Universitatea ”Ecologica” Bucuresti

Facultatea de Educaţie Fizică şi sport

Lucrare de licenţă

Îndrumător: prof. Potop Vladimir

Absolvent:

Burdusanu Felicia

Localitatea: Bucuresti 2020

1
 REEDUCAREA GENUNCHIULUI

POSTMENISCECTOMIE CHIRURGICALĂ

NEARTROSCOPICĂ
 CUPRINS

Capitolul I. Argumentarea teoretică

I.1. Actualitatea şi importanţa studiului............................................................3
I.2. Evoluţia (istoricul) aspectului ce urmează a fi studiat................................4
I.3. Precizarea noţiunilor întâlnite în titlul lucrării.............................................6
I.4. Elementele de biomecanica ale genunchiului...........................................15
I.5. Particularităţi specifice domeniului ce va fi influenţat................................20

Capitolul II. Ipoteză, scop, sarcini

II.l. Ipoteza cercetării.........................................................................................28
II.2. Motivarea alegerii temei............................................................................28
II.3. Scopul şi sarcinile (obiectivele) studiului...................................................28
II.4. Metode de cercetare utilizate în studiu.....................................................29
II.5. Teste şi măsurători efectuate........................................................................32

Capitolul III. Organizarea cercetării

III.l. Subiecţi, locul, desfăşurării, materiale necesare, etapele studiului..........40
III.2. Etapele de desfăşurare ale studiului........................................................41
III.3. Prezentarea fişelor pacienţilor şi măsurătorile efectuate.........................44

Capitolul IV. Rezulatele cercetării

IV.l .Prezentarea rezultatelor teoretice finale propuse (modele, programe, strategii,
etc)....................................................................................................................53
IV.2. Analiza rezultatelor iniţiale şi finale...........................................................73
IV.3. Analiza comparativă a rezultatelor(iniţial - final)........................................76
IV.4.. Interpretarea statistică a rezultatelor cercetării........................................77
Concluzii (teoretice, practice)............................................................................81
Recomandări......................................................................................................83
Bibliografie...........................................................................................................84
 CAPITOLUL I
ARGUMENTAREA TEORETICĂ

Kinetoterapia se defineşte ca terapie prin mişcare efectuată prin programe de

recuperare medicală care urmăresc refacerea unor funcţii diminuate sau creşterea
nivelului funcţional în diverse suferinţe. Kinetoterapia este o formă terapeutică
individualizată care, plecând de la programe de exerciţii fizice statice şi dinamice, se
poate folosi în programele terapeutice profilactice (de prevenire), curative şi de
recuperare. Astfel, kinetoterapia îşi găseşte aria de utilizare în cele trei secţiuni de
asistenţă medicală, putându-se descrie:
> kinetoterapia profilactică ce cuprinde totalitatea metodelor şi mijloacelor de
realizare a tratamentului prin care se urmăreşte: menţinerea unui nivel funcţional
satisfăcător, creşterea nivelului funcţional (profilaxie primară sau gimnastică de
întreţinere, plimbări, jogging, gimnastică aerobică, pentru menţinerea stării de
sănătate), aplicarea unor programe de prevenire a agravării sau de apariţie a
complicaţiilor în unele boli cronice (profilaxie secundară);
> kinetoterapia de tip curativ care se asociază cu sectorul de tip profilactic şi
de recuperare;
> kinetoterapia de recuperare reprezintă secţiunea cea mai importantă în
programul de recuperare medicală şi urmăreşte prin intermediul unor programe de
exerciţii fizice: refacerea funcţiilor diminuate, creşterea nivelului funcţional, realizarea
unor mecanisme compensatorii în situaţii de readaptare funcţională (în cazul în care,
de exemplu, un anumit muşchi este afectat ireversibil, se încearcă tonifierea altor
muşchi care îi preiau parţial funcţiile, în scopul realizării mişcării în limite
acceptabile).
Obiectivele generale urmărite în tratamentul prin kinetoterapie sunt:
> refacerea forţei musculare şi creşterea rezistenţei musculare;
> creşterea şi adaptarea capacităţii de efort;
> ameliorarea funcţiei de coordonare, control şi echilibru a corpului;
> formarea capacităţii de relaxare;
> corectarea posturii şi aliniamentului corpului;
> creşterea mobilităţii articulare;
> reeducarea sensibilităţii.
Există o gamă largă de afecţiuni pentru care recuperarea medicală prin kinetoterapie
este specifică şi absolut necesară. Astfel, kinetoterapia ajută la tratarea
următoarelor: afecţiunile aparatului locomotor (ortopedice traumatice şi
posttraumatice), afecţiunile reumatice
(spondilită, poliartrită reumatoidă, artrită, reumatisme degenerative, reumatismul
ţesutului moale), afecţiunile neurologice (accidente vasculare cerebrale,
traumatismele coloanei vertebrale, boli degenerative şi inflamatorii ale sistemului
nervos, sindroame neurologice), afecţiunile aparatului cardio-vascular, afecţiunile
aparatului respirator, afecţiunile neuropsihice, afecţiunile metabolice (obezitatea),
maladiile congenitale (distrofia neuro-musculară, luxaţia congenitală de şold,
tetraplegia), etc.

Rolul şi conduita kinetoterapeutului

Terapia prin mişcare deserveşte pe deplin medicina fizică fiind considerată
mijloc de bază al ei. Această terapie are la bază ştiinţa denumită kineziologie (kinezi
- mişcare, logos -ştiinţă), ramură a ştiinţelor biologice ce se ocupă cu studiul
mişcărilor locomotorii. Kineziologia sau kinetologia studiază mecanismele
neuromusculare şi articulare care asigură omului activităţile motrice normale,
preocupându-se totodată de înregistrarea, analizarea şi coordonarea mecanismelor
neuromusculare.
Slujitorul acestei terapii este kinetoterapeutul, cadru specializat care a studiat
mişcarea - mijloc de bază al kinetoterapiei, sub aspectul bazelor teoretice ale ei, prin
apropierea legilor fizicii, neurofiziologiei, mecanicii musculoarticulare (biomecanice),
fiziopatologice, având un fundament puternic de noţiuni de anatomie funcţională.
Pe baza acestor studii directe asupra mişcării, legilor ei, precum şi a altor
noţiuni de această terapie, terapeutul va concepe şi aplica metodologia profilactică,
terapeutică şi recuperatorie, necesară realizării scopului ce şi-1 propune medicina
fizică de redare cât mai rapidă a omului suferind unei activităţi practice, familiale,
sociale sau scopului profilactic de menţinere şi întărire a sănătăţii.
Activitatea de kinetoterapie presupune în afară de o bună pregătire teoretică şi
practică, trăsături morale, obligaţii şi o bună colaborare cu ceilalţi specialişti.
Terapeutului îi revine responsabilitatea în aplicarea terapiei, succesul aplicării ei
rezultând din colaborarea armonioasă dintre medicul curant şi el; primului revenindu-
i sarcina de a stabili diagnosticul clinic al bolnavului, iar celui de-al doilea de a stabili
metodologia şi aplicarea corectă a mijloacelor specifice de tratament prin mişcare în
funcţie de diagnostic şi starea prezentă a bolnavului. Această relaţie trebuie să fie
permanentă pe bază de informare reciprocă în vederea cunoaşterii bolnavului,
individualizării programului şi o urmărire atentă a evoluţiei acestuia în vederea
optimizării actului de recuperare, terapeutul va stabili relaţii de colaborare cu medicii
specialişti şi alţi tehnicieni din celelalte secţii, întrucât recuperarea înseamnă muncă
„în echipă”. Această activitate cere rezistenţă fizică şi nervoasă, întrucât este o
activitate continuă şi intensă, cu solicitare fizică şi nervoasă, întrucât bolnavul este
un mic univers, iar mulţi dintre ei adevărate drame.

I.1. Actualitatea si importanţa studiului

Patologia traumatică la sportivi, pune deseori probleme dificile atât ca
diagnostic, cât şi de tratament de urgenţă în multe situaţii, iar în continuare, de
tratament şi recuperare.
 în comparaţie cu traumatismele similare la nesportivi, medicii chemaţi să
trateze sportivii traumatizaţi sunt determinaţi să ţină seama de unele circumstanţe
specifice: să rezolve cazul într-un interval de timp cât mai scurt posibil, sub
presiunea pacientului sportiv traumatizat, care de obicei are o puternică motivaţie
pentru vindecare rapidă, cu recuperare completă, la care se adaugă şi presiunile
antrenorilor şi conducătorilor cluburilor sportive; să acţioneze în aşa fel încât formele
terapiei de cruţare strict necesare în orice traumatism (repaos la pat, interzicerea
sprijinului, imobilizarea unor segmente, etc), să aibă consecinţe negative cât mai
reduse. Kinetoterapia trebuie să anihileze efectele secundare dezastruoase ale
inactivităţii kinetice asupra: forţei şi rezistenţei musculaturii, mobilităţii articulare,
capacităţii de efort, ş.a.m.d., pentru ca în final sportivul să-şi poată relua
antrenamentele cât mai curând după vindecarea leziunilor produse de traumatism.
Domeniul traumatologiei sportive reprezintă pentru medicul specialist în
recuperare medicală şi medicină fizică una din oportunităţile cele mai fericite pentru
aplicarea achiziţiilor moderne de anatomie funcţională şi biomecanica, de fiziologie
musculo-articulară şi de neurofiziologie în scopul refacerii funcţiilor diminuate după
traumatism şi ameliorării capacităţii de efort general şi specific al sportivilor
respectivi.
Colaborarea dintre medicul sportiv, medicul chirurg, ortoped şi kinetoterapeut
este indisponibilă în activitatea sportivă modernă. Majoritatea leziunilor traumatice
sportive sunt nechirurgicale şi prin natura lor necesită recuperarea, iar cele ce se
tratează chirurgical de asemenea necesită recuperare postoperatorie.
Trebuie înţeles că orice progres tehnologic chirurgical, ortopedic sau
metodologic recuperator este în beneficiul sportivului, în ceea ce priveşte aspectele
de morbiditate în traumatologia sportivă s-a constatat că 23% sunt afecţiuni
microtraumatice. Dintre cele traumatice, cele mai frecvente sunt contuziile (36,2%),
entorsele (15,8%), leziunile şi rupturile musculare (8,5%), fracturile (1,9%), iar
leziunea menisc(l,7%). Ramurile sportive în care se întâlnesc cel mai frecvent
traumatisme sunt: fotbal (14,2%), rugby (10,6%), baschet (4,8%), hochei (4,4%) şi
volei (3,7%).
Privitor la frecvenţa articulaţiilor afectate în traumatologia sportivă, o statistică
a Universităţii Columbia din U.S.A. indică cele mai frecvente traumatisme la
membrele inferioare: genunchi (42%), picior (18%), coapsă şi gambă (27%).
Procesele fiziopatologice de bază în traumatologia sportivă sunt aceleaşi ca în
orice traumatism, în general particulare fiind tipurile lezionale şi deci modificările de
substrat fiziopatologic determinate de frecvenţa crescută în diferite ramuri de sport,
în funcţie de gradul sporit de solicitare. Fotbalul, rugby-ul, hocheiul sunt mult mai
traumatizante prin faptul că jucătorii vin permanent în contact fizic. Ciclurile
săptămânale de antrenament supun la un stres deosebit prin solicitări îndelungate,
articulaţiile, afectând componenta capsulo-ligamentară şi musculotendinoasă.
Atât în cazul traumatismelor directe cât şi celor indirecte (prin solicitare
îndelungată), substratul lezional determină modificări fiziopatologice în anumite
limite, care pot fi sistematizate astfel:
> inflamaţie;
> durere;
> reducerea mobilităţii articulare şi a flexibilităţii ţesuturilor periarticulare;
> scăderea rezistenţei (anduranţei) muşchilor afectaţi de traumatism şi de
imobilizare consecutivă;
> diminuarea funcţiilor de coordonare neuromusculară, îndeosebi a unor
stereotipuri motorii de fineţe, legate de activitatea sportivă de performanţă, datorită
întreruperii activităţii competitive şi a antrenamentelor;
> scăderea capacităţii de efort, respectiv a capacităţii funcţionale cardio-
respiratorie.
Toate aceste verigi fiziopatologice trebuiesc depistate la timp şi evaluate cât mai
exact (cantitativ prin bilanţ articular, testing muscular, examene funcţionale cardio-
respiratorii specifice), rezultatele obţinute constituindu-se în obiective ale recuperării
medicale a sportivului respectiv.

I.2. Evoluţia (istoricul) aspectului ce urmează a fi studiat

Un istoric al terapiei prin mişcare nu-şi are rostul decât pentru a sublinia două
aspecte deosebit de importante.
Pe de o parte, vechimea impresionantă a acestei terapii, vechime care se
pierde undeva în trecutul îndepărtat al omului, căci, chiar dacă informaţiile scrise
asupra terapiei prin mişcare nu au „decât” aproape cinci mii de ani, este neîndoielnic
că fiinţa umană sesizase cu mult timp înainte beneficiile pe care i le aduceau
exerciţiile de mişcare pentru refacerea stării de sănătate. Sub un anumit aspect, se
poate considera că o terapie prin mişcare, realizată conştient, s-a născut odată cu
homo-sapiens. Perenitatea kinetoterapiei de-a lungul mileniilor este prin ea însăşi
pledoaria cea mai convingătoare pentru valoarea reală a acestei terapii, atât de
particulară prin principii, tehnici şi metode de realizare.
începutul secolului al XVIII-lea este dominat de concepţiile promovate de
scrierile lui Hoffmann, Stahl şi Boerhaave, care văd în mişcare însăşi expresia vieţii,
în special Hoffmann- care se pare că a fost un medic de geniu - intuieşte perfect
multiplele valenţe ale kinetoterapiei. Publică în 1708, „Disertaţii fizico-medicale”, in
care un capitol poartă titlul de „Mişcarea, considerată ca cea mai bună medicină
pentru corp” şi cuprinde o suită de idei extraordinare pentru acea perioadă. Iată
câteva dintre ele:
- nimic nu favorizează circulaţia atât de bine ca mişcarea: contracţia muşchilor
contractă vasele, în special venele, accelerând-o;
- în staţiunile balneare, mişcarea pe care o face pacientul parcurgând distanţa
până la izvoarele de ape minerale are o valoare mai mare pentru sănătate decât
însăşi apa băută;
- colica biliară este tratată cel mai bine prin exerciţiu şi mai ales prin călărit,
mersul cu căruţa, etc;
- exerciţiile potenţează efectul unor medicamente până într-atât încât, în
absenţa lor, medicaţia devine ineficientă;
- exerciţiul fizic şi mişcarea previn guta;
- mişcările ocupaţionale (de muncă) fac parte din exerciţiile terapeutice,
prelungind
viaţa.
Deşi Hoffmann nu a contribuit prea mult la tehnologia kinetologiei, totuşi rolul lui în
acceptarea şi aprecierea kinetoterapiei în Europa a fost enorm.
Avântul luat de kinetoterapie în secolul al XlX-lea, ca metodă terapeutică de
bază într-o serie de boli deosebit de severe, dar şi ca metodă de profilaxie, se
continuă şi în prima parte a secolului al XX-lea, când Knopf (1908) abordează în
mod ştiinţific un alt mare capitol -gimnastica respiratorie - arătând rolul respirţiei
profunde şi lente în ameliorarea schimburilor gazoase.
Secolul al XX-lea debutează în kinetologie şi cu apariţia binecunoscutelor
exerciţii ale lui Rudolph Klapp pentru reeducarea scoliozelor - exerciţii ce se practică
şi azi în aproape toate sălile de gimnastică medicală.
Tot în prima parte a acestui secol poliomielita începe să facă tot mai multe
victime, epidemiile se succedă frecvent, ceea ce obligă pe medici şi kinetoterapeuţi
să se îndrepte şi spre aceşti sechelari. Se concep noi tehnici pentru reeducarea
funcţională în special a mersului sechelarilor paraplegici. Din această perioadă
istoria kinetoterapiei a reţinut numele Wilhelminei Wright, din S.U.A., care printre
altele, a perfecţionat tehnica utilizării membrelor superioare în timpul mersului cu
cârje al paraplegiciior, element considerat ca o mare achiziţie în dezvoltarea
exerciţiului terapeutic.
Secolul al XX-lea acumulează treptat sisteme de kinetoterapie pentru diferite
segmente ale corpului sau boli, sisteme analizate, justificate teoretic şi expuse
practic în cele mai mici amănunte.
Probabil că cel mai însemnat progres pe care acest secol 1-a marcat în
kinetologie sunt tehnicile de facilitare neuromusculară, de care rămân legate pentru
totdeauna nume ca acelea ale lui Kabat, Knott, Voss, Bobath, Rood, etc. Aceste
tehnici nu numai că au pătruns în intimitatea neurofiziologiei mişcării, dar din punct
de vedere practic au pus bazele unei kinetoterapii complet noi, cu largi perspective
de dezvoltare. Această dezvoltare se percepe chiar sub ochii noştri prin apariţia
metodelor de bio-feed-back (A. Marinacci), a metodei „condiţionării operaţionale”
(Fordyce şi Skinner), a tehnicilor bazate pe componenta motivaţională a sistemului
motor (Kuypers) sau pe efectul tranchilizant al exerciţiului fizic (De Vries şi
colaboratorii), etc.
Iată deci că istoricul kinetoterapiei se scrie mereu de milenii şi se va scrie cu
siguranţă şi în viitor, căci „mişcarea este viaţă”.
I.3. Precizarea noţiunilor întâlnite în titlul lucrării
Genunchiul, cea mai mare articulaţie a corpului, prin poziţia sa anatomică prin
rolul său în biomecanica statică şi dinamică a membrului inferior, ca şi prin slaba
acoperire cu ţesuturi moi, devine deosebit de predispus la traumatismele directe şi
indirecte îndeosebi la sportivii de performanţă.
Articulaţia genunchiului (fig 1) este considerată de majoritatea autorilor ca fiind
o condilartroză sau troheleartroză după alţi autori. Suprafeţele articulare sunt
reprezentate de epifiza distală a femurului, de epifiza proximală a tibiei şi de faţa
posterioară a celui mai mare os sesamoid al organismului, patela sau rotula. Prin
poziţia sa de articulaţie intermediară a membrului inferior, genunchiul are un dublu
rol: de a asigura statica printr-o mare stabilitate în momentul de sprijin şi de a
asigura elevaţia piciorului pentru orientarea acestuia în funcţie de denivelările
terenului în momentul de balans.

