaţie se face prin formularea unei decizii motivate, după
consultarea (facultativă) a contestatorului şi a tuturor celor care s-au asociat contestaţiei; de
asemenea, autoritatea contractantă poate iniţia consultări şi cu ceilalţi participanţi încă
implicaţi în procedura pentru atribuirea contractului de achiziţie publică. După analizarea
fondului contestaţiei, autoritatea are două posibilităţi:
1) să admită contestaţia, caz în care va adopta măsuri corective;
2) să respingă contestaţia, în acest ultim caz contestatarul nemulţumit putând acţiona
în justiţie. Faptul de a nu răspunde contestatarului în termenul legal, este asimilată respingerii
contestaţiei şi îndreptăţeşte contestatarul să acţioneze în justiţie decizia ilegală.

Procedura de soluţionare a contestaţiei se remarcă prin următoarele elemente :


 expunerea situaţiei de fapt – se prevede obligaţia părţilor de a expune situaţia de
fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau
omite informatiile care le sunt cunoscute;
 comunicari - toate notificările şi actele procedurale se transmit prin poştă,fax şi/sau
mijloace electronice, cu confirmare de primire;
 asigurarea pronunţării unor soluţii unitare – contestaţiile formulate în cadrul
aceleiaşi proceduri de atribuire se soluţionează astfel:
(1) în etapa de pănă la data deschiderii ofertelor, sunt soluţionate de acelaşi complet;
(2) în etapa de după data deschiderii ofertelor, sunt soluţionate de acelaşi complet,altul
decât cel din prima etapa;de asemenea, în fiecare etapă, contestaţiile formulate în cadrul
aceleiaşi proceduri sunt conexate;
 cererile de intervenţie –se stipulează expres posibilitatea operatorilor economici de
a formula cerere de intervenţie voluntară în litigiu, cu înştiinţarea părţilor cauzei; cererea va fi
formulată într-un termen de 10 zile de la data publicării în SEAP a faptului că s-a formulat
contestaţie sau de la data comunicării faptului că s-a formulat contestaţie;
 punctul de vedere al autorităţii contractante – lipsa punctului de vedere al
autorităţii contractante atrage decăderea din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca
excepţii, în afara celor de ordine publică;
 accesul la dosarul achiziţiei publice – părţile au acces la documentele dosarului
constituit la Consiliu, în aceleaşi condiţii în care se realizează accesul la dosarele constituite
la instanţele de judecată potrivit Codului de procedură civilă,cu excepţia documentelor pe
care operatorii economici le declară ca fiind confidenţiale; documentele confidenţiale trebuie
marcate sau indicate de către ofertanţi, în mod explicit şi vizibil, ca fiind confidenţiale, iar
caracterul confidenţial trebuie demonstrat prin orice mijloace de probă;
 documente suplimentare -Consiliul poate solicita contestatorilor informaţii şi
mijloace de probă suplimentare celor depuse iniţial de aceştia, care trebuie transmise în
termen de 5 zile lucrătoare de la data solicitării; nedepunerea acestora nu împiedică
soluţionarea contestaţiei;
 motive noi de contestare- se consacră la nivel legislativ practica Consiliului
potrivit căreia este inadmisibilă prezentarea unor noi motive de contestare şi/sau formularea
unor noi capete de cerere pe calea concluziilor scrise sau orale ori a precizărilor la contestaţie,
ulterior termenului legal de formulare a acesteia.
Termenul de soluţionare a contestaţiei rămâne acelaşi, respectiv de 20 zile sau 10
zile de la data primirii dosarului. CNSC este obligat acum să comunice autorităţii prelungirea
cu 10 zile a termenului de soluţionare.Legea stipulează posibilitatea Consiliului de a
suspenda procedura de soluţionare a contestaţiei când aceasta depinde în tot sau în parte de
existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăti sau cand s-a pus în
mişcare acţiunea penală.
Decizia pronunţată de către Consiliu se publică de către autoritatea contractantă în
SEAP în termen de 5 zile de la data primirii acesteia.

(b) Calea jurisdicţională.


Deciziile Consiliului pot fi atacate cu plângere în justiţie,iar hotărârile instanţelor de
judecată pot fi atacate cu recurs.Termenul de formulare a ambelor căi de atac rămâne de 10
zile de la comunicare. Plângerea se taxeaza cu 50% din taxa prevăzută pentru formularea
contestaţiilor pe cale judiciară. Sunt scutite de taxa judiciara de timbru plângerile formulate
de autorităţile contractante.
Competenţa de soluţionare a plângerii aparţine secţiei de contencios administrativ şi
fiscal a curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii contractante,în complet
specializat în achizitii publice.
Prevederile referitoare la elementele obligatorii ale contestaţiei sau cele referitoare la
suspendarea procedurii de atribuire, inclusiv cele referitoare la obligaţia de constituire a
cauţiunii, stipulate cu privire la contestaţiile formulate pe cale judiciară, se aplică în mod
corespunzător în cazul formulării plângerii. Încheierea privind suspendarea procedurii de
atribuire şi/sau a executării contractului este însă în acest caz definitivă.
În ceea ce priveşte conţinutul plângerii, legea clarifică faptul că:
 în calea de atac a plângerii nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa
Consiliului şi nu se pot schimba calitatea părţilor,cauza sau obiectul contestaţiei şi nici nu se
pot formula pretenţii noi;
 în plângere,contestatorul nu poate invoca alte motive împotriva actelor autorităţii
contractante decât cele cuprinse în contestaţia adresată Consiliului;
 nu se pot depune probe noi, cu excepţia inscrisurilor noi, care pot fi depuse,sub
sancţiunea decăderii,odată cu plângerea,respectiv odată cu întâmpinarea.
Referitor la procedura de soluţionare a plângerii,legea stipulează că termenul de
soluţionare va fi de maximum 45 de zile de la data sesizării legale a instanţei. Plângerea se
depune la instanţa judecătorească competentă şi o copie a acesteia se comunică Consiliului,
astfel încât acesta să poată transmite dosarul instanţei de judecată în cel mult 3 zile de la
primirea plângerii. O copie a plângerii, precum şi a înscrisurilor doveditoare se comunică şi
celeilalte/celorlalte părţi. Întâmpinarea este obligatorie şi se comunică instanţei şi petentului
în termen de 5 zile de la primirea plângerii. Amânarea pronuntării poate fi dispusă pentru un
termen de 5 zile, iar hotararea motivată se redactează într-un termen de 7 zile de la
pronunţare şi se comunică de îndată părţilor.
Privitor la soluţiile ce pot fi dispuse de instanţa, noua lege precizează cu titlu de
noutate că, în cazul în care Consiliul a analizat doar o parte dintre motivele invocate în
contestaţie, iar instanţa consideră că plângerea împotriva deciziei Consiliului este întemeiată,
aceasta va analiza şi motivele de contestaţie ce nu au format obiectul analizei Consiliului.
Spre deosebire de deciziile pronunţate de Consiliu, hotărârile pronunţate de instanţele
de judecată cu privire la soluţionarea plângerii formulate împotriva deciziilor Consiliului se
publică în SEAP de către ANAP, nu de către autoritatea contractantă.
Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs,in termen de 10 zile de la comunicare.
Competenţa de soluţionare a recursului revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a
curţii de apel, care judecă în complet specializat în achiziţii publice. Recursul este soluţionat
într-un termen maxim de 30 de zile şi suspendă executarea.

PROCEDURI SPECIALE DE SOLUȚIONARE A LITIGIILOR COMERCIALE


Procedura ordonanței președințiale

Prin modificările aduse Codului de procedură civilă din anul 1900, a fost introdusă în
legislația noastră instituția procedurală “ordonanța președințială”. Sediul actual materiei îl
constituie dispozițiile art. 996-1001 ale Codului de procedură civilă din Cartea a VI-a
intitulată „Proceduri speciale”. Prin această procedură, legiuitorul a urmărit crearea unui
mijloc de rezolvare rapidă a unui mare număr de litigii. Dacă soluționarea acestora s-ar face
prin procedura de drept comun, datorită formalismului, s-ar ajunge ca până la rămânerea
definitivă a hotărârii, obiectul litigiului să dispară sau să nu mai prezinte importanță.
Ordonanța președințială constituie una dintre cele mai viabile instituții ale dreptului
procesual civil prezentând următoarele caracteristici:
a) este actul de dispoziție al instanței prin care se ordonă măsuri vremelnice.
b) ordonarea măsurilor se întemeiază pe urgența remedierii unei stări de criză
conflictuală ori prevenirii unor consecințe iminente și păgubitoare.
c) ordonanța se adoptă în cadrul unei proceduri contradictorii.
d) ordonanța nu abordează fondul litigiului, nu se bazează pe certitudinea dreptului, ci
numai pe aparența lui, neavând autoritate de lucru judecat.
e) ordonanța poate face numai obiect al apelului.
f) ordonanța este executorie de drept.
g) termenul de apel este de 5 zile de la pronunțare sau după caz de la comunicare și
instanţa poate să dispună suspendarea executării ordonanței cu plata unei cauțiuni.
h) ordonanța poate fi dată și fără citarea părților.

Condiții cerute de lege pentru exercitarea procedurii ordonanței președințiale


Urgența
Urgența care poate fi apreciată din însăși prevederea textului art. 996 Cod procedură
civilă “instanța de judecată, stabilind ca în favoarea reclamantului există aparența de drept, va
putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar
păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara,
precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări “. Deși nu
definește conceptul de urgență, legea indică situațiile care o pot justifica:
a) păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere(măsură conservatorie urgentă).
b) prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.
c) înlăturarea piedicilor ivite cu prilejul unei executări.
Urgența trebuie să rezulte din fapte concrete, specifice fiecărui caz în parte, pe care
instanța este datoare să le arate în mod concret.

Neabordarea fondului litigiului


Pe calea ordonanței președințiale nu poate fi soluționat fondul, totuși o examinare
fugară a litigiului în problemele sale de fond este permisă de lege și chiar indispensabilă, atât
în stabilirea competenței instanței de a lua o măsură provizorie, cât și pentru lămurirea
instanței apartenența aparenței dreptului.

Caracterul vremelnic
Ordonanța președințială nu poate dispune măsuri definitive sau care să rezolve fondul
litigiului între părți, măsurile fiind provizorii în vederea preîntâmpinării pierderii unui drept
sau o pagubă iminentă și ireparabilă.

Judecata ordonanței președințiale


Ca procedură specială, ordonanța președințială se caracterizează prin câteva dispoziții
mai degrabă specifice, decât derogatorii de la regulile comune:
-cererea de ordonanță președințială trebuie să cuprindă, în general, toate elementele
unei cereri de chemare în judecată învederându-se în plus urgența, aparența dreptului și
măsurile solicitate a se ordona;
-conform art. 997 C. proc. civ. instanța competentă este aceea care ar fi urmat să
judece fondul cauzei. Prezenta regulă privitoare la competență se completează cu cele
generale în ceea ce privește prorogarea voluntară sau convențională a competentei;
-în cadrul judecării cererii de ordonanță președințială părțile pot încheia o tranzacție
prin care să tranșeze fondul cauzei sau să renunțe la judecată, iar instanța este obligată să ia
act de manifestarea lor de voință;
Ordonanța președințială este susceptibilă de atac pe calea apelului care poate fi
exercitat în termen de 5 zile de la pronunțare dacă s-a dat cu citarea părților sau în termen de
5 zile de la comunicare, dacă părțile nu au fost citate.

Procedura ofertei de plată și consemnațiunii


Procedura ofertei reale de plată și consemnațiunii este reglementată atât de Noul Cod
de procedură civilă (art. 1005-1012), cât și în Noul Cod civil (art. 1510-1515, 1524), cu
scopul de a acorda posibilitatea debitorului de bună-credință de a se libera față de creditor, în
cazul în care acesta din urmă refuză în mod nejustificat primirea plății; creditorul refuză
descărcarea debitorului de obligația ce îi revine, urmărind cu rea-credință, fie să continue
perceperea unor dobânzi, fie să-și aproprie bunul păstrat în gaj, fie să obțină rezilierea sau
rezoluțiunea contractului din vina debitorului. Această procedură poate fi realizată în două
modalități distincte:
a) pe cale principală, din inițiativa debitorului obligației de plată/predare și prin
intermediul executorului judecătoresc (art. 1006-1009 C. pr. civ.);
b) pe cale incidentală, în timpul derulării unui proces, în fața instanței și în orice
stadiu al judecății (art. 1010C. pr. civ.). Din întreaga reglementare actuală rezultă cu claritate
că efectele juridice ale ofertei reale de plată urmată de consemnațiune de a libera pe debitor și
de a ține loc de plată nu se produc în cazul în care oferta este nulă pentru vicii de fond și de
formă.
Pentru a produce efectul liberatoriu este necesar ca oferta de plată să îndeplinească
condițiile formale și să fie reală, iar din punct de vedere procedural să fie respectate etapele
procedurii de consemnare, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 1006-1009 NCPC (în
cazul în care oferta de plată a fost realizată pe cale principală, din inițiativa debitorului
obligației de plată/predare și prin intermediul executorului judecătoresc).

Condiții de validitate.
Se cer a fi întrunite următoarele condiții :
a) să fie adresată fie creditorului care are capacitate pentru a primi sau în lipsa
capacității, unei persoane care are dreptul de a primi pentru acesta;
b) oferta să fie făcută de o persoana capabilă de a plăti;
c) oferta să fie făcută pentru întreaga suma ce a ajuns la scadență (exigibilă), inclusiv
pentru dobânzile datorate cât și pentru cheltuielile ocazionate creditorului de neîndeplinirea
obligației;
d) termenul de plată să fie împlinit, dacă acesta a fost stipulat în favoarea creditorului
e) condiția (suspensivă) sub care datoria s-a contractat, să se fi împlinit;
f) oferta să fie făcută fie la locul stipulat prin convenție, fie la domiciliul creditorului,
dacă nu s-a stabilit locul executării obligației sau dacă nu se poate face creditorului în
persoană;
e) să fie făcută printr-un organ specializat pentru a căpăta și forță probantă.
Oferta reală prezintă deosebită importanță practică, conducând la dezlegarea acelor
ipoteze în care debitorul obligației, de bona fides, nu poate efectua benevol plata, fie pentru
că aceasta este refuzata de creditor (deși nu este instituit vreun termen în favoarea sa,
creditorul acţionează cu rea-credință, contestând pur si simplu cuantumul datoriei), fie că cel
din urmă a trecut în neființă iar succesiunea sa face obiectul unui litigiu.

Desfășurarea procedurii ofertei reale și consemnațiunii


Debitorul înaintează executorului judecătoresc cererea pentru revizuirea ofertei reale
și cererea pentru consemnarea plății.
Executorul astfel sesizat va trimite somație creditorului, invitându-l să se prezinte la
un cert termen și loc (care este de obicei biroul executorului) pentru a primi plata de la
debitor. Dacă creditorul se conformează și primește plata, executorul va întocmi un proces-
verbal prin care constată oferta plății și ștergerea obligației având ca efect eliberarea
debitorului de obligația sa. Dacă creditorul nu se prezintă sau dacă se prezintă și refuză
primirea plății, executorul va întocmi un proces-verbal prin care constată această situație de
fapt și îl trimite pe debitorul ofertant să consemneze la CEC-Bank sau la unități bancare suma
datorată pe numele și la dispoziția creditorului. Consemnarea sumelor de bani este obligatorie
pentru unitățile bancare, aceasta nefiind condiționată de existența acordului creditorului.
Recipisa bancară va fi depusă de debitor la biroul executorului, care-l va înștiința de
îndată pe creditor ca își poate ridica suma cuvenită. În această fază, debitorul va putea să
ceară să se valideze plata făcută și să se constate obligația executată. Dacă creditorul are
motive întemeiate să refuze primirea plății, el va putea introduce o acțiune împotriva
debitorului sau pentru a anula procedura ofertei și a consemnațiunii.
Până la pronunțarea hotărârii definitive de validarea plății și până când creditorul își
ridică suma, debitorul o poate retrage, obligația lui persistând. Cheltuielile aferente acestei
proceduri cad în sarcina creditorului culpabil.
Actul care semnifică finalizarea procedurii și liberarea debitorului și care va face
dovada deplină despre efectuarea plății este încheierea emisă de executorul judecătoresc în
condițiile art. 1009 alin. 1C. pr. civ. Încheierea nu are caracter jurisdicțional și se dă fără
citarea părților, după ce executorul judecătoresc verifică condițiile formale ale procedurii,
urmând ca în termen de 5 zile de la data întocmirii să o comunice creditorului, în vederea
unei eventuale contestări de către acesta. Dacă creditorul nu formulează în termenul legal
imperativ de 15 zile acțiune prin care să conteste încheierea emisă de executorul judecătoresc,
oferta și consemnațiunea devin perfecte, fiind considerate acceptate de creditor, și își produc
pe deplin efectul de liberare a debitorului la data consemnării plății, cu excepția situației în
care se anulează oferta de plată și consemnațiunea (art. 1009 alin. 3 C. pr. civ. ).
Potrivit art. 10101C. pr. civ. oferta de plată poate fi făcută și în cursul procesului, în
fața oricărei instanțe, în orice stadiu al judecății, context în care se pot ivi următoarele situații:
- creditorul este prezent la judecată și primește prestația datorată, caz în care liberarea
debitorului va fi constatată prin încheiere;
- creditorul lipsește sau creditorul refuză primirea prestației; în ambele ipoteze
debitorul va proceda la consemnare potrivit dispozițiilor art. 1008 alin. 2 C. pr. civ. iar
recipisa de consemnare va fi depusă la instanța care, prin încheiere, constată liberarea
debitorului.
Toate încheierile pronunțate de instanța în legătură cu oferta de plată se atacă numai
odată cu fondul, cu excepția celor pronunțate în recurs, care sunt definitive (art.1010 alin. 3
C. pr. civ. ).

Procedura cu privire la cererile de valoare redusă


Procedura cererilor cu valoare redusă în reglementarea Codului de procedură civilă
(art. 1.025-1.032), aprobat prin Legea nr. 76/2012.
Procedura cererilor cu valoare redusă se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se
lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, nu depășește
suma de 10.000 lei la data sesizării instanței. Procedura nu se aplică în materie fiscală,
vamală sau administrativă și nici în ceea ce privește răspunderea statului pentru acte sau
omisiuni în cadrul exercitării autorității publice; totodată, nu se aplică cererilor privind: starea
civilă sau capacitatea persoanelor fizice; drepturile patrimoniale născute din raporturile de
familie; moștenire; insolvență, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea
societăților insolvabile și a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare; asigurări
sociale; dreptul muncii; închirierea unor bunuri imobile, cu excepția acțiunilor privind
creanțele având ca obiect plata unei sume de bani; arbitraj; atingeri aduse dreptului la viață
privată sau altor drepturi care privesc personalitatea.

Caracterul alternativ. Reclamantul are alegerea între procedura specială reglementată


de art. 1.025-1.032C. pr. civ. și procedura de drept comun. Dacă a sesizat instanța cu o cerere
redactată de chemare în judecată, aceasta va fi soluționată potrivit procedurii de drept comun,
cu excepția cazului în care reclamantul, cel mai târziu la primul termen de judecată, solicită
în mod expres aplicarea procedurii speciale a cererii cu valoare redusă.
Dacă cererea nu poate fi soluționată potrivit procedurii aplicabilă cererii cu valoare
redusă, instanța judecătorească îl va informa pe reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul
nu își retrage cererea, aceasta va fi judecată potrivit dreptului comun.
Instanţa competentă. Competența de a soluționa cererea în primă instanță aparține
judecătoriei, iar cea teritorială se stabilește potrivit dreptului comun.

Declanșarea procedurii. Reclamantul declanșează procedura cu privire la cererile cu


valoare redusă prin completarea formularului de cerere aprobat prin Ordinul nr. 359/C din 29
ianuarie 2013 al Ministerului Justiției, și prin depunerea sau trimiterea acestuia la instanța
competentă, prin poștă sau prin orice alte mijloace care asigură transmiterea formularului și
confirmarea primirii acestuia.

Desfășurarea procedurii. Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este scrisă


și se desfășoară în întregul ei în camera de consiliu. (art. 1029 C. civ.).
Instanța poate dispune înfățișarea părților, dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar
sau la solicitarea uneia dintre părți. Instanța poate să refuze o astfel de solicitare în cazul în
care consideră că, ținând cont de împrejurările cauzei, nu sunt necesare dezbateri orale.
Refuzul se motivează în scris și nu poate fi atacat separat. După primirea formularului
de cerere completat corect, instanța va trimite de îndată pârâtului formularul de răspuns,
însoțit de o copie a formularului de cerere și de copii de pe înscrisurile depuse de reclamant.
În termen de 30 de zile de la comunicarea formularului de răspuns, însoțit de o copie a
formularului de cerere și de copii de pe înscrisurile depuse de reclamant, pârâtul va depune
sau trimite formularul de răspuns completat corespunzător, precum și copii de pe înscrisurile
de care înțelege să se folosească.
Pârâtul poate să răspundă prin orice alt mijloc adecvat, fără utilizarea formularului de
răspuns.
Instanța va comunica de îndată reclamantului copii de pe răspunsul pârâtului, cererea
reconvențională, dacă este cazul, precum și de pe înscrisurile depuse de pârât. Dacă pârâtul a
formulat cerere reconvențională, reclamantul, în termen de 30 de zile de la comunicarea
acesteia, va depune sau va trimite formularul de răspuns completat corespunzător ori va
răspunde prin orice alt mijloc. (art. 1030 alin. 2 C. civ. )
Instanța poate încuviința și alte probe în afara înscrisurilor depuse de părți. Nu vor fi
însă încuviințate acele probe a căror administrare necesită cheltuieli disproporționate față de
valoarea cererii de chemare în judecată sau a cererii reconvenționale.

Soluționarea cererii. Instanța va pronunța și redacta hotărârea în termen de 30 de zile


de la primirea tuturor informațiilor necesare sau, după caz, de la dezbaterea orală.
În cazul în care nu se primește niciun răspuns de la partea interesată în termen de 30
de zile, instanța se va pronunța cu privire la cererea principală sau la cererea reconvențională
în raport cu actele aflate la dosar. Hotărârea primei instanțe este executorie de drept.

Cheltuielile de judecată. Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cererea


celeilalte părți, la plata cheltuielilor de judecată. Totuși, instanța nu va acorda părții care a
câștigat procesul cheltuielile care nu au fost necesare sau care au avut o valoare
disproporționată în raport cu valoarea cererii.

Căile de atac. Hotărârea judecătoriei este supusă numai apelului la tribunal, în termen
de 30 de zile de la comunicare. Pentru motive temeinice, instanța de apel poate să suspende
executarea silită, însă numai dacă se consemnează o cauțiune de 10% din valoarea contestată.
Hotărârea instanței de apel se comunică părților și este definitivă.

Procedura ordonanței de plată :Procedura de soluționare a eventualelor litigii


comerciale trebuie să ofere o judecată simplă, rapidă și eficientă, astfel încât existența unor
neînțelegeri între partenerii economici să nu afecteze negativ climatul comercial normal.
Pentru recuperarea banilor datorați în baza unei relații comerciale, legea română prevede
procedura de drept comun și procedura specială a ordonanței de plată.
Procedura ordonanței de plată este una dintre procedurile speciale implementate în
scopul eficientizării justiției in domeniul comercial. Aceasta se plasează între măsurile menite
a urgenta procedurile judiciare, știut fiind faptul că periculum in mora.
Procedura ordonanței de plată este o procedură specială, necontencioasă, facultativă și
expeditivă. Obiectul ordonanței de plată îl reprezintă plata unei sume de bani ca rezultat al
răspunderii contractuale, deoarece o problemă deosebită cu care se confruntă comercianții în
desfășurarea activității economice o constituie “persistența în neplată”.
Procedura se desfășoară în scopul de a acorda creditorilor posibilitatea unui acces
rapid la executarea silită a debitorilor rău platnici, în situațiile în care obligațiile sunt dovedite
prin înscrisuri însușite de părți. O atare procedură specială de plată, mult mai sumară decât
procedura de drept comun, permite obținerea mai rapid a unui titlu executoriu. Un efect deloc
de neglijat al introducerii acestei proceduri, este descongestionarea instanțelor încărcate de
acțiuni în pretenții pentru care, în condițiile dreptului comun, procedura de judecată este mult
mai complexă.
În cadrul legislativ actual, procedura specială de soluționare rapidă a litigiilor privind
neexecutarea la timp a obligațiilor de plată izvorâte din contractele încheiate între
profesioniști este prevăzută în Codul de Procedura Civilă, Cartea a-VI-a, Procedurile
speciale, Titlul IX, Procedura ordonanței de plată, art. 1013-1024. Drept consecință, în mod
firesc, conform art. 85 lit. e) și i) din Legea nr. 76/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, au fost abrogate ambele acte normative care
reglementau procedura somației de plată Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 și respectiv,
Ordonanța de urgență nr. 119/2007.

Trăsăturile procedurii ordonanței de plată : Potrivit art. 1013 din Codul de


procedură civilă, procedura ordonanței de plată este o procedură ce se desfăşoară, la cererea
creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin executare silită a creanțelor certe,
lichide și exigibile ce reprezintă obligații de plată a unor sume de bani, asumate prin contract
constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris,
însușit de părți prin semnătură ori alt mod admis de lege și care atestă drepturi și obligații
privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestații.

Procedura ordonanței de plată este o procedură specială, distinctă de procedura de


drept comun de soluționare a unei acțiuni în pretenții, atât în materie civilă, cât și în materie
comercială. Caracterul special al acestei proceduri reiese chiar din regulile sale proprii,
specifice și derogatorii de la dreptul comun și regulile din materia raporturilor dintre
profesioniștii comercianți.

Procedura ordonanței de plată este o procedură facultativă. Conform art. 1013 alin
(1), C. proc. civ. procedura ordonanței de plată se desfăşoară, la cererea creditorului, în
scopul realizării de bună voie sau prin executare silită a creanțelor certe, lichide și exigibile
ce reprezintă obligații de plată a unor sume de bani. Sintagma « la cererea creditorului »
indică pe cel care are calitate procesuală activă, dar și faptul că această procedură este
facultativă. Astfel, creditorul care deține o creanță certă, lichidă și exigibilă, are de ales între
procedura somației de plată, care este mult mai economicoasă și mai rapidă, decât procedura
ordinară și procedura de drept comun.

Procedura ordonanței de plată este o procedură expeditivă. Prin reglementarea


procedurii ordonanței de plată, s-a urmărit instituirea unei modalități simplificate și mai
rapide, care să permită creditorului să-și realizeze creanța. Ca mijloc de probațiune se
folosesc doar înscrisurile, nu se abordează fondul litigiului dintre părți, citarea parților se face
potrivit regulilor referitoare la pricini urgente, întâmpinarea nu este obligatorie, există o
singură cale de atac și un singur termen mai scurt decât cel comun pentru exercitarea acesteia.

Domeniul ordonanței de plată. Procedura ordonanței de plată este aplicabilă


creanțelor certe, lichide și exigibile ce reprezintă obligații de plată a unor sume de bani,
asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut sau altui
înscris, însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege și care atestă drepturi și
obligații privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestații. Procedura
ordonanței de plată este admisibilă și în cazul creanțelor rezultate din obligații de restituire a
unor sume de bani (împrumuturi) asumate printr-un contract, constatat într-un înscris, dacă
creanța este certă, lichidă și exigibilă.
Prevederile în materia procedurii ordonanței de plată nu sunt susceptibile de a fi
aplicate în raporturile de plată dintre angajatori și salariați, în ce privește cererile în pretenții
dintre autoritățile administrative (excepție cele derivate din contractele civile sau comerciale
ori din contracte administrative), cererile specifice contenciosului administrativ, cererile
integrate procedurii reorganizării judiciare și a falimentului, cererile având ca obiect plata
unor obligații fiscale ori cele derivând din săvârşirea de contravenții și nici cererile de plată
specifice raporturilor de familie.
Procedura ordonanței de plată se aplică și în cazul creanțelor reprezentând obligații de
plată a cotelor din cheltuielile comune față de asociațiile de proprietari sau locatari, precum și
a cheltuielilor de întreținere ce revin persoanelor fizice corespunzător suprafețelor locative pe
care le folosesc ca locuințe.Conform art.1014C.pr.civ. creditorul comunică debitorului prin
intermediul executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandata cu confirmare de
primire, somația, prin care se pune în vedere să plătească suma datorată în termen de 15 zile
de la primire acesteia.

Condițiile de exercitare a acțiunii pe calea ordonanței de plată


-Creanța să constea în plata unei sume de bani. Această condiție privește creanța
creditorului a cărei obligație corelativă trebuie să constea în îndatorirea debitorului de a plăti
o sumă de bani, fiind vorba de o obligație patrimonială comercială sau civilă. Nu are
relevanță împrejurarea de fapt care a generat nașterea obligației debitorului de a plăti o sumă
de bani, întrucât este vorba despre contravaloarea executării anumitor servicii, lucrări sau
orice alte prestații.
Principala consecință juridică ce rezultă din condiția conform căreia, creanța trebuie
să aibă ca obiect o sumă de bani, este aceea că executarea silită este întotdeauna posibilă.
Executarea silită este întotdeauna posibilă, întrucât creditorul, chiar dacă nu dispune de o
garanție reală-gaj sau ipotecă, poate în temeiul dreptului său de gaj general asupra
patrimoniului debitorului, să ceară executarea silită.
-Creanța trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă. Este cea de-a doua condiție specială
de admisibilitate a cererii în emiterea somației de plată.
- Creanța trebuie să fie certă. Caracterul cert al creanței este definit prin art. 662 alin.
2 din Codul de procedură civilă, astfel: « creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din
însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau
recunoscute de dânsul ». Sunt norme de aplicabilitate generală, prin urmare pot fi aplicate
prin analogie și pentru stabilirea caracterului cert al unei creanțe dedusă judecății pe calea
somației de plată.
Caracterul cert al creanței supuse acestei proceduri presupune existența neîndoielnică
a creanței. Rolul de a dovedi existența certă a creanței îi revine creditorului. Dacă înscrisul
din care rezultă creanța este valabil, caracterul cert al acesteia nu mai trebuie dovedit.
-Creanța trebuie să fie lichidă. Conform aceluiași art. 662 alin. 3: « creanța este
lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau este
determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau al altor acte neautentice, fie emanând de la
debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziții legale sau a
stipulațiilor conținute în actul de creanță, chiar dacă pentru această determinare ar fi nevoie
de o deosebită socoteală »
Pentru a fi cerută pe calea somației de plată, creanța trebuie să fie și lichidă, adică să
aibă un cuantum precis determinat - condiție îndeplinită ab initio în cazul obligațiilor care au
ca obiect o sumă de bani determinată. Prin art. 1017 C. proc. civ. se consacră expres
posibilitatea creditorului de a solicita, în procedura somației de plată, pe lângă creanța
principală și eventuale dobânzi, majorări sau penalități datorate, precum și actualizarea
acestora în raport cu rata inflației aplicabilă la data plații efective.
-Creanța trebuie să fie exigibilă. Creanța este exigibilă în momentul în care a ajuns la
scadență, de la această dată putând fi cerută executarea, la nevoie, chiar și silită(art. 662 alin.
4 C. proc. civ. )Se presupune, fie că manifestarea de voință, constatată prin înscrisul din care
rezultă creanța, a fost pur și simplă, fie că, deși actul a fost afectat de modalități, acestea sunt
îndeplinite.
- Creanța trebuie să rezulte dintr-un înscris însușit de părți.
Cu privire la condiția existenței unui înscris din care să rezulte creanța, legiuitorul nu
face nici o deosebire între diferitele tipuri de înscrisuri, astfel că pot fi folosite în procedura
somației de plată atât înscrisurile autentice, cât și cele sub semnătură privată.
În materie comercială trebuie să se țină seama de particularitățile probei prin înscrisuri
și de faptul că, obligațiile comerciale se probează cu contract civil, cu înscrisuri sub
semnătură privată, în sensul art 1013 Cod procedura civilă.

Judecata în ordonanța de plată


Sesizarea instanței prin cererea în somația de plată
Din cuprinsul art. 1013-1014 C. proc. civ. rezultă că procedura somației de plată se
desfășoară, la cererea creditorului. Prin urmare, cei care pot să declanșeze procedura somației
de plată sunt doar creditorii, dar aceștia trebuie să aibă « creanțe certe, lichide și exigibile ce
reprezintă obligații de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un
înscris, ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însușit de părți prin
semnătură ori în alt mod admis de lege și care atestă drepturi și obligații privind executarea
unor servicii, lucrări sau orice alte prestații ».

Conținutul cereri.
Potrivit art. 1016 C. proc. civ. cererea prin care creditorul declanșează procedura
ordonanței de plată trebuie să cuprindă:
a) numele si domiciliul său, după caz, denumirea și sediul creditorului;
b) numele și domiciliul debitorului persoană fizică, iar în cazul debitorului persoană
juridică, denumirea și sediul, precum și, după caz, numărul certificatului de înmatriculare în
registrul comerțului sau în registrul persoanelor juridice, codul fiscal și contul bancar;
c) sumele ce reprezintă obiectul creanței si dobânzile aferente, temeiul de fapt și de
drept al obligațiilor de plată, perioada la care se referă acestea, termenul la care trebuia făcută
plata și orice element necesar pentru determinarea datoriei.
Această enumerare nu este limitativă, ea se completează cu semnătura creditorului și
totodată, se vor depune copii de pe cerere si actele anexate in atâtea exemplare cate părți sunt
plus unul pentru instanța căreia i se adresează. În cazul în care cererea este formulată prin
reprezentant, legal sau convențional, se va menționa aceasta și se va alătura la cerere copie
legalizată de pe înscrisul doveditor al calității sale.

Termenul de sesizare a instanței. Prin dispoziţiile procesual civile nu este


reglementat un termen special înăuntrul căruia creditorul să poată introduce cererea în
somație de plată. Creditorul trebuie să introducă cererea de emitere a ordonanței de plată
înainte de împlinirea termenului de prescripție , care trebuie să întrunească caracterele unei
cereri de chemare în judecată.
Timbrarea cererii. Cererea pentru emiterea ordonanței de plată este supusă unei taxe
judiciare de timbru fixă, în valoare de 200 lei. Taxa judiciară de timbru trebuie plătită
anticipat, adică înainte de înregistrarea cererii în somația de plată.

Cu privire la somația prealabilă. Pentru a introduce cererea în ordonanță de plată,


potrivit art.1013 și urm. C.pr.civ. , creditorul este obligat să parcurgă procedura obligatorie a
comunicării somației, prevăzută de art. 1014 C.pr.civ. Comunicarea somației, constituie o
condiție prealabilă declanșării procedurii ordonanței de plată. Potrivit art. 1014
C.pr.civ.,creditorul ii va comunica debitorului prin intermediul executorului judecătoresc sau
prin scrisoare recomandată, cu conținut și confirmare de primire, o somație, prin care ii va
pune in vedere sa plătească suma datorata in termen de 15 zile de la primirea acesteia.
Prin ordonanță se urmărește atenționarea debitorului cu privire la obligația de plată,
înțelegerea părților asupra modalităților de plată a sumei datorate de debitor, având drept scop
principal realizarea de bunăvoie a creanței.

Instanța competentă. Potrivit art.1015C.pr.civ. în raport cu criteriul valorii, instanța


competentă este, pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă, judecătoria sau
tribunalul, indiferent de natura civilă sau comercială a cererii în ordonanța de plată. Nu există
nici o specificare derogatorie de la dispozițiile comune privind competența teritorială, acestea
aplicându-se atât cât privește cererile în materie civilă, cât și cererile în materie comercială.
Competența teritorială în procedura ordonanței de plată, are un caracter relativ și
alternativ, pe lângă instanța de la domiciliul sau sediul debitorului, este competentă și instanța
unde a luat naștere obligația sau cea de la locul faptei. Ca atare, creditorul are, în temeiul
dispoziţiilor procesual civile, alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.
Instanța își valorifică din oficiu competența, atât competența de atribuțiune, cât și pe cea
teritorială.