Fig.l Articulaţia genunchiului

Sechelele traumatismelor genunchiului vor afecta deci, fie stabilitatea, fie mobilitatea
acestei articulaţii, prima eventualitate fiind mult mai gravă.
Mişcarea genunchiului nu este doar de flexie/extensie, automat asociindu-se
şi o mişcare de rotaţie: din momentul începerii flexiei se asociază o rotaţie internă,
care ajunge la cea. 15° la o flexie de 90°; în extensie se derotează, iar pe ultimele
grade de extensie se produce şi o rotaţie externă.
Există o stabilitate activă şi una pasivă a genunchiului, asigurate diferit:
1. Stabilitatea pasivă este realizată de:
a)forma suprafeţelor articulare, cu corectările aduse de cartilaj şi meniscuri;
b)formaţiunile capsuloligamentale:

• Intern: ligamentul colateral intern (tibial), ligamentul capsular intern;

• Extern: fascia lata - bandeleta iliotibială - ligamentul colateral extern
(peronie), tendonul popliteului;
• Posterior: ligamentul posterior (Winslow)

• Anterior: tendonul rotulian şi fascia genunchiului

• Central: ligamentele încrucişate
Aceste formaţiuni definitivează şi axele de
mişcare.
Mişcarea genunchiului (flexie-extensie) modifică axele de stabilitate, făcând să intre
în joc aparatul capsuloligamentar. în mişcarea de flexie axele se dereglează şi apare
varus-ul, care este blocat de rotaţia internă. La apariţia valgus-ului se produce rotaţia
externă -deci, varus-ul şi rotaţia internă se controlează reciproc, întocmai ca valgus-
ul şi rotaţia externă; invers, rotaţia internă facilitează valgus-ul, iar rotaţia externă,
varus-ul.
Dacă în extensia genunchiului controlul stabilităţii unipodale este bine
asigurată prin elementele de structură, plus contracţia musculară, nu acelaşi lucru se
întâmplă în flexie.
Realizarea schematică a acestui control la diverse grade de flexie:
> La 0° flexie, capacitatea rotatorie (de 10°) este stăpânită de ligamentele
încrucişate (pentru rotaţia internă) şi de cele colaterale (pentru rotaţia externă).
> La 30° flexie, capacitatea rotatorie (de 15°) este stăpânită de cvadriceps şi
gemeni, plus aparatul ligamentar.
> La 60° flexie, capacitatea rotatorie este maximă (de 30°), deci şi instabilitatea este
maximă, căci aparatul capsuloligamentar este aproape complet scos din uz; controlul
activ rămâne singur (croitorul, ischiogambierii, muşchii „labei de gâscă”).
> La 90° flexie, capacitatea rotatorie (de 20°) este controlată de cvadriceps.
2. Stabilitatea activă este realizată de muşchi. La şold au fost deja discutaţi o
serie de muşchi care acţionează şi asupra genunchiului, fiind muşchii poliarticulari.
S-a discutat astfel despre dreptul anterior, croitor, dreptul intern.
Vaştii sunt extensori puternici ai genunchiului, împreună cu dreptul anterior
(rectus femoris). Toate cele patru capete ale cvadricepsului acţionează în extensia
gambei, cu sau fără încărcare în lanţ kinetic deschis sau în lanţ kinetic închis (cu
piciorul pe sol).
Ar exista oarecare preponderenţă a vastului medial pe ultimele grade de
extensie când gamba e încărcată. Mai important este însă rolul acestuia de
prevenire a dislocării laterale a rotulei la finalul extensiei. Ideea că deficitul de
extensie pe ultimele 15°, datorat vastului medial, ar determina genunchi instabil, este
nefondată. Pierderea ultimelor 15° de extensie este rezultatul slăbirii întregului
cvadriceps, căci pentru aceste 15° este necesară o creştere cu 60% a forţei
cvadricepsului, comparativ cu forţa dezvoltată în extensie până la acel nivel.
Unele studii au arătat că însuşi vastus intermedius (cruralul) are aceeaşi
comportare ca şi ceilalţi muşchi din cvadriceps. O serie de cercetări mai vechi, de
prin anii‚ 50, raportaseră unele diferenţe, contradictorii însă unele faţă de altele.
Besmajian arată că, de fapt, la bază stă variaţia individuală. Comportamentul
celor patru muşchi variază în anumite limite, uneori chiar semnificative, de la un
subiect la altul. Chiar facilitarea contracţiei cvadricepsului prin flexia (uneori extensia)
degetelor şi piciorului este extrem de variabilă de la un individ la altul. Nici rotaţia
şoldului şi nici flexia lui nu au adus constante şi reproductibile influenţe asupra forţei
de contracţie a cvadricepsului. în schimb, s-a demonstrat la toţi subiecţii că extensia
contra unei rezistenţe dă o activitate mai intensă decât contracţia statică. Cea mai
mare activitate se înregistrează când mişcarea de extensie parcurge ultima jumătate
a amplitudinii ei (de la 90°). Contracţia statică dă maximum de ce poate da doar
când extensia este completă. S-a dovedit de asemenea că este mai eficientă
contracţia concentrică decât cea excentrică (deci pe scurtarea, şi nu pe alungirea
muşchiului). în sfârşit, hiperextensia („împinge în jos genunchiul!”) nu aduce o
creştere deosebită a activităţii.
Popliteul este un rotator medial al tibiei, rămânând continuu în activitate în
poziţii de genuflexiune, ajutând ligamentul încrucişat posterior să prevină dislocarea
înainte a genunchiului.
Am văzut că ischiogambierii (hamstrings) - bicepsul femural,
semimembranosul şi semitendinosul - au acţiune şi asupra şoldului şi asupra
genunchiului. Primul lor rol este de extensori simpli ai CF (fesierul mare este un
extensor doar în mişcarea contra rezistenţei), ca şi de flexori şi rotatori ai tibiei.
Bicepsul femural este un rotator extern singur al CF în extensie şi adducţiei şi
doar în mai puţin de jumătate din cazuri execută şi rotaţia externă (laterală) a
genunchiului. în poziţie de repaus - stând sau în unipodal - bicepsul femural nu este
în activitate (de altfel ca întreg hamstrings-ul).
Semimembranosul şi semitendinosul sunt extensori şi adductori ai şoldului
abdus când mişcarea se face cu rezistenţă; pentru genunchi, sunt flexori şi rotatori
interni.
In mers, ischiogambierii intră în activitate în diferite faze ale acestuia. Astfel,
deşi acţionează sincron, semitendinosul, ca şi capătul lung al bicepsului femural, are
o activitate trifazică în mers, în timp ce semimenbranosul ca şi capătul scurt al
bicepsului au activitate bifazică.
 De reţinut că ischiogambierii care acţionează asupra ambelor articulaţii nu pot
determina o acţiune singulară. Sub contracţia integrală a lor se va mişca acea
articulaţie care nu este imobilizată (prin comandă sau de către alţi factori).
Stabilitatea activă a genunchiului în mers se realizează prin „zăvorârea” sau
„înlăcătarea” pe ultimele grade de extensie a lui, care înseamnă şi rotaţie externă a
tibiei (cu 2°- 5°), permiţând condilului medial să se blocheze prin întinderea
ligamentului colateral lateral şi a ligamentului încrucişat antero-extern. In „zăvorârea”
genunchiului această rotaţie externă are un rol decisiv, mecanismul fiind denumit
„screw-home” (înşurubarea lăcaşului). Extensia şi rotaţia externă sunt rezultatul
contracţiei cvadricepsului şi ischiogambierilor, căci aceştia din urmă trag înapoi
genunchiul, determinând şi rotaţia externă. în această „zăvorâre”, când piciorul este
pe sol, un rol îl joacă şi tricepsul sural, care, luând punct fix pe calcaneu, trage
îndărăt condilii femurali (gemenii) şi tibia (solearul).
Componenţa articulară
în regiunea genunchiului se găsesc trei articulaţii: femurotibială (articulaţia
propriu-zisă a genunchiului), femurorotuliană şi tibioperonieră superioară.
Articulaţia femurotibială este cea mai voluminoasă articulaţie a corpului, deci
şi cea mai puternică.
a) Suprafaţa articulară a extremităţii inferioare a femurului este alcătuită din cei
doi
condili, separaţi de scobitura intercondiliană şi de o trohiee.
La partea ei antrioară, suprafaţa articulară se continuă cu faţa corespunzătoare
a trohieei, în acest loc remarcându-se linia condilotrohleană, care reprezintă
impresiunea formată asupra suprafeţelor articulare de marginea superioară a
meniscului. Cele două suprafeţe (condiliană şi trohleană) sunt acoperite de un strat
de cartilaj hialin.
b) Extremitatea superioară a tibiei prezintă ca feţe articulare două cavităţi
glenoide,
separate între ele de doi tuberculul ai masivulus osos aparţinând spinei tibiale.
înapoia şi înaintea spinei, între cavităţile glenoide se găsesc două suprafeţe rugoase
de formă triunghiulară: suprafaţa prespinală, mai mare şi suprafaţa retrospinală, mai
mică.
Pe spina tibială se insera capetele distale ale ligamentelor încrucişate.
Cavităţile glenoide sunt acoperite de un strat de cartilaj hialin.
c) Faţa posterioară a rotulei este divizată în două faţete laterale de o creastă
teşită şi este acoperită de un strat de catilaj hialin de 3-4 mm grosime. Cele două
suprafeţe laterale sunt în mod normal egale şi raportul lor constituie ceea ce se
numeşte indicele patelar Battstrom. De Palma a descris şi două creste orizontale
fine, care împart cartilajul articular în trei suprafeţe, corespunzând diverselor zone de
contact ale osului cu trohleea în timpul flexiei.
d) Deoarece între suprafeţele osoase articulare ale femurului şi tibiei nu există
o congruenţă perfectă, s-a dezvoltat între ele, pe fiecare cavitate glenoidă câte un
menise. Meniscul extern are o formă circulară, iar cel intern forma unui C. Pe
secţiune verticală meniscul apare prismatic triunghiular şi prezintă o bază prin care
se insera pe faţa interioară a capsulei articulare, o faţă superioară în contact cu
condilul femural, o faţă inferioară care se află pe cavitatea glenoidă tibială şi o
margine internă liberă şi subţire, care priveşte spre centrul cavităţii glenoide. El se
prezintă deci asemănător unei pene, aşezată în unghiul diedru al sinusului
condiloglenoid.

ANTERIOR

POSTERIOR
 Fig.2 Meniscul
e) Segmentele osoase care intră în constituţia articulaţiei sunt menţinute între ele de
o capsulă articulară, întărită de şase ligamente: anterior (ligamentul rotulian),
posterior (ligamentul Wislow), lateral intern, lateral extern şi două ligamente
încrucişate.

Fig.3 Articulaţia rotuliană

Pentru a înţelege cât mai bine biomecanica articulaţiei genunchiului, este util să se
descrie şi o articulaţie femurorotuliană, care este o trohleartroză. La alcătuirea ei
participă ca suprafeţe articulare din partea extremităţii inferioare a femurului trohleea,
iar din partea rotulei, faţa ei posterioară, articulară.
Aparatul capsuloligamentar al articulaţiei se confundă cu cel al feţei anterioare
a articulaţiei femurotibiale.
Articulaţia tibioperonieră superioară este o artrodie formată din suprafeţele
articulare date de faţa posterioară a tuberozităţii externe a extremităţii superioare a
tibiei şi faţa internă a capului peroneului. Cele două feţe articulare sunt menţinute în
contact de o capsulă fibroasă, întărită de două ligamente: ligamentul anterior şi
ligamentul posterior.
Componenta musculară Muşchii care efectuează mişcările genunchiului sunt:
muşchii coapsei şi muşchii gambei. Muşchii coapsei pot fi împărţiţi în muşchi situaţi
în regiunea anterioară şi muşchii situaţi în regiunea posterioară.
Muşchii regiunii anterioare a coapsei
a) Muşchiul tensor al fasciei lata
 Inserţia superioară: pe spina iliacă antero-superioară. Corpul său muscular se
continuă cu o largă şi puternică aponevroză care se fuzionează cu aponevroza
femurală sub numele de bandeleta lui Messiat sau tractusul ilio-tibial.
Inserţia inferioară: tuberozitatea externă a tibiei, marginea externă a rotulei şi
septul intermuscular extern.
Inervaţia: nervul fesier superior.
Acţiune: extensor al gambei pe coapsă.

c) Muşchiul croitor este un muşchi superficial al coapsei şi cel mai lung din
organism.
Inserţia superioară: spina iliacă antero-superioară. De aici se îndreaptă oblic în
jos şi înăuntru către faţa internă a tibiei unde realizează împreună cu semitendinosul
şi dreptul intern un ansamblu aponevrotic numit laba de gâscă.
Inserţia inferioară: partea superioară a feţei interne a tibiei.
Inervaţia: nervul musculo-cutanat extern din nervul crural.
Acţiune: flexor al gambei pe coapsă, flexor al coapsei pe bazin, abductor şi
rotator extern al coapsei.
c) Muşchiul drept intern
Inserţia superioară: pe faţa anterioară a pubisului.
Inserţia inferioară: porţiunea superioară a feţei interne a tibiei realizând
împreună cu semitendinosul şi croitoul laba de gâscă.
Inervaţia: nervul obturator din plexul lombar.
Acţiune: flexor şi adductor al gambei pe
coapsă.
d) Cvadricepsul crural este constituit din 4 fascicule musculare: dreptul anterior,
vastul extern, vastul intern şi cruralul.
Inserţiile superioare:
> dreptul anterior se insera pe spina iliacă antero-inferioară prin tendonul direct şi
pe sprânceana cotiloidă prin tendonul reflectat;
> vastul extern se insera pe buza externă a liniei aspre şi marginea inferioară a
marelui trohanter;
> vastul intern se insera pe ramura de trifurcaţie internă a liniei aspre şi buza sa
internă;
> cruralul se insera pe buza externă a liniei aspre şi pe 1/3-a superioară a feţei
anterioare a femurului.

Inserţiile inferioare: inserţia terminală se face prin tendon comun pe baza şi

marginile laterale ale rotulei care este legată prin tendonul rotulian de tuberozitatea
anterioară a tibiei. Câteva fascicule musculare ale muşchiului cvadriceps sunt
cunoscute sub numele de muşchiul tensor al sinovialei genunchiului (subcrural) care
se termină pe fundul de sac superior a sinovialei genunchiului.
Inervaţia: nervul cvadriceps din crural.
Acţiune: extensor al gambei pe coapsă şi flexor accesor al coapsei pe bazin prin
muşchiul drept anterior.
e) Muşchii adductori sunt în număr de 3: marele, mijlociul şi micul adductor.
Inserţii superioare: ramura ischio-pubiană şi tuberozitatea
ischiatică. Inserţii inferioare: interstiţiul liniei aspre femurale.
Inervaţie: nervul obturator şi nervul musculo-cutanat intern pentru muşchiul
mijlociu adductor şi sciaticul mare pentru marele adductor.
Acţiune: adductori şi rotatori externi ai coapsei.
f) Muşchiul pectineu:
Inserţia superioară: se insera pe creasta pectineală şi suprafaţa pectineală a
osului
coxal.

Inserţia inferioară: linia de trifurcaţie mijlocie a crestei aspre a femurului.

Inervaţie: nervul musculo-cutanat intern din crural.
Acţiune: adductor, flexor şi rotator extern al coapsei.