Procedura de judecată : Codul de procedură civilă denumește părțile din procedura


ordonanței de plată - care se identifică cu subiectele raportului juridic dedus judecății-creditor
și debitor, acestea corespunzând reclamantului și pârâtului. Este admisibilă și cererea prin
care un creditor se îndreaptă în ordonanța de plată împotriva mai multor debitori sau cea în
care mai mulți creditori cheamă în judecată unul sau mai mulți debitori.

Întâmpinarea. Potrivit art. 1018 alin. (3), (4) din C. pr. civ. , în citația trimisă
debitorului - pârât se va face mențiunea că, până cel mai târziu în ziua fixată pentru înfățișare,
debitorul poate să depună întâmpinare, precum și actele ce pot contribui la soluționarea
cererii.

Cererea reconvențională. Reglementarea ordonanței de plata nu face nici o referire la


cererea reconvențională, astfel că nu prevede nici o limitare a posibilității debitorului de a
formula cerere reconvențională și, ca atare, de principiu, această posibilitate nu trebuie
respinsă de plano.

Citarea părților. Art. 1018 alin. (1)-(2)C. proc. civ. prevedea că judecătorul dispune
citarea părților, la examinarea cererii și a înscrisurilor depuse în susținerea acesteia. Din
ansamblul acestor dispoziții rezultă că, pentru soluționarea cererii prin care s-a declanșat
procedura ordonanței de plată, citarea părților este obligatorie.
Completul de judecată. Cererea prin care creditorul a declanșat procedura ordonanței
de plată se soluționează de un singur judecător, indiferent de competența materială a
instanței, judecătorie sau tribunal.

Desfășurarea ședinței de judecată. Ordonanța nu cuprinde dispoziții speciale cu


privire la desfășurarea ședinței de judecată, astfel că, judecata se va desfășura conform
normelor de drept comun. Examinarea cererii creditorului și pronunțarea hotărârii se va face
în ședința publică.

Probele. Procedura ordonanței de plată se desfășoară în scopul realizării acelor


creanțe ale creditorului ce reprezintă obligații de plată asumate prin contract constatat printr-
un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau alt înscris. Probatoriul ce poate
fi administrat în cadrul procedurii în ordonanței de plată, admite exclusiv proba cu înscrisuri.
Judecătorul va examina cererea creditorului pe baza actelor depuse, rezultă că nu pot
fi folosite înscrisurile care constituie ele însele titluri executorii. De asemenea, s-a apreciat că
modalitatea procedurală în care explicațiile și lămuririle sunt solicitate de instanță este luarea
interogatorului, probă ce nu ar fi admisibilă decât în situația în care instanța este cea care o
solicită, nu și în ipoteza în care părțile ar intenționa să-și probeze astfel cererea.

Soluțiile pronunțate de instanță.


În raport cu atitudinea debitorului și în conformitate cu prevederile Codului de
procedura civilă, judecătorul cererii în procedura ordonanței de plată va proceda după caz :
-Debitorul acceptă de bunăvoie să plătească, iar creditorul primește plata datoriei,
situație în care judecătorul, printr-o încheiere irevocabilă, procedează la « închiderea
dosarului ».
- Părțile ajung la o înțelegere asupra plății, situație în care, de asemenea, judecătorul,
luând act despre tranzacție printr-o încheiere irevocabilă, care constituie titlu executoriu,
procedează la « închiderea dosarului ». Dispozițiile procesuale cu privire la învoiala părților,
sunt aplicabile;
-Dacă nu a intervenit închiderea dosarului, în urma examinării cererii creditorului și a
actelor depuse, precum și a explicațiilor și lămuririlor părților, judecătorul poate emite
ordonanța, care trebuie să cuprindă « ordonanța de plată către creditor » și « termenul de
plată ».
Termenul de plată, ținând seama de circumstanțele procedurii somației de plată, nu
poate fi mai mic de 10 zile, dar nici mai mare de 30 de zile, de la pronunțare, când debitorul
este prezent, sau de la comunicare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Judecătorul poate stabili alt termen de plată potrivit înțelegerii părților.

Închiderea dosarului.
În cazul în care creditorul primește plata ori declară că este mulțumit cu înțelegerea
asupra plății, judecătorul va lua act despre aceasta și va proceda la închiderea dosarului,
pronunțând o încheiere irevocabilă.
Soluția instanței are în vedere următoarele situații :
a) debitorul plătește creditorului datoria pentru care s-a solicitat emiterea somației de
plată, caz în care cererea creditorului rămâne fără obiect;
b) deși debitorul nu a plătit (deloc sau parțial) datoria, din proprie inițiativă sau la
stăruința judecătorului, se ajunge la o înțelegere asupra plății, creditorul se declară mulțumit
cu aceasta.
În ambele situații, judecătorul pronunță o încheiere irevocabilă și «încheierea privind
înțelegerea părților asupra plății constituie titlu executoriu ».
Respingerea cererii. O altă soluție pe care o poate pronunța judecătorul cererii în
procedura somației de plată este respingerea acesteia.
Hotărârea pronunțată de judecător în acest caz este denumită “ordonanță”, fiind însă o
sentință, în sensul dispozițiilor procesual civile. Această ordonanță va trebui să îndeplinească
toate condițiile de formă și de fond prevăzute de Codul de procedura civilă. Dacă cererea
creditorului de emitere a somației de plată nu îndeplinește condițiile de formă și de fond,
atunci aceasta va fi respinsă prin ordonanță, de către judecător.

Admiterea cererii.
Cea de-a treia soluție, pe care judecătorul sesizat cu cererea de emitere a somației de
plată o poate pronunța, este admiterea cererii, în tot sau în parte. În urma examinării cererii pe
baza actelor depuse, a explicațiilor părților prezente, dacă pretențiile creditorului sunt
justificate, judecătorul emite ordonanța de plată către debitor, care conține și termenul de
plată.
Legea nu prevede posibilitatea admiterii în parte a cererii creditorului, dar acest lucru
rezultă din prevederile în care se vorbește despre posibilitatea creditorului de a introduce
cererea de chemare în judecată potrivit dreptului comun în cazul respingerii cererii sale, de
asemenea “și în cazul în care prin ordonanță cererea sa a fost admisă în parte”, precum și din
cele in care se vorbește despre “ordonanța de admitere în tot sau în parte a cererii”.
Ordonanța de admitere a cererii creditorului precum și ordonanța de respingere,
trebuie să îndeplinească condițiile de formă și conținut prevăzute de legea procesuală și să
cuprinde atât somația de plată către debitor, pentru creanța principală și pentru dobânzile,
majorările și penalitățile datorate potrivit legii, actualizate cu rata inflației precum și termenul
de plata.

Căile de atac
Cererea în anulare este diferită față de orice altă cale de atac împotriva hotărârilor, ea
este o cale de atac specială și unică. Articolul 1023 C. proc. civ. are următoarea formulare:«
Împotriva ordonanței prevăzute la art. 1021 alin. (1) si (2) debitorul poate formula acțiune în
anulare în termen de 10 de zile de la data înmânării sau comunicării acesteia». Utilizarea de
către legiuitor a denumirii « acțiune în anulare » a determinat aprecieri comparative între
acțiunea în anulare din somația de plată și acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale,
prevăzute de art. 608 C. proc. civ. , identificându-se o serie de asemănări, dar și deosebiri.

Natura cererii în anulare. Cererea în anulare este o cale de atac, dar una specială:
obiectul ei îl constituie o hotărâre judecătorească, iar rezultatul exercitării ei poate fi anularea
sau confirmarea irevocabilă a hotărârii. Conform prevederilor art. 1023(5) C. proc. civ. ,
cererea în anulare introdusă de debitor împotriva ordonanței prin care s-a admis în tot sau în
parte cererea creditorului și s-a emis ordonanța de plată nu are efect suspensiv în privința
executării silite.

Termenul de exercitare a cererii în anulare. Articolul 1023 alin. (1) C. proc. civ.
prevede că împotriva ordonanței, debitorul poate formula acțiune în anulare în termen de 10
de zile de la data înmânării sau comunicării acesteia.
Titularul cererii în anulare. În exercitarea cererii în anulare, calitatea procesuală
activă, numai debitorului, creditorul având calitate procesuală pasivă. Posibilitatea debitorului
de a formula această cale de atac este limitată. Astfel, conjugând prevederile art. 1023alin. (1)
C. proc. civ. , rezultă că debitorul poate exercita cererea în anulare numai atunci când s-a
emis ordonanța care conține somația de plată, nu și atunci când s-a respins cererea
creditorului, în această din urmă ipoteză, ordonanța fiind irevocabilă.

Instanța competentă. Competența de soluționare a cererii în anularea ordonanței de


plată este stabilită de art. 1023 alin. (4) C. proc. civ. : “cererea în anulare se soluționează de
instanța care a pronunţat ordonanța de plata in complet format din 2 judecători”.

Compunerea completului. Incompatibilități. Articolul 1023 alin. (4)C. proc. civ.


prevede că:« cererea în anulare se soluționează de către instanța care a pronunțat ordonanța
de plată în complet format din 2 din judecători ». Dispozițiile se coroborează cu Legea nr.
304/2004, privind organizarea judiciară, care stabilește compunerea completelor in cazul
judecării cailor de atac.

Judecarea cererii în anulare. Nici în cazul judecării cererii în anulare nu există


prevederi exprese, astfel că la judecarea acesteia se vor aplica regulile de drept comun ale
procedurii contencioase la care fac trimitere, în mod subsecvent.

Soluțiile instanței la cererea în anulare. Articolul 1023 alin. (6) C. proc. civ. dispune
că « dacă instanța învestită admite cererea în anulare, aceasta va anula ordonanța ». Rezultă
de aici că la judecarea cererii în anulare sunt posibile două soluții, prevăzute de legiuitor: de
admitere, respectiv de respingere a cererii în anulare.

Procedura arbitrală
Arbitrajul este instituția în baza și în cadrul căreia părțile împuternicesc, în limitele
permise de lege, una sau mai multe persoane private ca să le tranșeze un diferend juridic,
sustrăgând astfel litigiul din competența instanțelor judecătorești. În materie comercială,
arbitrajul prezintă prin caracteristicile sale, numeroase avantaje față de soluționarea litigiilor
pe calea procedurii de drept comun, fiind o excepție de la principiul, conform căruia
înfăptuirea justiției este apanajul exclusiv al statului, prin organele sale specializate ale puterii
judecătorești.
Instituția arbitrajului este reglementată de art. 541-621 Cod procedură civilă, situată în
Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă.

Avantaje ale arbitrajului


Arbitrajul prezinta avantaje față de jurisdicția statală:
a) Potrivit art. 542 Cod procedură civilă, persoanele care au capacitate deplină de
exercițiu a drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale
dintre ele, asupra cărora se pot face tranzacții, de natură să permită menținerea și continuarea
relațiilor de afaceri. Prin suplețea sa, arbitrajul se înfățișează ca o formă de justiție adaptată
litigiilor comerciale.
b) Prin desemnarea arbitrilor de către părți, sporește încrederea părților în cei care îi
vor judeca, garanția competenței celor din urma.
c) Răspunderea pentru daune, instituită pe seama arbitrilor în condițiile art. 565 C.
proc. civ. , este de natură să accentueze exigența și chibzuința acestora.
d) Arbitrajul conferă confidențialitate, fapt indispensabil în raporturile comerciale.
Arbitrii sunt răspunzători de daune și dacă nu respectă caracterul confidențial al
arbitrajului, „publicând sau divulgând date de care iau cunoștință în calitate de arbitri, fără a
avea autorizarea părților”. Natura „privată” a arbitrajului explică faptul că arbitrajul nu este
guvernat de principiul publicității.
e) Arbitrajul „are șansa eliberării de unele dintre „canoanele procedurale” inutile,
exagerate sau obstrucționiste. Sub rezerva ordinii publice sau a bunelor moravuri și a
dispozițiilor imperative ale legii, părțile pot stabili prin convenția arbitrală sau prin act scris
încheiat ulterior „normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în
judecarea litigiului”-art. 543 C. proc. civ.
f) Corectitudinea soluționării diferendelor dintre părți este asigurată și prin faptul că,
pe baza acordului părților „tribunalul arbitral poate soluționa litigiul în echitate”.
g) Ideea de parteneriat în arbitraj este susținută și de faptul că cheltuielile pentru
organizarea și desfășurarea arbitrajului „se suportă potrivit înțelegerii între părți” (art. 595
alin. 1C. proc. civ). In lipsa unei asemenea înțelegeri, cheltuielile arbitrale se suportă de
partea care a pierdut litigiul.
h) Avantajul celerității. Hotărârea trebuie pronunțată în termenul stabilit de convenția
arbitrală, iar dacă părțile nu au stabilit un termen sau dacă ele nu au prelungit termenul
arbitrajului, tribunalul arbitral trebuie să pronunțe hotărârea în termen de 6 luni de la data
constituirii sale -art. 567 C. proc. civ. , fiind totuși prevăzută la alin. 4 posibilitatea ca pentru
motive temeinice, tribunalul să prelungească acest termen cu 2 luni.
g) hotărârea arbitrală este definitivă, obligatorie și executorie, singura cale de atac
fiind cea a anulării ca măsură excepțională de înlăturare a acesteia (art. 606, 608 C. pr. civ. ).

Convenția arbitrală
Art. 542 C. proc. civ. , referindu-se la obiectul arbitrajului, transcrie una din condițiile
esențiale ale convenției arbitrale: poate fi încheiată de „persoanele care au capacitatea deplină
de exercițiu al drepturilor” iar, pe de altă parte, evocă limitele convenției sub aspectul
obiectului ei, convenția poate privi „litigiile patrimoniale” dintre ele, în afară de acelea care
privesc „drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție” conform art. 549 există
două forme : clauza compromisorie și compromisul.

Clauza compromisorie
Conform art. 550 C. proc. civ. prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce
se vor naște din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe
calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor. De regulă,
contractele comerciale conțin texte convenite de părți cu privire la competența de soluționare
a unor eventuale litigii, prin arbitraj sau pe calea dreptului comun. Dacă nu există o
convenție, se va aplica procedura din dreptul comun. Caracteristica esențială a clauzei
compromisorii rămâne, prin urmare, aceea că ea intervine înainte de a se fi născut un litigiu
între părțile contractante.

Compromisul
Art. 551 C. proc. civ. arată că prin compromis părțile convin ca un litigiu ivit între ele
să fie soluționat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, obiectul litigiului
și numele arbitrilor. Fiind un contract, compromisul trebuie să întrunească condițiile de
valabilitate generale ale unui asemenea act juridic.

Constituirea tribunalului arbitral


Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii, învestiți de părți ori în conformitate cu convenția
arbitrală să judece litigiul și să pronunțe o hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele, îl
constituie tribunalul arbitral. Arbitrii trebuie să accepte, în scris, împuternicirea în acea
calitate și să confirme părților acceptarea în termen de 5 zile de la data propunerii de numire;
poate fi arbitru orice persoană fizică, de cetățenie română, cu capacitate deplină de exercițiu
al drepturilor.
Referitor la numărul arbitrilor, părțile sunt acelea care stabilesc dacă litigiul urmează
să se judece de un arbitru ori de doi sau mai mulți arbitri. Dacă părțile n-au stabilit numărul
arbitrilor, operează regula comună, adică litigiul se judecă de 3 arbitri, câte unul numit de
fiecare dintre părți, iar al treilea- supraarbitrul-desemnat de cei doi arbitri. Supraarbitrul
devine președintele tribunalului arbitral și această calitate îi conferă un rol determinant.

Procedura de judecată arbitrală


Competența arbitrală se înfățișează astfel ca fiind corolarul firesc al necompetenței
instanței judecătorești. Întinderea competenței tribunalului arbitral se circumscrie obiectul
litigiului. Sursa convențională a învestirii tribunalului arbitral explică și justifică atât
conținutul, cât și limitele competenței arbitrale în raport cu materia litigioasă (ratione
materiae). Pentru declanșarea procedurii arbitrale, componenta jurisdicționala a acestei
activităţi implică, în mod necesar, săvârșirea unui act procedural de sesizare a tribunalului
arbitral.
Termenul de dezbatere a litigiului se stabilește astfel încât să se asigure un interval de
cel puțin 15 zile intre acest termen și data comunicării citației. Părțile pot participa la
dezbateri personal sau pot fi asistate de avocați, consilieri juridici, sau orice altă persoană,
indiferent dacă are sau nu studii juridice.
După expirarea termenului pentru depunerea întâmpinării, tribunalul arbitral verifică
stadiul pregătirii litigiului pentru dezbatere și, dacă este necesar, va dispune masurile
corespunzătoare pentru completarea dosarului, iar apoi va fixa termen de judecata și va
ordona citarea părților. Termenul trebuie astfel stabilit încât intre data primirii citației și data
fixată pentru dezbateri să existe un interval de cel puțin 15 zile (art. 580 C. proc. civ. . ).
Judecata se face cu respectarea principiilor care guvernează procesul civil ce se
desfășoară in fața instanțelor judecătorești, asigurându-se, sub sancțiunea nulității hotărârii
arbitrale, egalitatea de tratament, dreptul la apărare și principiul contradictorialității. Există și
derogări de la dreptul comun, deoarece in cazul arbitrajului principiul publicității este înlocuit
de cel al confidențialității. Fiecare dintre părți are sarcina să dovedească faptele pe care își
întemeiază in litigiu pretenția sau apărare, iar tribunalul, in vederea soluționării litigiului,
poate cere explicații scrise părților cu privire la obiectul cererii și faptele litigiului, după cum
poate dispune și administrarea oricăror probe prevăzute de lege.
Orice cereri ale părților și orice înscrisuri vor fi depuse cel mai târziu până la primul
termen de înfățișare. Probele care nu au fost cerute până la acest moment nu vor mai putea fi
invocate in cursul arbitrajului, afară de cazurile in care necesitatea probei a reieșit din
dezbateri sau administrarea probei nu duce la amânarea soluționării litigiului.
Faza dezbaterilor este urmată, ca și in dreptul comun, de faza deliberării în secret. În
acest sens art. 602 C. proc. civ. prevede că, în toate cazurile, pronunțarea trebuie să fie
precedata de deliberarea in secret, cu participarea tuturor arbitrilor in persoană,
consemnându-se in hotărâre această participare. Secretul deliberării se referă la faptul că nici
o persoană în afară de arbitrii care au compus tribunalul arbitral nu poate participa, sub nici o
formă și în nici un caz la deliberare și la faptul că nimic din ceea ce s-a discutat in cadrul
deliberării nu poate fi divulgat nici față de alți arbitrii și cu atât mai puțin față de părți, de
avocați sau de alte persoane. Legiuitorul Cărții a IV-a a fost mai explicit atunci când a
prevăzut cerința participării tuturor arbitrilor in persoană și, totodată, mai exigent atunci când
a prevăzut cerința consemnării in hotărâre a acestei participări. S-a avut in vedere că prin
deliberare se stabilește soluția litigiului, că se decide soarta lui.

Hotărârea arbitrală. Căi de atac


Hotărârea arbitrală finalizează litigiul arbitral, îl sintetizează în aspectele esențiale și
cuprinde dezlegarea lui. Este actul cel mai important din procedura arbitrală întrucât
realizează însuși scopul arbitrajului, acela de a soluționa litigiul prin pronunțarea unei
hotărâri care este asimilata, în condițiile legii, cu hotărârea judecătorească. Împreună cu alte
atribute, aptitudinea hotărârii arbitrale de a constitui titlu executoriu și de a fi executata silit
întocmai ca și o hotărâre judecătoreasca conferă arbitrajului interesul și expansiunea sa în
relațiile comerciale, mai ales în comerțul internaţional.
Hotărârea arbitrală nu este expresia voluntarismului arbitrului (sic volo), ci un act
decizional rezultat prin aplicarea legii și a convenției arbitrale la situația de fapt, stabilita în
baza probelor administrate, cu respectarea procedurii arbitrale; în acest sens se releva
următoarele caractere:
- hotărârea arbitrală este un act juridic, adică o manifestare de voință făcuta cu intenția
de a produce efecte juridice; acest caracter juridic deosebește hotărârea arbitrală de faptul
juridic;
- hotărârea arbitrală este un act juridic unilateral, întrucât reprezintă manifestarea de
voință a unui singur participant la procesul arbitral – “tribunalul arbitral”
- hotărârea arbitrală este definitivă, caracter similar caracterului irevocabil al
contractului ;
- hotărârea arbitrală este obligatorie, acest caracter fiind o continuare ori prelungire a
caracterului obligatoriu al convenției arbitrale (supusă principiului pacta sunt servanta);
- hotărârea arbitrală este executorie, consecință ce decurge din caracterul său
obligatoriu.
Legea română de procedură instituie o singură cale de atac împotriva hotărârii
arbitrale, acțiunea în anulare, singurul mijloc prin care se poate cere și eventual obține
desființarea hotărârii arbitrale.

PROCEDURA INSOLVENȚEI SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

Un comerciant poate să aibă datorii bănești care să izvorască din contracte sau chiar
din lege. În cazul în care nu există lichidități în patrimoniul societății comerciale debitoare,
suficiente pentru acoperirea creanțelor, aceasta se află în stare de insolvență comercială.

Incapacitatea de plată-condiție esențială pentru declanșarea procedurii


În reglementarea actuală se are în vedere drept cauză de declanșare a procedurii
încetarea plăților de către debitor, imposibilitatea de a efectua plățile la scadență. Debitorul se
găsește în imposibilitatea de a face față datoriilor comerciale exigibile și în patrimoniul
acestuia sumele de bani necesare plăților sunt fie inexistente, fie neîndestulătoare și nu au nici
sume de încasat, deci sunt în imposibilitate de plată.
Prin urmare, “dificultatea financiară” reprezintă o situație deficitară a patrimoniului
debitorului ce nu-i permite acestuia să-și onoreze obligațiile pecuniare din cauza
indisponibilităților financiare.
Simplul refuz al unei plăți, în baza unor excepții pe care debitorul le socotește, cu
bună credință, întemeiate, nu constituie o dovadă a stării de insolvență. Se diferențiază clar
între debitorul care nu vrea să plătească, pentru considerentul că sumele respective nu
consideră a fi datorate și debitorul care dispune de resurse financiare în vederea efectuării
plății creanței.
O caracteristică a acestei creanțe este conferită potrivit art. 3 din lege, în sensul că
procedurile prevăzute în lege trebuie să aibă un caracter comercial, respectiv se aplică
raporturilor dintre profesioniști în înțelesul art. 3 Cod civil.
Datoriile trebuie să fie certe, lichide și exigibile. Creanța este certă dacă existența sa
nu este îndoielnică și de necontestat.
Creanța este exigibilă, atunci când creanța ajunsă la scadență, care poate fi pretinsă,
căreia i se poate cere executarea, chiar executarea silită. Creanța este lichidă, dacă creanța al
cărui obiect reprezintă o sumă determinată, exprimată în lei sau în valută sau într-o cantitate
de bunuri generice.
Dovada inexistenței sau insuficienței bănești a debitorului, trăsătură definitorie a
încetării plăților, rezidă direct din comportamentul debitorului, care nu mai poate să achite
datoriile sale, dar și indirect-atunci când debitorul apelează la mijloace frauduloase sau
ruinătoare (contractarea de împrumuturi, vânzări în pierdere, emiterea de cecuri fără
acoperire, și altele).
Conform prevederilor în vigoare instanța este singura în măsură de a aprecia asupra
conduitei debitorului în raporturile sale cu terții comercianți precum și a existenței
mijloacelor debitorului în a efectua sau nu plăți și de a stabili, dacă acesta se află în
insuficiență bănească.
Încetarea de plăți este o stare a debitorului, care exprimă neputința acestuia de a plăti
datoriile comerciale scadente din cauza lipsei de lichidități.
Noțiunea de insolvență se deosebește de noțiunea de încetare de plăți. Insolvabilitatea
este legată de raportul financiar dintre activul și pasivul patrimoniului debitorului, reflectând
situația în care pasivul depășește activul patrimonial. Insolvența reflectă imposibilitatea
debitorului de a face față datoriilor ajunse la scadență. Insolvența constituie o incapacitatea
vădită de plată a datoriilor, deci o stare obiectivă a patrimoniului, caracterizată prin lipsa
sumelor de bani disponibile.
Legea nr. 85/2014 art. 5 pct. 29, definește insolvența drept “acea stare a patrimoniului
debitorului care se caracterizează prin insuficienta fondurilor bănești disponibile pentru plata
datoriilor, certe lichide si exigibile astfel :
a) insolventa debitorului se prezuma atunci când acesta, după 60 de zile de la
scadenta, nu a plătit datoria sa fata de creditor; prezumția este relative;
b) insolvența este iminenta atunci când se dovedește ca debitorul nu va putea plăti la
scadentă datoriile exigibile angajate, cu fonduri bănești disponibile la data scadenței.

Procedura insolvenței reglementată de prevederile Legii nr. 85/2014, este o


procedură specială prin caracterul și aria ei de aplicare; spre deosebire de procedura de
executare silită civilă, în care fiecare creditor își urmărește singur debitorul, procedura
insolvenței are un caracter colectiv; creditorii pot acționa numai împreună, alcătuind o masă,
în care toți au, în principiu, drepturi egale.
Legislația falimentului, la origine penală, a devenit tot mai comercială, în interesul
creditorilor, iar actualmente - mai cu seamă sub influența dreptului anglo-saxon - se tinde
spre o egalitate între pozițiile creditorilor și cele ale debitorilor, acordându-se acestora din
urmă tot mai multe posibilități de redresare. În legătură cu împrejurările cele mai relevante
care caracterizează neputința de a plăti, cea mai importantă este neplata datoriilor la scadență.
Neplata însă poate fi urmarea pur și simplu a unei rele voințe din partea debitorului de a plăti
sau un refuz, pe care, de bună credință, îl consideră, în mod greșit întemeiat.

Participanții la procedura insolvenței


Organele care aplică procedura sunt: instanțele judecătorești; judecătorul-sindic;
administratorul judiciar; lichidatorul.

Instanțele judecătorești
Toate procedurile cu excepția recursului , sunt de competența exclusivă a tribunalului
în a cărui rază teritorială își are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul
comerțului, respectiv în registrul societăților agricole sau în registrul asociațiilor și fundațiilor
și sunt exercitate de un judecător-sindic.

Judecătorul-sindic
Principalele atribuții ale judecătorului-sindic, în cadrul prezentei legi, sunt:
a) pronunțarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii și, după caz, de intrare
în faliment prin procedura general sau prin procedura simplificată;
b) judecarea contestației debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru
începerea procedurii;
c)judecarea opoziției creditorilor la deschiderea procedurii;
d) desemnarea motivată, prin sentința de deschidere a procedurii, dintre practicienii în
insolvență care au depus ofertă de servicii în acest sens la dosarul cauzei, a administratorului
judiciar provizoriu sau, după caz, a lichidatorului care va administra procedura până la
confirmarea sau, după caz, înlocuirea sa de către adunarea creditorilor;
e) confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului
desemnat de adunarea creditorilor, confirmarea onorariului negociat cu adunarea creditorilor;
f) înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar sau
a lichidatorului potrivit art. 57 alin. (4);
g) judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-și mai conduce
activitatea;
h) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere
care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvență, potrivit art. 169, sesizarea organelor
de cercetare penală în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni;
i) judecarea acțiunilor introduse de administratorul judiciar/lichidator pentru anularea
unor acte frauduloase și operațiuni frauduloase potrivit art. 117-122 și a acțiunilor în nulitatea
plăților sau operațiunilor efectuate de debitor, fără drept, după deschiderea procedurii;
j)judecarea contestațiilor debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale oricărei
persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar sau de lichidatorul
judiciar;
k) confirmarea planului de reorganizare, după votarea lui de către creditori;
l) soluționarea cererii administratorului judiciar sau a comitetului creditorilor de
întrerupere a procedurii de reorganizare judiciară și de intrare în faliment;
m) soluționarea contestațiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar sau ale
lichidatorului judiciar;
n) judecarea acțiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;
o) judecarea cererilor administratorului sau lichidatorului judiciar in situaţiile in care
nu se poate lua o hotărâre in ședințele comitetului creditorilor sau adunării creditorilor.
q) pronunțarea hotărârii de închidere a procedurii.
p) dispunerea convocării adunării creditorilor, cu o anumită ordine de zi;
r) orice alte atribuții prevăzute de lege.

Administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică, practician în insolvență,


autorizat în condițiile legii, desemnat să exercite atribuțiile în perioada de observație și pe
durata procedurii de reorganizare; administratorul sau lichidatorul care nu poate fi cenzor,
director, fondator sau reprezentant al unei societăți, are obligația să se abțină.

Principalele atribuții ale administratorului judiciar sunt:


a) examinarea situației economice a debitorului și a documentelor depuse conform
prevederilor art. 67 și 74 și întocmirea unui raport prin care să propună fie intrarea în
procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observație în cadrul procedurii generale
și supunerea acelui raport judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care nu
va putea depăși 20 de zile de la desemnarea administratorului judiciar;
b) examinarea activității debitorului și întocmirea unui raport amănunțit asupra
cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență, cu menționarea
persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, și asupra existenței premiselor angajării răspunderii
acestora, în condițiile art. 169-173, precum și asupra posibilității reale de reorganizare
efectivă a activității debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea și supunerea
acelui raport judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va
putea depăși 40 de zile de la desemnarea administratorului judiciar;
c) întocmirea actelor prevăzute la art. 67 alin. (1), în cazul în care debitorul nu și-a
îndeplinit obligația respectivă în termenele legale, verificarea, corectarea și completarea
informațiilor cuprinse în actele respective, când acestea au fost prezentate de debitor;
d) elaborarea planului de reorganizare a activității debitorului, în funcție de cuprinsul
raportului prevăzut la lit. a) ;
e) supravegherea operațiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;
f) conducerea integrală, respectiv în parte, a activității debitorului, în acest ultim caz
cu respectarea precizărilor exprese ale judecătorului-sindic cu privire la atribuțiile sale și la
condițiile de efectuare a plăților din contul averii debitorului;
g) convocarea, prezidarea și asigurarea secretariatului ședințelor adunării creditorilor
sau ale acționarilor, asociaților ori membrilor debitorului persoană juridică;
h) introducerea de acțiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în
dauna drepturilor creditorilor, precum și a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor
operațiuni comerciale încheiate de debitor și a constituirii unor garanții acordate de acesta,
susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
i) sesizarea de urgență a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu există
bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile de
procedura;
j) denunțarea unor contracte încheiate de debitor;
k) verificarea creanțelor și, atunci când este cazul, formularea de obiecțiuni la acestea,
precum și întocmirea tabelelor creanțelor;
l) încasarea creanțelor; urmărirea încasării creanțelor referitoare la bunurile din averea
debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de deschiderea
procedurii; formularea și susținerea acțiunilor în pretenții pentru încasarea creanțelor
debitorului, pentru aceasta putând angaja avocați;
m) încheierea de tranzacții, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor,
renunțarea la garanții reale; cu condiția confirmării acestor operaţiuni de către judecătorul-
sindic;
n) sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o
soluționare de către acesta.
o) inventarierea bunurilor debitorului;
p) dispunerea evaluării bunurilor debitorului, astfel încât aceasta sa fie realizata pana
la data stabilita pentru depunerea tabelului definitiv al creanțelor;
q) transmiterea spre publicare în Buletinul Practicienilor în Insolvență a unui anunț cu
privire la depunerea la dosar a raportului de evaluare, în termen de două zile de la depunere.
Judecătorul-sindic poate stabili în sarcina administratorului judiciar, prin încheiere,
orice alte atribuții cu excepția celor prevăzute de lege în competența exclusivă a acestuia.
Potrivit art. 57 alin. (2) al legii insolvenței, administratorul judiciar este desemnat de
judecătorul sindic prin sentința de deschidere a procedurii sau angajat de creditorii ce dețin
cel puțin 50% din valoarea totală a creanțelor în cadrul primei ședințe a adunării creditorilor,
care va exercita competențele prevăzute de lege, în vederea instrumentării procedurii de
reorganizare judiciară a debitorului aflat în stare de insolvență.
Dacă administratorul a fost desemnat de către judecătorul sindic prin hotărârea de
deschidere a procedurii, iar creditorii au hotărât în adunarea creditorilor angajarea unui
administrator, atunci judecătorul sindic va dispune prin încheiere numirea administratorului
angajat de către creditori și încetarea atribuțiilor administratorului desemnat inițial.
Indiferent dacă administratorul va fi desemnat de judecătorul sindic sau dacă va fi
angajat de către creditori, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- înainte de desemnarea sa administratorul trebuie să facă dovada că este asigurat
pentru răspundere profesională, prin subscrierea unei polițe de asigurare valabile care să
acopere eventualele prejudicii cauzate în îndeplinirea atribuțiilor sale. Riscul asigurat trebuie
să reprezinte consecința activității administratorului pe perioada exercitării calității sale.
- este interzis administratorului judiciar, sub sancțiunea revocării din funcție și a
reparării eventualelor prejudicii cauzate, să diminueze, în mod direct sau indirect, valoarea
sumei asigurate prin contractul de asigurare.

PROCEDURA INSOLVENȚEI SOCIETĂȚILOR COMERCIALE


Reorganizarea : Reorganizarea judiciară este procedura ce se aplică debitorului în
insolvență, persoană juridică, pentru achitarea datoriilor acestuia, conform programului de
plata a creanțelor. (art. 5. pct. 54 din Legea nr. 85/2014).
Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, implementarea și
respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, care prevede:
a) restructurarea operațională și/sau financiară a debitorului;
b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social;
c) restrângerea activității prin lichidarea parțială sau totală a activului din averea
debitorului;
Planul de reorganizare sau de lichidare a unor bunuri din patrimoniul debitorului
reprezintă cadrul de desfășurare a procedurii de reorganizare judiciară, propus, aprobat și
executat potrivit legii. Conform art. 132 din lege vor putea propune un plan de reorganizare
următoarele categorii de persoane:
a) debitorul, cu aprobarea adunării generale a acționarilor/asociaților, în termen de 30
de zile de la publicarea tabelului definitiv de creanțe, cu condiția formulării intenției de
reorganizare, dacă procedura a fost declanșată de acesta și în termen de 10 zile de la
deschiderea procedurii, în cazul în care procedura a fost deschisă ca urmare a cererii unuia
sau mai multor creditori;
b) administratorul judiciar, de la data desemnării sale și până la îndeplinirea unui
termen de 30 de zile de la data publicării tabelului definitiv de creanțe;
c) unul sau mai mulți creditori, deținând împreuna cel puțin 20% din valoarea totală a
creanțelor cuprinse în tabelul definitiv de creanțe, în termen de 30 de zile de la publicarea
acestuia; administratorul judiciar este obligat să pună la dispoziția acestora informațiile
existente și necesare pentru redactarea planului.

Planul
Planul de reorganizare va indica perspectivele de redresare în raport cu posibilitățile și
specificul activității debitorului, cu mijloacele financiare disponibile și cu cererea pieței față
de oferta debitorului, și va cuprinde măsuri concordante cu ordinea publică, inclusiv în ceea
ce privește modalitatea de selecție, desemnare și înlocuire a administratorilor și a directorilor.
Planul de reorganizare va cuprinde în mod obligatoriu programul de plată a creanțelor;
categoriile de creanțe nedefavorizate; tratamentul categoriilor de creanțe defavorizate.
Planul de reorganizare este supus confirmării judecătorului-sindic, precum și aprobării
participanților la desfășurarea procedurii, si va fi publicat în Monitorul Oficial. Dacă vor fi
propuse mai multe planuri de reorganizare, care îndeplinesc condițiile cerute de lege pentru a
fi confirmate de către judecătorul-sindic, acesta va confirma planul debitorului.
Dacă debitorul nu a propus un plan sau planul debitorului nu îndeplinește condițiile
prevăzute de lege, judecătorul-sindic va confirma planul care este acceptat de cele mai multe
categorii defavorizate. Dacă nici un plan nu este confirmat și termenul pentru propunerea
unui plan a expirat, judecătorul-sindic va dispune începerea de îndată a procedurii
falimentului.
Executarea planului de reorganizare nu va putea depăși 4 ani, socotiți de la data
confirmării, iar la recomandarea administratorului judiciar, această perioadă va putea fi
extinsă. Confirmarea unui plan de reorganizare echivalează cu reorganizarea și continuarea
activității debitorului în conformitate cu prevederile planului confirmat.
Închiderea procedurii de reorganizare se va face prin pronunțarea unei sentințe de
către judecătorul-sindic, în urma îndeplinirii tuturor obligațiilor de plată asumate în planul de
reorganizare confirmat. În situația în care debitorul nu se conformează planului sau
înregistrează pierderi, creditorii sau administratorul pot solicita judecătorului-sindic să
dispună declanșarea procedurii falimentului.

Falimentul - Procedura
Falimentul se aplică în cazurile prevăzute de lege și are drept scop prefacerea în bani a
bunurilor din averea debitorului în vederea satisfacerii creanțelor creditorilor. Prevăzută în
Legea nr. 85/2014, Titlul II, Capitolul I, secțiunea a-7-a, (art. 145-182), procedura
falimentului este definită in art. 5 pct. 45, ca fiind procedura de insolvență, concursuală,
colectivă și egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru
acoperirea pasivului, urmata de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.

Modalități procedurale : Procedura falimentului se poate desfășura, după caz, prin


intermediul a două proceduri: procedura generală sau procedura specială(simplificată).

Procedura generală. Este acea procedură prin care un debitor intră după perioada de
observație, succesiv, în procedura de reorganizare și în procedura falimentului sau separate,
numai în reorganizare judiciară ori doar în procedura falimentului. Procedura generală este
deci compusă din planul de reorganizare a societății debitorului și din reorganizarea judiciară
cele două elemente fiind în strânsă legătură și de altfel rolul lor este de a salva de la faliment
debitorul persoană fizică ori juridică după caz.

Procedura simplificată. Procedura simplificată reprezintă procedura prevăzută de


lege, prin care debitorul intră direct în procedura falimentului, fie o dată cu deschiderea
procedurii insolvenței, fie după o perioadă de observație.

Notificarea intrării debitorului în procedura falimentului


Lichidatorul va notifica intrarea debitorului în procedura falimentului în condițiile
prevăzute de lege pentru procedura generală sau pentru procedura simplificată. În cazul
procedurii generale, lichidatorul va trimite o notificare tuturor creditorilor din lista depusă de
către debitor sau de administratorul judiciar, debitorului și Oficiului registrului comerțului
sau după caz, registrul societăților comerciale pentru efectuarea mențiunii.
În cazul procedurii simplificate notificările vor fi trimise și întocmite în aceleași
condiții ca și în cazul procedurii generale, cu particularitatea că, dacă până la intrarea în
faliment debitorul și-a continuat activitatea, lichidatorul va notifica creditorilor intrarea în
faliment, având prioritate creanțele născute în perioada de observație, pentru a se întocmi
tabelul suplimentar.
Tabelul suplimentar cuprinde toate creanțele născute după data deschiderii procedurii
generale și până la data începerii procedurii falimentului, creanțele verificate și acceptate.
Împotriva creanțelor înscrise în tabelul suplimentar se pot formula contestații, iar după
soluționarea lor se va întocmi tabelul definitiv consolidat al creanțelor.
Potrivit legii, pe parcursul derulării procedurii insolvenței se întocmesc trei tabele de
creanțe: tabelul preliminar de creanțe, tabelul definitiv de creanțe, tabelul definitiv consolidat.

Tabel preliminar de creanțe cuprinde toate creanțele născute înainte de data


deschiderii procedurii curente, scadente sub condiție sau în litigiu, acceptate de către
administratorul judiciar în urma verificării acestora. În tabel vor fi menționate atât suma
solicitată de către creditor, cât și suma acceptată și rangul de preferință. În procedura
simplificată, în tabel se vor înregistra și creanțele născute după deschiderea procedurii și până
la momentul intrării în faliment.

Tabel definitiv de creanțe este tabelul care cuprinde toate creanțele asupra averii
debitorului la data deschiderii procedurii, acceptate în tabelul preliminar și împotriva cărora
nu s-au formulat contestații, precum și creanțele admise în urma soluționării contestațiilor. În
acest tabel se arată suma solicitată suma admisă și rangul de prioritate a creanței.

Tabelul definitiv consolidat conform prezentei legi va cuprinde totalitatea creanțelor


ce figurează ca admise în tabelul definitiv de creanțe și cele din tabelul suplimentar
necontestate, precum și cele rezultate după soluționarea contestațiilor la tabelul suplimentar.

Cazurile de intrare în faliment


Potrivit art. 145 din lege judecătorul-sindic va decide, prin hotărâre judecătorească, în
condițiile art. 71, intrarea în faliment în următoarele cazuri:
A. a) debitorul și-a declarat intenția de a intra în procedura simplificată;
b) debitorul nu și-a declarat intenția de reorganizare;
c) niciunul dintre celelalte subiecte de drept îndreptățite nu a propus un plan de
reorganizare, potrivit dispozițiilor art. 132, sau niciunul dintre planurile propuse nu a fost
acceptat și confirmat;
B. debitorul și-a declarat intenția de reorganizare, dar nu a propus un plan de
reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat și confirmat;
C. obligațiile de plata și celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condițiile
stipulate prin planul confirmat sau desfășurarea activității debitorului în decursul
reorganizării sale aduce pierderi averii sale;
D. a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, intrarea
debitorului în faliment, potrivit art. 92 alin. (5) sau art. 97 alin. (5);
E. când titularul unei creanțe curente, certe, lichide și exigibile, recunoscută de către
administratorul judiciar sau de către judecătorul-sindic și al cărei cuantum depășește
valoarea-prag, solicită pe parcursul duratei perioadei de observație, deschiderea procedurii de
faliment a debitorului dacă aceste creanțe nu sunt achitate în termen de 60 de zile de la data
luării măsurii de către administratorul judiciar sau a hotărârii instanței de judecată(art. 75
alin. 4) și, respectiv, când titularul unei creanțe curente, certă, lichidă și exigibilă mai veche
de 60 de zile, precum și un cuantum peste valoarea-prag, solicită, oricând în timpul planului
de reorganizare sau după îndeplinirea obligațiilor de plată asumate în plan, trecerea la
faliment (art. 143 alin. 3).
Hotărârea de intrare în faliment
Prin hotărârea prin care se decide intrarea în faliment, judecătorul-sindic va pronunța
dizolvarea debitorului persoana juridică și va dispune:
a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
b) în cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator judiciar provizoriu,
precum și stabilirea atribuțiilor și a onorariului acestuia, în conformitate cu criteriile aprobate
prin legea de organizare a profesiei;
c) în cazul procedurii simplificate, confirmarea în calitate de lichidator judiciar a
administratorului judiciar, desemnat potrivit prevederilor art. 57 alin. (2) sau art. 73, după
caz;
d) termenul maxim de la intrarea în faliment în cadrul procedurii generale, de predare
a gestiunii averii de la debitor/administratorul judiciar către lichidator judiciar, împreună cu
lista actelor și operațiunilor efectuate după deschiderea procedurii prevăzute la art. 84 alin.
(2);
e) întocmirea de către administratorul judiciar și predarea către lichidatorul judiciar, în
termen de maximum 5 zile de la intrarea în faliment, în cadrul procedurii generale, a unei
liste cuprinzând numele și adresele creditorilor și toate creanțele acestora la data intrării în
faliment, cu indicarea celor născute după deschiderea procedurii, a tabelului definitiv al
creanțelor și a oricăror alte tabele întocmite în procedură, a oricăror rapoarte de distribuție, a
listei actelor și operațiunilor efectuate după data deschiderii procedurii; aceasta obligaţie
revine administratorului special, cu avizul administratorului judiciar, dacă, până la data
deschiderii procedurii falimentului, nu a fost ridicat dreptul de administrare;
f) notificarea intrării în faliment.

Efectele specifice procedurii falimentului - Efectele deschiderii procedurii


falimentului
Principalele consecințe ale deschiderii acestei procedurii sunt:
a) atribuțiile administratorului vor fi preluate de către lichidatorul desemnat în
condițiile legii (lichidator și administratorul desemnat anterior);
b) notificarea în cazul procedurii falimentului va cuprinde termenul limită pentru
înregistrarea cererii de admitere a creanțelor în vederea întocmirii tabelului suplimentar al
creanțelor și termenul de definitivare a tabelului suplimentar al creanțelor și de întocmire a
tabelului definitiv consolidat;
c)stabilirea masei active a debitorului și a masei pasive a debitorului;
d) luarea unor măsuri asiguratorii cu privire la bunurile debitorului sigilarea și
inventarierea lor; nu sunt supuse procedurii de inventariere: bunurile asupra cărora există un
risc de deteriorare sau pierdere de valoare; registrele contabile; titlurile de valoare scadente
sau care urmează a deveni scadente în scurt timp și acțiunile ori alte titluri de participare ale
debitorului; numerarul pe care lichidatorul îl va depune la bancă în contul averii debitorului.
Procesul de lichidare va începe imediat după afișarea tabelului definitiv consolidat al
creanțelor. Bunurile ce urmează a fi vândute în vederea lichidării vor fi evaluate de lichidator,
singur sau cu ajutorul uni expert contabil. Vânzarea bunurilor va putea fi făcută prin
negociere directă sau prin licitație publică, individual sau în bloc, ca ansamblu funcțional.
Judecătorul-sindic va decide dacă bunurile vor fi vândute individual sau în bloc, prin
încheiere, la propunerea lichidatorului și cu aprobarea adunării creditorilor.

Desemnarea lichidatorului
Lichidatorul este persoana fizică sau juridică, practician în insolvență, autorizat în
condițiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului și să exercite atribuțiile
prevăzute de lege în cadrul procedurii de faliment, atât în procedura generală, cât și în cea
simplificată. Lichidatorul se numește, în toate cazurile, de către judecătorul-sindic.
Comparativ cu procedura de reorganizare judiciară care constituie o posibilitate pentru
creditori de a desemna administratorul, desemnarea lichidatorului se face în baza ofertelor
prezentate de către magistrat.
Procedura falimentului este realizată doar de lichidator. Calitatea de lichidator, poate
să o aibă persoana care are calitatea de practician în reorganizare și lichidare, precum și o
societate comercială având obiect de activitate „reorganizarea și lichidarea”. Lichidatorul
numit prin hotărârea de deschidere a procedurii sau de deschidere printr-o altă hotărâre
ulterioară, poate fi înlocuit de judecătorul-sindic pe toată perioada de derulare a procedurii.

Stabilirea masei active a debitorului


Stabilirea activului și conservarea bunurilor din averea debitorului sunt măsuri care
implică efectuarea de acte și operațiuni dispuse de către magistrat în ordinea indicată de lege:
- ridicarea dreptului creditorului de a administra și a dispune de averea sa;
- sigilarea bunurilor din averea debitorului și a actelor acestuia;
- inventarierea averii debitorului;
- conservarea bunurilor din averea acestuia.
Ridicarea dreptului debitorului de a administra și a dispune de bunurile sale constituie
o sancțiune aplicată debitorului aflat în încetare de plăți și supus procedurii falimentului,
urmărindu-se blocarea posibilității acestuia de a se folosi de bunurile sale, în scopul
conservării averii sale și protejării creditorilor.
Lichidatorul răspunde pentru conservarea bunurilor indisponibilizate.

Stabilirea masei pasive a debitorului


Stabilirea pasivului debitorului constituie ansamblul de acte și operațiuni efectuate, în
condițiile legii, pentru a determina datoriile debitorului. Legea actuală conține o reglementare
asupra modului de stabilire a masei pasive, mai puțin definirea noțiunii de masă pasivă.
Determinarea masei pasive (totalitatea datoriilor comerciale existente în patrimoniul
debitorului) trebuie considerată ca o măsură de îndeplinit imediat după deschiderea
procedurii de reorganizare judiciară și a falimentului, deoarece numai după realizarea sa se
pot parcurge celelalte etape ale procedurii.
Operațiunile și actele reglementate de lege pentru stabilirea masei pasive constau în
determinarea creditorilor și întocmirea listei, respectiv înregistrarea, verificarea și contestarea
creanțelor, cu întocmirea unui tabel final al creditorilor.
Determinarea creditorilor debitorului se face de către lichidator pe baza informațiilor
furnizate de către debitor și a celorlalte acte privitoare la datoriile acestora. Lista creditorilor
întocmită de expert stă la baza efectuării tabelului preliminar cu obligațiile debitorului.
Masa credală se prezintă ca o sferă inclusă în sfera masei pasive. Nu toți creditorii pot
îndeplini condițiile de înscriere la masa credală, fie datorită tardivității înscrierii, fie datorită
faptului că se constată ca inexistentă scriptic dovada creanțelor lor, etc. Verificarea creanțelor
se face de către judecătorul-sindic. În urma verificării, după validarea creanțelor corecte se
întocmește tabelul preliminar al creditorilor prin consemnarea fiecărei creanțe, cu precizarea
dacă este chirografară, garantată, sub condiție sau cu prioritate. Creanțele constând în
obligații care nu au fost calculate în valoare monetară sau a căror valoare este supusă
modificării vor fi calculate de lichidator și înscrise la valoarea ce o aveau la data înregistrării
cererii.
Lichidarea averii debitorului constă în transformarea activului patrimonial într-o
sumă de bani ce va fi distribuită creditorilor în ordinea stabilită de lege, pentru acoperirea
pasivului. Lichidarea se face de către lichidator, sub controlul judecătorului-sindic.

Măsuri premergătoare lichidării


Principalele măsuri premergătoare lichidării sunt reglementate în art. 151-153 din lege
și constau în operațiunile de sigilare și inventariere. Se aplică sigiliu asupra magazinelor,
magaziilor, depozitelor, birourilor, corespondenței comerciale, arhivei, dispozitivelor de
stocare și prelucrare a informației, contractelor, mărfurilor și oricăror alte bunuri mobile
aparținând averii debitorului. Nu vor fi puse sub sigilii: obiectele care vor trebui valorificate
de urgentă pentru a se evita deteriorarea lor materială sau pierderea din valoare; registrele de
contabilitate; cambiile și alte titluri de valoare scadente sau care urmează a fi scadente în
scurt timp, precum și acțiunile ori alte titluri de participație ale debitorului, care vor fi
preluate de lichidatorul judiciar pentru a fi încasate sau pentru a efectua activitățile de
conservare necesare; numerarul pe care lichidatorul judiciar îl va depune în bancă în contul
averii debitorului. În timpul acțiunii de sigilare, lichidatorul judiciar va lua măsurile necesare
pentru conservarea bunurilor.
Lichidatorul judiciar va putea proceda imediat la inventariere, fără a aplica sigiliile
sau în cel mai scurt timp posibil dacă averea este mai mare. Pe măsura desfășurării
inventarierii, lichidatorul judiciar ia în posesie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar.
Inventarul va trebui sa descrie toate bunurile identificate ale debitorului. Actul de inventar va
fi semnat de lichidatorul judiciar și de administratorul special, iar dacă acesta nu participă la
inventariere, numai de către lichidatorul judiciar. În vederea conservării patrimoniului, în
cazul în care în averea debitorului nu există suficiente lichidități, lichidatorul judiciar va
putea valorifica de urgență bunuri ale debitorului, cu prioritate cele asupra cărora nu există
cauze de preferință, pentru obținerea acestor lichidități, fără aprobarea creditorilor.
Valorificarea se va efectua prin licitație publică, după evaluarea prealabilă, pornind de la
valoarea de lichidare indicată de evaluator.

Efectuarea lichidării
În aplicarea procedurii de lichidare, pentru a fi satisfăcute creanțele creditorilor, se
urmăresc două principii: rapiditatea operațiunilor și lichidarea bunurilor cât mai avantajos,
Lichidarea bunurilor va fi efectuată de către lichidator, sub controlul judecătorului-sindic.
Bunurile vor putea fi vândute în bloc, ca un ansamblu în stare de funcționare, sau
individual. Bunurile se vând prin negociere directǎ sau prin licitație publică. În cazul
bunurilor imobile vânzarea se face prin negociere directă și se vor îndeplini formalitățile
prevăzute de lege; valorile mobiliare vor fi vândute în condițiile legii nr. 297/2004 privind
piața de capital. Sumele rezultate din vânzări vor fi depuse la o unitate a unei societăți
bancare, în contul averii debitorului pentru a fi distribuite creditorilor.
Creditorii care beneficiază de ipoteci sau de alte garanții reale vor fi satisfăcuți din
sumele de bani obținute din vânzarea bunurilor afectate de garanții. Legiuitorul prevede ca
noutate faptul că creditorii au dreptul să primească suma datorată la care se adaugă și
dobânzile, majorările penalitățile, precum și cheltuielile făcute. Dacă din sumele obținute prin
vânzare nu pot fi acoperite creanțele garantate, pentru diferența de încasat creditorii vor
deveni creditori chirografari, intrând în concurs cu ceilalți creditori chirografari (care nu au
creanță garantată printr-o garanție specială).

Procedura de efectuare a lichidării presupune:


- întocmirea tabelului suplimentar și tabelului definitiv consolidat al creanțelor;
- efectuarea lichidării bunurilor din averea debitorului de lichidator sub controlul
judecătorului-sindic;
- finalizarea inventarierii bunurilor din averea debitorului;
- modalități și procedura de vânzare a bunurilor debitorului;
- evaluarea bunurilor din averea debitorului, în conformitate cu standardele
internaționale de evaluare;
- distribuiri parțiale ale sumelor obținute din lichidare;
- raportul final al lichidatorului și soluționarea obiecțiunilor la acesta de către
judecătorul-sindic;
- distribuirea finală a fondurilor din averea debitorului;
- posibilitatea antrenării răspunderii membrilor organelor de conducere a debitorului.

Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării


Lichidatorul are obligația să întocmească și să prezinte judecătorului-sindic și
comitetului creditorilor la fiecare trei luni calculate de la data începerii procedurii de
lichidare, un raport asupra fondurilor obținute din lichidare și din încasarea creanțelor precum
și un plan de distribuție a sumelor de bani între creditori.
Judecătorul sindic poate prelungi cu cel mult o lună sau poate scurta, termenul pentru
prezentarea raportului și a planului de distribuție care vor fi depuse la grefa tribunalului și
notificate creditorilor iar în ceea ce privesc creanțele acestea vor fi plătite în ordine conform
legii.
Prin afișarea la ușa tribunalului a unei copii a raportului și planului de distribuție, se
aduc la cunoștința creditorilor aceste documente si se da, astfel, posibilitatea creditorilor ca
într-un termen de 15 zile de la afișare să formuleze contestații. Soluționarea contestațiilor in
integrum este de competența judecătorul-sindic cu notificarea tuturor creditorilor, într-o
ședință publică ce se va ține în 20 de zile de la data notificării, în prezența lichidatorului și a
debitorului. Pentru cazul lichidării unor bunuri din averea debitorului pe bază de plan, cât și
în caz de faliment, ordinea distribuirii lichidităților este stabilită în art. 108 din lege.
Satisfacerea cu prioritate a creanțelor bancare, înaintea creanțelor chirografare obișnuite, este
o noutate a reglementării, justificată de necesitatea obținerii concursului băncilor în cadrul
procedurii.

Ordinea plății creanțelor


Legea nr. 85/2014 conține o reglementare specială de repartizare a lichidităților, pe
destinații. Creanțele se plătesc, în faliment, în următoarea ordine:
1. taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezentul
titlu, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea și administrarea bunurilor din averea
debitorului, pentru continuarea activității și pentru plata remunerațiilor persoanelor angajate;
2. creanțele provenind din finanțări acordate debitorului în perioada de observație în
vederea desfășurării activității curente;
3. creanțele izvorâte din raporturi de muncă;
4. creanțele rezultând din continuarea activității debitorului după deschiderea
procedurii, cele datorate cocontractanților terților dobânditori de bună-credință sau
subdobânditorilor care restituie averii debitorului bunurile ori contravaloarea acestora;
5. creanțele bugetare;
6. creanțele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terți, în baza unor
obligații de întreținere, alocații pentru minori sau de plata unor sume periodice destinate
asigurării mijloacelor de existență;
7. creanțele reprezentând sumele stabilite de judecătorul-sindic pentru întreținerea
debitorului și a familiei sale, dacă acesta este persoană fizică;
8. creanțele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile și dobânzile aferente, cele
rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, din chirii, creanțele
derivate din recuperarea bunurilor ce fac obiectul material al contractelor de leasing, rate și
accesorii restante, inclusiv obligațiunile;
9. alte creanțe chirografare;
10. creanțele subordonate, în următoarea ordine de preferință:
a) creanțele născute în patrimoniul terților dobânditori de rea-credință ai bunurilor
debitorului în temeiul art. 120 alin. (2), cele cuvenite subdobânditorilor de rea-credință în
condițiile art. 121 alin. (1), precum și creditele acordate persoanei juridice debitoare de către
un asociat sau acționar deținând cel puţin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de
vot în adunarea generală a asociaților ori, după caz, de către un membru al grupului de interes
economic;
b) creanțele izvorând din acte cu titlu gratuit.

Întocmirea raportului final


După ce bunurile au fost lichidate, lichidatorul va întocmi un raport final, prevăzut de
art. 167 din lege, pe care îl va înainta judecătorului-sindic împreună cu un bilanț. Raportul
final și bilanțul vor fi comunicate debitorului și creditorilor și vor fi afișate la ușa tribunalului.
Primind raportul final, judecătorul-sindic va convoca adunarea creditorilor în termen
de 30 de zile de la afișare. Creditorii pot formula obiecțiuni la raportul final cu cel puțin 5 zile
înainte de data convocării adunării creditorilor. Obiecțiunile creditorilor vor fi soluționate de
judecătorul-sindic prin încheiere, dispunând totodată aprobarea raportului final sau
modificarea acestuia, după caz. Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării se va face
potrivit unui plan întocmit de lichidator, înregistrat și afișat la tribunal. Din acest moment
planul de distribuire a sumelor se definitivează și poate începe plata creanțelor. Distribuirea
sumelor obținute în urma lichidării se face diferențiat, după criteriul modului de garantare a
creanței.
Judecătorul-sindic va examina raportul final, inclusiv eventualele obiecții făcute de
creditori, urmând să-l aprobe sau să-l respingă. Raportul întocmit de lichidator va fi aprobat
de judecătorul sindic printr-o sentință, dacă au fost formulate obiecțiuni soluționate, sau
printr-o încheiere, dacă nu au fost formulate asemenea obiecțiuni.

Atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvență


La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic
poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoana juridică, ajuns în stare de
insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă,
să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății,
precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin
una dintre următoarele fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al
unei alte persoane;
b) au făcut activități de producție, comerț sau prestări de servicii în interes personal,
sub acoperirea persoanei juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit,
persoana juridică la încetarea de plăți;
d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu
au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile
către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate
între faptă și prejudiciu se prezumă printr-o prezumție relativă;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod
fictiv pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul
întârzierii încetării de plăți;
g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu
preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori;
h) orice altă faptă săvârșită cu intenție, care a contribuit la starea de insolvența a
debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu.
Dacă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de
starea de insolvență a debitorului și/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acțiunea
privind atragerea răspunderii, aceasta poate fi introdusă de președintele comitetului
creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul
creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor sau cel care deține mai mult de
50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală.
Răspunderea persoanelor în cauza nu va putea fi angajată dacă, în organele colegiale
de conducere ale persoanei juridice, s-au opus la actele ori la faptele care au contribuit la
starea de insolvență sau au lipsit de la luarea deciziilor care au contribuit la starea de
insolvență și au făcut să se consemneze, ulterior luării deciziei, opoziția lor la aceste decizii.
Răspunderea nu va putea fi angajată dacă, în luna precedentă încetării plăților, s-au efectuat,
cu bună-credință, plăți în executarea unui acord cu creditorii, încheiat ca urmare a unor
negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor debitorului, cu condiția ca acordul să
fi fost de natură a conduce la redresarea financiară a debitorului și să nu fi avut ca scop
prejudicierea și/sau discriminarea unor creditori.

Închiderea procedurii insolvenței - Condiții de fond și procedurale


În orice stadiu al procedurii, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului
ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor
nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va audia de urgență
creditorii în ședință, iar în cazul refuzului acestora de a avansa sumele necesare sau în cazul
neprezentării lor, va da o sentință de închidere a procedurii prin care se dispune radierea
debitorului din registrul în care este înmatriculat.
Procedura de reorganizare prin continuarea activității sau de lichidare pe bază de plan
va fi închisă, prin sentință, în baza unui raport al administratorului judiciar care constată
îndeplinirea tuturor obligațiilor de plăti asumate prin planul confirmat, precum și plata
creanțelor curente scadente.
Procedura de faliment va fi închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul
final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite, iar fondurile
nereclamate au fost depuse la bancă. Bunurile vor putea fi distribuite creditorilor în contul
creanțelor lor , cu obligația acestora de a achita toate sumele ce ar fi fost datorate creditorilor
aflați pe ordinele de prioritate anterioare, precum și celor de pe aceeași ordine de prioritate.

Cazurile de închidere a procedurii


Procedura insolvenței se închide în următoarele circumstanțe :
- dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt
insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu avansează
sumele corespunzătoare;
- o procedură de reorganizare prin continuarea activității sau lichidare pe bază de plan
în urma îndeplinirii tuturor obligațiilor de plată asumate în planul confirmat;
- o procedură de faliment- atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când
toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite și când fondurile
nereclamate au fost depuse la bancă;
- dacă creanțele au fost complet acoperite prin distribuirile făcute, chiar înainte ca
bunurile din averea debitorului să fi fost lichidate în întregime;
- dacă creanțele au fost complet acoperite prin distribuirile făcute, după lichidarea
completă a activului;
- dacă judecătorul-sindic constată, la expirarea termenului pentru înregistrarea
cererilor de admitere a creanțelor, că nu s-a depus nici o cerere.
- dacă toți creditorii înscriși în tabelul definitiv al creanțelor primesc sumele ce li se
datorează în perioada de observație sau renunță la judecată în perioada de observație,
judecătorul-sindic va dispune închiderea procedurii, fără a dispune radierea debitorului din
registrul în care este înregistrat.
Procedura se închide la cererea lichidatorului, pe baza unei o sentințe, pronunțate de
judecătorul-sindic prin care se dispune radierea debitorului din registrul în care este
înmatriculat.

Efectele închiderii procedurii insolvenței : Efectele închiderii procedurii se


circumscriu obligației judecătorului-sindic de a notifica persoanelor prevăzute de lege și
debitorului, sentința de închidere a procedurii în vederea efectuării acestei mențiuni.
Prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul, lichidatorul și ceilalți
participanți implicate sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la
procedură față de debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați etc.
Prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoana fizica va fi descărcat de
obligațiile pe care le avea înainte de intrarea in faliment, însă sub rezerva de a nu fi găsit
vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăți ori transferuri frauduloase; în astfel de situații, el
va fi descărcat de obligații numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul
procedurii.

CONTRACTELE COMERCIALE SPECIALE


Contractul de vânzare-cumpărare comercială
Contractul de vânzare-cumpărare reprezintă actul juridic cel mai des întâlnit în
activitatea comercială, fiind obiectul unei ample reglementări legale. În Codul civil sunt
cuprinse numai anumite norme juridice prin care se reglementează aspecte specifice vânzării-
cumpărării (art. 1650-1762): prețul vânzării, transferul dreptului de proprietate și al riscurilor,
obligațiile părților etc.

Comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare


Sub aspectul structurii, vânzarea-cumpărarea comercială este similară vânzării-
cumpărării civile; în ambele cazuri este vorba de un contract prin intermediul căruia se
transmite proprietatea unui lucru în schimbul unui preț. Ceea ce deosebește vânzarea-
cumpărarea comercială de cea civilă este funcția economică a contractului și anume
interpunerea în schimbul bunurilor. Această funcție conferă vânzării cumpărării caracterul
comercial. Având în vedere aceasta deosebire exista reguli speciale referitoare la obiectul și
finalitatea vânzării-cumpărării comerciale.

a) Condițiile legale ale vânzării-cumpărării comerciale


Sunt considerate fapte de comerț cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se
revinde fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria.
Are aceeași valoare și cumpărarea spre a se revinde, de obligațiuni ale statului sau alte titluri
de credit care circulă în comerț. De asemenea, sunt fapte de comerț vânzările de producte,
vânzările și închirierile de mărfuri în natură sau. prelucrate și vânzările de obligațiuni ale
statului sau alte titluri de credit care circulă în comerț, când au fost cumpărați în scop de
revânzare sau închiriere .
Mărfurile sunt produse ale muncii destinate schimbului, prin vânzare-cumpărare.
Productele sunt produsele naturale ale pământului, care se obțin prin cultură sau exploatare
directă (de ex. cerealele, legumele, etc)sau produsele animalelor (laptele, lâna, etc.). Titlurile
de credit sunt înscrisuri în baza cărora titularii au calitatea să exercite drepturile specificate în
cuprinsul lor. Întrucât documentele încorporează drepturi, titlurile de credit pot fi obiect al
dreptului de proprietate, precum și al unor operații juridice, între care și vânzarea-
cumpărarea.
Cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este
precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare. Legea nu cere ca bunul cumpărat să fie
vândut în forma în care a fost cumpărat, bunul poate fi revândut și după ce a suferit unele
transformări.

b) Trăsăturile caracteristice ale vânzării-cumpărării comerciale.


Trăsătura specifică a vânzării-cumpărării comerciale este intenția de revânzare;
cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedată
de o cumpărare făcută în scop de revânzare. Pentru a fi considerată o trăsătură distinctivă a
vânzării-cumpărării comerciale, intenția de revânzare sau închiriere trebuie să îndeplinească
trei condiții:
a) intenția de revânzare sau închiriere trebuie să existe la data cumpărării
b) intenția de revânzare sau închiriere trebuie să fie exprimată de cumpărător, adică să
fie cunoscută de contractant;
c) intenția de revânzare sau închiriere trebuie să privească bunul cumpărat.

Contactul de vânzare-cumpărare comercială este definit de dispozițiile art. 1650 Cod


civil:
Vânzarea este acel contract prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă
să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care
cumpărătorul se obligă să îl plătească.

Caracterele juridice
Din definiție rezultă caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare
comercială:
a) contractul este bilateral (sinalagmatic), adică dă naștere la obligații în sarcina
ambelor părți contractante;
b)contractul este cu titlu oneros, ceea ce înseamnă că ambele părți urmăresc obținerea
unor foloase patrimoniale;
c) contractul este comutativ; existența și întinderea obligațiilor asumate de către părți
sunt certe și cunoscute chiar de la momentul încheierii contractului;
d) contractul este consensual; se încheie prin simplul acord de voință al părților
contractante; vinderea este perfectă între părți "îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și
asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul nu se va fi numărat";
e) contractul este translativ de proprietate; prin contract se transmite dreptul de
proprietate asupra lucrului vândut de la vânzător la cumpărător.

Condițiile pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare comercial


Pentru a fi valabil încheiat, contractul de vânzare comercială, trebuie să îndeplinească
anumite condiții de existență:

Consimțământul părților. Promisiunea de vânzare


a) Consimțământul părților. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare
comercială implică un acord de voință al părților, în sensul transmiterii de la vânzător la
cumpărător a dreptului de proprietate asupra unui bun, în schimbul unui preț. Condițiile în
care trebuie să se manifeste voința părților pentru încheierea contractului de vânzare-
cumpărare comercială sunt cele prevăzute de lege pentru încheierea oricărui contract

b) Promisiunea de vânzare.
Promisiunea unilaterală de vânzare. Primind oferta de vânzare a unui bun,
beneficiarul poate să o accepte, caz în care se încheie contractul de vânzare-cumpărare, sau
poate să o refuze, caz în care contractul nu se încheie, oferta putând fi făcută altei persoane.
Promisiunea bilaterala de vânzare. În cazul promisiunii bilaterale de vânzare,
promitentul se obligă să vândă, iar beneficiarul se obligă să cumpere un anumit bun, în baza
unui contract de vânzare-cumpărare care se va încheia în viitor. Promisiunea bilaterală de
vânzare este un antecontract prin care ambele părți se obligă să încheie în viitor un contract
de vânzare-cumpărare având ca obiect bunul promis. (obligație "a face").

Capacitatea părților
Art. 1652 Cod civil stabilește principiul potrivit căruia “pot cumpăra și vinde toți
cărora nu le este oprit prin lege". Orice persoană care îndeplinește condițiile generale de
capacitate privind încheierea actelor juridice poate să încheie un contract de vânzare-
cumpărare comercială, afară de cazul când legea îi interzice încheierea unui atare contract. În
materia vânzării-cumpărării comerciale, capacitatea este regula, iar incapacitatea reprezintă o
excepție care operează numai în cazurile expres prevăzute de lege.
a) Incapacități speciale privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare
comercială.
l. Interdicția încheierii contractului de vânzare-cumpărare între soți;
2. Interdicția încheierii contractului de vânzare-cumpărare între tutore și minorul de
sub tutela sa;
3. Interdicția cumpărării de către mandatari a bunurilor pe care au fost împuterniciți
să le vândă;
4. Interdicția cumpărării de către persoanele care administrează bunurile statului sau
ale unităților administrativ-teritoriale, precum și de către funcționarii publici, a bunurilor pe
care le administrează, respectiv a bunurilor care se vând prin mijlocirea lor;
5. Interdicția încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către persoanele care
îndeplinesc anumite funcții în organele statului ;

b) Interdicții speciale de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare


comercială.
l. Interdicția încheierii de către prepus a unor operațiuni de natura comerțului cu care
este însărcinat;
2. Interdicția încheierii de către asociații cu răspundere nelimitată a unor operațiuni
care ar atinge interesele societății comerciale.

Obiectul contractului - Lucrul vândut


Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească lucrul vândut. . Contractul de vânzare-
cumpărare comercială poate avea ca obiect lucrurile mobile corporale sau incorporale,
lucrurile prezente ori viitoare, lucrurile determinate sau determinabile. Bunurile imobile nu
pot constitui obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială; actele de vânzare-
cumpărare privind aceste bunuri sunt acte juridice civile. Oricare ar fi lucrul vândut, pentru a
fi considerat obiectul obligației vânzătorului și, implicit, obiectul contractului de vânzare-
cumpărare, el trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să se afle în circuitul civil; să
existe în momentul încheierii contractului ori să existe în viitor; să fie determinat sau
determinabil; să fie proprietatea vânzătorului.

Prețul vânzării - Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească prețul. Pentru


încheierea contractului de vânzare-cumpărare, părțile trebuie să cadă de acord nu numai
asupra lucrului vândut, ci și asupra prețului, care este obiectul prestației cumpărătorului.
Prețul este suma de bani pe care cumpărătorul o dă vânzătorului în schimbul lucrului. Pentru
a putea fi obiect al contractului de vânzare-cumpărare, prețul trebuie să îndeplinească
următoarele condiții: să fie stabilit în bani; să fie determinat sau determinabil; să fie real.
a. Prețul să fie stabilit în bani. Legea nu prevede în mod expres o atare condiție. Este
îndeobște admis că stabilirea prețului în bani este de esența contractului de vânzare-
cumpărare.
b. Prețul să fie determinat sau determinabil. Pentru a putea fi obiect al contractului
de vânzare-cumpărare, se cere ca prețul să fie precizat în contract. Prin stabilirea prețului se
poate cunoaște întinderea obligației asumate de către cumpărător. Prețul vânzării trebuie
convenit de către părți în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (art. 1662C.
civ. ), respectiv stabilirea prețului nu poate să depindă de voința exclusivă a uneia dintre părți
și nici nu poate fi lăsată la aprecierea ulterioară a părților
Prețul este determinat când în contract s-a precizat în concret suma de bani datorată
pentru lucrul vândut (de exemplu 10. 500 lei).
Prețul este determinabil în cazul când în contract s-au prevăzut anumite elemente cu
ajutorul cărora se va stabili în viitor cuantumul prețului. Un contract care cuprinde un preț
determinabil este perfect valabil. Vânzarea pe un preț nedeterminat în contract este valabil
dacă părțile au convenit asupra unui mod de a-l determina în urmă. Prețul vânzării poate fi
determinat de către părți și prin trimiterea la prețul legal, dacă un atare preț există;
c. Prețul să fie real. Prețul în contractul de vânzare-cumpărare comercială, trebuie să
fie real, adică să existe efectiv și să se plătească de către cumpărător. Potrivit legii, prețul
vânzării este real dacă el este sincer și serios (art. 1660 C. civ. ). Elementele noțiunii de preț
serios au caracterul unei situații de fapt și deci ele sunt lăsate la aprecierea instanței
judecătorești. Dacă prețul stabilit de părți este fictiv sau derizoriu, contractul de vânzare-
cumpărare este nul, deoarece obligația cumpărătorului, în lipsa prețului sau a caracterului său
derizoriu este fără obiect, iar obligația vânzătorului este fără cauză.

Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială


Prin încheierea sa în condițiile legii, contractul de vânzare-cumpărare comercială
produce efecte juridice.
Principalul efect al contractului de vânzare-cumpărare îl constituie transmiterea
dreptului de proprietate asupra lucrului de la vânzător la cumpărător. Din contractul de
vânzare-cumpărare se nasc anumite obligații în sarcina părților în legătură cu lucrul vândut și
prețul vânzării.

Transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor de la vânzător la cumpărător


Contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate asupra
lucrului de la vânzător la cumpărător.
Regulile generale stabilite de Codul civil. Potrivit Codului civil, de regulă,
transmiterea dreptului de proprietate operează în momentul încheierii contractului de
vânzare-cumpărare. În anumite cazuri, dreptul de proprietate se transmite ulterior încheierii
contractului, după îndeplinirea unor cerințe ale legii.

Regula transmiterii de drept a proprietății. Codul civil instituie regula potrivit căreia
transmiterea asupra lucrului vândut de la vânzător la cumpărător operează de drept, din chiar
momentul încheierii contractului. Această regulă este concretizarea, în materia contractului
de vânzare-cumpărare, a principiului general potrivit căruia "în contractele ce au ca obiect
translația proprietății, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul
consimțământului părților. Odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului se
transmit de la vânzător la cumpărător și riscurile.
În caz de pieire fortuită a lucrului vândut, chiar înainte de predare, riscul va fi suportat
de către cumpărător (res perit domino).
Regula transmiterii de drept a proprietății în contractul de vânzare-cumpărare
operează numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: contractul să fie valabil încheiat,
vânzătorul să fie proprietarul lucrului, lucrul vândut să fie un bun individual determinat.
Transmiterea de drept a proprietății, nu are caracter imperativ, ci dispozitiv. Drept urmare,
părțile pot deroga de la această regulă, în sensul transmiterii dreptului de proprietate numai la
predarea lucrului ori la plata prețului sau la împlinirea unui termen ori a unei condiții.

Obligațiile părților
Obligațiile vânzătorului
Potrivit Codului civil, vânzătorul are două obligații: să predea lucrul cumpărătorului și
să răspundă pentru lucru, adică să îl garanteze pe cumpărător în privința lucrului dobândit.
În afară de aceste obligații principalele ale vânzătorului (art. 1671C. civ.) părțile, prin
acordul lor de voință, pot conveni și alte obligații în sarcina vânzătorului. Datorită
caracterului supletiv al dispozițiilor Codului civil incidente, părțile pot aduce modificări
obligațiilor reglementate de lege.
Obligația de a preda lucrul vândut. Prin predare se înțelege punerea efectivă a
lucrului la dispoziția cumpărătorului, astfel încât acesta să poată să-și exercite toate
prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate asupra lucrului. Obiectul obligației de
predare îl constituie lucrul vândut, asupra căruia au convenit părțile contractante; bunul
individual determinat trebuie predat în starea în care se afla în momentul încheierii
contractului.
Obligația de predare cuprinde și accesoriile lucrului și tot ceea ce ține de folosirea
normală a acestuia (art. 1672 C. civ. ); ea cuprinde și obligația de a conserva lucrul până la
predare.
Modul de executare a obligației de predare. Predarea bunurilor care fac obiectul
contractului de vânzare-cumpărare comercială poate fi o predare reală sau simbolică.
Predarea reală se realizează când bunurile sunt puse efectiv la dispoziția cumpărătorului sau
predate cărăușului pentru a le transporta.
Predarea simbolică se realizează diferit, în funcție de situația în care se află bunurile.
Astfel, în cazul bunurilor depozitate în docuri, antrepozite, silozuri, etc, predarea bunurilor se
efectuează prin înmânarea recipisei de depozit către cumpărător. Tot astfel, dacă bunurile se
află în cursul călătoriei pe apă, predarea se poate realiza prin remiterea poliței de încărcare
(conosamentul).
Bunurile se predau cumpărătorului însoțite de factură, în care sunt precizate elemente
precum: cantitatea, calitatea, prețul, etc. Factura constituie un mijloc de probă, în caz de
litigiu și poate fi transmisă și separat. Profactura.
Termenul la care se face predarea. Lucrul vândut trebuie predat la termenul convenit
de către părțile contractante. Dacă părțile nu au stabilit un termen, predarea se va face potrivit
principiilor generale, imediat după realizarea acordului de voință sau la cererea
cumpărătorului.
Locul unde se face predarea. Predarea lucrului se execută la locul arătat prin contract
de către părțile contractante. Dacă contractul nu cuprinde nici o prevedere în acest sens,
predarea trebuie să se facă la locul care ar rezulta din natura operațiunii ori din intenția
părților contractante.
Suportarea cheltuielilor predării. Dacă părțile din contract nu au convenit altfel,
cheltuielile aferente predării lucrului vândut (cântărire, măsurare, numărare etc.) sunt
suportate de către vânzător, iar cheltuielile aferente ridicării bunului (încărcare, descărcare,
transport etc.) sunt în sarcina cumpărătorului.
Obligația de garanție contra evicțiunii. Potrivit art. 1695 C. civ. , vânzătorul
răspunde pentru evicțiunea totală sau parțială a lucrului și pentru sarcinile care grevează
lucrul vândut și nu au fost declarate la încheierea contractului. Prin evicțiune se înțelege
pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului, total sau în parte, ori tulburarea
cumpărătorului în exercitarea dreptului de proprietate, rezultând din valorificarea de către terț
a unui drept asupra lucrului vândut, drept care exclude dreptul dobândit de cumpărător în
temeiul contractului de vânzare-cumpărare.
Garanția contra viciilor lucrului. Potrivit art. 1695 C. civ. , vânzătorul va răspunde
pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă din cauza acestora lucrul nu este bun de
întrebuințat, după destinația sa, sau întrebuințarea sa este atât de micșorată, încât se poate
presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau nu ar fi dat prețul achitat, dacă ar fi
cunoscut viciile lucrului.
În concepția Codului civil, vânzătorul răspunde numai pentru viciile ascunse, nu și
pentru viciile aparente ale lucrului. Viciile ascunse sunt acele lipsuri calitative ale lucrului
care nu puteau fi descoperite la predare, folosind mijloace obișnuite de verificare și care fac
lucrul impropriu întrebuințării potrivit destinației sale sau îi micșorează întrebuințarea.
Pentru a exista obligația de garanție contra viciilor lucrului trebuie îndeplinite mai
multe condiții. În primul rând, vânzătorul datorează garanție numai pentru viciile ascunse,
adică pentru acele lipsuri calitative ale lucrului care nu puteau fi descoperite la predare cu
mijloacele obișnuite de verificare. Pentru viciile aparente, de care cumpărătorul putea lua
cunoștință, vânzătorul nu răspunde. În al doilea rând, vânzătorul răspunde numai dacă viciile
ascunse existau în momentul vânzării. Existența viciilor în momentul vânzării nu trebuie
confundată cu existența în acest moment a defectelor, adică a manifestărilor exterioare ale
viciilor. În momentul vânzării trebuie să existe viciile (cauza), chiar dacă defectele (efectul)
apar ulterior acestui moment; În al treilea rând, vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale
lucrului numai dacă acestea sunt grave, adică datorită lor lucrul devine impropriu
întrebuințării potrivit destinației sau îi micșorează întrebuințarea în așa măsură, încât să se
poată presupune că dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi încheiat contractul sau ar fi
plătit un preț mai mic.
Garanția calității produselor pentru protecției consumatorilor. Privitor la protecția
intereselor economice ale consumatorilor, a fost instituit un nou cadru juridic al asigurării
calității produselor și serviciilor si care reglementează răspunderea agenților economici
pentru calitatea produselor.

a. Răspunderea pentru calitatea produselor în termenul de garanție. Consumatorii


au dreptul de a pretinde agenților economici remedierea sau înlocuirea gratuită a produselor
obținute, precum și despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficiențelor constatate
în cadrul termenului de garanție sau de valabilitate.
În termenul de garanție sau de valabilitate a produselor, agentul economic răspunde
pentru toate deficiențele constatate în cadrul acestui termen, fără a se face vreo distincție între
viciile aparențe și viciile ascunse.
Termenul de garanție este definit ca limita de timp, stabilită de producător, în cadrul
căreia produsul achiziționat trebuie să-și păstreze caracteristicile calitative prescrise, iar
cumpărătorul are dreptul la remedierea sau înlocuirea gratuită a acestuia, dacă deficiențele
nu-i sunt imputabile.
Termenul de valabilitate privește produse care pot fi folosite numai într-un anumit
termen (produse alimentare, farmaceutice, cosmetice). Este definit ca o limită de timp,
stabilită de producător, în care produsul poate fi consumat și în care acesta trebuie să-și
mențină caracteristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate condițiile de transport,
manipulare, depozitare și consum.
Atât termenul de garanție cât și termenul de valabilitate, curg de la data dobândirii
produsului de către consumator, înlocuirea produselor cu deficiențe calitative cu alte produse
corespunzătoare calitativ ori restituirea prețului produselor se face imediat după constatarea
imposibilității folosirii produselor, dacă această situație nu este imputabilă consumatorului. În
cazul remedierii sau al înlocuirii produselor necorespunzătoare calitativ, consumatorul poate
solicita plata de despăgubiri, în condițiile stabilite în contract sau în lege.

b. Răspunderea pentru calitatea produselor pentru durata medie de utilizare a


acestora. După expirarea termenului de garanție, consumatorii pot pretinde remedierea sau
înlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate,
urmare a unor vicii ascunse apărute pe durata medie de utilizare a acestora. Expirarea
termenului de garanție nu duce la încetarea răspunderii comerciantului pentru calitatea
produselor, care va răspunde în continuare, dar pentru viciile ascunse ale produselor apărute
în perioada medie de utilizare a produselor în cauză.

Obligațiile cumpărătorului
Obligația de plată a prețului. Data plății prețului. Prețul se plătește la diata convenită
de părți în contract. în lipsa unei stipulații contractuale, prețul trebuie plătit în momentul
predării lucrului de către vânzător (art. 1719 C. civ. ).
Locul plății prețului. Plata prețului se face la locul determinat de părți în contract. În
absența unei înțelegeri a părților, prețul trebuie plătit la locul unde se predă lucrul vândut.
Deci, în lipsa unei dispoziții contrare, plata nu se face la domiciliul debitorului
(cumpărătorului), așa cum prevede regula generală, ci la locul unde se predă lucrul.
Suspendarea plății prețului. Legea permite cumpărătorului să suspende plata prețului,
în cazul când este tulburat ori are motive de a se teme că va fi tulburat printr-o acțiune în
revendicare. Plata prețului poate fi suspendată până când vânzătorul face să înceteze
tulburarea sau va da cauțiune cumpărătorului.
Dobânda prețului datorat. Potrivit legii, cumpărătorul datorează, pe lângă prețul
vânzării, și dobânda prețului. În comercial cumpărătorul este obligat să plătească dobânzi în
toate cazurile de întârziere la plata prețului. Dobânda este datorată de la data scadenței și până
la plata prețului vânzării.
Modalitatea de plată a prețului :Prețul vânzării trebuie plătit în condițiile stabilite de
părțile contractante. Dacă părțile s-au înțeles ca prețul să fie achitat printr-o singură prestație,
cumpărătorul este obligat să plătească, la termenul convenit ori în momentul predării lucrului,
întreaga sumă care constituie prețul vânzării.
Obligația de a lua în primire lucrul vândut. Luarea în primire a lucrului vândut se
face la data și locul convenite de părți în contract. Dacă părțile nu au stabilit un termen,
preluarea bunului se va face mediat după realizarea acordului de voință sau la cererea
vânzătorului.
Obligația de a suporta cheltuielile vânzării. Cheltuielile vânzării sunt în sarcina
cumpărătorului în lipsă de stipulație contrară. Dacă părțile nu au convenit altfel, cheltuielile
vânzării vor fi suportate de către cumpărător.
Prin cheltuieli ale vânzării se înțeleg cheltuielile ocazionate de vânzare; de exemplu,
cheltuielile de redactare a contractului. Aceste cheltuieli sunt diferite de cheltuielile de
predare (cântărire, măsurare, numărare etc.) aflate în sarcina vânzătorului și cheltuielile de
ridicare a lucrului, suportate de cumpărător, afară de cazul când părțile s-au înțeles altfel.

Contractul de mandat comercial


În multe cazuri, activitățile comerciale se realizează prin intermediari având ca
instrument juridic, contractul de mandat. Structural, mandatul comercial se aseamănă cu
mandatul civil, motiv pentru care îi sunt aplicabile principiile generale referitoare la mandatul
civil. Mandatul comercial are o funcție deosebită, aceea de a mijloci afaceri comerciale.
Aplicabilitatea practica a contractului de mandat este foarte variata. Astfel, o persoana poate
împuternici o alta persoana sa încheie, pe seama si/sau in numele ei, un contract de vânzare,
locațiune, leasing etc. Forma mandatului trebuie avuta in vedere pentru încheierea valabila a
actelor juridice pentru care mandatarul a fost împuternicit.
Mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama și socoteala
mandantului. Pentru definirea mandatului comercial trebuie să avem în vedere și definiția
mandatului civil. Potrivit art. 2009 C. civ, mandatul este contractul prin care o persoană
numita mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte
persoane numita mandantul. În lumina acestei prevederi, contractul de mandat comercial
poate fi definit ca acel contract în temeiul căruia o persoană (mandatarul) se obligă să încheie
în numele și pe seama altei persoane care i-a dat împuternicirea (mandantul) anumite acte
juridice care pentru mandant sunt fapte de comerț. ( activități de întreprindere).

Caracteristicile mandatului comercial


Deosebiri față de mandatul civil. Din această definiție, ca și din dispozițiile legale
citate, rezultă că mandatul comercial are unele particularități, care îl deosebesc de mandatul
civil.
a. Ceea ce deosebește mandatul comercial de cel civil este, în primul rând, obiectul
contractului; pe când mandatul civil are ca obiect încheierea actelor juridice civile, mandatul
comercial are ca obiect încheierea actelor juridice care, sunt fapte de comerț pentru mandant.
b. Mandatul comercial este un contract cu titlu oneros. Întrucât afacerile comerciale
nu sunt gratuite, caracterul oneros al contractului de mandat se prezumă. Fără o stipulație
contractuală, remunerația va fi stabilită de către instanța judecătorească. Deci, pe când
mandatul civil este prezumat a fi gratuit, mandatul comercial este prezumat a fi oneros.
c. Mandatul civil implică, în mod obișnuit, reprezentarea; mandatarul încheie actele
juridice cu terțul în numele și pe seama mandantului. Reprezentarea nu este de esența, ci
numai de natura mandatului; există și mandat fără reprezentare, caz în care mandatarul
încheie actele juridice în nume propriu, dar pe seama mandantului. Dacă mandatul civil este
un mandat cu reprezentare, mandatul comercial poate fi atât cu reprezentare, cât și fără
reprezentare.
d. O altă deosebire dintre mandatul comercial și cel civil privește puterile
mandatarului. În cazul mandatului civil, împuternicirea trebuie să precizeze riguros puterile
mandatarului, mandatul putând fi general sau special. În schimb, mandatul comercial conferă
mandatarului o mai mare libertate de acțiune și independență, reclamate de exigențele
activității comerciale. Mandatul special dat pentru o anumită afacere cuprinde împuternicirea
și pentru toate actele necesare executării ei, chiar când nu ar fi precizate în mod expres.

Delimitarea contractului de mandat comercial de contractul de muncă. Principala


deosebire între contractul de mandat comercial și contractul de muncă privește natura actelor
care constituie obiectul contractului; în cazul contractului de mandat, mandatarul este
împuternicit să încheie acte juridice în numele și pe seama mandantului, ceea ce implică
ideea de reprezentare, pe când în cazul contractului de muncă, salariatul îndeplinește acte
materiale, ceea ce exclude ideea de reprezentare. Mandatarul își păstrează libertatea de
acțiune față de mandant în conducerea afacerii cu care a fost însărcinat, față de salariat, care
se află în raporturi de subordonare față de cel care angajează.

Condițiile de validitate a contractului de mandat comercial :Pentru a fi valabil


încheiat, contractul de mandat comercial trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
consimțământul, capacitatea, obiectul și cauza.

Consimțământul părților
Contractul de mandat comercial se încheie prin acordul de voință al mandantului și
mandatarului. Mandatul poate fi expres sau tacit; primirea mandatului poate fi tacită și să
rezulte din executarea lui din partea mandatarului. Comerciantul profesionist care nu voiește
să primească însărcinarea mandantului are obligația ca, în cel mai scurt termen posibil, să îl
înștiințeze pe mandant despre refuzul său. Totodată, legea obligă pe comerciant să păstreze
bunurile care i s-au expediat și să le conserve pe cheltuiala mandantului, până ce acesta va
putea să ia măsurile necesare.

Capacitatea părților : Pentru încheierea contractului de mandat comercial, trebuie să


fie îndeplinite condițiile de capacitate cerute de lege.
Mandantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuși actele juridice care
urmează a fi încheiate în numele său de către mandatar. Cum aceste acte juridice sunt, prin
definiție, fapte de comerț pentru mandant, înseamnă că mandantul trebuie să aibă capacitatea
de a încheia acte de comerț. Având calitatea de comerciant, mandantul trebuie să aibă
capacitatea deplină de exercițiu.
Mandatarul trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu, pentru că trebuie să
exprime un consimțământ valabil. Întrucât încheie actele juridice în numele mandantului,
legea nu cere ca mandatarul să aibă calitatea de comerciant.

Obiectul contractului : Contractul de mandat are ca obiect tratarea de afaceri


comerciale. Obiectul contractului îl constituie actele juridice care, potrivit legii, sunt fapte de
comerț (cu predilecție pentru mandant).

Efectele contractului de mandat comercial - Obligațiile părților


Obligațiile mandatarului. Din contract rezultă anumite obligații pentru mandatar,
care acționează în numele și pe seama mandantului.
a) Mandatarul are obligația să execute mandatul in limitele stabilite prin
împuternicire
Această obligație constă în încheierea actelor juridice cu care a fost împuternicit de
mandant (art. 2017 C. civ. ). Actele juridice trebuie încheiate în limitele împuternicirii date de
mandant. Având în vedere că, în activitatea comercială, este necesară o mai mare libertate de
acțiune a mandatarului, depășirea împuternicirii este considerată permisă, dacă este în
interesul mandantului. Mandatarul trebuie să poată lua el măsurile pe care le crede de
cuviință, în cazul în care nu are timpul necesar pentru a obține instrucțiunile mandantului,
dacă aceste măsuri sunt avantajoase pentru mandant.
b) Mandatarul este ținut să își îndeplinească obligațiile cu bună-credință și
diligenta unui bun proprietar. El trebuie să respecte clauzele contractului și instrucțiunile
primite. Mandatarul care nu se conformează instrucțiunilor primite de la mandant va
răspunde pentru prejudiciile cauzate mandantului. Întrucât mandatul comercial este un
contract cu titlu oneros, răspunderea mandatarului se va aprecia in abstracto. Deci,
mandatarul va răspunde indiferent de forma culpei sale. De asemenea, mandatarul răspunde
pentru toate stricăciunile bunurilor care îi sunt încredințate spre păstrare cu ocazia
mandatului, afară de cazul când dovedește că nu a fost în culpă ori că aceste stricăciuni sunt
datorate unor împrejurări de forță majoră, viciilor sau naturii acelor bunuri .
c) Mandatarul are obligația să aducă la cunoștință terțului cu care încheie actul
împuternicirea în temeiul căreia acționează. Întrucât mandatarul acționează nomine alieno,
el trebuie să îi comunice terțului calitatea sa de reprezentant și limitele împuternicirii de care
dispune. Potrivit legii, nici mandatarul și nici mandantul nu pot opune terțului instrucțiuni
deosebite de cele înfățișate, afară de cazul când se face dovada că terțul avea cunoștință de
existența acestor instrucțiuni la data încheierii actului juridic.
d) Mandatarul are obligația să îl înștiințeze pe mandant despre executarea
mandatului.
Întrucât mandatarul încheie actele juridice cu terțul în numele și pe seama
mandantului, este firesc ca, la îndeplinirea împuternicirii primite, mandatarul să îl înștiințeze
pe mandant despre executarea mandatului. În cazul în care, prin contract au fost convenite
anumite modalități de informare a mandantului, mandatarul trebuie să se conformeze
clauzelor contractului.
Dacă în urma primirii înștiințării, mandantul întârzie răspunsul peste termenul impus
de natura afacerii, legea consideră că mandantul a acceptat executarea mandatului, chiar dacă
mandatarul a depășit limitele mandatului. Dacă mandatarul nu își îndeplinește această
obligație și, prin încheierea actelor juridice în temeiul împuternicirii primite, a cauzat anumite
prejudicii, mandantul are dreptul la despăgubiri.
e) Mandatarul are obligație să plătească dobânzi la sumele de bani cuvenite
mandantului .
În cazul în care, în executarea mandatului, a încasat anumite sume de bani cuvenite
mandantului, mandatarul este obligat să le remită acestuia ori să le consemneze pe numele
mandantului. Această obligație este expresia obligației care revine mandatarului și în cazul
mandatului civil, de a da socoteală mandantului asupra mandatului său. Nerespectarea
obligației atrage curgerea dobânzilor în favoarea mandantului. Mandatarul va plăti dobânzi
din ziua în care era dator a le trimite sau a le "consemna".

Obligațiile mandatarului. Mandatarul este împuternicit să încheie acte juridice în


numele și pe seama mandantului. Potrivit art. 2017 C. civ. , mandatarul nu poate să
depășească limitele stabilite prin mandat. Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este
ținut să execute mandatul cu diligența unui bun proprietar. Dacă însă mandatul este cu titlu
gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligența pe care o manifestă în
propriile afaceri.
Orice mandatar este ținut să dea socoteală despre gestiunea sa și să remită
mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu
ar fi fost datorat mandantului. În perioada în care bunurile primite cu ocazia executării
mandatului de la mandant ori în numele lui se află în deținerea mandatarului, acesta este
obligat să le conserve.
Obligațiile mandantului
Contractul de mandat impune obligații și în sarcina mandantului:
a) Mandantul este obligat să pună la dispoziția mandatarului mijloacele necesare
pentru executarea mandatului
b) Mandantul are obligația să plătească mandatarului remunerația datorată pentru
executarea mandantului.
Remunerația datorată este prevăzută în contract sau, în absența unei stipulații
contractuale, este fi stabilită de către instanța judecătorească. Conform legii, dacă mandatul
este cu titlu oneros, mandantul datorează remunerația, "chiar când afacerea n-a reușit",
(mandatul nu a putut fi executat), dacă mandatarul nu a fost în culpă (art. 2028 C. civ. ).
c) Mandantul are obligația să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru
executarea mandatului. Prin cheltuieli de executarea a mandatului, legea înțelege sumele de
bani avansate de mandatar pentru îndeplinirea mandatului, precum și despăgubirile cuvenite
mandatarului pentru pagubele suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului. Mandantul va
suporta aceste cheltuieli, daca sunt rezonabile și numai în măsura în care mandatarul a
acționat potrivit împuternicirii primite și nu i se poate reține nici o culpă în îndeplinirea
mandatului.
d)Mandantul este obligat să repare prejudiciul suferit de către mandatar în
executarea mandatului. Prin repararea prejudiciului suferit de către mandatar în executarea
mandatului, legea înțelege despăgubirile cuvenite mandatarului pentru pagubele suferite cu
ocazia îndeplinirii mandatului. Mandantul va suporta aceste despăgubiri numai cazul în care
mandatarul a acționat potrivit împuternicirii primite și dacă acest prejudiciu nu provine din
culpa mandatarului.

Privilegiul mandatarului
a) Conținutul privilegiului. În scopul protejării intereselor mandatarului, legea îi
conferă un privilegiu special, prin care i se garantează satisfacerea drepturilor sale bănești de
către mandant. Mandatarul beneficiază de un privilegiu special "pentru tot ceea ce i se
datorează din executarea mandantului său și chiar pentru retribuția sa". Prin acest privilegiu i
se garantează mandatarului plata sumelor de bani pe care le datorează mandantul cu titlu de
retribuție, cheltuieli făcute pentru execuția mandatului, despăgubiri pentru prejudiciul suferit
cu ocazia îndeplinirii mandatului etc.
Privilegiul se execută asupra tuturor bunurilor mandantului pe care mandatarul le
deține, pentru executarea mandatului sau care se găsesc la dispoziția sa, în magaziile sale ori
în depozitele publice, sau pentru care el poate proba prin posesia legitimă a poliței de
încărcare (documentul, de transport) că i-au fost expediate. În cazul în care bunurile
mandantului au fost vândute de mandatar, potrivit mandatului, privilegiul poartă asupra
prețului.
b) Valorificarea privilegiului de către mandatar. Dacă mandantul nu și-a executat
obligațiile privind plata sumelor de bani datorate pentru remunerație, cheltuieli sau
despăgubiri, mandatarul va uza de garanția pe care o oferă privilegiul. Potrivit legii, pentru a
exercita dreptul de garanție, mandatarul trebuie să îi notifice mandantului sumele de bani pe
care acesta le datorează, cu somația de a fi achitate în termen de cinci zile și cu precizarea că,
în caz de neplată, va proceda la vânzarea bunurilor supuse privilegiului.

Efectele executării mandatului : Prin executarea mandatului, adică prin încheierea


actului juridic de către mandatar și terț, se creează raporturi juridice directe între mandant și
terț; numai actele juridice încheiate în limitele împuternicirii date îl obligă pe mandant.

Formele mandatului : Mandatul cu titlu gratuit sau cu titlu oneros


Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea,
mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale, (mandatul comercial) se
prezumă a fi cu titlu oneros. Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remunerația mandatarului
nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanțelor ori, în lipsă,
după valoarea serviciilor prestate. Dreptul la acțiunea pentru stabilirea cuantumului
remunerației se prescrie odată cu dreptul la acțiunea pentru plata acesteia.
Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea,
mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu
oneros. Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remunerația mandatarului nu este determinată
prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanțelor ori, în lipsă, după valoarea
serviciilor prestate. Dreptul la acțiunea pentru stabilirea cuantumului remunerației se prescrie
odată cu dreptul la acțiunea pentru plata acesteia.

Felurile mandatului : Mandatul este cu sau fără reprezentare. Dacă din împrejurări
nu rezulta altfel, mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea actelor pentru care a fost
împuternicit. Împuternicirea pentru reprezentare sau, daca este cazul, înscrisul care o constata
se numeşte procura.
Mandatul cu reprezentare. Contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă,
autentică ori sub semnătură privată, sau verbală. Acceptarea mandatului poate rezulta și din
executarea sa de către mandatar. Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus,
potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancțiunea aplicabilă
actului însuși. Prevederea nu se aplică atunci când forma este necesară doar pentru
opozabilitatea actului față de terți, dacă prin lege nu se prevede altfel. În absența unui refuz
neîntârziat, mandatul se consideră acceptat dacă privește actele a căror încheiere intră în
exercitarea profesiei mandatarului ori pentru care acesta și-a oferit serviciile fie în mod
public, fie direct mandantului.
Mandatul fără reprezentare. Varietățile acestui tip de contract sunt uzitate frecvent în
practica comercială, fiind aplicabile activității profesioniștilor.

Forma și întinderea mandatului


Contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori sub semnătură
privată, sau verbală. Acceptarea mandatului poate rezulta și din executarea sa de către
mandatar. Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite
forme trebuie să respecte acea formă, sub sancțiunea aplicabilă actului însuși. Prevederea nu
se aplică atunci când forma este necesară doar pentru opozabilitatea actului față de terți, dacă
prin lege nu se prevede altfel. În absența unui refuz neîntârziat, mandatul se consideră
acceptat dacă privește actele a căror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului ori
pentru care acesta și-a oferit serviciile fie în mod public, fie direct mandantului.
În ce privește întinderea mandatului, printr-un mandat general mandatarul este
autorizat să efectueze numai acte de conservare și de administrare. Pentru a încheia acte de
înstrăinare sau grevare, tranzacții ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau
bilete la ordin ori pentru a intenta acțiuni în justiție, precum și pentru a încheia orice alte acte
de dispoziție, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres.
Mandatul general îl autorizează pe mandatar sa efectueze numai acte de conservare si
de administrare. Pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacţii ori compromisuri,
pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acţiuni in justiție,
precum si pentru a încheia orice alte acte de dispoziţie, mandatarul trebuie sa fie împuternicit
in mod expres.
Mandatul se întinde si asupra tuturor actelor necesare executării lui, chiar daca nu sunt
precizate in mod expres. În ce privește întinderea mandatului, printr-un mandat general
mandatarul este autorizat să efectueze numai acte de conservare și de administrare. Pentru a
încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacții ori compromisuri, pentru a se putea obliga
prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acțiuni în justiție, precum și pentru a
încheia orice alte acte de dispoziție, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres.
Durata mandatului este de 3 ani de la încheierea lui, dacă părțile nu au prevăzut un
termen.
Răspunderea pentru obligațiile terților. În lipsa unei convenții contrare, mandatarul
care și-a îndeplinit mandatul nu răspunde față de mandant cu privire la executarea obligațiilor
asumate de persoanele cu care a contractat, cu excepția cazului în care insolvabilitatea lor i-a
fost sau ar fi trebuit să îi fi fost cunoscută la data încheierii contractului cu acele persoane.

Încetarea contractului de mandat comercial


Mandatul comercial încetează în cazurile prevăzute de art. 2030 C. civ. : prin
revocarea mandatarului de către mandant; prin renunțarea mandatarului la mandat; prin
moartea, incapacitatea, sau falimentul mandantului sau mandatarului.
Mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în
care contractul de mandat a fost încheiat.
Mandantul sau mandatarul care, fără cauză justă, prin revocarea sau renunțarea să
întrerupă executarea mandatului, răspunde pentru prejudiciile cauzate. Având în vedere
caracterul său intuitu personae, mandatul nu poate fi menținut în contra voinței mandantului,
chiar dacă a fost revocat în mod arbitrar. Singurul drept al mandatarului într-un asemenea caz
este o acțiune în daune, iar nu o acțiune în reintegrare. Împuternicirea dată unui nou mandatar
pentru aceeași afacere revocă mandatul inițial.
Efectele revocării. Mandantul care revocă mandatul rămâne ținut să își execute
obligațiile față de mandatar. El este, de asemenea, obligat să repare prejudiciile suferite de
mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive. Atunci când părțile au declarat
mandatul irevocabil, revocarea se consideră a fi nejustificată dacă nu este determinată de
culpa mandatarului sau de un caz fortuit ori de forță majoră.
Renunțarea mandatarului. Mandatarul poate renunța oricând la mandat, notificând
mandantului renunțarea sa. Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate pretinde
remunerația pentru actele pe care le-a încheiat pe seama mandantului până la data renunțării.
Mandatarul este obligat să îl despăgubească pe mandant pentru prejudiciile suferite
prin efectul renunțării, cu excepția cazului când continuarea executării mandatului i-ar fi
cauzat mandatarului însuși o pagubă însemnată, care nu putea fi prevăzută la data acceptării
mandatului.
Moartea, incapacitatea sau falimentul uneia dintre părți. Potrivit art. 2. 035 alin.
(1), în caz de deces, incapacitate sau faliment al uneia dintre părți, moștenitorii ori
reprezentanții acesteia au obligația de a informa de îndată cealaltă parte. În cazul acesta,
mandatarul sau moștenitorii ori reprezentanții săi sunt obligați să continue executarea
mandatului dacă întârzierea acesteia riscă să pună în pericol interesele mandantului ori ale
moștenitorilor săi.
Necunoașterea cauzei de încetare a mandatului. Tot ceea ce mandatarul a făcut, în
numele mandantului, înainte de a cunoaște sau de a fi putut cunoaște cauza de încetare a
mandatului este socotit ca valabil făcut în executarea acestuia.

Contractul de comision comercial


În relațiile comerciale, mandatul apare, de multe ori, un procedeu tehnic prea riguros;
el presupune cunoașterea de către terți a persoanei mandantului, precum și limitele
împuternicirii date de acesta mandatarului. Pentru asemenea relații, mai avantajos pentru terți
este contractul de comision, care este tot un mandat, dar fără reprezentare sau cu o
reprezentare indirectă.
Contractul de comision are ca obiect achiziționarea sau vânzarea de bunuri ori
prestarea de servicii de către persoana împuternicită, care acționează cu titlu profesional, în
schimbul unui comision. Regulile aplicabile mandatului fără reprezentare se vor aplica ori de
cate ori dispoziţiile speciale care reglementează contractul de comision nu dispun altfel.
Contractul de comision se diferențiază de mandatul clasic tocmai prin specificul
obiectului său, respectiv tratarea de afaceri comerciale, achiziționarea sau vânzarea de bunuri
ori prestarea de servicii de către comisionar pe seama comitentului. Spre deosebire de
mandat, care poate fi și cu titlu gratuit, contractul de comision este întotdeauna cu titlu
oneros. Particularitatea obiectului unui contract de comision este cea care determină
caracterul oneros al acestuia, întrucât comisionarul nu poate fi decât un profesionist (care
exploatează o întreprindere, în înțelesul art. 3 Cod civil). Ca o noutate față de vechea
reglementare a mandatului comercial, în relația cu terțe părți comisionarul nu mai trebuie sa
facă dovada împuternicirii primite de la comitent, având în vedere ca acționează în nume
propriu.
Contractul de comision este un contract prin care o parte, numită comisionar, se
obligă pe baza împuternicirii celeilalte părți, numită comitent, să încheie anumite acte de
comerț, în nume propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, numită
comision. Având în vedere elementele care îl definesc, contractul de comision apare ca o
varietate a mandatului comercial : contractul de comision este un mandat comercial fără
reprezentare.
Între contractul de mandat comercial și contractul de comision există asemănări și
deosebiri. Cele două contracte se aseamănă prin obiectul lor; ele au ca obiect "tratarea de
afaceri comerciale"; totodată, în ambele contracte, actele juridice se încheie cu terții pe seama
altei persoane, care a dat împuternicirea.
Deosebirea dintre cele două contracte privește structura lor; în cazul mandatului,
mandatarul are un drept de reprezentare și deci el încheie actele juridice în numele și pe
seama mandantului; în cazul contractului de comision, comisionarul nu beneficiază de dreptul
de reprezentare și, în consecință, el încheie actele juridice în nume propriu, dar pe seama
comitentului.

Caracterele juridice ale contractului de comision


Din definiția contractului de comision rezultă caracteristicile contractului:
a. Contractul de comision este un contract bilateral (sinalagmatic); el dă naștere la
obligații în sarcina comisionarului și comitentului.
b. Contractul de comision este un contract cu titlu oneros; prin încheierea contractului,
ambele părți urmăresc realizarea unui folos patrimonial.
c. Contractul de comision este un contract consensual; el ia naștere prin simplul acord
de voință al părților.