Muşchii regiunii posterioare ai coapsei

Aceşti muşchi sunt reprezentaţi de muşchii ischio-gambieri: biceps crural,
semitendinos şi semimembranos.
a)Bicepsul crural are două porţiuni: lunga şi scurta porţiune a bicepsului.
Inserţii superioare: lunga porţiune a bicepsului se insera pe tuberozitatea
ischiatică iar scurta porţiune pe segmentul inferior al interstiţiului liniei aspre a
femurului.
Inserţii inferioare: ambele porţiuni fuzionează într-un tendon comun care se
insera pe apofiza stiloidă a osului peroneu.
Inervaţia: marele nerv sciatic.
Acţiune: flexor şi rotator extern al gambei pe coapsă.

b)Muşchiul semitendinos
Inserţia superioară: tuberozitatea ischiatică.
Inserţia inferioară: partea superioară a feţei interne a tibiei formând laba de
gâscă.
Inervaţie: marele nerv sciatic.

Acţiune: flexor şi rotator intern al gambei pe coapsă.

c) Muşchiul semimembranos
 Inserţia superioară: tuberozitatea ischiatică.
Inserţia inferioară: se face printr-un tendon direct pe partea posterioară a
tuberozităţii interne a tibiei, printr-un tendon orizontal pe şanţul orizontal situat pe faţa
internă a tuberozităţii interne tibiale şi printr-un tendon recurent (ligamentul popliteu
oblic) inserat pe capsula fibroasă a cndilului extern.
Inervaţie: marele nerv sciatic.
Acţiune: flexor al gambei pe coapsă şi rotator intern.
Dintre muşchii gambei, cei care intră ca muşchi accesorii în mişcările
genunchiului sunt cei doi gemeni ai tricepsului sural, popliteul şi plantarul subţire.
a)Muşchii gemeni
Inseţia superioară: feţele postero-laterale ale condililor femurali.
Inserţia inferioară: fuzionează cu tendonul muşchiului solear constituind
tendonul lui Achile care se insera pe jumătatea inferioară a feţei posterioare a
calcaneului.
Inervaţie: nervul sciatic popliteu intern.
Acţiune: au rol în mers şi alegat, ridicând călcâiul.
b)Muşchiul plantar subţire
Inserţia superioară: condilul extern al femurului.
Inserţia inferioară: fuzionează cu tendonul lui
Achile. Inervaţia: nervul sciatic popliteu intern.
Acţiune: auxiliar tricepsului sural.
c) Muşchiul popliteu
Inserţia superioară: partea postero-externă a condilului femural
extern.
Inserţia inferioară: buza superioară a liniei oblice a tibiei. Inervaţia:
nervul sciatic popliteu intern şi nervul tibial posterior.
Acţiune: flexia gambei pe coapsă şi rotator intern.

1.4. Elemente de biomecanica a genunchiului

Valori goniometrice la nivelul genunchiului.
Biomecanica articulaţiei femurotibiale

Articulaţia femurotibială, articulaţie cu un singur grad de libertate, prezintă

două mişcări principale: flexia şi extensia gambei pe coapsă. Acestea sunt însoţite
de alte mişcări secundare - de rotaţie internă şi externă. în plus, articulaţia mai poate
să efectueze mişcări de înclinare laterală, foarte reduse ca amplitudine.
Goniometria normală
 Mişcarea se execută în plan sagital, în jurul unui ax transveral care trece prin
cele două tuberozităţi condiliene ale femurului. Clinic, axul biomecanic transversal
este repetat pe faţa laterală a genunchiului, la 1,5 cm deasupra interliniei articulare,
la unirea celor două treimi anterioare cu treimea posterioară a condilului femural
extern.
Pacientul este culcat pe masă în decubit ventral, cu piciorul atârnând în afara
planului mesei (pentru a se obţine extensia totală a genunchiului). Goniometrul se
aşează în plan sagital, cu baza pe planul mesei şi în lungul axei coapsă - gambă, cu
acul indicatorului în dreptul axei biomecanice transversale şi cu indicatorul culcat în
dreptul axului lung al gambei. Amplitudinea medie normală a mişcării active de flexie
- extensie este de 135°, iar a celei pasive de 150°, deci diferenţa dintre mobilitatea
pasivă şi cea activă este de 15°.
Mişcările de flexie - extensie
Când membrul inferior acţionează ca un lanţ cinematic deschis, articulaţia
femurotibială funcţionează pe principiul unei pârghii de gradul III. Mişcarea se
realizează fie prin deplasarea femurului pe tibia fixată (ca în contactul fără sprijin al
piciorului pe sol), fie prin deplasarea tibiei pe femurul fixat (ca în poziţia şezând), fie
prin deplasarea simultană a celor două oase (ca în mers, când gamba este
pendulată).
Când membrul inferior acţionează în jurul unui ax fix, deoarece condilii
femurali nu au o formă sferică, ci un contur de volută, ei se deplasează faţă de
platoul tibial în jurul mai multor puncte axiale. Axul transversal se deplasează în
flexie, în sus şi înapoi, iar în extensie în sens invers.
Rotaţia în afară este făcută de biceps, iar rotaţia înăuntru de semimembranos,
popliteu, semitendinos, drept intern şi croitor. Dacă se face calculul comparativ al
forţei de acţiune a rotatorilor, se constată că rotatorii interni sunt mai puternici decât
cei externi, ceea ce se poate explica prin faptul că flexia combinată cu o rotaţie
înăuntru reprezintă mişcarea obişnuită a genunchiului, în timp ce rotaţia în afară este
o mişcare excepţională.
în rotaţia internă, ligamentele laterale se întind, iar ligamentele încrucişate se
relaxează, în timp ce în rotaţia internă se întind ligamentele încrucişate şi se destind
ligamentele laterale.
Mişcările de înclinare laterală
Sunt limitate de ligamentele laterale. Cum înclinarea trebuie limitată în special
în mers, ligamentele laterale sunt puse sub tensiune maximă odată cu extensia
genunchiului. In flexia completă ligamentul lateral extern se relaxează, dar cel intern
se menţine uşor destins, în semiflexie însă, se obţine o relaxare maximă a
ligamentelor.
Deplasarea înainte si înapoi a platoului tibial pe condilii femurali, când genunchiul
este extins, este limitată de ligamentele încrucişate. Ligamentul încrucişat anterior
limitează deplasarea înainte, iar cel posterior, deplasarea înapoi. Ligamentul
încrucişat posterior se întinde în extensie, se relaxează în flexia uşoară şi se întinde
din nou în hiperextensie în timp ce ligamentul încrucişat posterior se întinde în flexie
completă, se relaxează în semiflexie şi se întinde din nou uşor în extensie. în
semiflexie, ambele ligamente încrucişate fiind mai destinse se poate obţine o uşoară
mişcare de alunecare în sens anteroposterior a platoului tibial pe condilii femurali.
în activitatea sportivă, aparatul ligamentar care limitează mişcările genunchiului este
deosebit de solicitat. Forţarea genunchiului în valg sau în var, însoţită sau nu de
răsucirea gambei pe coapsă, duce la leziuni de diferite intensităţi ale ligamentelor
laterale.
Mişcarea de flexie este cea prin care faţa posterioară a gambei se apropie de faţa
posterioară a coapsei. Mişcarea nu se execută în jurul unui singur ax, ci în jurul mai
multor axe. începutul fiecărei mişcări de flexie se face mai mult prin rostogolire, iar
sfârşitul mai mult prin rotaţie pe loc, în jurul unui ax fix.
Dacă în poziţia de extensie se fixează două repere osoase simetrice, unul în
femur şi altul în tibie, în momentul în care începe să se efectueze flexia, aceste
repere nu îşi mai păstrează simetria. Distanţa parcursă de punctul tibial este mai
scurtă decât cea parcursă de punctul femural, care s-a învârtit dinainte-înapoi, dar a
şi alunecat dinapoi-înainte (Weber). Deplasarea segmentelor este diferită în raport
de modul de acţiune a membrului inferior. Dacă membrul inferior acţionează ca un
lanţ cinematic deschis, femurul este luat drept segment fix şi tibia alunecă pe el, în
final observându-se o retropoziţie femurală. Dacă membrul inferior acţionează ca un
lanţ cinematic închis, gamba fixată pe sol este luată drept segment fix şi femurul
alunecă pe platoul tibial, în final observându-se o retropoziţie tibială.
Când genunchiul ajunge la o flexie de 70° se asociază o mişcare de rotaţie
internă, care poate să ajungă până la 20° amplitudine.
Muşchii motori ai mişcării de flexie în cadrul lanţului cinematic deschis sunt, în primul
rând, bicepsul şi semimembranosul, iar accesoriu semitendinosul, gemenii,
popliteul, plantarul subţire, dreptul intern şi croitorul.
Forţa de acţiune a acestor muşchi a fost determinată de Fick. Limitarea
mişcării de flexie este practic realizată de întâlnirea feţei posterioare a gambei cu faţa
posterioară a coapsei. Tendonul rotulian solidarizează rotula la tibie, dar alungirea
cvadricepsului permite mişcarea de flexie totală.
Mişcarea de extensie este cea prin care faţa posterioară a gambei se depărtează
de faţa posterioară a coapsei. La început mişcarea se face prin rotarea extremităţii
femurului, apoi prin rostogolirea lui pe platoul tibial, până când axul lung al gambei
ajunge să continue axul lung al coapsei. Mişcării de extensie i se asociază şi o
mişcare de rotaţie în afară a gambei pe coapsă, datorită contracţiei bicepsului crural.
Muşchii motori ai extensiei sunt cvadricepsul şi tensorul fasciei lata. împreună ei
realizează cu tendonul cvadricipital, rotula, aripioarele rotuliene şi tendonul rotulian,
un aparat complex de extensie a genunchiului. Pentru a ajunge la extensia completă,
genunchiul suferă o mişcare de alunecare şi una de rotaţie (screwhome motion).
Odată extins, genunchiul ajunge într-o poziţie de zăvorâre, în care acţiunea
musculară nu mai este necesară (locked position).
Extensorii acţionează cu toată forţa lor atunci când se face extensia forţată a
genunchiului flectat sau când se execută o mişcare forţată de blocare a genunchiului
în uşoară flexie, situaţii care se întâlnesc frecvent în activitatea sportivă. Uneori, forţa
lor de acţiune este atât de mare, încât se rupe aparatul extensor al genunchiului la
un nivel oarecare.
Mişcarea de extensie este limitată de ligamentul posterior Winslow şi de
ligamnetul încrucişat anterior şi în mod accesoriu de ligamentul încrucişat posterior,
de muşchii ischiogambieri şi de ligamentele laterale, care se întind în momentul
extensiei.
Mişcările de extensie înăuntru si afară
Mişcările de rotaţie ale gambei pe coapsă se explică prin înălţimea diferită a
condililor femurali şi se asociază mişcărilor de flexie-extensie. Intervin, de semenea,
ligamentele încrucişate, care roteşte gamba în afară, în poziţia finală de flexie şi
înăuntru, în poziţia finală de extensie.
Amplitudinea mişcării de rotaţie activă este de 15°-20°, iar de rotaţie pasivă de
35°-40°. Axul în jurul căruia se execută mişcarea este vertical şi trece prin centrul
spinelor tibiale.
Biomecanica meniscurilor. Meniscurile, deşi solidare la tibie, se deplasează
în flexie dinainte - înapoi pe platoul tibial şi se apropie uşor între ele prin extremităţile
lor posterioare, în flexia completă, meniscul extern ajunge la 1 cm iar cel intern la 0,8
cm de marginea anterioară a platoului. în extensie, meniscurile se deplasează în
sens invers, adică dinapoi -înainte, ating marginile anterioare ale platoului tibial şi se
depărtează uşor unul de altul, în timpul mişcărilor, afară de aceste alunecări pe
platoul tibial, meniscurile se deplasează şi împreună cu platoul faţă de condilii
femurali, situându-se mereu pe acea parte a platoului care suportă presiunea
condililor. în extensie, condilii alunecă înainte, împingând meniscurile înaintea lor, iar
în flexie, condilii alunecă înapoi, împingând meniscurile înapoia lor.
Rolul meniscurilor în biomecanica articulaţiei genunchiului este complex. După
R. Bouillet şi Ph. Van Graver aceste formaţiuni fibrocartilaginoase au 5 funcţii
biomecanice importante:
 1) completează spaţiul liber dintre suprafaţa curbă a femurului şi suprafaţa plană
a tibiei
împiedicând astfel protruzia sinovialei şi a capsulei în cavitatea articulară, în cursul
mişcărilor;
2) centrează sprijinul femurului pe tibie în cursul mişcărilor este mai
rezistentă;
3) participă la lubrifirea suprafeţelor articulare, asigurând repartizarea uniformă a
sinoviei pe suprafaţa cartilajelor;
4) joacă rolul unui amortizor de şoc între extremităţile osoase, mai ales în
mişcările de hiperextensie şi hiperflexie;
5) reduc în mod important frecarea dintre extremităţile osoase.
H.Hjorstjo a arătat că fiecare dintre suprafeţele cartilaginoase ale unei
articulaţii, depinde de felul mişcărilor şi din acest punct de vedere se pot descrie trei
varietăţi de mişcare:
a) rularea este asemănătoare mişcării unei roţi care înaintează pe sol. Teoretic, în
acest caz, se poate afirma că nu există frecare, deoarece roata îşi derulează
suprafaţa, punct cu punct, pe planul care o suportă. Flexia genunchiului de exemplu,
în primele ei grade se face folosind această varietate de mişcare (rolling joint);
b) frecarea simplă este asemănătoare mişcării unei roţi care patinează pe sol. De
data aceasta toate punctele periferice ale roţii întră succesiv în contact cu aceleaşi
puncte ale solului, rezultând deci importante forţe tangenţiale, care atrag uzura celor
două suprafeţe în contanct (grinding joint);
c) frecarea accentuată este asemănătoare mişcării unei roţi anexate unui alt mobil,
care o trage într-o direcţie opusă celei pe care trebuie să o urmeze. Frecarea cu
punctele de contact ale solului este dublă, cele două suprafeţe derulându-se în sens
invers, una fată de cealaltă.
Majoritatea rupturilor de menisc se datorează accidentelor din activitatea
sportivă, în special celor care urmează mişcărilor rapide şi puternice sau care îşi
modifică direcţia în timpul efectuării lor (fotbal, rugby, handbal, volei). Statistica lui C.
Doboşoiu, CI. Baciu şi D. Tomescu arată că la noi în ţară frecvenţa rapturilor de
menisc este următoarea:
• fotbal-56 % ;
• rugby -10 %;
• handbal-6 % ;
Biomecanica articulaţiei femurorotuliene
Rotula este menţinută pe locul ei de un sistem complicat de frâuri de origine
musculară, ligamentară şi tendinoasă.
în sens vertical, este fixată de tendonul rotulian şi de tendonul cvadricipital.
Acestea nu se continuă în linie, ci fac între ele un unghi deschis în afară (Q).
închiderea acestui unghi favorizează apariţia luxaţiei recidivante a rotuiei. Dintre cele
două tendoane, numai cel cvadricipital este motor şi solicită direct rotula, trăgând-o
în afară, dar în acelaşi timp aplicând-o puternic în şanţul trohiean.
în sens transversal, rotula este menţinută de cele două aripioare rotuliene:
❖ aripioara internă, care se întinde de la marginea internă a rotuiei la faţa
internă a condilului intern, este întărită de inserţia vastului intern şi de ligamentul
meniscorotulian intern şi este deosebit de solicitată;
❖ aripioara externă, care se întinde de la marginea externă a rotuiei la faţa
externă a condilului extern, deşi este întărită de vastul extern, fascia lata şi
ligamentul meniscorotulian extern, este mai slab dezvoltată.
în afara acestor formaţiuni, elemente fibroase se încrucişează peste rotulă,
formând o veritabilă reţea, care o aşează în şanţul trohiean. Ele provin din
expansiunile directe şi încrucişate ale vaştilor, din expansiunile croitorului, ale fasciei
lata, aponevrozei gambiere şi ale dreptului anterior.
Datorită grosimii, rotula are rolul ca în timpul mişcării de extensie să menţină
tendonul la distanţă de trohilea femurală. Deplasând tendonul cvadricipital faţă de
axa de rotaţie a genunchiului, prezenţa rotulei măreşte braţul de pârghie al
cvadricepsului cu aproximativ 50%.
în timpul diverselor mişcări, aplicarea rotulei pe trohieea femurală se face cu o
intensitate şi mai mare, datorită forţei mari de contracţie a cvadricepsului. Apariţia
leziunilor de uzură ale cartilajului articular al feţei posterioare a rotulei şi a artozei
femuropatelare este urmarea directă a acestor acţiuni.
Când genunchiul este în hiperextensie şi cvadricepsul contractat, rotula ocupă
poziţia cea mai înaltă, deasupra suprafeţei articulare a trohleei şi puţin în afara
scobiturii supratrohleare.
La începutul mişcării de flexie, rotula ia contact cu trohilea prin treimea sa
inferioară; când flexia ajunge la 45°, contactul cu trohilea este făcut de treimea medie
a rotulei, iar când flexia depăşeşte 60°, contactul este făcut de treimea superioară a
rotulei.
în concluzie funcţia rotulei este numai de a forma o punte solidă între tendonul
cvadricipital şi ligamentul rotulian.
15. Particularităţi specifice domeniului ce va fi studiat
Patologia genunchiului
Patologia genunchiului care ajunge în sala de kinetoterapie ar putea fi
clasificată astfel:
a) afecţiuni articulare: reumatismele (degenerative, inflamatorii) şi
posttraumatice;
b) afecţiuni abarticulare (ligamentare, musculare, tendinoase): reumatismele,
posttraumatice, postoperatorii etc.
 c) afecţiuni osoase: posttraumatice şi postoperatorii, distrofice etc.
d) afecţiuni neurologice (genunchiul în cadrul unor boli neurologice generale sau
locale).
Indiferent de tipul traumatismului, sechela acestuia se poate manifesta prin
unul sau mai multe dintre următoarele semne: redoare articulară, limitarea mobilităţii,
instabilitate, scăderea forţei musculare. Aceste semne reprezintă şi justificarea
asistenţei de recuperare prin kinetoterapie, de refacere al controlului motor al
genunchiului. Mai adăugăm la semnele de mai sus: durerea, tumefierea articulară şi
starea osului, care, deşi nu reprezintă obiective kinetice, este important să le luăm în
seamă la alcătuirea programului kinetologic de recuperare, căci îl poate limita mult.
Traumatismele genunchiului
Din varietatea traumatismelor genunchiului se disting două majore leziuni care
afectează această articulaţie: leziunile ligamentare şi leziunile meniscale.
Ligamentele sunt structuri articulare afectate foarte frecvent în traumatismele
sportive. Ele sunt structuri ale aparatului de contenţie articulară împreună cu capsula
articulaţiilor în care se află incluse, sub forma unor benzi de fibre paralele ce asigură
o rezistenţă crescută, opunându-se mişcărilor cu amplitudine excesivă sau anormale.
în acelaşi timp ligamentele au o flexibilitate bună, asigurată de conţinutul lor în fibre
de elastină.
Leziunile ligamentare se produc în urma unor suprasolicitări prin forţe
excesive, ce determină rupturi ale fibrelor. Se disting 3 grade de leziuni ligamentare:
a) leziuni de gradul I care se produc prin întindere, fără rupturi şi
fără o instabilitate consecutivă semnificativă;
b) leziunile de gradul II în care întâlnim rupturi parţiale ale arhitecturii
ligamentare şi o anumită instabilitate;
c) leziunile de gradul III care constau în rupturi complete ale structurii
ligamentare, care determină un grad mai mare de instabilitate articulară.
Leziunile ligamentare ale genunchiului reprezintă peste 40% din totalul
leziunilor traumatice sportive la nivelul acestei articulaţii. Sunt frecvente
traumatismele în valg ale genunchiului
ce determină leziuni de ligament colateral medial. în leziunile de gradul I se constată
durere, o inflamaţie redusă a ţesuturilor moi şi efuziune articulară, fără instabilitatea
acesteia. Când la examenul obiectiv se constată o laxitate de 5°-15°, care se
apreciază prin testing pentru valg cu genunchiul flectat la 30°, este vorba de o
leziune de gradul II. Leziunile de gradul II şi HI sunt însoţite de dureri şi inflamaţii mai
accentuate ale ţesuturilor moi, cu o cantitate mai mare de lichid articular dar ceea ce
este deosebit de important din punct de vedere funcţional, o instabilitate de diferite
grade.
în statistică, leziunile ligamentare ale genunchiului au fost constatate în 6.5% din
totalul traumatismelor la sportivii de performanţă. Dintre disciplinele sportive, leziunile
ligamentare ale genunchiului au fost mai frecvente în fotbal (9.6%), baschet (15%),
rugby (10.2%), handbal (5.9%), volei (4.6%), hochei (1.6%).
Ceea ce primează în aprecierea gradului unei entorse este rezultatul acesteia
asupra stabilităţii articulare. Din acest punct de vedere, entorsele pot fi clasificate în:
entorse cu articulaţie stabilă şi entorse cu articulaţie instabilă.

Entorse stabile

• Entorsa uşoară este rezultatul distensiei ligamenatare şi eventual, ruperii

câtorva fibre. Durerea este moderată, creşte la presiunea zonei interesate, articulaţia
este moderat mai caldă, eventual cu edem local. Mobilitatea şi stabilitatea articulară
sunt compromise.
• Entorsa medie are la bază ruptura unui număr mai important de fibre
ligamentare care scade funcţia ligamentară, fără însă să afecteze stabilitatea
genunchiului. Durerea este intensă inclusiv la mobilizarea articulară. Articulaţia are
aspect inflamator, putându-se depista şoc rotulian şi hidartroză reacţională şi o
moderată limitare a mobilităţii articulare.

Entorse instabile
Sunt determinate de ruptura ligamentului (totală sau parţială) care antrenează
instabilitatea genunchiului. Frecvent se asociază ruptură capsulară, ruptură de
menise etc. Invaliditatea este imediată după traumatism, datorită instabilităţi
dureroase a genunchiului. Laxitatea articulară, respectiv apariţia mişcărilor anormale,
reprezintă un semn major, care se caută prin manevre speciale.
Varietatea lezională din cadrul entorselor grave este foarte mare, mergând de la
ruperea unui singur ligament până la aşa-zisele triade şi pentade nefaste, care
reprezintă ansambluri lezionale capsuloligamentare şi meniscale.
După O’Donoghue, „triada nefastă” cuprinde: ruptura ligamentului încrucişat
(anterior sau posterior), ruptura unui ligament lateral şi ruptura calotelor condiliene
(prin aceasta posibila interesare meniscală). Triada poate fi internă sau externă.
„Pentada nefastă” este formată din: lezarea a două ligamente încrucişate, lezarea
ligamentului lateral, lezarea capsulei (aproape completă) şi lezarea calotei
condiliene.
La triada sau pentadă se pot asocia rupturile sau dezinserţiile meniscale sau
paralizia sciaticului popliteu extern, ruptura tendonului bicepsului femural sau a
popliteului, ruptura bandeletei Maissiat în cazul pentadei externe sau dezinserţia
labei de gâscă, o invaginaţie a ligamentului lateral intern, în cazul pentadei interne.
Leziuni meniscale
 Formaţiuni cartilaginoase, vascularizate doar periferic în zona fibroasă,
meniscurile au rolul: de a crea o componentă perfectă între condilii femurali şi platoul
tibial, de a crea o mai bună alunecare a capetelor osoase articulare.
Meniscurile sunt bine aranjate în structurile din jur. Meniscul intern este mult mai
expus traumatizăm datorită fixităţii lui la structurile din jur ca şi presiunilor mai mari ce
se exercită asupra lui prin condilul femural intern prin care trece proiecţia centrului de
greutate al corpului. Există 3 mecanisme acceptate, care ar produce rupturile
meniscului:
1. flexie urmată de o extensie puternică, asociată cu o rotaţie a genunchiului,
în timp ce tibia este fixată prin blocarea la sol a piciorului. La sportivi blocarea
piciorului la sol prin crampoanele ghetelor este o cauză frecventă (56% din rupturile
de menise sunt întâlnite la fotbalişti);
2. asocierea concomitentă a unei flexii cu rotaţia externă şi valg forţat;
3. în cadrul unor traumatisme complexe ale genunchiului soldate cu fracturi
de platou sau cu rupturi de ligamente încrucişate sau laterale.
Ruptura de menisc se poate prezenta cu ruptură longitudinală completă sau nu,
ruptură transversală, ruptură oblică sau combinată cu dezinserţia fie ale coarnelor, fie
periferică.
Simptomatologia leziunii de menisc este uneori revelatoare pentru diagnostic,
alteori trebuie să ne căutăm semne suplimentare, iar alteori poate trece nesesizată şi
vom înregistra sechele tardive.
Anamneză este deosebit de importantă pentru diagnostic, şi în special
circumstanţele accidentului. Durerea este violentă, bruscă, însoţită imediat pentru o
perioadă variabilă de importanţă funcţională. Uneori poate apărea blocaj articular,
alteori nu.
în continuare voi prezenta câteva dintre cele mai frecvente situaţi
posttraumatice pe care le poate prezenta genunchiul, inserând numai aspectele
particulare de asistenţă kinetologică.

■ Ruptura aparatului extensor

Se produce la nivelul muşchiului sau la joncţiunea musculotendinoasă, la

nivelul tendonului cvadricipital sau al inserţiei lui, la nivelul tendonului subrotulian sau
la inserţia pe marea tuberozitate. De obicei se rup dreptul anterior şi crural, căştii
fiind respectaţi.
Imobilizarea în aparat gipsat necesită o perioadă prelungită (3-4 luni), cu
urmări neplăcute pentru mobilitatea genunchiului. De aceea, se preferă intervenţia
chirurgicală cu doar 3 - 4 săptămâni de imobilizare pe atelă. în această perioadă
atenţia se îndreaptă spre articulaţiile adiacente, ca şi spre membrul inferior indemn.
Orice contracţie în perioada de imobilizare se vor executa mişcări în articulaţiile
adiacente,
ca şi exerciţii izometrice pentru menţinerea forţei musculaturii coapsei şi gambei.
După îndepărtarea contenţiei, se va trece la refacerea stabilităţii şi mobilităţii
controlate prin exerciţiile discutate. Se va apela şi la exerciţii selective pentru
tonifierea anumitor muşchi, în funcţie de tipul entorsei. Astfel în cazul entorselor
ligamentelor laterale vor fi antrenaţi bicepsul crural şi tensorul fasciei lata; în cazul
entorselor ligamentelor mediale -semimenbranosul, semitendinosul, croitorul, dreptul
intern, ca şi vastul intern; pentru entorsa ligamentului încrucişat anterior se va
antrena, în special, ischiogambierii, iar pentru a celui posterior, tricepsul sural.
Desigur că în toate cazurile cvadricepsul va fi prioritar antrenat, pentru creşterea
stabilităţii active a genunchiului.
■ Fracturile
Includem aici fracturile extremităţii inferioare a femurului, ale extremităţilor
superioare ale tibiei şi peroneului, ca şi fractura rotulei - toate interesând articulaţia.
Deşi aceste fracturi pot îmbrăca diverse forme clinice şi se pot solda cu felurite
sechele, totuşi se poate contura o schemă kinetologică generală, care cuprinde două
etape:
a) etapa de imobilizare, în care va trebui să se facă:
• posturări antideclive pentru ameliorarea circulaţiei de
întoarcere şi evitarea edemului.
• mobilizări active, activo-pasive ale piciorului, în acelaşi scop, ca şi pentru
menţinerea mobilităţii tibiotarsiene.
• mobilizarea şoldului (dacă imobilizarea o permite);
• menţinerea tonusului musculaturii de sub gips prin exerciţii izometrice;
• antrenarea forţei musculare a membrului inferior opus şi a membrelor
superioare, în vederea pregătirii pentru o ambulaţie în cârje şi ulterior în baston;
Perioada de imobilizate variază de la 3-4 săptămâni la 2-3 luni, în funcţie de
sediul şi tipul fracturii.
b) etapa care urmează imobilizării, cu următoarele obiective:
• refacerea mobilităţii articulare; uneori mobilitatea trebuie asigurată prin
posturări pe aţele gipsate în poziţiile de extensie şi flexie ale genunchiului;
• refacerea forţei musculare, a stabilităţii şi a controlului motor;
• reluarea mersului - la început, după degipsare în cârje, apoi în baston;
momentul începerii încărcării este variabil; cel mai indicat pentru început ar fi mersul
în bazine cu apă - nivelul apei scăzându-se treptat , în final reluându-se mersul pe
uscat.
Considerând că în general consolidarea fracturii se produce după 4-5 luni, mersul
cu sprijin total se va începe după trecerea acestui interval. Evident că pot exista şi
întârzieri în consolidare, în aprecierea acesteia ghidându-se atât după aspectul
radiografie cât şi după cel clinic.
 în continuare pacientul va respecta regulile „igienei ortopedice” a genunchiului,
pentru a preveni sau întârzia apariţia gonartrozei.
■ Sinovectomia
Kinetoterapia trebuie să înceapă între a 3-a şi a 5-a zi după intervenţia
chirurgicală prin:
• posturări care să evite flexum-ul; uneori, când se prevede instalarea unei
limitări importante a mişcării, se vor aplica posturări în poziţii maxime (de flexie şi
extensie), fixate cu aţele gipsate alternate la 6-1 ore;
• mobilizări pasive şi activo-pasive (în apă sau pe uscat), a căror intensitate
este în funcţie de reacţia inflamatorie articulară.
• contracţii izometrice;
• La 7 zile după operate se începe mersul în cârje, la 10-12 zile se merge în
baston, pentru ca la 3 săptămâni să se poată face un sprijin total; •S refacerea
controlului motor, care va fi continuată 2-6 luni.

■ Emondajul
Emondajul sau operaţia intraarticulară este o curăţire a genunchiului de
osteofite, cartilaj degenerat, corpi intraarticulari, meniscuri rupte, eventual cu ablaţia
ligamentelor încrucişate, dacă acestea sunt rupte, asociind uneori şi sinovectomia.
Chiar din perioada de tracţiune postoperatorie se începe recuperarea prin
contracţii izomerice de cvadriceps, pompaj intens cu piciorul, exerciţii contralaterale
de activare a musculaturii coapsei şi gambei.
După suspendarea tracţiunii se practică intens cunoscutele exerciţii de
mobilizare articulară, de refacere a stabilităţii şi de ameliorare a mobilităţii controlate
şi abilităţii.
Mersul se reia la 3 săptămâni cu sprijin în baston, dar nu înainte de a fi
asigurate o extensie completă a genunchiului şi capacitatea pacientului de a executa
felxia şoldului cu genunchiul întins.
Pacientul va fi învăţat să respecte în contiunare toate regulile „igienei
ortopedice” a genunchiului. Suntem de părerea că un bolnav care a suferit un
emodaj pentru o gonatroză severă să nu mai părăsească niciodată bastonul, cu atât
mai mult cu cât rezultatele pozitive ale acestei operaţii nu se menţin în timp.

■ Patelectomia
Intervenţie chirurgicală, de multe ori necesară, nu numai în cazurile de fractură
ale rotulei, patelectomia aduce desigur un prejudiciu funcţional al aparatului extensor
al genunchiului, scăzând forţa de extensie a cvadricepsului - uneori rămânând şi un
deficit de extensie activă de 5°-10°, diminuând rezistenţa la efort şi fiind urmată chiar
de o uşoară instabihtate a genunchiului. De la sine înţeles toate aceste aspecte
trebuie corectate.
 Forţa cvadricepsului trebuie menţinută în perioada de imobilizare
postoperatorie (3 săptămâni cu aparat gipsat sau atelă) prin metodologia obişnuită.
Imediat după suspendarea imobilizării se vor începe exerciţiile activo-pasive şi
active de flexie extensie. Obiectivul principal este recâştigarea stabilităţii, a mobilităţii
controlate şi abilităţii genunchiului.
Mersul se va face cu sprijin în baston, până când aparatul extensor va putea
asigura securitatea deplasării, respectiv „înzăvorârea” genunchiului.
■ Procese inflamatorii articulare
Abordăm sub acest titlu general suferinţele articulaţiilor periferice nu prin
prisma entităţilor nosologice care le-au dat naştere, ci prin aceea a rezultantei clinice
a procesului inflamator articular.
Kinetoterapia este dictată de această realitate clinică. Dacă o articulaţie este
tumefiată, caldă, dureroasă, cu mobilitatea limitată etc, importantă nu este denumirea
bolii - „poliartrită reumatică”, „gută”, ,spondilită” ,”artrită postoperatorie sau
traumatică”, ‚”sinovită viloasă” etc. - ci gradul în care sunt prezente semnele clinice
de mai sus. între doi genunchi -unul cu poliartrită reumatiodă în stadiul I şi altul cu
aceeaşi afecţiune în stadiul III - există o deosebire mai mare decât între un genunchi
reumatoid în stadiul I şi unul cu artrită recentă de altă etiologic
Indiferenet de cauză procesul inflamator articular este cantonat în membrana
sinovială, capsula articulară, tecile şi bursa tendonului; lichidul sinovial este în exces,
îngroşarea membranei sinoviale şi excesul de lichid sinovial determină o presiune
crescută intraarticular, ceea ce tensionează structurile articulare, care devin foarte
sensibile la orice încercare de întindere (mişcare articulară), determinând durerea. în
acelaşi timp, spasmul muscular reflex determină redoare pe grupele flexoare-
aductoare, în scop proiectiv.
Cronicizarea procesului inflamator articular generează treptat deformare
articulară, distrugere cartilaginoasă, erodare capsulară şi ligamentară.
Procesul inflamator articular poate evolua în cele trei stadii: acut-subacut-
cronic, eticheta stadială punându-se pe simptomatologia cilinică (durere, sensibilitate
la presiune, tumefiere, căldură locală, limitarea mişcării) şi pe durata procesului
inflamator. Diferenţierea histologică, desigur nu intră în discuţie. Se descrie de
asemenea faza „cronic-activă”, în care procesul inflamator evoluează într-un grad
scăzut, dar pe o perioadă lungă , ca în poliartrita reumatoidă.
Obiectivele asistenţei kinetologice în procesele inflamatorii articulare, în
funcţie de fazele lor, sunt următoarele:
a) în faza acută se urmăresc:
• reducerea durerii şi inflamţiei: imobilizare articulară (atelă, bandaj gipsat,
repaus simplă în postură antalgică); tracţiune uşoară în ax, periaj sau masaj cu
gheaţă;
 • menţinerea mobilităţii articulare: mobilizări pasive sau auto-pasive, ori
pasivo
active, fără a întinde ţesuturile; posturări în poziţii extreme (eventual cu aţele)
alternante sau posturări simple în poziţii funcţionale; exerciţii de mobilizare activă
amplă contralaterală şi axio-periferică;
• menţinerea forţei şi rezistenţei musculare: exerciţii izomerice
(indicaţie controversată încă).
b) în faza subacută se au în vedere:
• reducerea durerii şi inflamaţiei: idem ca la faza acută în special repaosul
articular, dar trebuie să se ţină seama de faptul ca bolnavul, simţindu-se relativ mai
bine are tendinţa de a nu mai respecta repaosul articular.
• menţinerea mobilităţii articulare: idem ca la faza acută dar la limita mişcării
se
poate tenta o forţare, pentru câştigarea amphtadinii maxime; hidrokinetoterapie,
mobilizare prin suspendare şi scripetoterapie; posturări chiar forţate, până la limita de
toleranţă a durerii.
• menţinerea forţei musculare şi rezistenţei: exerciţii izometrice cu
intensitate; mişcări
active de rezistenţă (manuală a kinetoterapeutului sau scripetoterapie); activităţi
ocupaţionale fără încărcare intensă.