Delimitări și interferențe între contractele de comision civil și de comision


comercial. Deosebirile dintre cele două tipuri ale contractului de comision constau în
următoarele aspecte:
- în privința obiectului: contractul de comision comercial are ca obiect tratarea de
afaceri comerciale, iar obiectul contractului de comision civil îl constituie vânzarea-
cumpărarea civilă de bunuri;
- în privința caracterului oneros sau gratuit: contractul de comision comercial are
întotdeauna un caracter oneros; contractul de comision civil poate fi cu titlu oneros sau cu
titlu gratuit.
- în privința calității părților: comisionarul în contractul de comision comercial este
comerciant; comisionarul în contractul de comision civil este necomerciant.
Asemănările dintre contractul de comision comercial și contractul de comision civil
constau în următoarele aspecte :
- în privința naturii juridice, ambele sunt contracte de intermediere;
- în privința reprezentării, amândouă sunt contracte de reprezentare indirect sau
imperfect deoarece comitentul nu apare în raporturile cu terțul;
- în privința caracterelor juridice, ambele tipuri de contracte au caractere comune
precum caracterul sinalagmatic si caracterul consensual;
- în privința părților implicate, amândouă au aceleași părți : comitentul, comisionarul,
terțul.
Contractul de comision este valabil încheiat dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de
lege pentru validitatea oricărei convenții: consimțământul, capacitatea, obiectul și cauza.

Condițiile de validitate ale contractului de comision - Consimțământul părților


Contractul de comision se încheie prin acordul de voință al părților. Întrucât contractul
de comision este un mandat (fără reprezentare), el are la bază împuternicirea pe care
comitentul o conferă comisionarului de a încheia anumite acte juridice, cu precizarea
condițiilor în care va acționa comisionarul. Împuternicirea este un act unilateral, care exprimă
voința comitentului și înscrisul constatator poartă denumirea de procură, ca și în cazul
contractului de mandat.

Capacitatea părților : Pentru încheierea contractului de comision, trebuie îndeplinite


condițiile de capacitate legale.
Comitentul trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuși actele juridice pe care le
va încheia pe seama comisionarului. Deoarece aceste acte juridice sunt fapte de comerț pentru
comitent, înseamnă că acesta trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de comerț.
Comisionarul trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu, într-adevăr, încheind
actele juridice proprio nomine, comisionarul trebuie să îndeplinească cerințele legii privind
capacitatea de a încheia acte juridice. Întrucât acționează în nume propriu, dacă încheie acte
juridice ca o profesiune obișnuită, comisionarul dobândește calitatea de comerciant.

Obiectul contractului : Contractul de comision are ca obiect "tratarea de afaceri


comerciale", adică actele juridice pe care comisionarul le încheie cu terții trebuie să fie fapte
de comerț. De remarcat că obligația pe care și-o asumă comisionarul este aceea de a încheia
acte juridice comerciale. Această obligație este o obligație "de a face", iar nu o obligație de "a
da"; comisionarul este un prestator de servicii.

Efectele contractului de comision


Prin contractul de comision, comitentul îl împuternicește pe comisionar să încheie, în
nume propriu, dar pe seama comitentului, anumite acte juridice. Din contractul de comision
se nasc anumite obligații în raporturile dintre comitent și comisionar, care sunt guvernate de
regulile mandatului; încheierea și executarea unui contract de comision creează două
categorii de raporturi juridice: între comitent și comisionar (raporturi interne) și între
comisionar și terți (raporturi externe); între comitent și terț nu se nasc nici un fel de raporturi
juridice.

Efectele contractului în raporturile dintre comitent și comisionar


Obligațiile comisionarului
a) Comisionarul este obligat să execute mandatul încredințat de comitent. În baza
împuternicirii primite, comisionarul este obligat să încheie actele juridice stabilite de
comitent, însă potrivit legii, obligația comisionarului nu se reduce la încheierea actelor
juridice; comisionarul este ținut să îndeplinească toate actele pe care le reclamă realizarea
operațiunii comerciale cu care a fost împuternicit de comitent; comisionarul-vânzător
primește de la comitent mărfurile ce urmează să fie vândute și încasează prețul de la terți, iar
comisionarul-cumpărător primește bunurile și face plata prețului către terți. În executarea
mandatului, comisionarul este obligat să se conformeze instrucțiunilor comitentului și să
acționeze în limitele împuternicirii primite (termen, preț, etc. ).
b) Comisionarul este obligat să dea socoteală comitentului asupra îndeplinirii
mandatului primit.
În temeiul acestei obligații, comisionarul este ținut să-l informeze pe comitent asupra
mersului operațiunilor și a împrejurărilor de natură să modifice împuternicirea primită.
Întrucât contractul cu terțul este încheiat de comisionar în nume propriu, dar pe seama
comitentului, drepturile dobândite de comisionar se transferă direct asupra comitentului,
titularul afacerii. Obligațiile asumate de comisionar prin contractul încheiat cu terțul se
răsfrâng asupra comitentului.
c) Comisionarul este ținut să își îndeplinească obligațiile cu buna –credință și
diligența unui profesionist. În îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate, comisionarul
trebuie să acționeze cu bună-credință și să depună o diligentă sporită, cerută unui
profesionist. În consecință, comisionarul răspunde pentru nerespectarea obligațiilor, chiar și
în cazul unei culpe foarte ușoare.

Obligațiile comitentului
a) Comitentul are obligația să plătească remunerația (comisionul) cuvenită
comisionarului.
Pentru îndeplinirea obligației privind încheierea actelor juridice care au făcut obiectul
însărcinării primite, comisionarul este îndreptățit să primească o remunerație. Comitentul este
obligat la plata remunerației din momentul în care comisionarul a încheiat actele juridice cu
terții, chiar dacă nu au fost executate încă obligațiile rezultate din actele juridice încheiate.
b) Comitentul este obligat să restituie cheltuielile făcute de comisionar cu
îndeplinirea însărcinării primite. În cazul când, în îndeplinirea însărcinării primite,
comisionarul a făcut anumite cheltuieli, comitentul are obligația să restituie sumele de bani
respective. Dacă cu aceeași ocazie comisionarul a suferit anumite prejudicii, comitentul are
obligația să plătească despăgubiri.
Întrucât în raporturile dintre comitent și comisionar se aplică regulile mandatului
comercial, plata sumelor de bani datorate de comitent pentru cheltuielile făcute, ca și pentru
remunerație, este garantată cu privilegiul pe care comisionarul îl are asupra bunurilor
comitentului pe care comisionarul le deține în executarea contractului de comision.

Efectele executării contractului de comision față de terți


În baza împuternicirii primite, comisionarul încheie actele juridice în nume propriu. În
contractul încheiat între comisionar și terț, comisionarul este partea contractantă și are
calitatea de debitor sau creditor, după caz, față de terț.
Comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat ca și cum afacerea
ar fi fost a sa proprie". Rezultă că prin încheierea contractului între comisionar și terț nu se
stabilesc raporturi juridice între comitent și terț.
Comitentul nu are acțiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul și
nici acestea nu au vreo acțiune contra comitentului". Trebuie arătat că, pentru nerespectarea
obligațiilor din contractul încheiat între comisionar și terț, răspunderea aparține părții
contractante în culpă.

Încetarea contractului de comision


Întrucât contractul de comision este o formă a mandatului, el va înceta în aceleași
cazuri ca și contractul de mandat: revocarea împuternicirii, renunțarea la împuternicirea
primită, moartea, interdicția, insolvabilitatea sau falimentul comitentului sau comisionarului.

Contractul de consignație, consacrat legal de art. 2054 și următoarele Cod civil, are
o largă aplicare este in activitatea comercială.
Contractul de consignație este definit ca acel contract prin care o parte, numită
consignant, încredințează celeilalte părți, numită consignatar, anumite bunuri mobile pentru a
fi vândute, în nume propriu, dar pe seama consignantului, la un preț stabilit anticipat, cu
obligația consignatarului de a remite consignantului prețul obținut sau de a-i restitui bunul
nevândut.
Contractul de consignație este o varietate a contractului de comision, dar are
caracteristici proprii, care justifică recunoașterea sa ca un contract comercial de sine-stătător.
Contractul de consignație are un obiect bine delimitat, de natură comercială,
respective vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat consignatarului în
acest scop, act juridic efectuat în nume propriu de consignatar, dar pe seama consignantului.
Vinderea bunurilor se face pe un preț anticipat stabilit de consignant, iar consignatarul
este obligat să remită consignantului suma de bani obținută ca preț al vânzării (plata în
numerar, virament sau cec barat) sau, dacă bunul nu a putut fi vândut, să restituie bunul in
natură. Obligația consignantului de a preda bunurile mobile reprezintă o condiție de validitate
a contractului de consignație, încheierea valabilă a contractului fiind astfel condiționată de
însăși predarea bunurilor.
Persoana împuternicită nu va mai avea obligația de a încheia o poliță de asigurare
pentru mărfurile primite de la proprietar. Dreptul de retenție al persoanei împuternicite asupra
bunurilor primite și a sumelor cuvenite proprietarului poate fi prevăzut prin contractul de
consignație. Cheltuielile de conservare și vânzare a bunurilor predate vor fi suportate de
proprietarul acestora, nu de persoana împuternicită.
Contractul de consignație se încheie în scris, deoarece acest act juridic se poate dovedi
numai prin probă scrisă. Forma scrisă fiind cerută ad probationem

Caracterele juridice ale contractului de consignație.


Din definiție rezultă, caracterele juridice ale contractului de consignație:
a. Contractul de consignație este un contract bilateral (sinalagmatic);el dă naștere la
obligații în sarcina consignatarului și a consignantului.
b. Contractul de consignație este un contract cu titlu oneros; fiecare dintre cărțile
contractante urmărește realizarea unui folos patrimonial.
c. Contractul de consignație este un contract consensual; el ia naștere prin simplul
acord de voință al părților. Remiterea către consignatar a bunurilor mobile pentru a fi vândute
terților nu este o condiție a încheierii contractului, ci un efect al acestuia. La formarea
contractului manifestările de voință ale părților trebuie să fie exprese. Se admite încheierea
contractului în mod tacit, întrucât voința implicită rezultă din exercitarea de către consignatar
a însărcinării primite.
Efectele contractului de consignație : Contractul de consignație dă naștere la anumite
obligații între părțile contractante. Totodată, prin încheierea actelor de vânzare-cumpărare se
nasc anumite obligații între consignatar și terți.

Obligațiile consignantului
1. Să predea consignatarului bunurile mobile ce urmează să fie vândute. Ele se predau
o singură dată sau treptat prin facturi sau note succesive. Consignatarul nu primește dreptul
de proprietate asupra bunurilor, rămânând un simplu detentor. În acest caz, consignantul
poate dispune oricând de bunurile date consignatarului, dacă nu se stipulează altfel: poate
ridica bunul oricând fără preaviz; în caz de refuz, are la dispoziție o ordonanță președințială
de a obține bunul imediat; controlează, verifică bunul încredințat; inventariază aceste bunuri.
Consignantul poate modifica oricând, unilateral condițiile de vânzare (dacă părțile nu s-au
înțeles altfel).
2. Să plătească renumerația cuvenită consignatarului, în condițiile convenite.
3. Să restituie cheltuielile făcute de consignatar în îndeplinirea însărcinării primite.
Aceste cheltuieli cuprind sumele avansate pentru conservarea și desfacerea bunului precum și
eventualele despăgubiri cuvenite pentru paguba suferită prin executarea contractului.

Obligațiile consignatarului
1. Să ia măsuri pentru păstrarea și conservarea bunurilor primite. Păstrarea se face în
condițiile în care au fost primite, iar depozitarea la locul convenit. Aprecierea conduitei lui se
face prin raportare la conduita unui bun comerciant. Consignatarul răspunde pentru orice
pagubă produsă din vina sa ori a prepușilor. Consignatarul trebuie să comunice proprietarului
viciile aparente ori ascunse ale bunurilor primite. Necomunicarea prezumă că bunurile sunt în
stare bună. Viciile aparente se comunică în două zile de la primire, iar cele ascunse în două
zile de la descoperire. Nerespectarea termenelor atrage răspunderea consignatarului pentru
aceste vicii.
Cheltuielile de conservare sunt în sarcina consignatarului. Tot el are sarcina să asigure
bunurile la o societate agreată de consignant. Asigurarea se face la o valoare cel puțin egală
cu prețul bunurilor și cu acoperirea tuturor riscurilor. Asigurarea se consideră de plin drept ca
încheiată în favoarea consignantului, cu condiția ca acesta să notifice asiguratorului existența
consignației înainte de plata despăgubirilor. Dacă nu se respectă sarcina de asigurare a
bunurilor, consignatarul este considerat în cuplă și răspunde pentru pagubele cauzate de
evenimente fortuite.
2. Să execute mandatul dat de consignant, adică de a încheia contracte de vânzare-
cumpărare cu terții. Consignatarul acționează în limitele împuternicirii primite: să țină seama
de prețul de vânzare a bunurilor primite, preț stabilit prin contract, prin note ori facturi emise
în baza contractului; să vândă bunurile pe credit dacă a fost autorizat în acest sens.
3. Să dea socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului, adică să comunice
acestea, la termenele stabilite despre vânzările făcute (numerar sau pe credit – în acest caz va
comunica și numele și adresele cumpărătorilor).

Efectele executării contractului : În virtutea contractului de consignație


consignatarul vinde bunul terților, în nume propriu, dar pe seama consignantului. Această
schemă presupune raporturi juridice de vânzare-cumpărare între consignatar în calitate de
vânzător și terți în calitate de cumpărători(aceste raporturi nu se stabilesc între consignant și
terți). Transferul dreptului real și al riscurilor operează direct între consignant și terți.
Consignatarul nu este nici un moment proprietarul bunului, întrucât acționează în baza
însărcinării consignantului. Nerespectarea obligațiilor atrage răspunderea părții aflate în
culpă. Răspunderea poate fi civilă, contractuală ce după regimul juridic al răspunderii
specifice contractului de mandat, sau penală.

Încetarea contractului de consignație : Deoarece în raporturile dintre consignant și


consignatar sunt aplicabile regulile mandatului, contractul de consignație încetează prin
revocarea de către consignant a împuternicirii, renunțarea ia mandat, precum și în cazul
morții, interdicției, insolvabilității ori falimentul consignantului sau consignatarului.
Contractul de consignație este revocabil de către consignant oricând, chiar dacă a fost
încheiat pe o durată determinată, afară de stipulație contrară în contract.

Contractul de împrumut de folosință (comodatul)


Împrumutul este un contract prin care o persoană numită împrumutător transmite
folosința sau proprietate unui bun altei persoane numită împrumutat, care are obligația de a
restitui bunul, în natură sau în alte bunuri (de aceeași calitate și cantitate).
Codul civil reglementează două feluri de împrumut: împrumutul de folosință
(comodat) și împrumutul de consumație (mutuum). Atât împrumutul de folosință, cât și
împrumutul de consumație fac parte din categoria contractelor reale, pentru a căror încheiere
valabilă se cere, pe lângă acordul de voință al părților și tradițiunea (predarea efectivă) a
lucrului ce face obiectul contractului. Deosebite, în principal prin obiectul său și având
reglementări speciale diferite, împrumutul de folosință și împrumutul de consumație sunt
contracte independente (distincte).

Împrumutul de folosință (comodatul) este un contract cu titlu gratuit prin care o


parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părți, numite comodatar,
pentru a se folosi de acest bun, cu obligația de a-l restitui după un anumit timp. (art. 2146C.
civ. ).
Părțile contractante sunt: comodantul, care se obligă, în principal, să transmită
folosința temporară a unui lucrul determinat și comodatarul care are obligația de a-l restitui la
termen.
Comodatul se poate încheia atât între persoane fizice, cât și între persoane juridice (cu
mențiunea că dacă părțile sunt persoane juridice, având în vedere caracterul său gratuit,
încheierea se face în condiții speciale).

Caractere juridice
a) Comodatul este un contract real deoarece încheierea lui valabilă presupune atât
acordul de voință al părților, cât și tradițiunea (predarea efectivă) lucrului ce formează
obiectul contractului.
b) Comodatul este esențial gratuit. Din dispoziția legii rezultă că, atât prin natura, cât
și prin esența sa, comodatul este un contract cu titlu gratuit.
c) Comodatul este un contract unilateral, deoarece naște obligații numai în sarcina
comodatarului. În această situație, predarea lucrului de către comodant la momentul încheierii
contractului are semnificația îndeplinirii unei condiții de validitate a contractului (tradițiunea)
și nu este o obligație (consecință a unui contract valabil încheiat). Chiar dacă pe parcursul
derulării contractului se pot naște obligații și în sarcina comodantului, cum ar fi: obligația de
restituire către comodatar a cheltuielilor făcute pentru conservarea bunului, contractul rămâne
unilateral (deoarece obligația respectivă nu își are temeiul în contract, ci într-un fapt posterior
încheierii acestuia).
d) Comodatul este un contact translativ de folosință ( nu constituie un drept real în
favoarea împrumutatului). Caracterul netranslativ de proprietate al comodatului denotă
menținerea, comodantul ca proprietar al lucrului și după încheierea contractului (suportând
riscul pierii fortuite a acestuia, după regula res perit domino), comodatarul dobândind numai
detențiunea lucrului.

Condiții de validitate. Contractul de comodat prezintă particularități în materia


capacității și a obiectului.
1. Capacitate. Comodatul este un act de administrare, astfel încât comodantul trebuie
să aibă capacitatea necesară pentru a efectua acte de administrare.
2. Obiect. Comodatul poate avea ca obiect deopotrivă, bunuri mobile sau imobile, cu
condiția să fie nefungibile (urmând a fi restituite în individualitatea lor) și neconsumptibile
(fiind necesar ca bunul să nu-și consume substanța la prima întrebuințare, pentru a putea fi
restituit în natura sa).
Dovada contractului de comodat se face potrivit regulilor generale, ad probationem
fiind necesar un înscris redactat într-un singur exemplar . Faptul material al predării efective
a lucrului (tradițiunea) poate fi dovedit prin orice mijloc de proba.

Efectele contractului de comodat


Principalul efect al încheierii valabile a contractului de împrumut de folosință este
transmiterea dreptului de folosință de la comodant la comodatar. Datorită caracterului
unilateral, comodatul dă naștere, în principiu, la obligații numai pentru comodatar.

A. Obligațiile comodatarului
1. Obligația de conservare a lucrului. Potrivit art. 2148 C. civ. „comodatarul este
ținut să păzească și să conserve bunul împrumutat cu prudența și diligența unui bun
proprietar”.
Obligația de conservare este o obligație de mijloace, iar culpa comodatarului se
apreciază după un criteriu mai sever decât diligența lui bonus pater familias, comodatarul
fiind chiar obligat să-și sacrifice propriile bunuri, la nevoie, în vederea conservării lucrului
împrumutat.
2. Obligația de folosire a lucrului potrivit destinației. Din textul de lege, rezultă că
bunul împrumutat poate fi folosit numai potrivit destinației date prin natura sa, ori potrivit
destinației date prin acordul părților.
Dacă comodatarul nu respectă obligația de folosință a bunului potrivit destinației,
comodantul poate cere daune-interese ori suportarea riscului pieirii fortuite, dacă este cazul.
În cazul, în care folosința bunului este „abuzivă” comodantul poate cere și rezilierea
contractului.
3. Obligația de plată a cheltuielilor necesare folosinței lucrului. Fiind un drept
accesoriu al folosinței lucrului, cheltuielile făcute de comodatar în acest sens, cad în sarcina
lui (fără drept să ceară restituirea lor).
4. Obligația de restituire a lucrului. Principala obligație a comodatarului este de a
restitui, la expirarea contractului, lucrul împrumutat în natura sa specifică (art. 2155 C. civ. )
Având în vedere că obligația de restituire (obligație de a face) nu este alternativă, dacă lucrul
s-a deteriorat din culpa comodatarului, el este obligat să-l repare și să-l restituie în natură.
În cazul în care comodatarul refuză restituirea lucrului, comodantul are la dispoziție:
a) o acțiune reală în revendicare, derivată din dreptul de proprietate al
împrumutătorului, care prezintă avantajul că este imprescriptibilă și poate fi intentată și
împotriva terțelor persoane; și
b) o acțiune personală, care derivă din contract (ex contractu) și prezintă avantajul
(pentru comodant) că este mai ușor de dovedit.
B. Obligațiile comodantului
Datorită caracterului unilateral al împrumutului de folosință, contractul nu creează
obligații decât în sarcina comodatarului. În principiu, comodantul nu are obligații născute din
contractul de comodat. Cu toate acestea, legea prevede anumite situații în care se pot naște
unele obligații extracontractuale și în sarcina împrumutătorului (comodantului).
Comodantul este obligat, astfel, să restituie cheltuielile făcute de comodatar în
vederea conservării lucrului, dacă sunt întrunite cumulativ anumite condiții (art. 2151alin.
2C. civ): cheltuielile au avut caracter extraordinar, necesar și foarte urgent (de așa natură,
încât comodatarul nu a putut preveni pe comodant. De asemenea, comodantul are obligația de
a-l despăgubi pe comodatar pentru pagubele provocate de un viciu al lucrului, dacă
cunoscând acele defecte nu le-a adus la cunoștința comodatarului .

Încetarea contractului de comodat. Contractul de comodat încetează, potrivit


regulilor generale, la epuizarea efectelor sale sau prin acordul părților contractante (înainte de
producerea efectelor). În mod particular, acest contract mai încetează prin restituirea lucrului,
prin reziliere și prin moartea comodatarului.

Contractul de asociere în participație


Contractul de asociere în participație este contractul prin care o persoană acordă uneia
sau mai multor persoane o participație la beneficiile și pierderile uneia sau mai multor
operațiuni pe care le întreprinde. Acest contract are o vădită natură comercială, deoarece se
încheie cu scopul vădit de a împărți beneficiile și pierderile unei afaceri comerciale.
Asocierea în participație nu poate dobândi personalitate juridică și nu constituie față
de terți o persoana distinctă de persoana asociaților. Asociații rămân proprietarii bunurilor
puse la dispoziția asociației. Ei pot conveni ca bunurile aduse în asociere, precum și cele
obținute în urma folosirii acestora să devină proprietate comună. Bunurile puse la dispoziția
asocierii pot trece, în tot sau în parte, în proprietatea unuia dintre asociați pentru realizarea
obiectului asocierii, în condițiile convenite prin contract și cu respectarea formalităților de
publicitate prevăzute de lege. Asociații pot stipula redobândirea în natură a bunurilor la
încetarea asocierii.
Asociații, chiar acționând pe contul asocierii, contractează și se angajează în nume
propriu fată de terți. Dacă asociații acţionează în această calitate față de terți sunt ținuți
solidar de actele încheiate de oricare dintre ei. Pentru că nu are personalitate juridică,
asocierea nu este supusă nici formalităților de publicitate prevăzute pentru persoanele juridice
pentru a fi opozabile terțelor persoane.
Contractul este încheiat în formă scrisă, cerință ad probationem rezultată din art. 1950
C. civ. și care interesează, în principiu, doar raporturilor dintre asociați, având în vedere că
terții pot contracta doar cu asociații.

Caracterele juridice. Asocierea în participație este un contract consensual,


consimțământul părților nefiind necesar a fi exprimat într-o anumită formă pentru
valabilitatea contractului.
Contractul de asociere în participație are caracter sinalagmatic, pentru că creează
obligații în sarcina tuturor asociaților(fiecare asociat trebuie să contribuie cu sume de bani,
lucruri sau cu priceperea sa).
Asocierea în participație are caracter oneros, pentru că toți participanții la asociere
urmăresc obținerea unui profit(realizarea și împărțirea beneficiilor).
Contractul de asociere în participație este și comutativ, pentru că asociații cunosc de la
început întinderea drepturilor și obligațiilor născute din asocierea ce au consimțit-o.
Asocierea în participație este un contract cu executare succesivă, deoarece majoritatea
operațiunilor specifice asocierii presupun trecerea unei anumite perioade de timp.

Efectele contractului de asociere în participație în raporturile dintre asociați.


Datorită caracterului sinalagmatic, contractul de asociere în participație dă naștere la drepturi
și obligații în sarcina tuturor părților contractante.
a)Aportul la asociere
Una din principalele obligații ale asociaților o reprezintă aportul la asociere. Fiecare
asociat trebuie să contribuie la asociere cu aporturi bănești, bunuri, cunoștințe specifice sau
prestații. Așadar, aporturile asociaților pot consta în sume de bani, diferite bunuri mobile sau
imobile, bunuri corporale sau incorporate, precum mărci, invenții, inovații, know-how-ul sau
chiar un întreg fond de comerț sau un patrimoniu de afectațiune.
Aportul în „cunoștințe specifice” poate consta în capacitățile intelectuale, manageriale
sau de altă natură ale asociaților participanți. Ca regulă, pot fi aduse cu titlu de aport în cadrul
unei asocieri în participație orice fel de bun care se află în circuitul juridic. Bunurile pot fi
aduse în asociere cu titlu de proprietate sau doar cu titlu de folosință.
Bunurile aduse în asociere nu trebuie să fie de aceeași natură sau de aceeași valoare,
iar sumele de bani nu trebuie să fie egale pentru toți asociații. Egalitatea participațiilor nu este
de esența asocierii în participație. Se înțelege că, întinderea participațiilor fiecărui asociat
reprezintă un criteriu esențial pentru împărțirea beneficiilor și suportarea pierderilor rezultate
din asociere.
b) Împărțirea beneficiilor și suportarea pierderilor
O altă obligație a asociaților o reprezintă împărțirea beneficiilor și suportarea
pierderilor rezultate din exercitarea comerțului în cadrul asocierii în participație. împărțirea
beneficiilor și suportarea pierderilor se va realiza potrivit înțelegerilor părților contractante. în
virtutea principiului libertății contractuale, asociații au posibilitatea de a stabili cuantumul
beneficiilor și întinderea pierderilor atribuite fiecărui asociat participant.
c)Asociații din contractul de asociere în participație pot stabili și alte obligații,
precum: obligația de neconcurență, de confidențialitate etc.

Efectele juridice ale asocierii în participație față de terți. Chiar atunci când
acționează în contul asocierii în participație în raport cu terții cu care aceasta derulează
afaceri comerciale, asociații contractează și se angajează în nume propriu față de terți; totuşi,
dacă asociații acționează în această calitate față de terți sunt ținuți solidar de actele încheiate
de oricare dintre ei.
Asociații exercită toate drepturile decurgând din contractele încheiate de oricare dintre
ei, dar terțul este ținut exclusiv față de asociatul cu care a contractat, cu excepția cazului în
care acesta din urmă a declarat calitatea sa la momentul încheierii actului. Potrivit legii, orice
clauză din contractul de asociere care limitează răspunderea asociaților față de terți este
inopozabilă acestora. De asemenea, orice clauză care stabilește un nivel minim garantat de
beneficii pentru unul sau unii dintre asociați este considerată nescrisă.

Încetarea contractului. În lipsa unor reglementări speciale, încetarea contractului de


asociere în participație este lăsată la aprecierea părților (asociaților). Fiind cârmuită de
regulile dreptului comun în această materie.

Contractul de furnizare : Prin contractul de furnizare o parte, denumită furnizor, se


obligă să transmită proprietatea asupra unei cantități determinate de bunuri și să le predea, la
unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau să
presteze anumite servicii, la unul sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar
cealaltă parte, denumită beneficiar, se obligă să preia bunurile sau să primească prestarea
serviciilor și să plătească prețul lor.
În cazul furnizării de bunuri, ca accesoriu al obligației principale, furnizorul se poate
obliga să presteze beneficiarului acele servicii necesare pentru furnizarea bunurilor. Dacă prin
același contract se convin atât vânzarea unor bunuri, cât și furnizarea unor bunuri sau servicii,
atunci contractul va fi calificat în funcție de obligația caracteristica și cea accesorie.
Obiectul contractului de furnizare îl constituie transferul proprietății asupra bunurilor
de la furnizor la beneficiar. Proprietatea fiind transmisă în momentul predării bunurilor.
Preluarea bunurilor se face prin recepția de către beneficiar, ocazie cu care se
identifică și se constată cantitatea și calitatea acestora.
Beneficiarul are obligația să preia bunurile la termenele și în condițiile prevăzute în
contract. Când expedierea produselor este în seama furnizorului, produsele recepționate sunt
socotite predate beneficiarului pe data predării lor către cărăuș.

Caracterele juridice ale contractului de furnizare. Caracteristicile acestui contract


sunt:
a) contractul de furnizare este un contract bilateral (sinalagmatic), întrucât dă naștere
la obligații în sarcina ambelor părți, comisionarul și comitentul;
b)contractul de furnizare este un contract cu titlu oneros ambele părți urmărind
realizarea unui folos patrimonial;
c) contractul de comision furnizare este un contract consensual, luând naștere prin
simplul acord de voință al părților, fără a se cere forma scrisă a contractului decât ad
probationem;
d) este un contract cu executare succesivă.

Contractul de furnizare poate fi ușor confundat cu contractul de vânzare, dar acesta


are caracteristici proprii:
-Obiectul este livrarea unei cantități de bunuri sau prestarea unor servicii.
-Livrarea bunurilor are loc ulterior încheierii contractului
-Furnizorul se poate obliga să presteze anumite servicii necesare pentru furnizarea
bunurilor (de exemplu, transportul).

Efectele contractului de furnizare


1. Obligațiile furnizorului
a) Furnizorul este obligat să transfere proprietatea bunurilor, prin predarea
acestora la termenele și în condițiile prevăzute în contract. Dacă există prevederi
contractuale în ceea ce privește predarea bunurilor, se vor respecta condițiile stabilite în
contract. În cazul în care nu există nicio prevedere contractuală, sunt incidente dispozițiile art.
1685-1694.
b) Furnizorul trebuie să îl garanteze pe beneficiar contra viciilor bunului. În acest
caz se aplică regulile de la vânzare, conform art. 1707-1718.

2. Obligațiile beneficiarului
a) Beneficiarul are obligația să preia bunurile la termenele și în condițiile
prevăzute în contract.
b) Beneficiarul are obligația să plătească prețul prevăzut în contract sau prevăzut
în lege.
Dacă în cursul executării contractului se modifică reglementarea legală a prețului sau
mecanismului de determinare a acestuia, între părți va continua să se aplice prețul sau
mecanismul de determinare a acestuia stabilit inițial în contract, dacă legea nu prevede expres
contrariul. Dacă legea prevede expres ca prețul sau modalitatea de determinare pe care le
stabilește se va aplica și contractelor în curs, fiecare dintre părți poate denunța contractul în
30 de zile de la data intrării în vigoare a legii. În cele 30 de zile părțile vor aplica prețul
stabilit prin contract.
Subcontractarea. Furnizorul poate subcontracta furnizarea bunurilor sau serviciilor
către o terță persoana, cu excepția cazurilor în care contractul are un caracter strict personal
sau natura contractului nu permite. Există subcontractare ori de câte ori produsul sau serviciul
care face obiectul contractului de furnizare este în fapt furnizat, în tot sau în parte, de către un
terț cu care furnizorul a subcontractat în acest scop. În cazul subcontractării, executarea
contractului de furnizare rămâne sub supravegherea furnizorului și acesta răspunde față de
beneficiar pentru calitatea produselor și a serviciilor furnizate de terțul subcontractant, având
însă drept de regres împotriva acestuia.

Contractul de expediție : (art. 2064-2071Cod civil) este o varietate a contractului de


comision, căruia i se aplică aceleași reguli. Opțiunea legiuitorului de a clasifica expediția ca
fiind o varietate a contractului de comision constă în aceea că unde normele speciale al
codului civil nu prevăd, se vor aplica regulile de la comision și în completare cele de la
mandat.
Prin contractul de expediție o persoană (expeditorul) este împuternicită de o altă
persoană (comitentul) să încheie în nume propriu un contract de transport și să îndeplinească
operațiunile accesorii. Expeditorul se obliga sa încheie in nume propriu si in contul celeilalte
părți, comitentul, un contract de transport si sa îndeplinească operaţiuni accesorii,
(depozitarea si inspectarea mărfii sau serviciile specifice de vama) contra unei remunerații
numite comision. Expeditorul nu are și obligaţia de executare a transportului, ci doar pe aceea
de a încheia în nume propriu, dar pe seama comitentului, un contract cu un transportator.
Totuși, expeditorul se poate obliga față de comitent să execute și transportul, caz în care vor
deveni aplicabile și dispozițiile ce reglementează drepturile și obligațiile părților unui
contract de transport.

Obligațiile expeditorului
- În alegerea traseului, mijloacelor și modalităților de transport al mărfii expeditorul
va respecta instrucțiunile comitentului, iar dacă nu există asemenea instrucțiuni, va acționa în
interesul comitentului.
- În cazul în care expeditorul își asuma și obligația de predare a bunurilor la locul de
destinație, se prezumă ca obligația nu este asumată față de destinatar.
- Expeditorul nu are obligația de a asigura bunurile decât dacă aceasta a fost stipulată
în contract sau rezultă din uzanțe.
- Premiile, bonificațiile și reducerile tarifelor, obținute de expeditor, aparţin de drept
comitentului, daca nu se prevede altfel în contract.

Răspunderea expeditorului. Expeditorul răspunde de întârzierea transportului, de


pieirea, pierderea, sustragerea sau stricăciunea bunurilor în caz de neglijentă în executarea
expedierii, în special în ceea ce privește preluarea și păstrarea bunurilor, alegerea
transportatorului ori a expeditorilor intermediari. Atunci când, fără motive temeinice, se abate
de la modul de transport stabilit de comitent, expeditorul răspunde juridic pentru întârzierea
transportului, ori pentru pieirea, pierderea, sustragerea sau stricăciunea bunurilor, cauzată de
cazul fortuit, dacă el nu dovedește că aceasta s-ar fi produs chiar dacă s-ar fi conformat
instrucțiunilor primite.
Drepturile expeditorului. Expeditorul are dreptul la comisionul prevăzut în contract,
stabilit potrivit tarifelor profesionale ori uzanțelor sau, dacă acestea nu există, de către
instanță în funcție de dificultatea operațiunii și de diligențele expeditorului. Contravaloarea
prestațiilor accesorii și cheltuielile se rambursează de comitent pe baza facturilor sau altor
înscrisuri care dovedesc efectuarea acestora, dacă părțile nu au convenit anticipat o sumă
globală pentru comision, prestații accesorii și cheltuieli care se efectuează.

Revocarea. Contraordinul. Până la încheierea contractului de transport, comitentul


poate revoca ordinul de expediție, plătind expeditorului cheltuielile și o compensație pentru
diligențele desfășurate până la comunicarea revocării ordinului de expediție. Din momentul
încheierii contractului de transport, expeditorul este obligat să exercite, la cererea
comitentului, dreptul la contraordin aplicabil contractului de transport.

Contractul de antrepriză : Antrepriza este contractul prin care o persoană, numită


antreprenor se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori
intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru o altă persoană numită beneficiar, în
schimbul unui preț (art. 1851 alin. 1C. civ. ).
Raportul juridic îl formează obligația antreprenorului de a executa o lucrare și de a
preda beneficiarului rezultatul activităţii sale.
Caracteristic antreprizei este faptul că antreprenorul își păstrează independența
economică și operativă (în ceea ce privește organizarea muncii și a executării lucrării) și
realizează lucrarea pe riscul său. Lucrările de antrepriză pot consta în confecționarea unui
lucru, elaborarea unui proiect de arhitectură, construcția unui imobil etc. , dar și în prestări de
servicii, precum: reparații ale aparaturii de uz casnic, instalații etc.

Contractul de antrepriză prezintă următoarele caractere juridice:


a) Antrepriza este un contract consensual, deoarece se încheie valabil prin simplul
acord de voință al părților (nu este necesară o anumită formă solemnă).
b) Antrepriza este un contract bilateral (sinalagmatic), deoarece ambele părți
contractante au obligații izvorâte din contract.

Efectele contractului de antrepriză. Prin caracterul sinalagmatic, contractul de


antrepriză dă naștere unor obligații interdependente în sarcina ambelor părți.