c) faza cronic-activă are următoarele obiective:

• combaterea inflamaţiei şi tendinţei distructive, cu consecinţele ei:

posturări în poziţii fiziologice, funcţionale; utilizarea unor echipamente protective şi
ajutătoare (de
exemplu orteze, obiecte cansice adaptate); un raport favorabil între activitate şi
repaosul articular;

• menţinerea mobilităţii articulare: exerciţii pasive, pasivo-active, active

pe
amplitudini maxime; terapie ocupaţională diferenţiată şi adecvată;
• Menţinerea forţei musculare prin: exerciţii izometrice, dimanice cu
rezistenţă progresivă (fără a depăşi limitele de încărcare articulară).
In esenţă, în artrite există două probleme ale kinetologiei de bază, care
suscită discuţii şi o constantă indecizie din partea kinetoterapeutului: exerciţiile
pentru creşterea mobilităţii şi exerciţiile pentru creşterea forţei şi rezistenţei
musculare.
 CAPITOLUL II
IPOTEZĂ, SCOP, SARCINI

II. 1 Ipoteza cercetării

Pentru efectuarea cercetării propuse s-a plecat de la dorinţa de a face o cât

mai bună evaluare a eficacităţilor metodelor şi tehnicilor aplicate în recuperarea
sechelelor post operatorii ale genunchiului având astfel posibilitatea de a răspunde la
cele mai importante întrebări care se formulează în această situaţie:
> dacă corelarea dintre măsurile ortopedico-chirurgicale şi cele recuperatorii
creează suportul necesar scurtării timpului de integrare a sportivului în activitatea de
performanţă;
> dacă un program kinetoterapeutic, judicios alcătuit, ţinând seama de
particularităţile sportului, gradului de gravitate al traumatismului, pot asigura o
recuperare integrală a sportivului în activitatea competiţională.
Având în vedere aceste ipoteze, ne vom strădui să răspundem întrebărilor şi
să stabilim dacă metodele şi tehnicile aplicate sunt eficiente şi dacă reintegrarea în
activitatea sportivă specifică profesională a persoanelor cu sechele ale genunchiului
în urma traumatismelor se face într-un timp cât mai scurt.
II.2 Motivarea alegerii temei
Atras de sport în general şi observând cum ce-a mai solicitată articulaţie pune
probleme de multe ori sportivilor de performanţă m-am hotărât să fac ceva în
această privinţă.
Motivarea alegerii temei este legată de importanţa redării rapide a sportivilor,
în activitatea competiţională, iar faptul că mi-am ales pe ce-a a recuperării acestora
post meniscectomie neartroscopică a genunchiului este deoarece aceasta reprezintă
unul din punctele cheie ale ortostatismului şi locomoţiei.

II.3. Scopul şi sarcinile (obiectivele) studiului

Scopul procesului de reabilitare a sportivilor este acela de a restaura o stare
optimă de sănătate şi funcţionalitate la potenţialul maxim.
Un concept de bază în recuperarea sportivilor este reprezentat de adaptarea
specifică la solicitările impuse de sportul practicat şi de particularităţile sportivului
traumatizat. Programul de recuperare trebuie sa aibă la bază un diagnostic clinico-
funcţional cât mai precis şi complet, la definirea căruia în cele mai multe cazuri sunt
necesare examene paraclinice
suplimentare: radiologice, scintigrafice, electromiografice, iar mai nou, în medicina
modernă artograme şi examene RMN.
O problemă de importanţă deosebită este decizia intervenţiei chirurgicale în
cazurile indicate şi alegerea momentului acestuia. Cazurile care reclamă intervenţia

3
 chirurgicală, cum sunt leziunile ligamentare de gradul III, impun trimiterea sportivului
imediat la chirurgul ortoped. Leziunile care sunt tratate conservator şi nu răspund în
mod satisfăcător la recuperare, trebuie reevaluate continuu şi supuse unui consult
chirurgical.
Durata procesului de recuperare, care trebuie început imediat după
traumatism şi după precizarea diagnosticului, va continua până la revenirea
sportivului traumatizat la nivelul său de competiţie, începerea precoce a recuperării,
controlul procesului inflamator şi a durerilor grăbeşte restaurarea funcţiilor şi reduce
riscul sentimentelor de frustrare şi descurajarea sportivilor. Existenţa şi întreţinerea
unei motivaţii puternice la sportivi pare să fie cheia succesului recuperării optimale în
cele mai multe traumatisme sportive.
Obiectivele recuperării la sportivii traumatizaţi sunt numeroase şi se aplică
unele concomitent, altele succesiv, în funcţie de situaţia clinico-funcţională a
sportivului şi de evoluţia acestuia. Aceste obiective, aplicate în majoritatea cazurilor
de traumatisme sportive sunt:
> contolul procesului inflamator şi al durerii;
> refacerea mobilităţii articulare şi a flexibilităţii ţesuturilor
moi periarticulare;
> ameliorarea forţei şi rezistenţei musculare;
> dezvoltarea tipurilor metabolico-biochimice specifice legate de
sportul practicat.

II.4. Metodele de cercetare utilizate în studiu

Pentru buna desfăşurare a lucrării de cercetare, am utilizat
următoarele metode: 1 .Metoda documentării teoretice, a studierii
bibliografiei;
2. Metoda anchetei;
3. Metoda observaţiei;
4.Metoda măsurării(explorarea şi evaluarea subiecţilor);
5 .Metoda înregistrării rezultatelor, a prelucrării lor şi
reprezentării grafice.
1. Metoda documentării

Orice activitate de cercetare presupune că după alegerea temei de cercetare,

cel care realizează cercetarea să se oprească mai întâi asupra materialelor
bibliografiei care tratează tema. Documentarea constituie o etapă indispensabilă
care furnizează informaţii despre fondul
de bază al disciplinei şi toate datele recent apărute în publicaţiile periodice.
Informaţiile necesare pentru desfăşurarea experimentului au fost extrase din
publicaţiile de specialitate (traumatologie, kinetoterapie, anatomie şi biomecanica).
Studiul acestor materiale a ajutat la găsirea unor căi şi mijloace utilizate în
desfăşurarea experimentului, precum şi la o mai bună documentare asupra
problemelor pe care le întâmpină recuperarea sechelelor posttraumatice ale
genunchiului. Pe baza acestor informaţii sistematizate şi valorificate a fost stabilit
întregul proces de recuperare.

2. Metoda anchetei

A fost utilizată pentru obţinerea datelor necesare anamnezei, cu rol foarte

important în structurarea programelor de tratare-recuperare. Această metodă a
contribuit într-o mare măsură la cunoşterea condiţiilor care au generat afecţiunea şi
sechelele genunchiului, la culegerea informaţiilor despre suferinţe direct de la
subiecţi. S-a discutat cu fiecare pacient în parte, atenţia îndreptându-se asupra
următoarelor aspecte: date personale, dinamica evoluţiei afecţiunii, condiţiile şi
cauzele care au generat-o, precum şi mijloacele de tratament administrate până în
momentul luării în observaţie. Datele obţinute au fost înregistrate în fişele individuale
din cap.III.

3. Metoda observaţiei

In orice activitate observaţia constitue contemplarea intenţionată a unui

subiect, document, fenomen sau proces, în vederea cunoaşterii ştiinţifice a acestora
prin înregistrarea şi preluarea datelor obţinute. Pe baza unor observaţii sistematice
au fost culese şi înregistrate cu privire la:
• aspectul fizic al subiecţilor (tipul constituţional şi greutatea pacientului
care procură precizări, în special pentru ortostatismul şi mersul celor cu sechele la
membrele inferioare);
• poziţia sau atitudinea segmentului inferior lezat (în flexum,
genu valgum, genu varum, recurvatum);
• deformările articulare (articulaţia genunchiului mărită ca
volum), încurbări anormale ale oaselor lungi, pierderi de substanţă de
ţesuturi moi (tegument şi muşchi), cicatrici mutilante (mai ales după
arsuri), atrofii musculare etc;
• aspectul tegumentelor şi ţesutului subcutanat: culoarea
(modificată de chimoză, hematom, stază vasocapilară, ischemie,
hipertermie inflamatorie, etc), roficitatea pielii şi fanerelor, enoasă
superficială (varice, tromboflebită, etc), edemul membrului inferior.
Observaţia în general a stat la baza activităţii de înregistrare a datelor, a ajutat ca
în funcţie de particularităţile fiecărui subiect să se poată elabora programe de
recuperare individualizate. Această metodă a creat posibilitatea stabilirii programelor
deosebite care Ie-a prezentat fiecare subiect în parte, care au fost cauzele care au
produs modificări faţă de parametrii normali, ca şi efectele lor asupra datelor
investigate. De asemenea, a ajutat la obţinerea informaţiilor cu privire la modificările
care apar în timpul desfăşurării programelor de recuperere, la comportamentul
subiecţilor şi la răspunsul lor la aplicarea structurii de exerciţii etc.

4. Metoda măsurării (explorarea si evaluarea subiecţilor)

Rezultatele examenului funcţional au fost obţinute pe baza: goniometriei, testingului

muscular; evaluării locomoţie!.

Cunoaşterea gradului de mişcare al unei articulaţii sau a valorii forţei unui

muşchi de a executa mişcarea unui segment este absolut necesară atât în stabilirea
unui diagnostic funcţional cât şi în evaluarea eficacităţii tratamentului.
Testarea clinică aplicată, deşi a fost exprimată cifric, are un oarecare grad de
aproximaţie. Pe valoarea mobilităţii articulare s-a realizat prin bilanţul articular.
Aceste bilanţuri clinice în perioada iniţială sunt bilanţuri analitice care au vizat
articulaţia genunchiului traumatizat, din punct de vedere al mobilităţii articulare şi
forţei musculare.
Pentru cunoaşterea cât mai bună a gradului de disfuncţionalitate mio-artro-kinetică a
fost folosită fişa de examen prezentată de Tudor Sbenghe în „Recuperarea medicală
a sechelelor posttraumatice ale membrelor”, Ediţia medicală, Bucureşti, 1981 pagina
367 şi utilizat de Institutul de Medicină şi Farmacie, Clinică de Medicină fizică,
balneoclimatologie şi recuperare medicală.
Aceste metode de evaluare şi explorare au fost utilizate atât pentru aprecierea
incapacităţii funcţionale cât şi pentru stabilirea obiectivelor de etapă, în programele
de recuperare, în etapa intermediară s-a folosit testarea articulară şi măsurarea
circumferinţelor:
• circumferinţa mediorotuliană (drept/stâng);
• circumferinţa coapsei 10 cm, suprarotulian (drept/stâng);
• circumferinţa gambei 10 cm, subrotulian (drept/stâng);
• mobilitate în: flexie (pasivă/activă); lateralitatea; înainte-înapoi.
în cadrul evaluării prin palpare s-a stabilit:
• temperatura tegumentelor;
• depistarea modificărilor de consisteţă a ţesuturilor moi: hipotonie
musculară, refracţie tendinoasă, miozite calcare;
• mobilitatea anormală calcară (laxitate sau ruptură ligamentară sau
osoasă);
• şocul rotulian. în evaluarea staticii şi
mersului s-au luat în calcul:
> staţiunea unipodală;
> urcarea şi coborârea scărilor;
> mersul (fără sprijin, cu sprijin în baston sau cârje).

5. Metoda înregistrărilor rezultatelor, a prelucrării lor si înregistrării grafice

De la aprecierile rezultatelor parţiale din fişe s-a trecut la compararea datelor

înscrise în centralizatoare de unde s-au extras elementele pentru analiza statistică şi
pentru reprezentarea grafică. Rotindu-se de la rezultatele din înregistrările statistice,
s-a trecut la explicaţii bazate pe descrierea şi analiza dinamicii înregistrărilor în
evoluţia lor.
Interpretarea rezultatelor trebuie să fie completată cu informaţiile domeniului
ca şi cu iconografia şi imagistica comparativă a diferitelor etape prin care a trecut
cercetarea.
Pentru reprezentarea grafică au fost folosite diagrama şi poligonul de
frecvenţă. Reprezentarea grafică s-a bazat pe tabelele analitice alcătuite cu datele şi
valorile prezente în fişele de observaţii (din cap.III).
S-au realizat reprezentări grafice (diagrame şi poligoane de frecvenţă) pentru
fiecare caz în parte pe baza valorilor luate din fişele de observaţie.

II.5. Teste şi măsurători efectuate

Pentru testarea genunchiului am utilizat metode de bilanţ articular şi bilanţ
muscular.

Bilanţ articular
Genunchiul cuprinde trei articulaţii: femurotibială şi femurotuliană care
participă la mişcările genunchiului şi articulaţia tibioperonieră superioară ce participă
la mişcările gleznei. în articulaţia genunchiului se realizează mişcări de flexie -
extensie, dar şi o uşoară rotaţie internă şi externă. Mişcările de lateralitate şi de
„sertar” sunt foarte reduse, dar acestea nu se pot măsura.
Flexia - mişcarea gambei în plan sagital în jurul axului transversal. Gradul de
mobilitate (0° - 140°) cu şoldul extins, (0° - 140°) cu şoldul flectat, iar pasiv poate
ajunge la 160°.
 Poziţia de testare - şezând cu genunchiul în afara mesei de testare sau din
decubit ventral cu vârful în articulaţia genunchiului, cu braţul fix aşezat pe partea
laterală mediană a coapsei şi braţul mobil pe gamba spre maleola externă.
Extensia - propriu - zis nu există. Numai în cazul patologic de genul
recurvatum avem o extensie a genunchiului. Ca şi la articulaţia cotului, şi la genunchi
se măsoară deficitul de extensie. Rotaţia internă (0° - 30°) apare în timpul flexiei
după 70° şi este o mişcare spre interior a labei piciorului în ax vertical ce trece prin
tibie.
Poziţia de testare: - şezând cu genunchiul în afara marginei banchetei la un
unghi de 90°;
- decubit ventral cu genunchiul flectat la 90°. Goniometrul se aşează paralel cu
faţa plantară a piciorului, cu vârful în dreptul calcaneului, braţul fix pe linia
mediană a labei piciorului ce trece prin metatars III. Braţul mobil urmăreşte
mişcarea spre interior a labei piciorului.
Rotaţia externă (0° - 40°) se evidenţiază în mişcarea de extensie a genunchiului.
Poziţia de testare şi tehnica măsurării este aceeaşi ca în rotaţia internă, dar mişcarea
va fi în sens opus.
Rotaţiile interne şi externe vor creşte în amplitudine cu 5° -10° în cadrul
mobilizărilor pasive.
Lateralitatea - se poate realiza numai când genunchiul este relaxat şi în
uşoară flexie, dar cu amplitudine foarte mică şi nu se măsoară.
Mişcările de sertar” - sunt patologice şi constau în mişcări de alunecare
antero- posterior ale tibiei faţă de condilii femurali. Ele se datoresc inactivităţii
ligamentelor încrucişate. Testarea se face pasiv şi cu genunchiul flectat la 90°.

Bilanţ muscular
Alături de bilanţul articular, cel muscular face parte din principala „semiologie”
a specialităţii de medicină fizică şi recuperare medicală.
Bilanţul muscular (testing muscular) reprezintă un sistem de tehnici de
examen manual pentru evaluarea forţei fiecărui muşchi sau a unor grupuri
musculare. De reţinut că orice evaluare a stării muşchiului cu ajutorul unor aparate
mecanice, electrice, electronice nu mai intră în cadrul acestui bilanţ clinic muscular.
Utilizat iniţial în cazurile neurologice (în special la bolnavii cu poliomielită), în
prezent testing-ul muscular face parte din examenarea curentă şi a pacienţilor
posttraumatici şi reumatici, ca şi a unor bolnavi care au suferit intervenţii
ortopedochirurgicale.Nu poate fi utilizat însă la bolnavii neurologici cu leziuni
cerebrale centrale, generatoare de spasticităţi importante.
Scopul acestui bilanţ este multiplu:
> ajută la elaborarea atât a diagnosticului complet funcţional, cât şi la
precizarea nivelului lezional (măduvă, plex, trunchi nervos) al bolii neurologice;
 > stă la baza alcătuirii programului de recuperare şi
stabileşte, secvenţial, rezultatele obţinute prin aplicarea acestui
program;
> deteremină tipul unor intevenţii chirurgicale de transpoziţii
tendomusculare;
> controlează deseori prognosticul funcţional al pacientului.
Pentru executarea unui bilanţ muscular corect, sunt necesare câteva condiţii:
• un testator bine antrenat în aceste manevre şi perfect cunoscător al anatomiei
funcţionale a sistemului muscular;
• o colaborare totală din partea pacientului, căci bilanţul muscular, spre
deosebire de cel articular, este prin definiţie un proces activ;
• va fi precedat întotdeauna de bilanţul articular, căci starea articulaţiei(redoare,
durere) poate influenţa precizia bilanţului muscular;
• să nu obosească bolnavul - eventual se face în şedinţe succesive;
• sa fie executat în condiţii de confort: cameră calda, linişte, pe o masă specială
de testare, prin poziţionări corecte ale pacientului, etc;
• retestările să fie făcute de acelaşi testator, ceea ce reduce mult din gradul de
subiectivism pe care-1 implică orice bilanţ muscular(din partea pacientului, din partea
testatorului);
• înregistrarea rezultatului testing-ului muscular să fie exprimată într-un sistem
de cotare internaţional, adoptat într-o ţara sau alta(la noi în ţară sistemul este cotat
de la 5 la 0).
Problema găsirii unui sistem coerent de notaţie a forţei musculare a fost
rezolvată în decursul acestui secol în diferite feluri de diverşi medici - cercetători sau
kinetoterapeuţi. Treptat s-a ajuns la un punct de vedere comun, chiar dacă
exprimarea cotărilor diferă de la un autor la altul. La baza tuturor acestor cotări stă
ideea lui Robert Lovett, profesor de ortopedie la Harvard, care, în 1912, introduce,
primul, „testul gravitaţiei”, care a reprezentat în fond baza testing-ului muscular, pe
care mai apoi, tot el, 1-a completat cu „testul rezistenţei”.
în ţara noastră s-a generalizat ultima metodă de cotare, din 1940, a Fundaţiei
Naţionale pentru Paralizie Infantilă, metodă revizuită în 1946.
La acest gen de cotare se obişnuieşte, în serviciile noastre de fizioterapie şi
recuperare medicală, pentru o mai fină departajare a forţei musculare, să se adauge
la cifra gradului acestei forţe semnalele(+) sau (-). Astfel, forţa 3+ este evident mai
mare decât forţa 3, dar mai mică decât -4, care, la rândul ei, este mai mică decât
forţa 4. Adăugarea notaţiilor cu (+) şi (-) a fost de fapt introdusă, în 1961, de către
cercetătorii americani Smith, Iddings, Spencer, şi Harrington pentru o mai bună
diferenţiere în scopul cercetării.
 Bilanţul muscular, deşi are o mare valoare clinică, rămâne un examen care poate
preta la interpretări greşite, datorită mai multor cauze:
- substituţiilor musculare, când mişcarea este realizată nu de muşchiul principal
testat, ci de cei secundari, aşa cum se întâmplă în special în distrofiile musculare
valori variabile a forţei după sex şi vârstă, ca şi în funcţie de antrenament(unilateral)
sau starea de oboseală; în aceste situaţii aprecierea gradelor de forţă 4 şi 5 poate
crea confuzii;
- testării forţei pe porţiuni diferite ale amplitudinii complete de mişcare articulară -
există valori de forţă diferite ale muşchiului în funcţie de lungimea lui; trebuie
respectată deci la retestări zona arcului de mişcare testat;
- incapacităţii stabilizatorilor unui segment de a fixa acel segment pentru a testa
forţa muşchilor mobiiizatori(spre exemplu, deltoidul nu poate fi testat dacă omoplatul
nu este stabilizat ca urmare a paraliziei sau traumatismelor fixatorilor scapulei);
- musculaturii poliarticulare, care, trecând peste mai multe articulaţii, poate
masca mişcarea proprie a unei articulaţiile exemplu, flexorii lungi ai degetelor
acoperă flexia propriu-zisă a pumnului.

Cotarea bilanţului muscular

După cum am precizat, la noi în ţară se utilizează scara cu 6 trepte (5-0)
pentru testarea forţei musculare.
Forţa 5 (normală): muşchiul poate executa mişcarea pe toată amplitudinea
contra unei forţe exterioare(rezistenţă opusă de testator), egală cu valoarea forţei
normale. Această „normalitate” este apreciată prin comparaţie cu segmentul opus,
sănătos, sau, dacă şi acesta este afectat, pe baza experienţei testatorului, care va
ţine seama de vârstă, sex, masa musculară, gradul de antrenare fizică a pacientului,
etc. De obicei testatorul nu opune rezistenţă pe toată amplitudinea de mişcare, ci la
punctul cursei maxime, unde îi va comanda pacientului: „Ţine!”, încercând să-i
remobilizeze segmentul spre poziţia de zero anatomic. Forţa aplicată de testator
trebuie să fie progresivă, pentru ca pacientul să aibă timp să-şi contracteze la
maximum musculatura. Apariţia unei dureri face inutilă testarea
Forţa 4 (bună): reprezintă capacitatea muşchiului de a deplasa
antigravitational, complet segmentul contra gravitaţiei (fără altă contrarezistenţă). Pe
acest concept al luptei muşchiului contra gravitaţiei se clădeşte de fapt întreg
sistemul de apreciere a forţei musculare, deoarece se bazează pe relaţia dintre forţa
de presiune a gravitatei şi greutatea segmentului respectiv, între valoarea acestei
forţe şi cea a forţei 5 există o diferenţă mult mai mare decât între valoarea ei şi cea a
forţei 1, deşi, şi într-un caz, şi într-altul există o diferenţă de forţă. în acelaşi timp
există o mare variaţie între raporturile forţă 3/ forţă 5 pentru diferiţi muşchi, lată
câteva exemple de astfel de raporturi: pentm cvadricepşi, 8/10(10%); pentru
abductorii coapsei, 12/50(24%).
Valoarea forţei 3 reprezintă un adevărat prag funcţional muscular, care ar
indica minima capacitate funcţională pentru o muncă minimă ce ar cere mobilizarea,
în toate direcţiile a segmentelor. Aceasta este reală pentru membrele superioare dar
nu şi pentru cele inferioare, care suportă şi greutatea corpului, în special pentru
mers, abductorii coapsei, flexorii genunchiului şi cei plantari şi dorsali ai piciorului au
nevoie de o forţă superioară forţei 3.
Forţa 2 (mediocră) : permite muşchiului să mobilizeze segmentul, dar cu
eliminarea gravitaţiei. Testarea manuală a forţei 2 cere testatorului să ştie precis cum
trebuie poziţionaţi pacientul şi segmentul respectiv pentru a pune în evidenţă forţa
„mediocră”. în general se utilizează planuri de alunecare (placi de plastic, melacart,
lemn talcat, etc), pe care segmentul respectiv alunecă uşor, mobilizat de forţa 2.
în practica clinică există unele situaţi de graniţă între gradele de forţă 3 şi 2. Astfel, o
mişcare contra gravitaţiei, dar incompletă faţă de amplitudinea maximă, va fi notată
cu -3 (dacă totuşi depăşeşte jumătatea acestei amphtudini maxime) sau cu 2+ (dacă
nu atinge jumătatea acesteiamplitudini maxime). De asemenea, dacă mişcarea nu
este completă, eliminând gravitaţia, se va nota cu -2.
Forţa 1 (schiţată): reprezintă sesizarea contracţiei muşchiului prin palparea lui
sau a tendonului sau observarea unei uşoare tremurături a acestuia. Oricum, forţa 1
a unui muşchi este incapabilă să mobilizeze segmentul. Evident, nu poate fi sesizată
decât contracţia muşchilor superficiali, care pot fi palpaţi.
Forţa 0 (zero): muşchiul nu realizează nici un fel de contracţie. Pentru muşchii
profunzi nu se poate face diferenţierea între forţele 1 şi 0.
Aplicarea testing-ului muscular pe această scară este posibilă doar pentru unii
muşchi în special pentru muşchii principali ai membrelor şi tmnchiului. De asemenea
trebuie amintit că, executând un bilanţ pentru un anumit muşchi, obţinem de fapt
rezultatul activităţii unui grup de muşchi, din care este testat cel principal.
Rezultatul bilanţului muscular se notează în fişe speciale, care cuprind toţi
muşchii de testat pentru partea dreaptă şi cea stângă, pe diferite segmente ale
corpului, oferind totodată şi posibilitatea notării rezultatelor succesive ale retestărilor.
Tehnica bilanţului muscular manual
în sistemul de apreciere pe cele 6 trepte (5-0) a forţei musculare s-a putut
constata că 3 trepte se realizează antigravitaţional şi 3 cu eliminarea gravitaţiei, după
cum urmează:
- antigravitaţional (poziţia AG) 5;
- normală (N) 4;
- bună (B) 3;
- acceptabilă (A);
 - fără gravitaţie (poziţia FG) 2;
- mediocră (M) 1;
- schiţată (S);
- zero (Z).
încât mişcarea de testat sa fie antigravitaţională pentru forţele N, B, A, şi să se
execute fără intervenţia gravitaţiei pentru forţele M, S, Z. Vor exista deci două
poziţionări, pe care, pentru simplificare, le vom denumi poziţia FG (fără gravitaţie) şi
poziţia AG (antigravitaţie).
Mişcarea segmentului de testat necesită o stabilizare a zonei proximale,
pentru a permite mobilizarea completă şi corectă a segmentelor distale.
Pentru diferenţierea forţei 5(N) de forţa 4(B) şi a ambelor de forţa 3(A) se
aplică o rezistenţă pe zona cea mai distală a segmentului (osului) care se mişcă şi
pe care se inserează muşchiul testat. Rezistenţa realizată de mâna testatorului se
direcţionează în sens invers direcţiei de mişcare a segmentului şi se aplică după ce
segmentul a parcurs liber toată amplitudinea de mişcare. La acest nivel rezistenţa
(presiunea realizată de mâna testatorului) încearcă să readucă segmentul la poziţia
anatomică, de repaus, de plecare. Această manevră este denumită „test de rupere”
sau „break-test”.
Teoretic, aplicarea rezistenţei la pornirea mişcării sau pe parcursul ei este greşită,
această manevră ieşind din tehnica standardizată a bilanţului.
Testarea mişcării genunchiului
1. Flexia genunchiului
Muşchii principali:
> muşchiul biceps femural
> semimembranos
> muşchiul
semitendinos Muşchiul
biceps femural:
Origine: - partea inferioară a tuberozităţii ischiatice (lunga porţiune);
• linie aspră femurală (scurtaporţiune).
Inserţie: - tuberozitatea externă a tibiei;
• faţa laterală exernă a capului peroneului;
• faţa internă a părţii superioare a tibiei.

Muşchiul semimembranos:
Origine: faţa superioară a tuberozităţii ischiatice.
Inserţie: tuberozitatea internă a tibiei.
Testatorul va fixa bazinul şi coapsa.
1. Poziţia de testare:
F.G. - decubit homolateral, membrul inferior fiind susţinut de testator în uşoară
Abducţie;
F.A. -decubit ventral;
F.O. - Poziţia decubit ventral, testatorul cu palma aşezată posterior deasupra
genunchiului, nu va palpa nici o contracţie atunci când subiectul va simula o flexie a
genunchiului;
F.1. - aceeaşi ca la F.O, dar testatorul va palpa o uşoară contracţie;
F.2. - F.G. - subiectul va efectua o flexie a genunchiului prin alunecare pe planul
patului, testatorul fixând coapsa;
F.3. - F.G. - subiectul va efectua flexia genunchiului, testatorul fixând coapsa;
F.4. - A.G. - subiectul va efectua flexia genunchiului contra unei rezistenţe aplicate la
capătul distal al gambei;
F.5. - aceeaşi mişcare ca la F.4. dar contra unei rezistenţe
mai mari.
2. Extensia genunchiului
Muşchii principali:
> muşchiul cvadriceps crural, care este format din patru muşchi:
> muşchiul drept anterior;
> muşchiul crural;
> muşchiul vast intern;
> muşchiul vast extern.
Muşchiul drept anterior.
Origine: - spina iliacă anterosuperioară.
Inserţie: - prin tendonul cvadricipital pe tuberozitatea
tibială.
Muşchiul crural:
Origine: - linia intertrohanteriană a femurului (inferior) şi pe linia
aspră.
Inserţie: - marginea internă a rotulei şi prin tendonul cvadricipital
pe tibie.
Muşchiul vast intern:
Origine: - linia intertrohanteriană a femurului (inferior) şi pe
linia aspră. Inserţie: - marginea internă a rotulei şi prin tendonul
cvadricipital pe tibie.
Muşchiul vast extern:
Origine; -linia intertrohanteriană
(superior);
Inferior si superior al marelui trohanter, - margine externă a liniei aspre.
 Inserţie: - marginea externă a rotulei şi a tendonului cvadrcipital. Testatorul va
fixa bazinul şi coapsa.

Poziția de testare:
F. G. – decubit homolateral cu piciorul opus susținut de tensor;
A.G - decubit dorsal cu gamba atârnată în afara planului de sprijin;
F.O. - poziţia decubit dorsal, cu genunchiul uşor flectat şi suţinut de testator, cu
palma sub genunchi; subiectul va căuta să efectueze o extensie a gambei, dar
testatorul nu va palpa nici o contracţie la nivelul muşchiului şi tendonului
cvadricepsului;
F.l. - aceeaşi manevră ca la F.O., dar se va palpa o uşoară contracţie a muşchiului
cvadriceps;
F.2. - F.G. - subiectul va executa extensia cu gamba în flexie, va executa extensia
genunchiului prin alunecarea gambei pe planul patului;
F.3: - A.G. - subiectul execută extensia completă a genunchiului;
F.4. - A.G. - subiectul execută extensia contra unei rezistenţe mici aplicată la capătul
distal al gambei;
F.5. -A.G. - aceeaşi mişcare dar contra unei rezistenţe mai mari.
 CAPITOLUL
III ORGANIZAREA
CERCETĂRII

III.1. Subiecţi, locul desfăşurării, materiale necesare, etapele studiului

Tabel nr.l Eşantionul de subiecţi cuprinşi în cercetare

Nr. Subiecţi Sex Vârsta Profesia Diagnstic Data Data ieşirii
Crt Nume clinico- intrării în din
Prenume functional tratament tratament
1 M 23 Sportiv Meniscectomie 14.01.2009 15.03.2009
.1 S,L M fotbal neartroscopica
2CC. F 22 Sportivă Meniscectomie 20.11.2009 03.01.2009
.2 F baschet neartroscopica
3V.C M 22 Sportiv Meniscectomie 9.01.2009 31.03.2009
.3 M handbal neartroscopica

Locul de desfăşurare: derularea experimentului, a avut loc în cabinetul de

practică individuală a profesorului Geamăn Mihai Radu, kinetoterapeut principal,
situat în baza de tratament Nicolina. Sala de kinetoterapie este dotată cu: aparate de
gimnastică, spaliere, bănci de gimnastică, scripeţi, planşe de melacart pentru
uşurarea mişcărilor, bicicletă ergometrică, polikinet Kettler, mingi medicinale,
gantere, haltere, saci cu nisip, tăpii metalice, suluri de corecţie, plăci cu rotile şi alte
aparate create din imaginaţia personală sau colectivă.
în toate cazurile luate în cercetare s-a constatat atrofia musculaturii coapsei şi
gambei, la un caz şi algie la nivelul articulaţiei genunchiului.
Valorile goniometrice sunt mai mici decât cele normale, toţi subiecţii
prezentând redoare accentuată de genunchi. De asemenea la toţi subiecţii s-au
constatat procese inflamatorii în grade diferite(a se vedea fişa de examen).
 Toţi pacienţii au beneficiat de tratamente asociate: diadinamice,fizioterapie,
ultrasunete, masaj.
Programul recuperator care este constituit din mijloacele descrise anterior vizează
următoarele obiective generale:
> păstrarea calităţilor fiziologice ale tuturor grupelor musculare şi articulaţiilor
netraumatizate;
> stimularea procesului de vindecare a elementelor anatomice, prin diferite
proceduri (datorită intensificării irigării sanguine);
> combaterea/prevenirea contracturilor şi refracţiilor musculare;
> rezolvarea procesului inflamator;
> prevenirea instalării tulburărilor secundare;
> prevenirea instalării/înlăturării unor deprinderi greşite datorate încercării de
suplinire a funcţiei deteriorate;
> recuperarea mobilităţii şi a forţei musculare ale segmentului traumatizat;
> îmbunătăţirea stării fizice şi psihice generale;
> restabilirea şi dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi specifice;
> îmbunătăţirea calităţii de efort;
> readaptarea la efort maximal local şi general;
> perfecţionarea desprinderilor specifice sportului practicat sau a profesiei
(meseriei);
> reluarea treptată a activităţii sportive;
> îndepărtarea excesului ponderal (care solicită în mod deosebit articulaţiile
membrului inferior în general, şi cea a genunchiului traumatizat în general).
Aceste obiective enumerate anterior eu fost etapizate realizându-se şi un exemplu
de program pentru fiecare dintre cele trei etape. Programele au fost îmbunătăţite
continuu, structurile de exerciţii fiind schimbate periodic pentru a se evita stările
negative de plictiseală care ar putea afecta starea psihică a pacientului, astfel
pacienţii au colaborat la executa programelor propuse cu o stare psihică bună.