Obligațiile antreprenorului. Principalele obligații ale antreprenorului sunt: obligațiile


de executare și predare, precum și obligația de garanție pentru vicii ascunse și conformitatea
lucrării (și a materialelor, dacă este cazul).
a) Obligația de a executa lucrarea este principala obligație a antreprenorului. Lucrarea
trebuie executată (și predată) în termenul și în condițiile de calitate prevăzute în contract; în
lipsa unor clauze contrare, antreprenorul este obligat să execute lucrarea cu materialele sale
(art. 1857 alin. 1C. civ.) ;în acest caz, antreprenorul răspunde pentru calitatea materialelor
sale (răspunderea antreprenorului este asemănătoare obligației pentru vicii ascunse a
vânzătorului (art. 1857 alin. 2 C. civ. ).
Obligația antreprenorului de conservare a lucrului până la predare este o obligație de
mijloace, fapt pentru care, în cazul neîndeplinirii ei, sarcina dovedirii culpei antreprenorului
revine clientului. Beneficiarul are dreptul ca, pe propria sa cheltuială, să controleze lucrarea
în cursul executării ei, fără a-l stânjeni în mod nejustificat pe antreprenor, precum și să-i
comunice acestuia observațiile sale (art. 1861 C. civ.). Obligațiile de executare și de predare a
lucrării sunt obligații de rezultat, astfel încât, în caz de neexecutare sau de executare
necorespunzătoare, pentru a fi exonerat de răspundere, antreprenorul va trebui să facă dovada
existenței unei cauze străine, neimputabile acestuia.
b) Obligația de garanție pentru vicii ascunse. Antreprenorul „datorează garanție contra
viciilor lucrării și pentru calitățile convenite, potrivit dispozițiilor legale privind garanția
contra viciilor lucrului vândut” (art. 1863 alin. 1C. civ.). Antreprenorul datorează garanție
atât pentru viciile ascunse ale lucrării dar și pentru conformitatea produselor livrate.
Antreprenorul răspunde nu numai pentru lucrările efectuate de el personal, ci și pentru
cele ale persoanelor întrebuințate de el (sub-antreprenori, lucrători etc.). Beneficiarul care a
descoperit viciile ascunse este obligat să le aducă la cunoștința antreprenorului.
Neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii este sancționată cu decăderea din dreptul de a
cere rezoluțiunea contractului (art. 1709 alin. 1 și art. 1863 C. civ.) Dreptul la acțiune în
garanție pentru viciile ascunse se prescrie în termen general de prescripție. Prescripția începe
să curgă diferit, după cum viciile sunt aparente sau ascunse (art. 2530 alin. 1 și art. 2531 alin.
1 C. civ.).
c) Obligații accesorii. Obligațiilor principale ale antreprenorului li se adaugă obligații
derivate:
- Obligația antreprenorului de informare și consiliere datorată beneficiarului, se
realizează, în special, prin de birourile de consiliere tehnică, juridică, financiară etc. Potrivit
art. 1858 Cod civil, antreprenorul este obligat să îl informeze fără întârziere pe beneficiar
dacă normala executare a lucrării, trăinicia ei sau folosirea potrivit cu destinația acesteia ar fi
primejduită din cauza: materialelor procurate, beneficiarul le-a pus la dispoziție;
instrucțiunilor necorespunzătoare date de beneficiar; existenței sau ivirii unor împrejurări
pentru care antreprenorul nu este ținut să răspundă.
- Obligația antreprenorului de securitate este cea pe care o datorează clientului atunci
când lucrarea presupune prezența acestuia (de ex. , pe timpul activităților desfășurate în
cluburi sportive, discoteci, clinici medicale etc. );
- Obligația antreprenorului de prudență se traduce în importanța execuției corecte a
lucrării și supravegherea unor bunuri aparținând clientului (de ex. păstrarea bunurilor de
valoare ale pacientului de către clinica unde este internat).

B. Obligațiile beneficiarului (clientului)


a) Obligația de plată a prețului. Plata prețului este obligația principală a clientului.
Prețul contractului de antrepriză „poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau
prestații” (art. 1854 alin. 1 Cod civil).
Prețul trebuie să fie serios și determinat sau cel puțin determinabili Când prețul
lucrării nu este prevăzut expres în contract, „beneficiarul datorează prețul prevăzut de lege ori
calculat potrivit legii” sau, „prețul stabilit în raport cu munca depusă și cheltuielile necesare
pentru executarea lucrării ori prestarea serviciului, avându-se în vedere și uzanțele existente”
(art. 1854 alin. 3 C. civ.). De regulă, prețul se plătește la data și locul recepției întregii lucrări
(art. 1864 alin. C. civ). Atunci când lucrarea a pierit ori s-a deteriorat înainte de recepție, fără
vina beneficiarului, antreprenorul nu are dreptul la preț atunci când el a dat materialul sau
când pieirea ori deteriorarea a avut o altă cauză decât viciile materialului dat de beneficiar
(art. 1864 alin. 2 C. civil).

Prețul contractului poate fi stabilit în două feluri: forfetar și de deviz.


Prețul forfetar sau global constă în stabilirea unei sume determinate (fixe) de către
părți drept echivalent al prestației antreprenorului. După încheierea contractului, beneficiarul
trebuie să plătească prețul convenit și nu poate cere o diminuare a acestuia, motivând că
lucrarea sau serviciul a necesitat mai puțină muncă ori a costat mai puțin decât s-a prevăzut.
În acest caz, antreprenorul nu poate pretinde o creștere a prețului (art. 1867 alin. 1 și 2 C.
civ. ); în principiu, prețul forfetar rămâne neschimbat și în cazul în care s-au adus modificări
cu privire la condițiile de executare inițial prevăzute în contract (art. 1867 alin. 3 C. civ.).
Prețul de deviz este numai determinabil la încheierea contractului, fiind stabilit
numai provizoriu (estimativ). Determinarea acestuia se face pe baza unui deviz, adică a unei
prețuiri provizorii pe articole, prețul total fiind cunoscut abia după terminarea lucrării.
Potrivit art. 1869 C. civ., pentru garantarea plății prețului datorat pentru lucrare, antreprenorul
beneficiază de o ipotecă legală asupra lucrării, constituită și conservată în condițiile legii.

b) Obligația de a recepționa și prelua lucrarea. Recepția constă în verificarea și


aprobarea de către client a modului în care antreprenorul a executat lucrarea. Potrivit art.
1862 alin. 1 C. civ., după comunicarea prin care antreprenorul înștiințează că lucrarea a fost
finalizată, beneficiarul are obligația ca, într-un termen rezonabil (potrivit naturii lucrării și
uzanțelor din domeniu): să verifice lucrarea, să o recepționeze (dacă corespunde clauzelor
contractuale) și să ridice (să preia) lucrarea. Dacă, fără motive temeinice, beneficiarul nu se
prezintă sau nu comunică neîntârziat antreprenorului rezultatul verificării, „lucrarea se
socotește recepționată fără rezerve” (art. 1862 alin. 2 C. civil).
Beneficiarul care a recepționat lucrarea fără rezerve nu mai are dreptul de a invoca
viciile aparente ale lucrării sau lipsa aparentă a calităților convenite (art. 1862 alin. 3 C. civ. ).
Operațiunea de recepție a lucrării se face, de regulă, global (o singură dată). în cazul
lucrărilor mai mari însă, recepția se poate face și pe părți (iar părțile plătite de client se
prezumă că au fost recepționate).

Încetarea contractului de antrepriză. Contractul civil de antrepriză încetează prin


modurile prevăzute de dreptul comun (prin acordul părților, prin executarea lucrării) si în
mod particular, în cazurile morții antreprenorului ori a rezoluțiunii sau rezilierii:
- Când antreprenorul decedează (sau devine incapabil) înainte de a finaliza lucrarea
sau de a presta serviciul, contractul nu încetează (deoarece antrepriza nu este, în principiu,
contract intuitu personae).
Cu titlu de excepție, contractul încetează prin decesul antreprenorului dacă antrepriza
a fost încheiată „în considerarea aptitudinilor personale ale antreprenorului” (art. 1871 alin. 1
C. civ. ).
Potrivit art. 1871 alin. 2 și 3 C. civ. , în caz de deces sau incapacitate a
antreprenorului, „beneficiarul este ținut”: să recepționeze partea deja executată, dacă o poate
folosi; să plătească valoarea lucrărilor efectuate (în proporție cu prețul convenit); să plătească
cheltuielile făcute în vederea finalizării lucrării (însă numai în măsura în care aceasta îi este
de folos).
Beneficiarul are dreptul (dacă plătește o indemnizație adecvată) să ceară predarea
materialelor pregătite și a planurilor ce vor fi puse în executare (art. 1871 alin. 4 C. civ. ).
Decesul beneficiarului nu determină încetarea contractului decât dacă aceasta face imposibilă
sau inutilă executarea sa (art. 1870 C. civ. ).
c) Când rezoluțiunea sau rezilierea contractului este imputabilă antreprenorului
contractul încetează. Potrivit art. 1872 C. civ. , rezilierea sau, după caz, rezoluțiunea
determină încetarea antreprizei în cazurile în care, fără justificare: respectarea termenului
convenit pentru recepția lucrării a devenit vădit imposibilă; lucrarea sau serviciul nu se
execută în modul convenit și într-un termen stabilit de beneficiar potrivit cu împrejurările,
antreprenorul nu remediază lipsurile constatate și nu schimbă (pentru viitor) modul de
executare a lucrării sau serviciului; nu se execută alte obligații ce revin antreprenorului
potrivit legii sau în temeiul contractului.
Dacă antreprenorul nu poate începe sau continua executarea contractului din cauza
neîndeplinirii fără justificare de către beneficiar a propriilor obligații, antreprenorul este
îndreptățit să obțină rezoluțiunea ori rezilierea contractului, cu daune-interese (art.1873 C.
civ).

Contractul de mentenanță : Prin contractul de mentenanță o parte denumită


prestator se obligă să acorde asistența tehnică necesară funcționării în condiții optime și
sigure, prin intervenții de tip service efectuate la solicitarea beneficiarului și prin revizii
periodice a echipamentelor exploatate de către beneficiar.
Obligațiile prestatorului:
- se obligă să asigure funcționarea în condiții optime și sigure a echipamentelor dar,
nu și a instalațiilor din care fac parte acestea sau la alte echipamente conexe.
- se obligă să intervină pe toata durata de valabilitate a contractului în maximum 48 de
ore de la momentul primirii unei solicitări din partea beneficiarului.
- se obligă sa efectueze revizia generală anuală a echipamentelor.
- se obligă să asigure pe întreaga perioada de valabilitate a contractului intervenții și
piese de schimb în caz de necesitate.
Obligațiile beneficiarului
- se obligă să suporte cheltuielile ocazionate de orice intervenții altele decât cele
prevăzute prin contract, dacă se constată ca acestea nu se datorează unor neajunsuri
imputabile prestatorului.
- se obligă să asigure pe toată durata contractului prezența prestatorului în zona unde
sunt instalate echipamentele și să respecte normele de tehnica securității muncii și cele de
prevenirea și stingerea incendiilor.
- se obligă să permită accesul în siguranță al personalului prestatorului la locul de
montare al echipamentelor care fac obiectul contractului.
- se obligă să respecte instrucțiunile de exploatare ale echipamentelor contractate, în
conformitate cu prevederile documentației tehnice stabilită de producător.

Încetarea contractului. Contractul de mentenanță încetează la expirarea duratei


stabilite sau ca urmare a imposibilității de executare a operațiunilor de întreținere tehnică.

CONCURENȚA COMERCIALĂ
Considerații introductive privind concurența
Una din condițiile de bază pentru existența unei economii de piață funcționale, alături
de libertatea de mișcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului, o reprezintă un
mediu concurențial nedistorsionat. Comercianții, fie la nivel național, fie la nivel
internațional, trebuie să interacționeze pe cât posibil în mod liber, fără influențe negative din
partea agenților puternici sau aflați în situații privilegiate, asociațiilor de agenți economici sau
a statului.
Mediul concurențial poate fi afectat negativ de activitățile anticoncurențiale care
reprezintă obiectul sau efectul înțelegerilor sau a practicilor concertate între agenții
economici, de abuzul de poziție dominantă a unor agenți economici puternici; de asemenea,
concurența poate fi distorsionată prin subvențiile acordate de stat unor agenți economici, ceea
ce le creează o poziție avantajoasă față de ceilalți concurenți pe piața respectivă. Mediul
concurențial poate fi protejat prin acte normative, care au fost adoptate de-a lungul timpului.
Fapte de concurență neloială pot constitui, cu titlu de exemplu: publicitate neonestă,
confuzia cu semnele distinctive ale rivalului de pe piața relevantă, denigrarea, dezorganizarea
întreprinderii rivale prin racolarea de personal, spionajul, acapararea agresivă a clientelei,
vânzarea cu premiu, dumpingul de mărfuri și servicii, falsele indicații. Tot mai frecvente sunt
cazurile de producere, importare, exportare, oferirea spre vânzare, sau vânzarea unor mărfuri
sau servicii care poartă mențiuni false privind brevetele de invenții, mărcile, desenele sau
modelele industriale, întrebuințarea unei firme sau embleme, a unor desemnări speciale sau
ambalaje, de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de un alt comerciant.
Folosirea fără drept a emblemei unui produs sau a unor desemnări speciale de natură a
produce confuzie cu cele folosite legitim de un alt comerciant este întâlnită nu numai în
industria telefoniei mobile ci și a produselor cosmetice, produselor farmaceutice, în industria
producătoare de autoturisme.
Dreptul național și european în materia concurenței.
Supremația dreptului european impune statelor membre ale uniunii să le
implementeze și să se abțină de la adoptarea de norme contrare acestui sistem de drept.
Constituția României prevede că economia țării noastre este economie de piață, bazată pe
libera inițiativă și concurență.
Statul este obligat să asigure libertatea comerțului, protecția concurenței loiale,
crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție.
Legislația subsecventă dezvoltă aceste principii în Legea concurenței nr. 21/1996,
modificată și completată prin O. U. G. nr. 121/2003, O. U. G. nr. 75/2010 și în O. G. nr.
117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat. Un alt act normativ
important în materie este Legea nr. 11/1991 privind concurența neloială modificată și
completarea prin Legea nr. 298/2001; normele Legii nr11/1991 nu intră în sfera de aplicare a
dreptului european al concurenței, raporturile juridice respective fiind stabilite în mod liber
de legislația fiecărui stat membru U. E. , urmând a fi aplicate complementar cu normele
stabilite de Legea nr. 21/1996 și O. U. G. nr. 117/2006 și cu normele dreptului European.
Legi sunt puse în aplicare și detaliate prin numeroase regulamente, instrucțiuni și alte acte
emise de Consiliul Concurenței, potrivit modelului european, având în vedere transpunerea
corectă și completă a legislației europene.
În ceea ce privește normele dreptului european, Tratatul privind Uniunea Europeană
prevede ca activitate esențială a acesteia crearea unui sistem care să asigure un mediu
concurențial nedistorsionat în cadrul pieței interne. În acest sens, art. 81 și 82 din același
Tratat interzic înțelegerile și practicile concertate care au obiect sau efect restricționarea sau
denaturarea concurenței pe piața europeană, precum și abuzurile de poziție dominantă.

Concurența comercială
Noțiune
Prin originea sa, conceptul de concurență s-a format și este folosit în orice relații
sociale. Pe plan general, prin concurență se înțelege o confruntare între tendințe adverse, care
converg spre același scop. Pe plan social deosebim forme extrem de variate ale competiției,
prin reprezentarea aspectul de concurență vitală, care semnifică conflictul interuman în cadrul
căruia fiecare om tinde la conservarea și dezvoltarea proprie.
În relațiile de piață, concurența a fost privită, inițial, ca factor decisiv care asigură, în
mod spontan, diviziunea muncii între agenții economici, precum și condițiile normale ale
producției, ale schimburilor și ale consumului de bunuri.
Concurența reprezintă competiția dusă, atât pe plan național, cât și internațional, între
firme de producție, comerciale, bancare etc., în scopul realizării unor profituri cât mai mari,
ca urmare a acaparării unor segmente tot mai largi de piață și, în consecință, a sporirii
volumului de afaceri.
Concurența exprimă situația de pe piață, în care firme sau vânzători se luptă în mod
independent pentru a câștiga clientela cumpărătorilor în scopul de a atinge un obiectiv
economic, de exemplu, profituri, vânzări și/sau împărțirea pieței. În acest context, concurența
este adesea echivalentă cu rivalitatea. Această rivalitate poate să se refere la prețuri, calitate,
servicii sau combinații ale acestora sau altor factori, pe care clienții îi prețuiesc.
Finalitatea oricărei concurențe comerciale, obținerea unui profit, este posibilă numai
acaparând și păstrând clientela. În orice piață relevantă clientela este limitată nu numai sub
aspect numeric, dar și sub cel al potențialului economic. Atragerea parțială a clientelei de
către un agent economic presupune pierderea acelui segment de concurență de către alt
comerciant.
În concluzie, prin concurență se înțelege confruntarea dintre agenții economici cu
activități similare sau asemănătoare, exercitată în domeniile deschise pieței, pentru câștigarea
și conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprinderi.
Elementele concurenței comerciale
Raportul juridic de concurență se particularizează prin drepturile specifice ale
agentului economic referitoare la fondul de comerț.
Fondul de comerț (patrimoniu comercial), este definit ca ansamblul bunurilor mobile
și imobile, corporale și necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad
comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfășurării activității sale (art. 1 din Legea
nr. 11/1991). În desfășurarea activității sale întreprinzătorul își exercita următoarele categorii
de prerogative:
Drepturile agentului economic asupra firmei și emblemei. Regimul juridic al firmei și
emblemei, elemente ale propriului fond de comerț, se încadrează în sfera raportului juridic de
concurență. Titularul exercită asupra lor drepturi privative, care exclud orice eventuale
uzurpări.
Drepturi asupra semnelor distinctive ale produselor. Identificarea unor asemenea
bunuri se realizează cu ajutorul mărcilor de fabrică, de servicii sau de comerț al căror titular
este, în condițiile legii, agentul economic în cauză.
Potrivit definiției cuprinse în art. 3 lit. a din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și
indicațiile geografice, (republicată în anul 2010), marca este un semn susceptibil de
reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor și serviciilor unei persoane fizice sau
juridice de cele aparținând altor persoane și poate consta în: cuvinte, inclusiv nume proprii,
desene, litere, cifre, forma produsului sau ambalajului, combinații de culori, de semne etc.
Odată înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, titularul are un drept
exclusiv de folosință, iar uzurparea lui constituie un act de concurență neloială.
Dreptul comerciantului este ocrotit prin incriminarea faptei ca infracțiune pentru fapte
precum contrafacerea, imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci în scopul inducerii în
eroare a publicului asupra calității produselor sau serviciilor la care se referă marca; punerea
în circulație, fără drept, a unui produs purtând o marca identică cu o marcă înregistrată pentru
produse identice sau similare și care prejudiciază pe titularul mărcii înregistrate.
Alături de pedepsele penale prevăzute pentru infracțiunile de contrafacere a mărcilor,
comerciantul vătămat este îndreptățit să solicite instanței să interzică rivalului să aplice pe
produsele sau ambalajele sale semnele incriminate, să comercializeze sau să dețină produse
cu acest semn, să importe sau exporte, să utilizeze marca pe documentațiile proprii ori în
publicitate.
Comerciantul lezat utilizează acțiunea în contrafacerea cu finalitate reparatorie.
Drepturi asupra invențiilor și altor procedee tehnice de gestiune. Invenția constituie o
creație intelectuală, care poate fi brevetată dacă-conform art. 7 alin. (1) din Legea 64/1991,
republicată în 2007, aplicabilă în materie - este nouă, rezultată dintr-o activitate inventivă,
fiind și susceptibilă de aplicare industrială.
Brevetul de invenție conferă titularului dreptul de a interzice terților să efectueze, fără
autorizația sa, fabricarea, comercializarea, oferirea spre vânzare, folosirea, importul sau
stocarea în vederea comercializării, oferirii spre vânzare sau folosirii produselor sau
procedeelor.
Apărarea invenției în cadrul protecției legale a proprietății industriale implică
sancțiuni penale pentru însușirea fără drept a calității de inventator, fabricarea, folosirea sau
punerea în circulație fără drept a obiectului unui brevet de invenție sau orice încălcare a
drepturilor conferite de brevetul de invenție. Pentru prejudiciile cauzate titularului, acesta are
dreptul la despăgubiri potrivit dreptului comun, iar produsele contrafăcute pot fi confiscate
potrivit legii penale. Dreptul concurenței comerciale nu oferă mijloace specifice de apărare și
protecție a invențiilor.
Drepturi asupra desenelor și modelelor industrial. Sunt opere de artă aplicată,
destinate, ca și mărcile, să individualizeze produsele titularului.
Desenul industrial este orice aranjament de trăsături sau de culori, care reprezintă
imagini având un sens determinat.
Modelul industrial constă într-o formă plastică, precum o machetă, un modelaj în
ceară sau în ghips, un mulaj, o sculptură etc.
Titlul de protecție a acestor opere de artă aplicată este certificatul de înregistrare a
desenului sau modelului industrial la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, care conferă
titularului sau un drept exclusiv de exploatare pe teritoriul României.
În temeiul certificatului menționat, titularul are dreptul, de a interzice terților să
efectueze, fără autorizarea sa, următoarele acte: reproducerea, fabricarea, comercializarea sau
oferirea spre vânzare, folosirea, importul sau stocarea în vederea comercializării, oferirii spre
vânzare sau folosirii desenului sau modelului industrial al produsului în care acesta este
încorporat.
Însușirea fără drept, în orice mod, a calității de autor a desenului sau modelului
industrial, reproducerea fără drept a desenului sau modelului industrial în scopul fabricării de
produse cu aspect identic, fabricarea, oferirea spre vânzare, vânzarea, importul, folosirea sau
stocarea unor astfel de produse în vederea punerii în circulație ori folosirii, fără acordul
titularului certificatului de înregistrare ale semnului sau modelului industrial în perioada de
valabilitate a acestuia constituie infracțiune potrivit legii, iar pentru prejudiciul cauzat,
titularul are dreptul la despăgubiri.
Drepturi referitoare la clientelă. Element indispensabil al fondului de comerț,
considerată o valoare economică, clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice și juridice
care apelează în mod obișnuit la fondul de comerț al aceluiași comerciant pentru procurarea
mărfurilor și serviciilor.
Pentru a fi element al fondului de comerț, clientela trebuie să fie comercială, adică
subiect beneficiar al actelor de comerț desfășurate de comerciant.
Prin calitatea de a fi personală, clientela unui comerciant se deosebește de aceea a
altui comerciant concurent. Dreptul concurenței comerciale sancționează confuzia, denigrarea
sau dezorganizarea companiei rivale săvârșită în scopul atragerii clientelei. Totodată, permite
înserarea unor clauze contractuale, prin care comercianți se angajează să evite procedeele
neoneste de racolare a clientelei.
Felurile concurenței comerciale
Concurența comercială este divizată în două categorii: concurența onestă și
neonestă.
Concurența onestă este împărțită în concurența pură și perfectă și concurența
eficientă. Concurența neonestă se subdivide în concurența interzisă și concurența neloială.
Concurența onestă și neloială prezintă elemente comune: scopul lor, captarea și
menținerea clientelei, cadrul obiectiv în care se desfășoară, cel al pieței relevante dominată de
libertatea comerțului și politica de prețuri.
Concurența onestă
Concurența onestă trebuie dusă cu respectarea uzanțelor cinstite, adică a unor reguli
care, chiar dacă duc la înlăturarea de pe piață a unui adversar, se constituie în metode legale
ce oferă avantaje de preț, calitate, modernitate, utilitate, clientelei.
Concurența comercială pură și perfecta. Concurența comercială, concept economic
care reflectă lupta dintre producătorii de mărfuri și prestatorii de servicii, pentru obținerea
unor condiții cât mai bune de producție și de desfacere tot mai avantajoase, în scopul obținerii
unui profit cât mai mare, face posibilă stimularea producției, sporirea varietății sortimentelor
de mărfuri și servicii, impunerea pe piață a celor mai competitive produse, în funcție de
costul lor de producție, .
Marile concentrări de întreprinderi creează oligopolul, formă de control a pieței, prin
împărțirea acesteia între un număr controlabil de producători. Pe piața modernă acționează
oligopolul pur sau diferențiat, în primul caz producătorii oferind același fel de produse, iar în
ultimul produse de aceeași categorie, dar de tipuri diferite.
Ocrotirea pieței libere împotriva practicilor monopoliste poate fi urmărită pe două
căi distincte: controlul preventiv și aplicarea de sancțiuni.
Oligopolul reprezintă o industrie sau o ramura de activitate dominata de câteva firme
care produc si vând cea mai mare parte a producției ramurii respective. Termenul de oligopol
înseamnă „câțiva vânzători”. Esenţial este faptul ca fiecare firma in parte deține o fracțiune
semnificativa din produsul total al industriei si , prin deciziile luate, poate influenta prețul si
alte variabile ale pieței.
Firmele oligopoliste au suficienta putere de piaţă pentru a nu fi in situaţia unui
primitor de preturi („price takers”), ca in cazul concurentei perfecte. Ele își administrează
preturile, adică sunt in postura de a face prețul („price maker”) sau de a căuta prețul („price
searchers”) care sa le aducă profitabilitatea maxima dorita.
Fenomenul dominației unei industrii sau ramuri de activitate de câțiva competitori
caracterizează, aşadar, prin definiție, structura pieței de oligopol. Prin aceasta caracteristica
ea se distinge atât de piaţă cu concurenta perfecta si cea monopolistă, care au mulţi
competitori, cat si de monopol, care, prin definiție, nu are competitori.
În economiile tarilor dezvoltate, oligopolul este structura de piaţă dominanta in
majoritatea industriilor moderne producătoare de bunuri de consum (in principal de folosință
îndelungată), precum si a celor care produc bunuri de capital. Oligopolurile se întâlnesc si in
alte ramuri ale economiei, precum transporturile, comunicațiile, sectorul bancar etc.
Industriile oligopoliste pot fi de mai multe tipuri. Astfel, in unele ramuri, firmele
oligopoliste produc si vând pe piaţă un produs mai mult sau mai puţin omogen, cum este
cazul petrolului, otelului, aluminiului etc. De cele mai multe ori, produsul industriilor
ologopoliste este diferențiat.
Dominația industriilor oligopoliste de către un număr restrâns de mari firme este
strâns legata de o alta caracteristica fundamentala a acestui tip de piaţă-interdependenta
strategica dintre concurenți. In contrast cu piața perfect concurențială si cu concurența
monopolistică, cele câteva firme care operează pe piața oligopolistă se cunosc între ele si sunt
conștiente de interdependenta dintre deciziile luate de fiecare in parte.
Tipuri de oligopol. Întrucât caracteristicile fundamentale ale oligopolului sunt
numărul mic de producători si interdependenta strategica. Daca firmele dintr-o industrie
oligopolistă aleg calea unor înțelegeri explicite sau implicite, respectiv soluţia cooperării,
întâlnim cazurile așa-numitului tip de oligopol cooperant. Cealaltă situație o reprezintă tipul
de oligopol necooperant sau cu rivalitate-cazuri de oligopoluri cu comportament dominant de
rivalitate.
-Cazul înțelegerii secrete reprezintă una din formele concrete ale oligopolului de tip
cooperant întâlnită în economia de piaţă.
-Cazul firmei dominante (barometru) reprezintă o varianta a înțelegerii implicite sau
tacite, situație întâlnită pe unele piețe oligopoliste, unde o firma îndeplinește rolul de ghid în
domeniul prețului; este denumita firma-barometru sau leader, întrucât are inițiativa stabilirii
sau modificării prețului, iar celelalte firme adopta acelaşi preț de vânzare pentru produsele
lor.
-Cazul cartelului constituie forma cea mai reprezentativa de acord explicit. Cartelul
este o organizație (acord) format din doua sau mai multe firme independente care produc
bunuri similare si conlucrează in direcția restricționării volumului ofertei si creșterii
preturilor, in vederea maximizării profiturilor lor reunite.
Spre deosebire de celelalte forme de oligopol cooperant, in cazul cartelului,
independenta firmelor este mai restrânsă, în măsura in care trebuie sa respecte deciziile unui
organism comun de conducere; aceste decizii sunt, însă, adoptate cu asentimentul firmelor
componente.
În situațiile de oligopol necooperant, firmele acționează pe cont propriu în vederea
maximizării profiturilor individuale, deciziile adoptate în acest scop, fiind luate fără a intra în
complicitate (explicită sau tacită) unele cu altele. Ele cunosc, însă, interacțiunile strategiilor
pe care le adoptă, întrucât confruntarea pentru întâietate are loc între câteva firme mari.
Preîntâmpinarea riscului de trecere abuzivă de la oligopol (oligopson), la monopol
(monopson) constituie, în principiu, soluția optimă care presupune obligarea agenților
economici la declararea oricărei înțelegeri restrictive de concurență, înainte de a fi executată,
cât și exercitarea prealabilă de către organele competente a unei verificări destinate să
anticipeze eventualele efecte nocive, pe piața națională sau comunitară.
Concurența eficientă. Concurența eficientă se desfășoară prin modalități
diversificate, presupunând diferențierea produselor și serviciilor și a calității lor,
perfecționarea designului produselor și apropierea utilităților lor de gusturile și preferințele
cât mai multor categorii de consumatori, utilizarea unor strategii variate de marketing,
reclama produselor și serviciilor etc.
Comercianții au asigurat accesul liber pe piață, fără obstacole precum monopolului
sau monopsonului, dispun de libertate de acțiune în relațiile cu ceilalți comercianți, precum și
cu clienții și în fine au libertatea de a alege marfa, serviciul și furnizorul.
Concurența neonestă
Concurența neloială este opusă concurenței oneste ce constituie o componentă a
economiei de piață. Concurența neloială constă în săvârșirea, în domeniile deschise
competiției economice, a unor fapte contrare legii sau uzanțelor cinstite ale activității
comerciale, în scopul captării clientelei unor rivali de pe piața relevantă, producându-le
prejudicii materiale, morale sau eventuale.
Concurența interzisă. Libertatea competiției comerciale este limitată în anumite
domenii de lege:
- Interzicerea concurenței în raporturile dintre comerciant și prepus. Concurența este
interzisă în raporturile dintre comerciant și prepus sau alți salariați. Prepusul comercial care
este însărcinat cu comerțul patronului său, îl reprezintă continuu pe comerciant, la sediul
societății comerciale, la sucursale, filiale, agenții, puncte de lucru și este îndreptățit să facă, în
contul acestuia, toate actele de comerț ce stau în obiectul de activitate al societății.
- Interzicerea concurenței comerciale prin convenții. Pornind de la principiul
libertății contractuale, părțile sunt libere să încheie, în limitele stabilite de lege, orice fel de
contracte, să le determine clauzele ce urmează a le executa și efectele ce trebuie să le
producă, în domeniul concurenței comerciale se pot încheia convenții pentru a limita sau
interzice confruntarea pe piață.
În relațiile contractuale comerciale cele mai citate clauze convenționale de
interzicere a concurenței vizează vânzarea fondului de comerț, închirierea spațiu comercial,
vânzarea și cumpărarea exclusivă, contractul de comision.
- Interzicerea concurenței la vânzarea fondului de comerț. Fondul de comerț poate
face obiectul vânzării-cumpărării între doi comercianți. Clientela, elementul principal,
urmează întregul fond, fiind preluată de cumpărător. Pentru a împiedica pe vânzătorul
fondului de comerț să sustragă clientela fondului cedat, se recurge la clauza înserată în
contractul de înstrăinare, potrivit căreia se obligă să nu desfășoare o activitate comercială
identică sau asemănătoare în apropiere.
- Interzicerea concurenței la închirierea spațiului comercial.
Închirierea unui spațiu comercial, de producție sau vânzare, de către un locator situat
în același loc sau pe aceeași piață a altui comerciant, care desfășoară același fel de activitate
comercială, ar crea importante inconveniente primului comerciant.
- Vânzarea-cumpărarea exclusive. Contractul comercial de vânzare-cumpărare este
cel mai important instrument de realizare a producției și de circulație a mărfurilor. Pe toată
perioada de derulare a contractului comercial, potrivit clauzei de exclusivitate, cumpărătorul
nu poate să procure același fel de mărfuri de la alt furnizor, nici direct, nici prin persoane
interpuse.
Clauza de exclusivitate acționează și în cazul vânzării; furnizorul se poate angaja să
nu livreze mărfurile sale decât unui singur beneficiar, dintr-o anumită zonă geografică, mai
mult sau mai puțin extinsă. Aceste clauze de exclusivitate se constituie în clauze de
neconcurență, între cei doi comercianți; când sunt cumulate în același contract comercial de
vânzare-cumpărare, atunci fiecare parte are dublă calitate de creditor-debitor al obligației de
exclusivitate.
- Interzicerea concurenței în contractul de comision. Cea mai utilizată modalitate a
comisionului este fie aceea în care un comerciant producător (importator) al unei mărfi
împuternicește pe comisionar să-i caute clienți și să-i vândă, în contul său, marfa, fie un
comerciant care, având nevoie de anumite mărfuri, împuternicește pe comisionar să le
cumpere de la furnizori, pe seama sa. În această operațiune este posibil ca, abuzând,
comitentul să contracteze direct cu beneficiarii găsiți de comisionar sau comisionarul să
livreze mărfuri similare clienților comitentului, aprovizionate de la furnizorii rivali. Riscul
descris poate fi evitat prin stipularea unor clauze de neconcurență, în sensul că beneficiarii
comisionarului nu vor putea lucra direct sau prin intermediari cu comitentul, iar comisionarul
se angajează să nu livreze mărfuri similare partenerilor direcți ai comitentului.
-Răspunderea debitorului clauzei comerciale de neconcurență. Răspunderea
debitorului clauzei comerciale de neconcurență este de natură contractuală, reglementată de
Codul civil. Dacă faptele de încălcare a obligației de neconcurență sunt și fapte de concurență
neloială, devine incidentă răspunderea delictuală.