III.2. Etapele de desfăşurare ale studiului

Studiul s-a desfăşurat în mai multe etape succesive sau concomitente după cum
urmează:
• Etapa I în care s-a urmărit completarea permanentă a cunoştinţelor prin
studierea bibliografiei;
• Etapa a II-a în care s-a pornit de la selectarea subiecţilor şi pregătirea
prealabilă a locului de desfăşurare a studiului, a materialelor şi aparatelor. Utilizând
mijloace specifice metodelor de cercetare,s-a efectuat explorarea şi evaluarea
subiecţilor. Au fost evaluate fişe individuale la care au fost anexate permanent
observaţii, modificări care au apărut de-a lungul timpului, atât în programul de
recuperare cât şi în evoluţie clinică şi funcţională a subiecţilor. A fost necesară
studierea
documentaţiei medicale personale ce cuprind: diagnostic, indicaţii de tratament
medicamentos, fizioterapie şi kinetoterapie. Toate aceste date la care s-au adăugat
cele de anamneză (de antecedente ale bolii de bază, de alte suprafeţe asociate) au
influenţat adoptarea atitudinii terapeutice de la caz la caz.. Au fost elaborate planuri
generale de tratament pe baza cărora s-au stabilit obiective de etapă ce au fost
finalizate prin explorare şi evaluare. Aceasta a urmărit aprecierea rezultatelor
obţinute şi a impus adoptarea unor noi măsuri terapeutice pentru etapa ulterioară;
• Etapa a IlI-a în care s-a aplicat programul de recuperare constituit din
metode şi tehnici specifice kinetoterapiei. Mijloacele kinetoterapiei abordate în
alcătuirea programelor ce aparţin gimnasticii medicale (în special gimnastica
articulară, gimnastica de târâre, gimnastica de echilibru, gimnastica
respiratorie),masajului, mecanoterapiei, scripetoterapiei, suspensoterapiei, alături de
acestea fiind folosite cu succes şi mijloacele ajutătoare din educaţia fizică şi sport ca
înotul şi elementele adoptate din atletism şi ciclism.
• Etapa a IV-a în care s-a realizat măsurarea (explorarea şi evaluarea) finală,
iar pe baza datelor înregistrate şi prelucrate s-a putut face interpretarea lor
comparativă şi dinamică evoluţiei pacienţilor pe întreaga durată a studiului. Materialul
obţinut a constituit baza elaborării şi redactării lucrării;
Astfel, principalele mijloace de tratament selecţionate şi folosite pentru fiecare
din cele trei etape ale recuperării sunt:
Pentru etapa I:
> masajul;
> exerciţii active şi cu rezistenţă progresivă pentru articulaţiile sănătoase din
poziţiile culcat, şezând, stând pe piciorul sănătos;
> exerciţii active şi cu rezistenţă progresivă pentru articulaţiile gleznei şi şoldului
membrului inferior corespunzător genunchiului afectat din aceeaşi poziţie ca mai sus;
> exerciţii pasive şi active de flexie - extensie a genunchiului traumatizat din
decubit dorsal şi decubit ventral;
> exerciţii izometrice cu intensitate medie pentru genunchiul lezat, din
decubit lateral, decubit ventral, decubit dorsal sau şezând cu gamba în
afara planului de sprijin;
> exerciţii active de rotaţie internă şi externă în articulaţia şoldului corespunzător
genunchiului traumatizat, din decubit dorsal şi decubit ventral;
> program de rulat la bicicletă ergometrică;
> masajul
Pentru etapa a II-a:
> masajul;
 > exerciţii pentru tonifierea şi dezvoltarea musculaturii extensoare a genunchiului:
flexii -extensii din poziţia stând sau stând cu sprijin la scară fixă;
> exerciţii izometrice pentru musculatura extensoare a genunchiului cu
încărcătură
medie, dar cu durată mare, din poziţiile stând într-un picior cu genunchiul uşor flectat,
şezând pe plan mai ridicat cu gamba în afara planului de sprijin;
> exerciţii pentru recuperarea totală a mobilităţii articulare a genunchiului
traumatizat;
> exerciţii aplicative: mers peste obstacole, urcat şi coborât scări;
> masajul.
Pentru etapa a 111-a:
> masajul pentru tonifierea şi dezvoltarea musculaturii extensoare a genunchiului
flexii extensii din poziţia stând sau stând cu sprijin la scară fixă;
> exerciţii de flexie - extensie a genunchiului din poziţia stând şi stând pe un
picior cu creşterea progresivă a amplitudinii şi al numărului de repetări;
> exerciţii variate de mers pe vârfuri, pe călcâie, pe merginea externă sau internă
a pantei;
> exerciţii variate de alergare: cu schimbarea direcţiei controlată;
> exerciţii de sărituri selecţionate din sporturi ajutătoare: elemente de atletism
adaptate, sărituri, alergări, ciclism, înnot (stilul crawf şi spate);
> masajul

III.3. Prezentarea fişelor pacienţilor şi măsurătorile

efectuate Fisa de examen nr.l

Nume:S.
Prenume:L.
Vârstă: 23 ani
Activitate sportivă: fotbal „CFR Moldova laşi”
Diagnostic: sechele algofuncţionale posttraumatice, ruptură ligament încrucişat
anterior stâng.
Istoric: suferă un traumatism forte în timpul unui meci de campionat. Este trimis iniţial
în serviciu de recuperare cu diagnosticul: „ Ruptură menisc stâng extern”. In timpul
programului de recuperare, acuză în continuare dureri în articulaţia genunchiului.
In urma unui examen amănunţit se completează diagnosticul cu „Ruptură
ligament încrucişat anteriot - stâng cu recomandarea de intervenţie chirurgicală”.
Continuă programul recuperator preoperotor. Reintră în serviciul sălii de
recuperare pe data de 14.01.2009.
 - tratament adjuvant: masaj, electroterapie.
Obiectivele recuperării:
- păstratea calităţilor fiziologice ale tuturor grupelor musculare;
- stimularea procesului de reducere a elementelor lezate ale genunchiului;
- resorbţia inflamaţiei;
- prevenirea instalării unor deprinderi greşite: ex: mersul cu genunchiul în flexe;
- recuperarea mobilităţii articulaţiei genunchiului (în principal flexia şi ultimele
grade de extensie);
- refacerea forţei musculare (musculatura celor 4 feţe);
Observaţii: valorile înregistrate în cadrul testingului sunt luate la data intrării în
tratament, la o testare intermediară şi la ieşirea din tratament. Tratamente asociate:
masaj, electroterapie.
I.Durerea (+,++,+++) Iniţial Intermediar Final
20.02.2009 15.03.2009
14.01.2009
Spontan
-la mers pe scări ++ + +
-la mers pe teren plat +
-in repaus
Provocată
-suprarotulian + _
-mobilizarea rotulei m +
-interlinia articulară +
-platoul tibial +
spaţiul popliteu
-capul peroneului
II. Palpare
-cald ++
-soc rotulian _ -
III. Măsurători (cm)
-circumferinţa mediorotuliană 39/41 39.5/39 39.5/39.5
(dr./stg.)
-circumferinţa coapsei 10 cm 44/42 44.5/42.5 42.5/41.5
suprarotulian (dr./stg.)
-circumferinţa gambei 10 cm 37/36 37/36 37.5/36.5
subrotulian (dr./stg.)
IV. Mobilitate
-flexie (pasivă/activă) 95/85 120/115 125/120
V. Refracţii musculare + + -
ischiogambierii
-drept anterior
VI. Activitate
-sitatiune unipodală ++ + +
‚posibilă (5”) - + +
Imposibilă - + +
-urcă, coboară scările -
*uşor
•dificil
Imposibil
-mersul
*fără sprijin
*în baston
*în cârje
Imposibil

Legendă:

„+++”- durere puternică

„++” - durere moderată
„+” - durere difuză
„-„ - lipsa durerii

Indicaţii pentru recuperare

Alegerea metodelor şi mijloacelor de kinetoterapie a ţinut seama de:
- creşterea mobilităţii articulaţiei genunchiului lezat;
- creşterea forţei musculare la membrele inferioare;
- reeducarea posturii corecte;
- reeducarea echilibrului static şi dinamic;
- reeducarea şi corectarea mersului;
- îmbunătăţirea stării fizice şi psihice generale.

Dintre metodele şi mijloacele descrise s-au folosit:

- exerciţii pasive;
- exerciţii active cu ajutor,
- exerciţii cu rezistenţă;
- exerciţii la aparate;
- exerciţi aplicative.
S-au aplicat şi structuri de exerciţii selecţionate din sporturi ajutătoare: elemente de
atletism adaptate, ciclism, înot, (crawl piept şi spate).
Programul şedinţei de tratament va fi alcătuit pentru întreaga perioadă a
recuperării, iar din acest program se vor detalia programe pentru fiecare etapă în
parte.
Programele pentru fiecare etapă au fost descrise în capitolul IV.
Observaţii:
 Stadiu:
- 1 a început pe data de 14.10.2009
- 2 a început pe data de 28.10.2009
- 3 a început pe data de 15.11.2009

Fişa de examen nr.2

NumeC

prenume: C

Vârsta 22

ani
Activitate sportivă: baschet, laşi
Diagnostic: sechele algofuncţionale traumatice, ruptură ligament încrucişat anterior
genunchi drept
Istoric: în timpul unui antrenament, execută o întoarcere pe piciorul de sprijin.
Durata durerii: se produce inflamaţia articulaţiei genunchiului drept, în urma
controlului de specialitate are indicaţia de intervenţie chirurgicală fiind suspect de
ruptură ligamentară (L.I.A.)
Se constată la intervenţia chirurgicală că ruptura ligamentară s-a produs pe
fondul uzurii articulaţiei. Intră în tratament pe data de 20.11.2009. Tratamente
asociate: masaj, electroterapie.
I.Durerea (+,++,+++) Iniţial Intermediar Final
Spontan:
-la mers pe scări -la ++ + +
mers pe teren plat -în +
repaus
Provocată
-suprarotulian _ + _
mobilizarea rotulei + m
-interlinia articulară + m
-platoul tibial -spaţiul +
popliteu -capului
peroneului
II. Palpare
-cald + ■
-şoc rotulian
III. Măsurători (cm)
-circumferinţa mediorotuliană (dr./stg.) 44/41.5 42.5/41.5 41.5/41.5
-circumferinţa coapsei 10 cm 47/45.5 47/45.5 47/46
suprarotulian (dr./stg.)
 -circumferinţa gambei 10 cm 41/42 41/42 41.5/42.5
subrotulian (dr./stg.)
IV. Mobilitate 90/80 115/110 152/120
-flexie (pasivă/activă)
V Retractii musculare
-inchiogambierii - - -
-drept anterior + - -
VI. Activitate
- sitaţiune unipodală - - -
- posibilă (5) - - -
- imposibilă

- urcă, coboară scările + - -

- uşor TM - -
-dificil + - -

- Imposibil

- mersul + - -

- fără sprijin + - -
- în baston + - -
- În cârje - - -
- imposibil
VII. Alte date: Urcă scările cu membrul inferior întins (pozitie antalgică)
flexie şi rotaţia imposibilă (durere)

Legendă: „+++"- durere

puternică „++" - durere moderată
„+" - durere difuză „-„ - lipsa
durerii

Observaţii: Valorile înregistrate în cadrul testingului sunt luate la data iniţială (data luării
sub observaţie), la o testare intermediară, apoi la testarea finală. Obiective:
Tratamentul avizat
- păstrarea calităţilor fiziologice ale tuturor grupelor musculare şi articulaţiilor
netraumatizate ale membrului inferior;
- stimularea procesului de vindecare a elementelor anatomice legate, folosind
diferitele proceduri balneo-fizioterapeutice (datorită îmbunătăţirii irigării sangvine);

- combaterea contracţiilor şi refracţiilor musculare;

- accelerarea resorbţiei procesului inflamator;
 - prevenirea instalării unor deprinderi greşite datorită încercării de suplinire a
funcţiei deteriorate;
- recuperarea mobilităţii şi a forţei musculare a genunchiului traumatizat
Indicaţii pentru recuperare:
Alegerea metodelor şi mijloacelor de kinetoterapie a ţinut seama de:
- creşterea mobilităţii articulaţiei genunchiului lezat;
- creşterea forţei musculare la membrele inferioare;
- reeducarea posturii corecte;
- reeducarea echilibrului static şi dinamic;
- reeducarea şi corectarea mersului;
- îmbunătăţirea stării fizice şi psihice generale. Dintre metodele şi mijloacele
descrise s-au folosit:
- exerciţii pasive;
- exerciţii active conduse;
- exerciţii cu rezistenţă;
- exerciţii la aparate;
- exerciţii aplicative.
S-au aplicat şi structuri de exerciţii selecţionate din sporturi ajutătoare:
elemente de atletism, ciclism, înot (crawl şi spate). Programul şedinţei de tratament
va fi alcătuit pentru întreaga perioadă a recuperării, iar din acest program se vor
detalia programe pentru fiecare etapă în parte.
Programele pentru fiecare etapă au fost descrise în capitolul
IV. Observaţii: Stadiul:
- 1 a început pe data 21.11.2009
- 2 a început pe data 08.12.2009
- 3 a început pe data 21.12.2009

Fişa de examen nr. 3

Nume: V.
Prenume: C.
Vârsta: 22 ani
Activitate sportivă: handbal, Vaslui

Diagnostic: sechele algofuncţionale, ruptură de menisc extern

Istoric: în timpul unui meci de antrenament efectuează o aruncare la poartă prin
săritură Este dezechilibrat de un adversar şi la aterizare calcă greşit, suferind un
traumatism posttraumatic la genunchiul drept.
în urma examenului de specialitate se constată leziune de menise extern drept. Este
internat în dinică de specialitate unde se intervine chirurgical artroscopic. Intră în
serviciul nostru pe data de: 09.01.2009. Tratamente asodate: masaj, electroterapie

Iniţial Intermediar Final

20.02.2009 13.03.2009 31.03.2009
I.Durerea (+,++,+++)
Spontan
-la mers pe scări -la mers pe teren plat -în - -
repaus
Provocată
-suprarotulian -mobilizarea rotulei -interlinia ++ ■
articulară -platoul tibial -spaţiul popliteu -
capului peroneului
II. Palpare
-cald - ■
-şoc rotulian
III. Măsurători (cm)
-circumferinţa mediorotuliană (dr./stg.) 38/39 38/38 38.5/38.5
-circumferinţa coapsei 10 cm suprarotulian
(dr./stg.)
-circumferinţa gambei 10 cm subrotulian
(dr./stg.) 47/48 47.5/48 47.5/48
IV. Mobilitate
-flexie (pasivă/activă) 38/39 38.5/39 38.5/39
V.AIte date: durerea limitează mişcările 100/90 120/115 130/120

Legendă
„+++”-durere puternică
„++”- durere moderată
„+”- lipsa durerii

Pentru subiectul (pacienta) V. C, tratamentul recuperator a urmărit

următoarele obiective:
- păstrarea calităţilor fiziologice ale tuturor grupelor musculare şi articulaţilor
netraumatizate ale membrelor inferioare;
stimularea procesului de vindecare a elementelor anatomice lezate ale genunchiului
prin diferite proceduri balneofizioterapeutice şi kinetoterapeutice;
- combaterea, prevenirea contracţiilor musculare;
- accelerarea resorbţiei inflamatorii;
- prevenirea instalării tulburărilor secundare (ganalgie cronică intermitentă, entorse
recidivante, redoare, nesiguranţă articulară la efort etc);
- prevenirea instalării unor deprinderi greşite: mersul cu genunchiul în flexum pentru
a evita durerea apărută la mobilizare;
- recuperarea mobilităţi articulaţiei genunchiului drept;
- refacerea forţei musculare a membrului inferior traumatizat (semimembranos,
semitendinos, croitor, drept intern şi pe vastul intern).
Observaţii:
Valorile înregistrate în cadrul testingului sunt luate de la data iniţială (data luării
sub observaţie) în stadiul Îşi până la ieşirea din tratament (stadiul 3).