CONCURENȚA COMERCIALĂ NELOIALĂ


Definiție. Modalități
Concurența comercială neloială este definită de art. 2 din Legea nr. 11/1991, ca orice
act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a
produselor, de execuție a lucrărilor, precum și de efectuare a prestărilor de servicii.
Din paleta faptelor de concurență neloială, în practică s-au manifestat frecvent:
publicitatea neonestă; confuzia cu semnele distinctive ale rivalului de pe piața relevantă;
denigrarea; dezorganizarea întreprinderii rivale prin racolarea de personal, spionaj; falsele
indicații; acapararea agresivă a clientelei; vânzarea cu premiu; dumpingul de mărfuri și
servicii; Aceste procedee abuzive pot fi grupate în fapte de concurență neloială săvârșite în
dauna altui comerciant și fapte de concurență neloială săvârșite prin metode de vânzare
nepermise.
Concurența neloială în dauna altui comerciant
Publicitatea. Publicitatea comercială trebuie să fie decentă, corectă și elaborată în
spiritul responsabilității sociale, fiind interzisă publicitatea care poate afecta comportamentul
economic, lezând interesele consumatorilor sau ale unui concurent.
Concurența neloială manifestată prin actele de publicitate face obiectul Legii nr.
148/2000 modificată prin O. G. nr. 90/2004) care definește, între altele, publicitatea
comparativă ca fiind aceea care identifică explicit sau implicit un concurent sau bunurile ori
serviciile oferite de acesta.
Pentru a fi legală, publicitatea comparativă trebuie să fie decentă, corectă, elaborată
în spiritul responsabilității sociale și să nu aibă ca obiect produse și servicii interzise.
Condiția de a se compara lucruri sau servicii de același fel se referă la caracterul substituibil
al bunurilor și serviciilor comparate, în sensul de a servi același scop și a avea aceeași
destinație.
a) Publicitate neloială comparativă
Legea nr. 148/2000 stabilește că sunt contravenții următoarele fapte de publicitate
comparativă :
- comparația este înșelătoare, potrivit prevederilor art. 4 lit. b) și ale art. 7;
- se compară bunuri sau servicii având scopuri sau destinații diferite;
- nu se compară, în mod obiectiv, una sau mai multe caracteristici esențiale,
relevante, verificabile și reprezentative ale unor bunuri sau servicii;
- se creează confuzie pe piață între cel care își face publicitate și un concurent sau
între mărcile de comerț, denumirile comerciale sau alte semne distinctive, bunuri sau servicii
ale celui care își face publicitate și cele ale unui concurent;
- se discreditează sau se denigrează mărcile de comerț, denumirile comerciale, alte
semne distinctive, bunuri, servicii, activități sau circumstanțe ale unui concurent;
- nu se compară, în fiecare caz, produse cu aceeași indicație, în cazul produselor care
au indicație geografică;
- se profită în mod incorect de renumele unei mărci de comerț, de denumirea
comercială sau de alte semne distinctive ale unui concurent ori de indicația geografică a unui
produs concurent;
- se prezintă bunuri sau servicii drept imitații sau replici ale unor bunuri sau servicii
purtând o marcă de comerț sau o denumire comercială protejată;
Pentru faptele mai sus menționate se aplică sancțiuni contravenționale prevăzute de
lege; cumulativ se poate dispune alte măsuri accesorii: interzicerea publicității dacă urmează
să fie difuzată; încetarea publicității până la data corectării ei; publicarea pe cheltuiala
contravenientului a unuia sau mai multor anunțuri rectificative, cu fixarea conținutului și a
modului de difuzare.
b) Publicitate parazitară
Publicitatea parazitară constă în prezentarea activității comerciale de producție sau
vânzare de bunuri și servicii prin raportare la reclamă sau realizările altui comerciant, în
scopul de a profita de renumele acestuia. De esența ei este prezentarea produselor sau
activității proprii ca fiind superioare celor ale unui concurent cunoscut.
c) Publicitatea superlativă
Reclama superlativă prezintă produsele sau serviciile proprii ca fiind unice, cele mai
ieftine, cele mai atrăgătoare din punct de vedere calitativ.
Întrucât, de regulă, mărfurile și serviciile sunt substituibile cu altele identice sau
asemănătoare aflate pe piața relevantă, modul superlativ de lăudare a propriilor produse este
considerat ilicit, deoarece tinde la crearea unei poziții privilegiate a comerciantului ce
realizează reclama. Tot o practică neloială este considerată reclama prin care comerciantul își
atribuie o poziție unică de producător, prestator de servicii sau vânzător, caz în care faptul nu
este real.
d) Publicitatea înșelătoare și subliminală
Caracterul concurențial corect, trebuie privit în raport de publicitate înșelătoare și
subliminală al căror sens este definit de același act normativ și care sunt interzise de art. 6 lit.
a) și b) din Legea nr. 148/2000.
Publicitatea înșelătoare constă în orice publicitate care, în orice fel, inclusiv prin
modul de prezentare, induce sau poate induce în eroare orice persoană căreia îi este adresată
sau care ia contact cu aceasta și îi poate afecta comportamentul economic, lezându-i interesul
de consumator sau care poate leza interesele unui concurent.
Oprită este și publicitatea subliminală, care utilizează stimuli prea slabi pentru a fi
percepuți în mod conștient, dar care pot influența comportamentul economic al unei persoane
ori care prejudiciază respectul pentru demnitate umană și morală publică.
Confuzia. Cea mai răspândită formă de concurență neloială constă în folosirea unei
firme, invenții, mărci, indicații geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii
ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu
cele folosite legitim de alt comerciant.
Confuzia se poate referi la:numele sau denumirea întreprinderilor; semnele
distinctive ale produselor; aspectul exterior al întreprinderilor; publicitatea concurenților, etc.
Faptele pe care legea le consideră acte de concurență neloială sunt cele care urmăresc crearea
unei confuzii, tinzând să inducă în viziunea consumatorului ideea că întreprinderea, produsele
sau serviciile provin de la concurent sau există legături strânse între oferte.
Reclama comparativă, implicând elemente de neloialitale în scopul obținerii unor
avantaje de piață, este ilicită, când comparația este inexactă și neobiectivă.
Cea mai cauzatoare de confuzie, în domeniul numelui comercial, este omonimia,
respectiv situația în care fondul de comerț poartă numele proprietarului său.
Pentru a se evita riscul de confuzie cu un agent comercial omonim, se apelează la
adăugarea unor cuvinte care să înlăture în mod cert riscul. De regulă, nu sunt acceptate
prenumele și pseudonimul proprietarului.
Falsele indicații. În marea categorie a faptelor de concurență neloială ce tind la
crearea confuziei în rândul clientelei asupra produselor și mărfurilor, se disting, datorită
frecvenței și periculozității, falsele indicații și au obiect denumirile de origine sau indicațiile
de proveniență ale bunurilor.
Importanța denumirii de origine a produselor impune o protecție specială a
producătorilor din zona geografică de proveniență, în scopul împiedicării altor producători
din alte locuri să utilizeze aceeași denumire pentru mărfuri similare, existând pericolul
inducerii în eroare a clientelei și confuziei cu produsele vizate de comerciantul neonest.
Denigrarea. Denigrarea este actul concurențial neloial, care constă în comunicarea
sau răspândirea de afirmații depreciative sau comparative, în detrimentul unui competitor de
pe piață, în scopul de a-i știrbi reputația sau de a-i discredita întreprinderea ori produsele.
Denigrarea se poate realiza într-o multitudine de forme în scopul favorizării
întreprinderii autorului și să implice o depreciere a celei rivale: afirmații verbale, anunțuri,
imagini, prospecte, presă scrisă sau audiovizuală.
Concurentul defăimat este indicat fie prin elementele sale de identificare, fie cu
referire la produsele sale sau sunt utilizate elementele indirecte care permit recunoașterea sa
fără dificultate. Afirmația denigratoare trebuie să fie de natură a leza semnele, reputația,
funcționarea sau alte valori personale ori patrimoniale ale agentului comercial vătămat.
Nu este considerată neleală nici afirmația superiorității propriei producții comparativ
cu produsele de gen, determinată prin expresii generale, care nu fac posibilă identificarea
unui anumit produs sau pe fabricantul său.
Dezorganizarea sau destabilizarea întreprinderii rivale. Se poate realiza prin multiple
modalități, mai mult sau mai puțin agresive:spionajul,coruperea personalului,deturnarea
clientelei.
a ) Spionajul comercial
Este o formă de concurență neloială sancționată în toate statele cu economie de
piață, datorită gravității sale. Constă în aflarea de către subiectul activ al faptei a secretelor de
fabrică și de comerț ale rivalului său și utilizarea lor în folosul său, în scopul câștigării
clientelei acestuia.
Secretele de fabrică și de comerț sunt considerate „valori” nepatrimoniale și, cu toată
importanța lor pentru bunul mers al întreprinderii, nu sunt ocrotite prin norme speciale, ca și
invențiile, inovațiile, drepturile de autor.
Sunt considerate secrete numai acele date ale întreprinderii care nu sunt furnizate
publicității, menite a fi cunoscute și aplicate numai de cei care, în activitatea de producție,
aprovizionare, desfacere le utilizează în mod curent.
b) Coruperea personalului
Dezorganizarea întreprinderii rivale se poate realiza și prin coruperea personalului ei
în scopul angajării lui. În cazul existenței în contractul de muncă cu durată nedeterminată a
unei clauze de concurență stipulată în favoarea angajatorului, agentul comercial concurent
poate încheia un nou contract de muncă numai după expirarea perioadei expres indicată.
c) Deturnarea clientelei
Deturnarea clientelei unui comerciant, prin folosirea legăturilor stabilite cu clientela,
în cadrul funcției deținute anterior la acel comerciant constituie o altă formă de concurență
neloială. Scopul incriminării este de a trage la răspundere pe comerciantul neonest care
înțelege să tragă un profit din exploatarea relației unui lucrător al său cu clientela „sustrasă”
de acesta fondului de comerț la care a funcționat anterior.
Concurența comercială neloială prin metode de vânzare nepermise
Metodele de atragere a clientelei prin activități comerciale contrare uzanțelor
cinstite, mai sunt denumite și fapte de acaparare agresivă a clientelei. Aceste practici
neoneste prejudiciază atât pe ofertanții mărfurilor și serviciilor pe piața relevantă, cât și pe
consumatori, amăgindu-i cu posibilitatea procurării celor dorite cu un preț mai mic decât cel
normal.
Vânzarea condiționată de aducerea altor clienți. Articolul 4 lit. c) din Legea nr.
11/1991 definește ca activitate ilicită încheierea de contracte prin care un comerciant asigură
predarea unei mărfi sau executarea unei prestații în mod avantajos, cu condiția aducerii de
către client a altor cumpărători, cu care comerciantul ar urma să încheie contracte
asemănătoare.
Vânzarea cu premiu. În principiu, orice comerciant este liber să ofere clientelei sale
premii, însă atragerea clientelei prin acest procedeu profită prea puțin consumatorilor, pentru
că premiul depinde numai de hazard, ceea ce face ca procedeul să fie neonest. Premiul
reprezintă un produs sau serviciu accesoriu dobândit gratuit, condiționat de cumpărarea unei
mărfi sau plata unui serviciu.
Clientela este atrasă la vânzarea produselor sau serviciilor de iluzia câștigării
premiului, fapt ce afectează comerțul onest al rivalului comerciantului neloial.
Valoarea premiilor este inclusă în prețul mărfurilor și serviciilor vândute condiționat
și sub acest aspect toți cumpărătorii participă la plata lor. Este atras clientul de pe piața
relevantă prin iluzia creată fiecărui client că este un posibil câștigător al premiului.
Dumpingul de mărfuri și servicii. În operațiunile de export și import, săvârșite în
condiții neloiale, fenomenul negativ cel mai întâlnit, pe lângă alte forme de concurență
patologică practicate în activitatea economică internațională (practicile monopoliste), este
dumpingul de mărfuri și de servicii.
Prin „dumping” se înțelege acea operațiune de vânzare a unei mărfi pe o piață străină
la un preț sub valoarea ei normală. Criteriul specific al acestei forme de concurență
patologică îl constituie decalajul dintre prețul de export al mărfii și valoarea sa normală pe
piața relevantă.
Existența unei diferențe dintre prețul de export (mai mic) și valoarea normală (mai
mare) a unei mărfi se concretizează în marja de dumping, element constitutiv al formei de
concurență neloială.
Răspunderea juridică pentru faptele de concurență neloială
Pentru unele fapte ilicite prevăzute de legislația concurenței este instituit
răspunderea contravențională alături de răspunderea patrimonială.
Legea nr. 11/1991 reprezintă cadrul special în materie, lege care se completează cu
dispozițiile Ordonanței nr. 2/2001 cu privire la regimul juridic al contravențiilor și care
reprezintă dreptul comun în materia răspunderii contravenționale.
Infracțiunea de concurență neloială, constând în confuzia cu comerciantul vătămat
sau produsele sale, incriminată de art. 5 din aceeași lege, atrage răspunderea penală a
făptuitorului, căreia pe lângă cele câteva dispoziții speciale subsecvente îi sunt aplicabile
dispozițiile codului de procedură penală.
Oricare dintre faptele determinate în cele două articole menționate, cât și orice alt
fapt de concurență neloială săvârșit prin încălcarea obligației de exercitare a activității
comerciale cu bună-credință și potrivit uzanțelor cinstite, chiar dacă nu este incriminat de sine
stătător, atrage răspunderea delictuală, precum și unele consecințe specifice la care se referă
art. 6 și art. 9 din Legea nr. 11/1991.
Răspunderea penală și contravențională pentru aceeași faptă se exclud, în schimb
acțiunea civilă în concurență neloială poate coexista cu răspunderea administrativă și penală.
Răspunderea contravențională. Această răspunderea este antrenată în domeniul
faptelor de concurență neloială numai în măsura în care acestea sunt definite expres de lege,
ca fiind contravenții; similar dreptul penal și în teoria răspunderii contravenționale operează
regula generală nullum crimen sine lege.
Legislația română acordă răspunderii administrative pentru faptele de concurență
neloială un capitol distinct; în legislațiilor europene nu este întâlnită această formă de
răspundere, coexistând doar răspunderea civilă și cea penală.
Sunt interzise ca acte neloiale de concurență cele referitoare la atragerea personalului
întreprinderii rivale; actele de dezorganizare a întreprinderii rivale prin spionaj; sunt
prevăzute forme speciale de vânzare a mărfurilor sau executare a prestațiilor pentru atragerea
clientelei prin modalități nepermise; este incriminată publicitatea mincinoasă; denigrarea
comerciantului concurent, dezorganizarea agentului comercial concurent prin deturnarea
clientelei.
Răspunderea penală. Răspunderea penală este antrenată în cazul infracțiunii de
concurență neloială săvârșită prin crearea confuziei cu numele sau semnele distinctive ale
unui comerciant sau cu mărfurile oferite de acesta ca urmare a utilizării unor mențiuni false
privind brevetele de invenții, origine sau caracteristicile lor, numele producătorului sau
comerciantului, în scopul inducerii în eroare a altor comercianți sau a clientelei, precum și în
cazul practicilor anticoncurențiale.
Dacă prin actele de concurență neloială se cauzează daune patrimoniale sau morale,
cel prejudiciat este îndreptățit să se adreseze instanței competente cu acțiune în răspundere
civilă.
Răspunderea civilă delictuală. Acest tip de răspundere este mijlocul de apărare la
care face trimitere art. 6 din Legea nr. 11/1991, dispunând că agentul comercial care
săvârșește un act de concurență neloială va fi obligat să înceteze sau să înlăture actul, să
restituie documentele confidențiale luate în mod ilicit de la deținătorul lor legitim, și după
caz, să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite, conform legislației în vigoare; art. 9
alin. (1) din lege stabilește că cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanței competente
cu o acțiune în răspundere civilă corespunzătoare, dacă i s-au adus daune patrimoniale sau
morale.
Răspunderea delictuală pentru prejudicii, sub forma plății „pentru daunele
pricinuite”, acoperă orice fapte de concurență neloială, care se pot prezenta într-un număr
nedeterminat de forme. Pentru antrenarea răspunderii delictuale sunt considerate necesare,
cumulativ, următoarele condiții: fapta ilicită, vinovăția autorului ei, prejudiciul și raportul de
cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Fapta ilicită constă în desfășurarea unui act de concurență comercială sau industrială
contrar uzanțelor cinstite. În privința vinovăției este posibil ca, în unele situații, să prevaleze
funcția reparatorie a răspunderii civile și stabilirea obligației de reparare să fie realizată în
lipsa elementului vinovăției.
Prejudiciul este înlocuit, cu „interesul născut și actual, condiție de drept comun a
acțiunilor în justiție”. Dacă în dreptul comun prejudiciul trebuie să fie actual sau viitor, în
dreptul concurențial este suficient ca acesta să fie eventual.
Practici restrictive de concurență
Practicile concertate
Practicile concertate reprezintă coordonări ale întreprinderilor la nivelul producției,
desfacerii, în afara unei colaborări ori a unui acord de voință, dar implică renunțarea la
independența în stabilirea strategiilor și politicilor economice.
Efectul acestor practici duce la restrângerea considerabilă a concurenței de pe piață,
duce la fixarea prețurilor de cumpărare sau de vânzare sau la impunerea altor condiții
comerciale; poate limita producția, piețele, dezvoltarea tehnică, investițiile, împărțirea
piețelor sau a surselor de furnizare între concurenți.
Cartelurile
Cartelurile sunt acordurile prin care două sau mai multe societăți, producători sau
distribuitori ai aceluiași produs, își fixează prețurile și își împart piața.
Caracterizate în practică prin fixarea de prețuri, limitarea producției, alocarea
clienților etc., cartelurile se pot înfățișa sub forma cartelului național, încheiat în scopul
controlării producției și distribuției produselor, la nivelul pieței unei anumite țări; cartelul
internațional, încheiat între societăți din țări diferite, și care are ca scop fixarea prețurilor și
împărțirea piețelor; cartelul de import, prin care două sau mai multe societăți cumpără o
anumită materie primă în vederea furnizării unei anumite ramuri industriale, și nu în ultimul
rând cartelul de export, prin care societățile își stabilesc un anumit preț de export sau își
împart piețele de export.
Abuzul de poziție dominantă
Deținerea unei poziții dominante nu este condamnată, fiind rezultatul eficienței
activității desfășurate de o societate comercială. O întreprindere are poziție dominantă, când
puterea sa economică îi permite să se comporte independent pe piață, să opereze fără să fie
influențată de reacția concurenților sau clienților săi, astfel încât să afecteze relevant mediul
concurențial.
Poziția dominantă nu este interzisă, nici pe piața comunitară, nici pe piața
românească, dar este sancționată dacă se abuzează prin recurgerea la fapte anticoncurențiale,
pentru a înăbuși concurența. Întreprinderea care deține o poziție dominantă poate să abuzeze
de aceasta pentru a-și crește veniturile și pentru a-și consolida poziția pe piață, atât prin
slăbirea sau eliminarea concurenților, cât și prin interzicerea accesului pe piață a unor noi
competitori.
Monopolul și reprimarea practicilor monopolist
Poziția de monopol reprezintă consecința unei dominații exclusive a unor agenți
economici, astfel că monopolul poate fi “de fapt” sau “legal”. Dominația exclusivă a unei
piețe nu duce întotdeauna la practici restrictive de concurență, deoarece dominația poate să
creeze fie o reducere a tarifelor urmare a economiilor de scară, fie agenții economici rivali
vor lua locul agentului monopolist, situație numită concurență monopolistică.
Monopolismul generează, înainte de toate, efecte nocive pentru consumatori, duce la
creșterea prețurilor și scăderea calității produselor, fapt care determină clienții să plătească un
preț mai mare pe un anumit produs decât valoarea reală a mărfii.
Comisia Europeană a constituit instrumentul de bază care a condus la liberalizarea
comerțului și, implicit, a concurenței. Prin urmare, la nivel comunitar există reglementări în
materia monopolurilor, de pildă Directiva Comisiei din 16 mai 1988 privind concurența pe
piețele echipamentelor terminale pentru telecomunicații 88/301/CEE.
Monopolul și reprimarea practicilor monopoliste formează obiectul dreptului
antitrust; în România actele normative de bază le constituie Legea concurenței nr. 21/1996 și
Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat. În sensul art. 1 alin. (2) din această
lege, prin monopol de stat se înțelege dreptul statului de a stabili regimul de acces al agenților
economici cu capital de stat și privat, inclusiv producători individuali, după caz, la activitățile
economice constituind monopol de stat și condițiile de exercitare ale acestora. Potrivit art. 2
din Legea nr. 31/1996, sunt activități care constituie monopol de stat :
a) fabricarea și comercializarea armamentului, munițiilor și explozibililor;
b) producerea și comercializarea stupefiantelor și a medicamentelor care conțin
substanțe stupefiante;
c) extracția, producerea și prelucrarea în scopuri industriale a metalelor prețioase și a
pietrelor prețioase;
d) producerea și emisiunea de mărci poștale și timbre fiscale;
e) fabricarea și importul, în vederea comercializării în condiții de calitate, a
alcoolului și a băuturilor spirtoase distilate;
f) fabricarea și importul, în vederea comercializării în condiții de calitate, a
produselor din tutun și a hârtiei pentru țigarete;
g) organizarea și exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate;
h) organizarea și exploatarea pronosticurilor sportive.
Prin excepție, nu reprezintă monopol de stat fabricarea băuturilor alcoolice în
gospodăriile personale pentru consum propriu. Monopolul a fost prezent în industriile de
rețea-transport, energie și telecomunicații. În aceste sectoare, trebuie să se facă distincție între
infrastructură și serviciile oferite prin intermediul acestei infrastructuri.

TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE


Titlul de valoare– spre deosebire de orice înscris – are o influență foarte mare asupra
creditului, mai ales asupra circulației și stingerii sale. Cel ce își pune semnătura pe titlu se
obligă în aceleași condiții cu persoana care l-a emis “neputându-se obliga mai sever sau mai
ușor”
Titlurile de valoare sunt documente în baza cărora titularul are calitatea să exercite
”la o dată determinată”, dreptul specificat în cuprinsul lor. Aceste documente constau în
creanțe comerciale, care amână în timp “plata datoriei și care pot circula ușor, fiind
negociabile”, permit titularilor să-și exercite “drepturile literale și autonome menționate în
cuprinsul lor și îngăduie să se constate “existența unei obligații comerciale care urmează a fi
executată după trecerea unui interval de timp”.
Noțiunea titlului de valoare
Diversitatea bunurilor care fac obiectul circulației (bunurile mobile, imobile,
corporale și incorporale) determină o varietate a formelor juridice prin care se realizează
circulația. O formă juridică modernă a circulației bunurilor o constituie circulația înscrisurilor
(titlurilor) care încorporează anumite valori patrimoniale. Aceste valori circulă prin
transmiterea înscrisurilor (titlurilor) care le reprezintă: acțiunile și obligațiunile emise de
societățile pe acțiuni; cambia; cecul; conosamentul. Instituționalizarea circulației titlurilor
reprezintă una dintre cele mai importante contribuții a dreptului comercial la progresul
activității comerciale moderne.
Pentru desemnarea titlurilor care încorporează anumite valori patrimoniale este
folosită noțiunea generică de “titluri de credit “ sau “titluri de valoare”.
Titlul de valoare poate fi definit ca un înscris denumit și titlu în temeiul căruia
posesorul său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în
înscris.
Caracteristicile titlului de credit (valoare)
Titlul comercial de credit(valoare) are următoarele caracteristici:
a) înscrisul are caracter constitutiv: dreptul este încorporat în titlu, iar dreptul poate
fi exercitat numai în temeiul înscrisului; înscrisul este constitutiv de drepturi, iar dreptul
încorporat în titlu nu există fără înscrisul respectiv;
b) înscrisul are caracter formal: el trebuie să îmbrace forma determinată de lege și
să cuprindă elemente care îi sunt proprii.
c) înscrisul are caracter literal: întinderea și natura dreptului, ca și obligația
corelativă dreptului, determinate exclusiv de mențiunile cuprinse în înscris.
d) înscrisul conferă un drept comun. Caracterul autonom al dreptului trebuie înțeles
într-un dublu sens. În primul rând, dreptul și obligația corelativă născute din titlu sunt
independente față de actul juridic din care decurg (raportul juridic fundamental); de
exemplu, în contract de vânzare-cumpărare, un fapt juridic. Deci posesorul legitim al titlului
execută obligația în temeiul titlului, iar nu în baza raportului juridic care a ocazionat emiterea
titlului. În al doilea rând, în cazul transmiterii titlului, dobânditorul va deveni titularul unui
drept propriu, care este un drept nou, originar, iar nu un drept derivat din cel al
transmițătorului. Dobânditorul are un drept autonom, adică un drept care este independent
față de dreptul transmițătorului. Drept consecință a acestui fapt, dobânditorului titlului nu i se
pot opune excepțiile care puteau fi invocate transmițătorului.
e) caracterul autonom. Dreptul înscris în titlul de credit are un caracter autonom, în
sensul ca posesorul legitim al acestuia “deține calitatea invulnerabilă de a beneficia de dreptul
respectiv”.
Titularului documentului nu-i sunt opozabile nici una din excepții, precum
nevaliditatea, termenul de grație. Așadar, emitentul titlului este obligat exclusiv în virtutea
semnării titlului.
f) caracterul negociabil. Titlurile de valoare au un caracter negociabil, în sensul că
ele sunt transmisibile și, deci, circulă din punct de vedere juridic.
Transmiterea titlurilor se poate face prin simpla predare materială a documentului de
către posesorul legitim altei persoane, fie prin gir, fie prin cesiune. Datorită faptului că
titlurile de credit se pot transmite sunt denumite “titluri negociabile” sau “instrumente
negociabile”.
g) caracterul complex. Titlurile de valoare au un caracter complex, în sensul că
noțiunea cuprinde trei categorii de documente: titlu reprezentativ al mărfii; efecte de comerț;
valori mobiliare.
Ca titlu de credit, titlul reprezentativ al mărfii conferă titularului “un drept de
proprietate sau de gaj asupra unui bun corporal”.
Clasificarea titlurilor de credit(valoare)
Clasificarea titlurilor de credit (valoare) după conținutul lor
După conținut aceste titluri comerciale se clasifică în trei categorii:.
a) Efectele de comerț. Sunt înscrisuri care dau posesorilor legitimi dreptul la plata
unei sume de bani. Intră în această categorie: cambia, biletul la ordin și cecul.
Cambia este un înscris prin care o persoană dă dispoziție altei persoane să plătească
o sumă de bani, la scadență, unei alte persoane sau la ordinul acesteia.
Biletul la ordinul este un înscris prin care o persoană se obligă să plătească o sumă
de bani la scadență altei persoane sau la ordinul acesteia.
Cecul este un înscris prin care o persoană dă ordin unei bănci la care are un
disponibil să plătească o sumă de bani unei persoane sau la ordinul acesteia.
Întrucât efectele de comerț sunt înscrisuri care exprimă în monedă valoarea pe care o
încorporează, ele îndeplinesc funcția de numerar, de instrument de plată. Efectele de comerț
sunt denumite figurativ și “moneda comercianților”.
Datorită posibilității transmiterii lor, prin mijloacele dreptului comercial, efectele de
comerț sunt calificate ca titluri negociabile. De remarcat că cecul este un mijloc de plată și
mai puțin un instrument de credit. Cu toate acestea, datorită faptului că îi sunt aplicabile
unele reguli proprii titlurilor de credit, cecul este enumerat și el în categoria titlurilor de
credit.
b)Valorile imobiliare. Sunt înscrisuri care atribuie titularilor drepturi complexe,
patrimoniale și personale nepatrimoniale. Fac parte din această categorie acțiunile emise de
societățile comerciale.
Acțiunile sunt titluri reprezentative ale contribuției asociaților, constituind fracțiuni
ale capitalului social, cu valori egale și negociabile. Acțiunile reprezintă concretizarea
raporturilor dintre acționar și societate, conferă posesorilor calitatea de acționar si drepturile
aferente: dreptul la dividende, dreptul la vot în adunarea generală, dreptul la restituirea valorii
nominale, în caz de lichidare a societății.
Acțiunile sunt titluri de credit negociabile, care circulă în condițiile legii. Prin actul
constitutiv se determină felul acțiunilor, iar după modul de transmitere, acțiunile pot fi:
nominative sau la purtător.
Obligațiunile sunt titluri de credit, înscrisuri emise de o societate comercială în
schimbul unui împrumut pe care societatea îl primește în schimbul sumelor de bani
împrumutate de la obligatari si care încorporează îndatorirea societății de a rambursa aceste
sume și de a plăti dobânzile aferente. Se recurge la obligațiuni atunci când nevoile societății
impun un împrumut pe termen lung, care nu poate fi acordat de piață, îndeosebi în momente
de criză.
Titularii înscrisurilor sunt creditori ai societății și, în această calitate, au dreptul la
restituirea sumei datorate, la scadență, și la plata dobânzilor cuvenite.
Obligațiunile sunt titluri de credit negociabile, care circulă în condițiile legii.
c)Titlurile reprezentative ale mărfurilor. sunt înscrisuri care conferă un drept real
(de proprietate sau de gaj) asupra unor mărfuri aflate în depozit în docuri, antrepozite, sau
încărcate pe nave pentru a fi transportate. Posesorul titlului este titularul dreptului real asupra
mărfurilor și, în consecință, dispune de ele. Din categorie fac parte: conosamentul, recipisa de
depozit și warantul.
Conosamentul este înscrisul eliberat de comandantul sau armatorul navei cu care se
transportă mărfurile, care atestă încărcarea mărfurilor pentru a fi transportate. Posesorul
legitim al înscrisului este considerat proprietarul mărfurilor.
Recipisa de depozit reprezintă un înscris care conferă titularului dreptul de
proprietate asupra tuturor mărfurilor depozitate în magazii specializate (docuri, antrepozite).
Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titular al unui drept de gaj asupra
mărfurilor depozitate.
Clasificarea titlurilor de valoare după modul în care circulă
După modul în care circulă, titlurile comerciale de valoare se împart în trei categorii:
titluri nominative, titluri la ordin și titluri la purtător.
a) Titlurile nominative. Sunt titluri nominative acele înscrisuri care individualizează
pe titularul dreptului, în chiar titlu; permite identificarea fără nici un fel de dubii, a celui
îndreptățit să exercite în mod legitim dreptul care decurge din titlu. Potrivit legii, titlul
nominativ se poate transmite prin cesiune. Aceasta se efectuează prin înscrierea unei
mențiuni pe titlu și predarea titlului către cesionar. Deci, pentru această cesiune nu sunt
necesare formalități impuse pentru cesiunea reglementată de dreptul comun.

În privința transmiterii acțiunilor nominative, legea instituie formalități speciale.


Dreptul de proprietate asupra acțiunilor nominative se transmite prin declarația făcută în
registrul de acțiuni al emitentului, subscrisă de cedent și de cesionar sau de mandatarii lor și
prin mențiunea făcută pe acțiune.
b) Titlurile la ordin Sunt titluri la ordin acele înscrisuri care cuprind drepturi care pot
fi exercitate numai de o persoană determinată (primul beneficiar) sau de o altă persoană
căreia i-au fost transmise drepturi printr-o formalitate numită gir. Dobânditorul exercită
drepturile “la ordinul” beneficiarului.
Operațiunea girului, prin care se realizează transmiterea titlului, constă într-o
mențiune translativă de drepturi făcută de posesorul titlului, în chiar titlu, cu precizarea
numelui dobânditorului.
c) Titlurile la purtător . Sunt titluri la purtător înscrisurile care încorporează anumite
drepturi, fără să determine persoana titularului drepturilor. În consecință, titularul drepturilor
menționate în scris este posesorul legitim al înscrisului. Transmiterea titlurilor la purtător se
realizează prin simpla remitere materială a înscrisurilor.
Clasificarea titlurilor de valoare în funcție de cauză
După cum cauza obligației este sau nu menționată în înscris, titlurile comerciale de
valoare se împart în două categorii: titluri cauzale și titluri abstracte.
a) Titluri cauzale. Sunt titluri cauzale înscrisurile care menționează cauza obligației
(causa debendi). Fac parte din această categorie, de exemplu, acțiunile societăților
comerciale, conosamentele. Pentru aceste titluri, cauza constituie un element intern al
obligației. În consecință, pentru exercitarea dreptului de către titular este necesară mențiunea
expresă a cauzei obligației.
b) Titlurile abstracte. Sunt considerate titluri abstracte înscrisurile care încorporează
obligația și dreptul corelativ, fără a menționa cauza obligației. Intră în această categorie:
cambia, biletul la ordin, iar pentru acestea cauza obligației este un element extern și nu are
nici o influență asupra titlului.
Titlurile de legitimare
În activitatea comercială sunt folosite unele înscrisuri care împrumută anumite
caracteristici ale titlurilor de valoare, fără a fi veritabile titlurile comerciale de valoare. De
aceea, ele sunt denumite titluri de valoare improprii. Sunt avute în vedere: biletele de
călătorie cu mijloacele de transport (tren, autobuz), biletele de intrare la teatru, biletele de
loterie, biletele pentru stațiunea de odihnă. Aceste înscrisuri probează existența unor raporturi
juridice și servesc pentru legitimarea dreptului posesorului. Drept urmare, posesorul titlului
este considerat legitimat să primească prestația.
Cambia
Cambia este înscrisul – titlu de credit (valoare) – prin care o persoană, numită
trăgător, dă dispoziție unei alte persoane, numită tras, să plătească, la scadență și locul
stabilit, o sumă de bani determinată unei persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia
din urmă.
În doctrină, cambia mai este denumită și trata sau poliță. Așa, de pildă, în sistemul
juridic italian, se folosește noțiunea de cambiole tratta sau numai tratta, prin care emitentul
(trăgătorul) dă trasului ordinul de a plăti beneficiarului.
Cambia implică participarea a trei persoane: trăgătorul; trasul; beneficiarul.
În relația comercială concretă suntem în prezența unei operațiuni, în care trăgătorul
emite o scrisoare către debitorul sau, trasul, împotriva căruia are o creanță . Această creanță a
trăgătorului) către tras se numește proviziune sau acoperirea cambiei. Creanța beneficiarului
contra trăgătorului se numește valoare furnizată.
Cambia se caracterizează prin următoarele trăsături specifice:
1. este un titlu de credit complet, neputând fi dovedit prin elemente exterioare;
2. forma sa este prevăzută de lege;
3. obiectul obligațiilor cambiale constă în plata unei sume de bani, în timp ce alte
titluri de credit pot atribui drepturi cu un conținut diferit. În cazul cambiei, scadența tuturor
obligațiilor constă într-o prestație unică: plata unei sume de bani;
4. obligațiile cambiale sunt abstracte, necondiționate, autonome, independente și cu
termen;
5. cambia se transmite prin gir, fără a fi necesar să conțină clauză la ordin;
6. obligații cambiali sunt ținuți să răspundă în mod solidar;
7. este un titlu executor pentru capital și accesorii.
Cambia este lovită de nulitate dacă este inserată vreo condiție în obligația
fundamentală a trăgătorului. Inserarea unei condiții în titlu (cambie) este considerat un refuz
de acceptare, în cazul în care este cuprinsă în acceptarea pe care o dă trasul și “se consideră
nescrisă, dacă este inserată într-un gir”. Pentru creditor, cambia are importante avantaje, în
sensul că asigură un regim riguros de urmărire și realizare a creanței, măsurile procedurale de
judecată și executare sunt, în cazul cambiei: a. simplificate și b. înăsprite în comparație cu
cele din dreptul comun.
Cambia trebuie să conțină următoarele elemente obligatorii: denumirea de cambie;
mandatul necondiționat de plată a unei sume determinate; numele trasului; scadența; locul de
plată; numele beneficiarului; data și locul emiterii; semnătura trăgătorului.
Mandatul sau ordinul de a plăti o sumă de bani trebuie să fie simplu, fără rezerve sau
contraprestație. Ordinul de plată poate fi exprimat în orice formulă. Ordinul de plată are ca
obiect plată efectivă a unei sume determinate de bani. Numele trasului reprezintă persoana
care trebuie să plătească sau trasul este debitorul principal al cambiei.
Scadența reprezintă termenul de plată ce indică ziua în care cambia va fi exigibilă.
Acest termen de plată trebuie să fie cert, posibil și unic. Locul de plată reprezintă localitatea
unde se va face plata. Plata se poate face și la domiciliul unui terț. Cambia care conține
această clauză se numește domiciliată.
Numele beneficiarului se desemnează prin arătarea numelui individualizat în mod
complet.
Data cambiei se înscrie pe fața documentului și prevede ziua, luna, anul emiterii.
Data emisiunii este unică, certă și opozabilă tuturor. Locul emiterii se menționează împreună
cu data cambiei. În lipsa indicării locului de emisiune se ia în considerare localitatea care
figurează lângă semnătura trăgătorului.
Lipsa elementelor obligatorii se sancționează cu nulitatea cambiei. Titlul fiind fără
valoare cambială, nu mai produce efecte juridice. Completarea cambiei se face de către
beneficiar sau de către girator. Ea se poate completa într-un termen de 3 ani de la emiterea
titlului, în momentul prezentării la plată sau adresării protestului pentru neplată. Completarea
titlului cu nerespectarea duratei legale atrage nulitatea cambiei.Urmare a completării, potrivit
acordului, cambia în alb devine un titlu perfect valabil.
Condițiile necesare pentru valabilitatea cambiei
Valabilitatea obligației cambiale impune îndeplinirea anumitor condiții:
Condiții materiale. O declarație cambială validă presupune:
- capacitatea celui care se obligă, de a dispune;
- paternitatea subscrierii, condiție care rezultă din reglementarea viciilor
reprezentării și din ipoteza
subscrierii în numele altuia, situație identică cu falsificarea cambială;
- puterea de a reprezenta, în cazul subscrierii în numele altuia;
- forma determinată a subscrierii;
Condiții formale. Condițiile formale, numite și esențiale, sunt enumerate în art.1 din
Legea cambiei: denumirea de cambie trecută în textul titlului, ordinul necondiționat de a plăti
o sumă determinată, numele aceluia care trebuie să plătească, scadența, locul unde se face
plata, numele acelui căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută, locul plății, data și locul
emiterii, semnătura emitentului
Funcțiile cambiei. Din cele mai vechi timpuri, transportul numerar la distanțe mari a
fost supus unor riscuri evidente. În aceste condiții, s-a recurs la cambie, prin care persoana ce
avea de făcut o plată într-o localitate îndepărtată solicită un bancher din acea localitate să
efectueze plata. Persoana care are de făcut plata obține de la un bancher o scrisoare către
corespondentul său din localitate prin care bancherul îi solicită să pună la dispoziția
aducătorului scrisorii “suma prevăzută în scrisoare”.
Cambia îndeplinește funcția de instrument de plată, în sensul că persoana care are
mai multe cambii plătibile într-o localitate determinată poate efectua plăți în loc de numerar.
Cambia îndeplinește si funcția de instrument de credit, deoarece nu este plătibilă
imediat. În raporturile comerciale curente, cambia presupune existența unei obligații
preexistente, a unei datorii a trasului către trăgător. Cambia presupune 2 categorii distincte de
raporturi, și anume:
- raportul fundamental, care are la bază o tranzacție anterioară, cum ar fi vânzarea
de mărfuri, prestarea de servicii, împrumutul unei sume de bani;
- raportul cambial, care este independent de cel fundamental și privește numai
dreptul din titlu.
Indiferent de raportul fundamental, obligația cambială are o natură comercială.
Pentru emiterea cambiei este necesară existența unui document sau act scris. Documentul
poate fi un înscris sub semnătură privată sau act autentic. Înscrisul se redactează în limba
aleasă de părți, putându-se utiliza orice mijloace grafice. Elementele sau condițiile obligatorii
pentru existența și eficacitatea cambiei sunt: denumirea de cambie; mandatul necondiționat
de plată a unei sume determinate; numele trasului; scadența; locul de plată; numele
beneficiarului; data și locul emiterii; semnătura trăgătorului.
Acceptarea ofertei
Acceptarea reprezintă o garanție suplimentară prin care trasul devine cambial
principal. Cambia se prezintă la acceptare de către posesorul sau deținătorul titlului.
Acceptarea poate fi cerută până la ajungerea cambiei la scadență.
Obligativitatea prezentării poate fi stabilită de către părți. Nerespectarea obligației de
prezentare, legal sau voluntară, se sancționează cu pierderea dreptului de regres. În cazul
când prezentarea cambiei este obligatorie, mențiunea de acceptare trebuie să fie și datată.
Cambia se acceptă în condițiile indicate de emitent. După acceptare, trasul devine debitor
cambial și obligat direct, principal și solidar.
Transmiterea cambiei
Cambia se transmite prin gir, scontare și rescontare.
În cazul în care cambia conține clauza “nu la ordin”, ea se poate transmite și pe calea
dreptului comun. În cazul în care trăgătorul a înscris pe cambie cuvintele: “nu la ordin” sau o
expresie echivalentă, titlul este transmisibil “numai în forma și cu efectele unei cesiuni
ordinare”.
Girul sau andosarea reprezintă operațiunea prin care cambia circulă de la un
beneficiar la altul. El se realizează prin declarație sau mențiune cambială. Posesorul care
transmite cambia prin andosare se numește girant, iar noul purtător al titlului, primitorul sau
beneficiarul se numește giratar.
Girul constituie o modalitate de transmitere a cambiei. De asemenea, el este un
mijloc de legitimare a posesiunii titlului și o garanție pentru acceptarea și plata cambiei. Prin
efectul translativ al girului, dobânditorul devine proprietarul cambiei.
Girul este mijlocul tipic de circulație a cambiei, prin care o persoană, numită girant,
transmite unei alte persoane, numită giratar, drepturile consemnate în titlu. Fiind o
manifestare de voință, girul se realizează printr-o declarație scrisă sau subscrisă și remiterea
titlului.
Girul “în plin” sau complet, girul “la purtător” și girul “în alb”. După forma sau
indicarea beneficiarului, girul poate fi “în plin” sau complet, “la purtător” și “în alb”.
Girul “în plin” presupune declarația girantului semnată și datată de el. Această
declarație cuprinde “ordinul adresat debitorului principal de a plăti unei anume persoane
indicate de girant”. Girul complet trebuie să conțină: semnătura girantului; numele girantului;
data girării. Girul “în plin” poate fi scris chiar pe fața titlului.
Girul “la purtător” se exprimă prin formula “plătiți purtătorului”. Acest gir este
echivalent prin Legea cambială cu girul “în alb”.
Girul “în alb permite darea în gaj a cambiei și scoaterea ei din gaj mai înainte de
scadență “fără ca această operațiune să lase urme pe titlu”.
Scontarea este acea operațiune prin care beneficiarul transmite o cambie unei bănci
comerciale, în scopul de a-și procura banii indicați în titlu, înainte de ajungerea la termen a
acesteia. În momentul primirii cambiei, banca plătește valoarea ei, mai puțin taxa scontului.
Operațiunea este efectuată mai înainte de scadență. Beneficiarul cambiei primește valoarea
cambiei, mai puțin taxa scontului, care reprezintă dobânda la credit până la scadență.
Rescontarea constituie operațiunea prin care o bancă comercială scontează cambia la
o bancă centrală. Se reține de către banca centrală. Dacă banca scontează obligațiuni sau
bonuri de tezaur, operațiunea este numită lombard.
Taxa de reescont sau taxa oficială a scontului este reținută de banca centrală și este
fixată de banca de emisiune în baza exigențelor schimburilor comerciale.
Garantarea cambiei
Garanția include toate mijloacele juridice care întăresc șansele de executare a
obligațiilor. Garantarea obligației cambiale are un specific, rezultând din caracterul autonom
al dreptului cambial și din împrejurarea că o creanță cambială se grefează pe un raport
fundamental.
Acceptarea și plata cambiei se garantează prin gir și aval.
Prin efectul constitutiv al girului, girantul devine obligat cambial. În această calitate,
el are obligația legală de garantare a cambiei. Girantul își asumă obligația de acceptare și
plată față de toți posesorii cambiei. Obligația de garanție a girantului poate să fie înlăturată
prin includerea în gir a unei clauze de exonerare.
Avalul este acea obligație cambială prin care se garantează plata unui titlu. Persoana
care garantează plata sumei se numește avalist, iar obligatorul garantat, avalizat. Este actul
prin care o persoană numită avalist garantează plata cambiei de către un debitor cambial
numit avalizat. Poate fi avalist o persoană străină de cambie sau chiar un semnatar al cambiei.
Avalizatul poate fi acceptantul, trăgătorul, girantul și chiar un avalist.
Avalul poate fi dat pentru întreaga sumă sau numai pentru o parte. Avalistul are o
obligație identică, cu același conținut și cu aceeași întindere ca obligația garantată. Principiul
solidarității debitorilor cambiei este aplicabil și avalistului.
Cambia poate fi garantată de unul sau mai mulți avaliști. Ei sunt îndrituiți să
avalizeze același debitor ori mai mulți debitori. Totodată, ei pot avaliza un avalist.
Garantarea unei sume din cambie se realizează prin același act prin care se
efectuează circulația ei, deci, prin gir.Transmițând cambia, girantul își asumă obligația de
garantare a plății din partea trasului.
Cambia poate circula și fără aval. Astfel, în sistemul juridic anglo-american, avalul
nu este consacrat. Aceasta explică faptul că obligația de garantare nu este de esența titlului.
Avalul este o obligație cambială literală, abstractă și autonomă, căreia i se aplică
regulile obligațiilor cambiale. În legătură cu avalul, dacă nu s-a prevăzut pentru cine a fost
prestat, acesta se consideră a fi dat pentru emitent.
Plata. În situația în care trasul plătește suma care este prevăzută în cambie, aceasta îi
eliberează pe toți debitorii cambiali. În cazul când refuzul trasului de a plăti continuă, aceasta
antrenează răspunderea solidară a tuturor debitorilor cambiali.
În cazul când plata se face de către debitor de regres (giratar), plata liberează numai
pe acei obligați cambiali care figurează în titlu după el, adică giranții succesiv și avaliști;
debitorii cambiali anterior continuă să fie obligați, putând fi urmăriți în baza cambiei.
Plata cambiei poate fi cerută de posesorul legitim al titlului prin prezentarea cambiei.
Plata trebuie efectuată la scadență. Creditorul nu este obligat să primească plata cambiei
înainte de termen.
Debitorul poate plăti anticipat numai cu consimțământul posesorului cambiei.
Dovada plății se face în sensul că persoana care plătește este îndrituită să solicite predarea
cambiei.
Restituirea se face cu mențiunea de achitare scrisă pe titlu de către posesor. În
situația în care suma promisă este refuzată sau există indicii că nu va fi plătită, posesorul
titlului își poate realiza drepturile prin intermediul acțiunilor cambiale.
Acțiuni judiciare privind cambia
Acțiunea cambială direct. Creditorul posesor legitim al cambiei, devenită exigibilă
la scadență sau uneori chiar înainte, are opțiunea de a recurge fie la acțiunea cambială directă,
fie la executarea cambiei. Exercitarea acțiunii cambiale directe nu este condiționată de
îndeplinirea vreunei formalități și este supusă numai termenului de prescripție, posesorul
cambiei putând să acționeze în justiție de îndată ce cambia a ajuns la scadență, sau uneori
chiar înainte, dacă, cambia n-a fost onorată.
Folosirea acțiunii cambiale directe prezintă interes în cazul cambiilor emise în
străinătate, atunci când legea locului unde a fost emisă, nu prevede că are valoare de titlu
executor.
Acțiunea cambială directă poate fi intentată de posesorul cambiei, chiar dacă este
trăgător, împotriva acceptantului și a avaliștilor săi . Ea poate avea drept obiect plata sumei
prevăzute în cambie, dobânda legală curgând de la scadență și cheltuielile avute.
Legea cambiei nu are prevederi speciale, în ceea ce privește procedura de urmat,
competența și căile de atac privind acțiunea cambială directă sau în regres.
Acțiunea cambială de regres. Obligația de plată a cambiei incumbă trasului obligat
principal. În subsidiar, obligația de plată revine celorlalți obligați cambiali, care sunt
trăgătorul, giranții și avaliștii lor. În consecință, în cazul când, la scadență, trasul refuză plata,
obligația de garanție a coobligațiilor devine o obligație de plată și posesorul cambiei are
posibilitatea să-și exercite drepturile împotriva lor, printr-o acțiune de regres. Posesorul
cambiei își poate valorifica drepturile împotriva debitorilor de regres pe cale extrajudiciară,
prin prezentarea și remiterea cambiei debitorului de regres, care plătește sume prevăzute în
cambie. Dacă posesorul cambiei nu și-a putut valorifica drepturile cambiale pe cale
extrajudiciară, el are deschisă calea judiciară.
Condiții de exercitare
Protestul. Protestul este un act formal și solemn îndeplinit de un agent public, de
obicei de executorul judecătoresc, care constată voința posesorului cambiei de a se folosi
împotriva tuturor debitorilor de dreptul său de credit cambial. Următoarele situații trebuie
constatate printr-un protest:
a) prezentarea cambiei și refuzul acceptării;
b) prezentarea cambiei și refuzul plății la scadență sau înainte de scadență în caz de
nesiguranță economică a trasului;
c) neprezentarea cambiei pentru acceptarea indicativului la nevoie, dacă domiciliază
la locul plății și refuzul de acceptare (art. 75);
d) refuzul plății din partea acceptantului prin intervenție sau a indicatului la nevoie
(art. 79);
e) refuzul de a da acceptare unei cambii ce trebuie prezentată printr-un anumit
termen sau al unei cambii plătibilă la un anumit timp de la vedere;
f) refuzul de restituire al unuia din exemplarele cambiei, când existând mai multe
exemplare, posesorul lor a trimis unul din ele pentru acceptare (art. 85);
g) refuzul deținătorului unui exemplar original al cambiei, de a-l preda posesorului
legitim al copiei cambiei;
h) constatarea plății prin intervenție sau a refuzării plății oferite prin intervenție.
Protestul de refuz de acceptare se va încheia numai dacă posesorul cambiei: vrea să
exercite dreptul de regres înainte de scadență. Astfel, va provoca discreditarea cambiei și îi va
îngreuna circulația. Acest fel de proteste sunt adresate foarte rar în practică. În schimb, dacă
există o clauză de prezentare la acceptare, protestul trebuie dresat sub sancțiunea decăderii
posesorului din exercitarea dreptului de regres.
Biletul la ordin
Biletul la ordin este un titlu de credit (valoare)– înscris sub semnătură privată – prin
care emitentul se obligă să plătească la scadență o sumă de bani unei alte persoane, numită
beneficiar, sau la ordinul acesteia. Spre deosebire de cambie – la care intervin trei persoane:
trăgătorul, trasul și posesorul titlului – în cazul biletului la ordin intervin numai 2 persoane, și
anume: emitentul sau subscriitorul – debitorul sau importatorul care emite înscrisul,
obligându-se să efectueze o plată; beneficiarul – creditorul sau exportatorul către care ori la
ordinul căruia urmează a se face plata.
Normele în vigoare precizează că titlul este creat de subscriitor sau emitent în
calitate de debitor, care se obligă să plătească o sumă de bani fixă – la un anumit termen sau
la prezentare – unei alte persoane, denumită beneficiar, care are calitatea de creditor.
Condițiile esențiale ale biletului la ordin sunt: denumirea de bilet la ordin trecută în
titlu, în limba utilizată la redactarea acestuia; promisiunea necondiționată de a plăti o sumă
determinată; scadența (altfel biletul la ordin este „la vedere”), locul de plată; numele
beneficiarului; data și locul emiterii; semnătura clientului. În situația în care nu este indicat
locul de plată, se ia în considerare locul emisiunii titlului, iar dacă nu este arătată scadența,
acesta se consideră plătibil la vedere.
Întrucât regimul juridic al biletului la ordin se aseamănă cu cel al cambiei, se impune
a fi relevate unele deosebiri:
-în cazul biletului la ordin, cel care se angajează să plătească este chiar emitentul;
-biletul la ordin nu se prezintă la acceptare; nici chiar în cazul biletului la ordin cu
scadență la un anumit timp de la vedere care trebuie prezentat în termen de un an de la
emitere, această prezentare nu are valoarea unei acceptări a titlului, ci servește doar la
determinarea momentului exigibilității;
-în lipsa precizării în titlu a locului emiterii se subînțelege că acesta este cel
menționat ca loc de plată (pentru că emitentul este și cel care plătește);
-din natura specifică a biletului la ordin rezultă că din dispozițiile aplicabile cambiei
nu vor fi valabile biletului la ordin cele privind acceptarea și regresul după acceptarea
parțială.
Noțiunea biletului la ordin
Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, cu modificările ulterioare, nu
oferă o definiție a biletului la ordin. În art. nr. 104-107 din lege, sunt reglementate dispozițiile
particulare ale biletului la ordin, care sunt completate cu dispozițiile referitoare la cambie.
Biletul la ordin este tratat în aceeași lege în care este reglementată și cambia,
deoarece biletul la ordin și cambia sunt două titluri specie, care împreună formează „genus
cambiale”, privit ca un titlu de credit ce cuprinde obligația de a plăti sau obligația de a face să
se plătească o sumă determinată celui ce-l prezintă la scadență. Când titlul conține obligația
de a plăti este un bilet la ordin (poliță), iar dacă va cuprinde obligația de a face să se
plătească, atunci este o cambie (trată).
Definiția biletului la ordin este lăsată în sarcina doctrinei, care într-o formulare larg
preluată arată că biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită emitent ori
subscriitor, se obligă să plătească o sumă de bani la scadență unei alte persoane, numită
beneficiar, sau la ordinul acesteia.
Biletul la ordin se aseamănă cu recunoașterea unei datorii de către debitor față de
creditorul său, presupunând raporturi juridice numai între două persoane numite emitent și
beneficiar.
Subiectele raporturilor juridice născute din biletul la ordin
Din definiție rezultă participarea a două persoane în cadrul biletului la ordin:
a)emitentul care are calitatea de debitor, deoarece acesta este persoana care emite
titlul și prin semnătura sa se obligă să plătească la scadență o sumă de bani;
b)beneficiarul care are calitatea de creditor, deoarece acesta este persoana
îndreptățită să primească plata, sau plata se face la ordinul său de către emitent;
Mecanismul juridic al biletului la ordin. Pentru a emite biletul la ordin trebuie să
existe unele raporturi juridice, care sunt anterioare între persoanele în cauză și care au ca
izvor anumite acte juridice. În cadrul raporturilor fundamentale, fiecare persoană are calitatea
de creditor sau de debitor în raporturile juridice la care participă, executându-și obligațiile
prin emiterea biletului la ordin și efectuarea plății.
Caracterele biletului la ordin
- titlu de credit
- are ca obiect plata unei sume de bani. Obligația emitentului rezultată din biletul la
ordin poate avea ca obiect plata unei sume de bani, fiind exclusă altă prestație.
- un titlu complet. Dreptul încorporat în titlu și obligația corelativă acestuia sunt
cele determinate de cuprinsul titlului.
- un titlu la ordin. Clauza „la ordin” este subînțeleasă în orice bilet la ordin. Deși
această clauză nu este obligatorie, în practică această clauză este întotdeauna utilizată, în
formularul tipizat al biletului la ordin impus de Banca Națională a României Transmiterea
biletului la ordin prin gir se poate realiza la infinit.Transmiterea biletului la ordin se poate
realiza și potrivit dreptului comun prin cesiunea de creanță. Pentru aceasta biletul la ordin
trebuie să conțină clauza „nu la ordin”.
- un titlu abstract. Drepturile și obligațiile corelative rezultate din biletul la ordin
sunt independente față de drepturile și obligațiile corelative rezultate din raportul juridic
fundamental, astfel încât, în baza biletului la ordin, își va exercita dreptul posesorul legitim al
biletului la ordin și își va executa obligația emitentul titlului.
- creează obligații autonome. Emitentul biletului la ordin este obligat prin simplul
fapt al semnării lui, fiecare semnătură pusă pe titlu creând un raport juridic distinct cu regim
propriu.
- creează obligații necondiționate. Obligațiile rezultate din biletul la ordin nu pot fi
subordonate unei condiții (eveniment viitor și nesigur) ori unei contraprestații din partea
posesorului biletului la ordin, pentru că, în caz contrar, biletul la ordin nu ar mai da aceeași
siguranță absolută de circulație care constituie scopul său fundamental. Sancțiunea prevăzută
de lege în cazul inserării unei condiții în biletul la ordin este nulitatea acestuia.
- creează obligații solidare. Biletul la ordin circulă iar în cursul existenței sale se
adaugă noi delegații succesive care asigură plata la scadență a sumei de bani indicată în titlul
posesorului său legitim. Prin transmiterea biletului la ordin prin gir se realizează și garantarea
dobânditorilor succesivi ai biletului la ordin.
Funcțiile biletului la ordin sunt : funcția de instrument de schimb valutar;funcția de
instrument de credit; funcția de instrument de plată.
Cecul
Cecul este un titlu negociabil prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin unei
bănci sau altei instituții de credit, numită tras – la care are un disponibil corespunzător – de a
plăti la vedere o sumă în numerar unui beneficiar sau la ordinul acestuia. Cecul este utilizat în
mod curent ca instrument de plată în raporturile de comerț internațional. Persoanele care
participă la un cec sunt:
1. trăgătorul sau emitentul titlului, care dispune efectuarea unei plăți;
2. trasul (banca/instituție de credit), care primește ordinul de a plăti o sumă de bani
determinată;
3. beneficiarul, purtătorul titlului sau o terță persoană care încasează la scadență
suma indicată.
Cecul are unele trăsături specifice, care îl deosebesc de cambie. Titlul se trage
asupra băncii, în limita fondurilor de care dispune emitentul (trăgător). Disponibilul
(proviziunea) are la bază contractul. Proviziunea trebuie să fie prealabilă. Cecul se emite de
titularul contului potrivit convenției încheiată cu banca. Convenția poate fi expresă sau tacită.
Prezentarea cecului la un oficiu de compensație echivalează cu prezentarea la plată.
Elementele esențiale pentru existența cecului sunt: denumirea de cec; mandatul necondiționat
de a plăti o anumită sumă de bani; numele trasului; locul de plată; data și locul emiterii;
semnătura trăgătorului.
Suma de plată se înscrie în cifre și litere. Locul unde urmează să se facă plata se
indică pe cec, iar în lipsa unei astfel de mențiuni, se ia în considerare locul prevăzut lângă
numele trasului. Data cecului trebuie să arate ziua, luna și anul emisiunii. Titlul în care
lipsește unul din elementele esențiale nu se socotește ca fiind cec.
Formele cecului
În practica comercială internațională se utilizează mai multe categorii de cecuri,
grupate :
a) În raport de indicarea beneficiarului (după natura lor) sunt: 1. cecuri nominative,
2. cecuri la ordin, 3. cecuri la purtător, 4. cecuri în alb.
Cecul nominativ. Este emis în favoarea unei persoane fizice sau juridice anumite, cu
indicarea în mod expres a numelui și adresei conform actelor de identitate ale persoanei fizice
și respectiv celor de înregistrare ale persoanelor juridice. Beneficiarul stipulat pe cec este
singurul care are dreptul să îl încaseze. Corelativ acest cec conține interdicția de cedare « nu
la ordin », neputând fi transmis prin andosare sau girare ci numai în condițiile cesiunii
ordinare.
Cecul la purtător. Este emis fără indicarea numelui/denumirii persoanei
fizice/juridice în favoarea căreia se face plata. Cel care deține cecul îl poate încasa el însuși
sau îl poate remite unui creditor pentru îndestularea unei creanțe.
Cecul la ordin. Este cecul al cărui beneficiar este menționat pe titlu cu sau fără
clauza expresă « la ordin », iar beneficiarul are dreptul de a-l transmite prin girare sau
andosare. Cecul la ordin este valabil în mâna ultimului posesor, dacă acesta se legitimează
printr-un șir neîntrerupt de giruri.
Cecul în alb. Este instrumentul de plată care poate avea numai semnătura
trăgătorului, sau în anumite situații, numai unele din mențiunile sale obligatorii. Mențiunile
lipsă trebuie completate înaintea prezentării cecului la plată, conform înțelegerii anterioare
avute între semnatarii cecului.
b). După modul de încasare: 1. cecuri barate, 2. cecuri circulare, 3. cecuri certificate,
4. cecuri poștale, 5. cecuri de călătorie, 6. cecuri de virament.
Cecul barat. În cazul cecurilor barate, trăgătorul sau posesorul poate să le bareze prin
două linii paralele puse deasupra cecului.
Bararea poate fi generală sau specială. Bararea este generală în cazul în care “între
două linii ne se indică nimic ori se face mențiunea “societate bancară” sau un alt termen
echivalent. Bararea este specială în cazul în care denumirea unei societăți bancare “se înscrie
între cele două linii”.
Cecul circular. Este un titlu de credit la ordin, emis de către o societate bancară
asupra unităților sale bancare sau asupra altei societăți bancare.
Cecul circular este plătibil la vedere în oricare dintre locurile care sunt indicate pe
instrumentul respectiv de către societatea bancară emitentă.
Prin cecul circular, societatea bancară emitentă își asumă o obligație definitivă să
efectueze plata cecului respectiv în favoarea beneficiarului, care “este și clientul său”.
Cecurile circulare nu pot fi emise decât pe baza respectării condițiilor stipulate în normele în
vigoare.
Cecul circular cuprinde, în mod obligatoriu, denumirea de “cec circular”;
promisiunea necondiționată a societății bancare de a plăti la vedere o anumită sumă de bani;
numele și prenumele primitorului; data și locul emiterii; semnătura reprezentantului legal al
societății bancare emitente.
O societate bancară emitentă este îndrituită să încredințeze emiterea – în numele său-
de cecuri circulare de către o societate bancară corespondentă, respectând condițiile stipulate
de lege în acest sens. În unele sisteme juridice, cum este cel italian, cecul circular nu poate fi
la purtător.
Cecul certificat. După cum am menționat, cecul certificat este acel pe care o
societate bancară – aflată în poziția de tras – confirmă, înaintea remiterii cecului către
beneficiar, existența fondurilor necesare pentru efectuarea plății.
Trăgătorul emitent-înainte de a da cecul spre plată-este în măsură să ceară societății
bancare certificarea cecului. Certificarea poate fi solicitată și de către unul din posesorii
ulteriori, beneficiari ai cecului. Cecul certificat presupune că operațiunea – efectuată de
Banca Centrală și de societăți bancare – să îndeplinească condițiile stipulate de normele în
vigoare. În baza acestor norme, expresia certificat trebuie însoțită de numele și prenumele –
redactate cu claritate – ale reprezentantului legal al instituției bancare respective, desemnat să
efectueze operațiunea de certificare; semnătura acestuia; ștampila societății bancare sau a
Băncii Centrale.
Cecul poștal. Este foarte răspândit, având o dezvoltare prodigioasă, cu deosebire în
localitățile unde nu există sucursale ale băncilor de depozite.
Birourile de poștă din localitățile respective au servicii bancare care onorează
cecurile poștale la purtător. Pentru cecurile poștale care sunt la purtător există la
Administrația Centrală a Poștelor acoperirea necesară.
Cecul de călătorie. Acesta are avantajul că îngăduie unei persoane care face o
călătorie în străinătate să evite riscul de a purta cu sine banii în numerar.
Cecurile de călătorie sunt tipărite – ca și biletele de bancă – în sume fixe. Standardul
conținutului obligatoriu al cecului de călătorie este stipulat în normele-cadru asupra cecului.
În cazul cecului de călătorie, trăgătorul poate fi una și aceeași persoană cu trasul. În caz
contrar, cele două persoane au relații de cont.
Cecurile de călătorie sunt foarte răspândite, datorită siguranței pe care o conferă
posesorului. Ele nu sunt cecuri propriu-zise, pentru că nu cuprind un mandat de plată adresat
unui terț, ci numai o obligație de plată, pe care și-a adresat-o banca emițătoare, efectuând o
plată directă sau prin corespondenții ei.
Legea asupra cecului definește, totodată, cecul plătibil în cont, care este o varietate a
cecului “în temeiul căruia plata în numerar este interzisă”. Trăgătorul – ca și posesorul unui
cec -poate interzice plata în numerar, inserând transversal pe fața cecului cuvintele: “plătibil
în cont”; “numai pentru virament” ori altă formulă echivalentă.
Cecul netransmisibil. Este acel cec care “nu poate fi plătit decât beneficiarului
(primitorului) sau, la cererea acestuia, să fie creditat în contul său curent. Clauza
“netransmisibil” trebuie pusă chiar de societatea bancară “la cererea clientului”. Ștergerea
clauzei “netransmisibil” este considerată ca neavenită. Cel care plătește un cec netransmisibil
altei persoane decât beneficiarului (primitorului), sau societății bancare giratoare pentru
încasare, își asumă răspunderea pentru plata făcută.
Cecul de virament (plătibil în cont). Acest tip de cec este reprezentat de un înscris în
care sunt inserate transversal pe fața cecului cuvintele „plătibil în cont”, sau „numai prin
virament”. Conform acestei mențiuni, trăgătorul sau posesorul cambiei interzice plata în
numerar a cecului. Trasul efectuează o operațiune în scripte (credit în cont, virament sau
compensație) care echivalează cu plata.
Cecul certificat. Cecul conține semnătura trasului pe fața titlului. Semnătura are
însemnătatea certificării (acoperirii) și menținerea acestei acoperiri la dispoziția posesorului
cecului până la expirarea termenului de prescripție.
Cecurile electronice. De mare actualitate în tehnica bancară este procesarea
electronică a plăților, prin care se realizează prelucrarea, trimiterea și stocarea informației în
expresie electronică. Astfel că tehnologia nouă a permis o mai mare flexibilitate prin faptul că
se renunță din ce în ce mai mult la circuitul fizic al documentelor în general, și implicit, a
cecurilor în special.
Circuitul fizic al cecurilor reprezintă pentru bănci o operațiune laborioasă, rutinieră,
costisitoare și riscantă. Prezentarea electronică a cecului (electronic cheque presentment sau
ECP) înseamnă, de fapt, copierea datelor prezentate pe cecurile suport – hârtie și
transpunerea lor în mesaje electronice și în speță o prelucrare bancară eficientă și sigură.
Astfel elementele esențiale cuprinse în cec, în fapt un document de plata suport-hârtie, devin
parte componentă a unui mesaj electronic de plată, care poate fi stocat și transmis prin rețele
specifice. Însă instituțiile de credit au decât facultatea de a adera la acest mod de procesare,
nu sunt și obligate.
Un cec electronic, care mai poartă și denumirea de eCec, reprezintă un document
electronic care cuprinde aceleași mențiuni că un cec pe hârtie, la care este posibilă, însă nu
obligatorie, adăugarea de semnături digitale a plătitorului sau a celui care este plătit.
ECecurile sunt utilizate mai ales în plățile din comerțul pe internet, pentru achiziționarea de
bunuri și servicii, și pentru a permite un transfer de fonduri între persoane.
În momentul efectuării plății cu eCec prin Internet, plătitorul citește datele
inscripționate pe carnetul sau de cecuri pe hârtie și le introduce în formularul afișat de
navigator, după care apasă pe un buton care comandă plata. Acceptarea unei astfel de plăti
prin eCec nu se face de obicei în timp real, așa cum se întâmplă în situația plății prin carduri,
situație ce se datorează în special specificului sistemului bancar american, acesta putând să
întârzie până la mai multe zile, iar transferul real al sumei respective între banca emițătoare a
cecului cumpărătorului și cea care a permis plata prin cec, poate dura între două și cinci zile.
Un cont special din rețea verifică validitatea cecului și apoi trimite un mesaj de accept
comerciantului. Comerciantul va livra bunurile numai după momentul în care primește un
mesaj electronic care să îi confirme că plata a fost efectuată, în caz contrar, putându-și asuma
riscul de a nu primi plata bunurilor.
În prezent este utilizat îndeosebi de companiile care doresc să își implementeze un
sistem de plată electronică. Utilizatorii pot scrie cecuri electronice pentru alți utilizatori, pe
care le pot trimite pin e-mail sau că plată pentru servicii oferite prin intermediul altor
protocoale Internet. Cecul autorizează transferul soldului din contul în care cecul a fost plătit
în contul în care a fost depozitat. Semnăturile digitale ale cecurilor sunt autentificate prin
protocolul Kerberos. Cecurile electronice sunt ideale pentru operațiunile de lichidare de
conturi, pentru plăti on-line de valori mici, accesul la informații, etc. Printre cele mai mari
avantaje ale cecurilor electronice se numără costurile aproape nule ale transferurilor de bani
(costul conexiunii la internet).
Cecurile electronice sunt create pentru a realiza plăți și alte funcții financiare ale
cecurilor pe hârtie, prin utilizarea semnăturilor digitale și a mesajelor criptate, pe suportul
rețelei Internet, sistemul cecurilor electronice fiind proiectat pentru a asigura integritatea
mesajelor, autenticitatea și nerepudierea proprietății, toate condiții suficiente pentru a preveni
fraudă din partea băncilor sau a clienților lor. Cecurile electronice (e-cecurile) sunt bazate pe
ideea că documentele electronice pot substitui hârtia, iar semnăturile digitale cu chei publice
pot substitui semnăturile olografe. Prin urmare, e-cecurile pot înlocui cecurile pe hârtie, fără a
fi nevoie să se creeze un nou instrument, înlăturându-se astfel problemele de legalitate,
reglementare și practică comercială ce pot fi provocate de schimbarea și impunerea unui
instrument de plata nou.
Pentru protejarea împotriva furtului și folosirii abuzive a cecului electronic, este
utilizat un smart-card. Utilizarea hardului criptografic al cardului oferă semnăturii mai multă
confidențialitate. Astfel, cheia privată pentru semnarea cecurilor nu este niciodată transferată
către computerul semnatarului, deci nu este niciodată expusă furtului din respectivul
computer.
Semnarea criptografică este suficientă în sistemul cu cecuri electronice că măsură de
securitate împotriva fraudelor prin falsificări de mesaje. În afară de acestea, sistemul cu
cecuri electronice și nivelul aplicație criptografică pot fi exportate și utilizate internațional.
Atunci când este nevoie de confidențialitate între oricare două părți, criptarea poate fi folosită
la nivelul legăturii de date. Semnatarul e-cecului poate opta pentru a include alte date
personale, cum ar fi nume, adresa, număr de telefon, adresa e-mail etc. Aceste date sunt
înregistrate în carnetul de cecuri electronice, la inițializare, de către bancă și pot fi schimbate
doar după ce carnetul respectiv a fost de-protejat, utilizând codul de administrare PIN al
băncii.
Printre celelalte avantaje ale utilizării cecurilor electronice mai putem aminti: viteză
foarte mare de efectuare a plăților, reducerea costurilor privind hârtia folosită, confirmarea
instantanee a solvabilității plătitorului, flexibilitatea și marea varietate de implementare. Și în
acest domeniu revoluția abia a început.
Garantarea și plata cecului
Plata unui cec poate fi garantată printr-un aval, pentru întreaga sumă sau numai
pentru o parte din ea. Avalul se poate da de un terț, altul decât trasul sau de către un semnatar
al cecului.
Avalistul care plătește cecul dobândește toate drepturile rezultând din titlu,
împotriva avalizatului și a celor ținuți față de persoana garantă. Cecul este plătibil la vedere.
Orice prevedere contrară se socotește ca fiind nescrisă.
Cecul se caracterizează, față de celelalte titluri de credit la ordin, prin existența
proviziunii, adică a unui disponibil, la tras, din care urmează să se facă plata. Acest disponibil
poate fi constituit fie dintr-un depozit bancar pe care trăgătorul îl are la tras, fie dintr-un
credit bancar pe care banca îl acordă.
Transmiterea cecului
În situația în care beneficiarul nu solicită imediat plata cecului, acesta poate opta
pentru transmiterea titlului către o altă persoană; în privința modalității transmiterii cecului,
legea distinge după cum cecul este la ordin, la purtător sau nominativ.
Transmiterea cecului la ordin. Cecul stipulat plătibil unei anumite persoane, cu sau
fără clauza expresă „la ordin” este transmisibil prin gir. Dacă în înscris trăgătorul l-a
desemnat pe beneficiar, cecul va putea fi transmis prin gir, indiferent dacă există sau nu
mențiunea expresă „la ordin”. Dacă cecul menționează numele și prenumele beneficiarului și
cuprinde clauza „nu la ordin”, cecul va fi transmisibil prin cesiune, în condițiile dreptului
comun.
Transmiterea cecului la purtător. Cecul poate fi stipulat plătibil la purtător. Este
socotit la purtător și în cazul când s-a prevăzut că este plătibil unei persoane cu mențiunea
„sau la purtător” și în cazul când cecul nu îl menționează pe beneficiar. În toate cazurile,
cecul la purtător se transmite prin simpla tradițiune a titlului.
Transmiterea cecului nominativ. Cecul nominativ cuprinde numele beneficiarului,
precum și mențiunea „nu la ordin” ori o expresie echivalentă.
Circuitul cecului
a. eliberarea carnetului de cecuri de către bancă clientului ei (trăgătorul), în baza
unui disponibil constituit în cadrul acesteia.
b. trăgătorul cecului cumpără mărfurile de la vânzător (beneficiarul cecului),
încheind un contract, având ca obiect active transferate
c. trage cecul asupra băncii X (banca cumpărătorului / trasul);
d. trăgătorul remite beneficiarului cecul tras asupra Băncii X;
e. beneficiarul remite cecul la banca sa pentru încasare;
f. banca beneficiarului (Banca Y) prezintă cecul la Banca X, în cadrul ședinței de
verificare a instrumentelor de plată de debit, pentru verificarea disponibilului din contul
trăgătorului și pentru acceptarea plății
g. Banca X procesează cecul prin compensare, banca beneficiarului creditează contul
clientului sau cu suma înscrisă pe cec
h. Creanța beneficiarului asupra plătitorului se stinge.