Indicaţii pentru recuperare

Alegerea metodelor şi mijloacelor de kinetoterapie a ţinut seama de:
- creşterea mobilităţii articulaţiei genunchiului lezat;
- creşterea forţei musculare la membrele inferioare;
- reeducarea posturii corecte;
- reeducarea echihbmlui static şi dinamic;
- reeducarea şi corectarea mersului;
- îmbunătăţirea stării fizice şi psihice generale.
- reluarea treptată a activităţilor sportive.
- Dintre metodele şi mijloacele descrise s-au folosit:
- exerciţii pasive;
exerciţii active conduse;
- exerciţii cu rezistenţă;
- exerciţii la aparate;
- exerciţii aplicative.
S-au aplicat structuri de exerciţii selecţionate din sporturile ajutătoare:
elemente de atletism adaptate, ciclism, înot (crawl şi spate). S-a folosit şi cura de
teren.
Programul şedinţei de tratament va fi alcătuit pe întreaga perioadă a
recuperării, iar din acest program se vor detalia programe pentru fiecare dintre cele 3
etape în parte.
Programul pentru fiecare etapă au fost descrise în capitolul IV.
Observaţii:
Stadiul:
1 a început pe data 20.02.2009
2 a început pe data 13.03.2009
3 a început pe data 31.03.2009
 CAPITOLUL IV
REZULTATELE CERCETĂRII

IV. 1. Prezentarea rezultatelor teoretice finale propuse (modele,programe, strategii etc)

Pe baza rezultatelor obţinute la testarea iniţială, testarea intermediară şi cea

finală s-au realizat tabele conţinând dinamica valorilor goniometrice ale flexiei
(pasivă/activă) obţinute în urma măsurării circumferinţelor în cele trei etape pentru
fiecare subiect în parte.
Din tabele s-au extras elementele pentru analiza statistică şi pentru
reprezentarea grafică. Reprezentarea grafică prezintă dinamica valorilor măsurate în
cele trei etape pentru flexia pasivă comparativ cu flexia activă.
Reprezentarea grafică a fost făcută pentru fiecare subiect în parte şi comentate
rezultatele.
Prezentarea programelor de recuperare folosite, prelucrarea şi interpretarea
rezultatelor obţinute:
A) Prezentarea programelor
Instituirea măsurilor terapeutice aplicate în programul de recuperare a ţinut
cont de gravitatea leziunii şi tipul lezional.
Manifestările clinice asemănătoare au impus adoptarea unei atitudini
terapeutice care a ţinut cont de obiectivele generale ale recuperării sechelelor
posttraumatice ale genunchiului.
Sechelele traumatismelor genunchiului afectează fie stabilitatea, fie mobilitatea,
fie ambele, prima eventualitate fiind mult mai gravă decât cea de-a doua. Drept
urmare, recuperarea funcţională va urmări recuperarea stabilităţii şi/sau recuperarea
mobilităţii genunchiului.
Durerea poate determina ea însăşi incapacitatea funcţională sau să contribuie
în grade variabile la această incapacitate. De aceea, în recuperare devine obiectiv
de prim ordin.
Desigur că există unele particularităţi metodologice tot unul sau toate cele trei
obiective ale recuperării genunchiului.
Prima măsură terapeutică aplicată a urmărit obţinerea indoloritătii. Pentru
aceasta au folosit metode analitice ca medicaţia antiinflamatorie şi antalgică,
crioterapie sau termoterapia, electroterapia.
Indoloritatea este primul obiectiv în recuperarea genunchiului posttraumatic nu
numai pentru că un genunchi dureros este practic nefuncţional (atât pentru statică
cât şi pentru dinamica individuală), ci şi pentru faptul că durerea limitează mult
posibilitatea de recuperare a elementelor sechelare disfuncţionale posttraumatice.
Pentru obţinerea stabilităţii s-a urmărit tonifierea musculaturii stabilizatoare a
genunchiului prin exerciţii izometrice şi exerciţii cu contrarezistenţă şi la o serie de
aparate ca: bicicleta ergometrică, steeper-ul, covorul rulant, halteroscaunul. S-a
urmărit aplicarea unor structuri de exerciţii prin tonifierea cvadricepsului (foarte
important în stabilitatea genunchiului), tonifierea ischiogambierilor, a tricepsului sural
şi a tensorului fasciei lata. Prin tonifierea musculaturii genunchiului va fi asigurată o
bună stabilitate acestei articulaţi.

în ceea ce priveşte mobilitatea articulară, aceasta este de regulă compromisă

atât în cazul genunchiului antrenează o stare disfuncţională la mers, stat pe scaun,
aplecat, etc. Redoarea genunchiului implică două aspecte în recuperare:
- recâştigarea unei extensii complete, respectiv reducerea flexumului;
- recâştigarea unei flexii cât mai aproape de normal.
Pentru reducerea flexumului s-au evitat continuu posturile în flexum,
poziţionându-se mereu membrul inferior pentru extensie cât mai completă. S-au
aplicat mişcări active de extensie şi ca metode adjuvante: masajul, ultrasunetul,
diadinamicele, medicaţia antialgică şi antiinflamatorie.
Pentru creşterea amplitudinii flexiei au fost folosite complexe de exerciţii
pasive, exerciţii active libere şi la cuşca de scripetoterapiei (cu contragreutăţi) care,
uşurează mişcarea determinând tracţiuni - întinderi. Au fost utilizate exerciţiile de
contractie-relaxare pentru întinderea contracturii -refracţiei aparatului extensor şi
exerciţii gestice uzuale
pentru reeducarea funcţională a genunchiului ca: mersul, urcarea şi coborârea
scărilor, păşitul peste (săritul peste), aplecatul.
Toate aceste procedee au fost precedate de aplicarea căldurii şi masajului.
Masajul s-a adresat musculaturii coapsei şi articulaţiei genunchiului folosind tehnica
Cyriax.
 Şedinţa de kinetoterapie a început cu un masaj pe tot membrul inferior. Masajul
trebuie să fie lejer, în sensul întoarcerii circulaţiei venoase, de la periferie spre centru
(de la nivelul gambei spre şold), mai ales în primele şedinţe, apoi manevrele de viu
gradat mai profunde pentru a mobiliza şi prelucra masele musculare.
La nivelul ligamentar, masajul se va aplica sub forma unei fricţiuni vibrate sau
sub forma mobilizărilor transversale profunde. Mobilizarea transversală profundă a
fost descrisă de J.H. Cyriax.
Mobilizarea unui ligament pe planurile profunde permite eliberarea aderenţelor
care limitează jocul ligamentar şi în egală măsură, amplitudinea articulară.
Masajul articulaţiei genunchiului se efectuează punând genunchiul în flexie,
dacă e posibil, cu posturi cu amplitudine crescută progresiv, apoi în extensie.
în cursul masajului, realizarea câtorva mişcări active pentru facilitarea
asuplizării ligamentelor sunt indicate.
în cursul masajului unei cicatrici se vor face manevre de fricţiune uşoare pentru
asuplizarea şi desprinderea aderenţelor pielii de ţesuturile subadiacente.
Structurile de exerciţii variate au fost extrase din complexele ce vor fi descrise
pentru refacerea mobilităţii genunchiului, pentru refacerea forţei musculare şi pentru
refacerea stabilităţii, mişcării controlate şi abilităţii, la care s-au adăugat şi exerciţiile
selective pentru antrenarea muşchilor croitor, drept intern, semitendinos şi
semimembranos, şi a vastului intern.
în continuare voi prezenta două modele de programe propuse pentru
recuperarea genunchiului traumatic:

I. Program de gimnastică pentru recuperarea ligamento - plastiei de genunchi

(ligament încrucişat):
> 1-3 zile de la operaţie - Se foloseşte bandaj compresiv,orteză,
gheaţă(crioterapia).
- Contracţii izometrice
- Kinetic- 30° - în mişcări pasive
- Ridicat în picioare - se evită încărcarea piciorului - (mers cu cârje)
- Pentru extensie - postură în „stil pod"
- genunchiul să fie fără sprijin 5-10 zile
- Kinetic - creşte progresiv
- Pasivo - activ - la marginea patului balans al gambei (cu ajutor: faşă, etc.) pentru
controlul cvadricepsului (90°)
- dacă este necesar se foloseşte orteza la mers
- se insistă pe extensie completă - postură
- se încep exerciţiile active (uşor), pentru flexie
 atenţie la revenirea din flexie
ridicat în picioare - se evită încărcarea piciorului (mers cu cârje)
› 2-3 Săptămâni
- continuă mişcările active
- extensie completă
- flexie 100°- pasiv

- pentru flexie activă: - ex. Din culcat pe spate - (până la limita dureri)

- din culcat pe burtă - (până la limita durerii)

- la marginea patului - (până la limita durerii)

- bicicleta; înnot;
- ridicat în picioare - încărcarea progresivă a piciorului (mers cu cârje) - cu
cântar
- Se evită urcatul şi coborâtul scărilor
> 5-6 săptămâni - pasiv (K) 130°flex
- bicicleta; înnot;
- se încep activităţile sportive specifice
- ridicat în picioare - continuă încărcarea progresivă a piciorului (mers cu cârje) -
> 6-12 săptămâni
- mers fără cârje - trecerea pe baston mâna controlaterală pentru încă 2
săptămâni
> 12 săptămâni -3 luni
se continuă programul activ

II. Program de recuperare pentru genunchiul traumatic

Partea Conţinutul Indicaţii şi observaţii

I Exerciţii active şi cu rezistenţă Se folosesc poziţiile culcat,
pentru articulaţiile sănătoase; şezând şi stând pe membrul
- Exerciţii active şi cu rezistenţă inferior sănătos;
progresivă pentru articulaţiile Se realizează din aceleaşi
gleznelor şi şoldului membrului poziţii;
inferior afectat; Se realizează din decubit
Exerciţii active de rotaţie internă dorsal şi decubit ventral; - Se
şi externă în articulaţiile şoldului folosesc aceleaşi poziţii ca mai
corespunzător genunchiului sus;
traumatizat; Se folosesc exerciţiile:
Exerciţii pentru tonifierea şi izometrice cu intensitate
dezvoltarea musculaturii medie,
 extensoare a genunchiului; genuflexiuni până la 90°;
Exerciţii variate de mers (pe Cu flexia limitată a
călcâie, pe marginea internă sau genunchiului -rulat la
externă a plantei) şi de alergare uşoară; cicloergometru;
- Ciclism, înnot (crawl şi spate);

III - Masajul coapsei şi a genunchiului; - Din decubit dorsal cu şezând.

- Exerciţii de relaxare combinate cu
exerciţii de respiraţie;

Programul de etapă

Stadiul I.
Obiective:
> păstrarea calităţilor fiziologice ale tuturor grupelor musculare şi articulaţiilor
netraumatizate;
> îmbunătăţirea stării fizice generale;
> stimularea procesului de vindecare a elementelor anatomice lezate, prin
diferite proceduri (datorită amplificării irigării sangvine);
> combaterea contracturilor şi retracturilor musculare;
> rezolvarea procesului inflamator;
> prevenirea instalării unor deprinderi greşite datorită încercării de suplinire a
funcţiei deteriorate;
> recuperarea mobilităţii şi a forţei musculare a segmentului traumatizat;
> combaterea creșterii în greutate;

Programul de recuperare cuprinde:

a)masajul membrului inferior;
b)în decubit dorsal, aducerea membrului inferior întins sus.Revenire 3-5 serii de câte
20 ridicări (a membrului lezat) ;(Fig.l)
 Fig. 1
c ) în decubit ventral,ducerea piciorului întins în sus, revenire (dozare ca la ,,b");
(Fig.2)

Fig.2

d ) în decubit lateral corespunzător membrului sănătos. Ridicarea membrului întins în

sus (abductie) şi revenire (aceeaşi dozare); Exemplele „b", „c" şi „d" se vor executa
alternativ;(Fig.3)
 Fig.3
e ) în decubit dorsal, ridicarea membrului la 45° şi menţinerea aceeaşi
poziţii între 10-20 secunde de 10 ori;
f) în decubit dorsal, ridicarea genunchiului spre piept târând călcâiul
spre sol, apoi revenire (50 ori);
g) în decubit dorsal, ridicarea genunchiului şi revenire (50 ori);
h) în decubit dorsal, ridicarea genunchiului spre piept, revenire. La
revenire nu se va aşeza pe sol călcâiul (3x30 ori);
i) în decubit ventral, genunchii îndoiţi, gambele la verticală, ducerea
membrelor inferioare lateral stânga, revenire, apoi aceeaşi spre dreapta
(40 ori);

j) şezând pe un plan mai ridicat cu gamba în afara sprijinului, întinderea genunchiului

şi menţinerea poziţiei având un sac cu nisip plasat pe gleznă(greutatea sacului = 1-5
Kg); (Dozare 10 x 10-20 secunde); (fig.4,5.)

fig.4. fig.5.

k) masajul coapsei şi genunchiului.

Stadiul II
Obiective:
a) Restabilirea mobilităţii genunchiului;
b) înlăturarea eventualelor deprinderi greşite;
c) Restabilirea deprinderilor motrice de bază şi specifice;
d) îmbunătăţirea calităţii de efort;
e) Combaterea creşterii în greutate.

Programul de recuperare cuprinde:

a)masaj;
b)în decubit dorsal - bicicleta efectuată cu membrele inferioare lipite
(simultan) 5x20 ori;
c) în decubit lateral corespunzător membrului sănătos. Bicicleta cu membrele
inferioare Iipite (5x20 ori);
d) stând cu faţa la scară fixă, apucat la înălţimea şoldurilor - joc de gleznă
cu amplitudine scăzută (5x1 min);
e) stând cu faţa la scară fixă, apucat de scară deasupra capului, coatele uşor
îndoite; îndoire a genunchilor şi revenire 5x20 ori. în şedinţa următoare, mâinile vor fi
coborâte din ce în ce mai jos pentru a permite creşterea amplitudinii îndoirii
genunchilor.
f) şezând pe un plan mai ridicat cu genunchiul înafara suprafeţei de sprijin cu
un sac de nisip (3-5 Kg) legat de gleznă. întinderea genunchiului apoi revenire 5x20
ori;
g) mers cu ridicarea cât mai sus a genunchiului spre piept (3x20metri);
h) alergare uşoară( 10x20 metri);
i) aruncarea unei mingi medicale de 1x3 Kg. Cu ajutorul vârfului piciorului
plasat sub minge şi cu ridicarea accentuată a genunchiului spre piept (5 serii x 10
aruncări);
j) deplasare laterală cu uşoare fandări pe genunchiul traumatizat
(10x5); k) masaj relaxator la sfârşit.
Stadiul III.
Obiective:
a) Dezvoltarea calităţilor motrice de bază;
b) Readaptarea la efortul maximal local şi general;
c) Perfecţionarea deprinderilor specifice sportului practicat;
d) Reluarea treptată a activităţii sportive;
e) Îndepărtarea excesului ponderal;
Programul de recuperare cuprinde:
a) masaj;
b) alergare în jurul sălii (2x4 min);
c) alergare cu ridicarea genunchilor la piept (5xl0metri);
d) stând cu faţa la scară fixă, apucat la înălţimea umerilor, îndoirea
genunchilor şi
revenire; se creşte de la 2 serii până la 5 serii a câte 50;
e) stând cu faţa la bară fixă, apucat la înălţimea umerilor, cu genunchiul accidentat
îndoit, piciorul sprijinit pe treapta a 6-a sau a 8-a; Apucat de scară cu braţele întinse
sus.
Se execută întinderea genunchiului cu ridicarea trunchiului în stând pe un picior pe
scară.
Revenire în poziţia iniţială (5x10).
f) stând cu faţa la scară fixă, apucat la nivelul umerilor, membrul
sănătos sprijinit cu călcâiul pe vârful piciorului corespunzător genunchiului afectat,
îndoirea
genunchiului până la 90°, apoi revenire (5x20);
g) sărituri pe loc pe ambele picioare (5x10);
h) Alergare şerpuită (3x50 m);
i) Sărituri cu coarda pe loc sau în uşoară deplasare (5x20);
j) Stând pe un picior cu faţa la scară fixă cu genunchiul îndoit la 90°, apucat la
înălţimea umerilor, menţinerea acestei poziţii (10x20secunde);
k) Masajul coapsei şi genunchiului.

Refacerea mobilităţii genunchiului:

I. Reducerea flexiei
Reducerea flexiei acestei articulaţii se poate face:
A) Prin adaptarea unor posturi:
Exerciţiul 1 - aşezat ghemuit (genuflexiune), cât permite
mobilitatea genunchiului cu mâinile în sprijin pe bază;
Exerciţiul 2 - în decubit ventral se fixează pe gambă o coardă care trece pe un
scripete peste capul pacientului; la capătul corzii se pune o greutate. Exerciţiul se
realizează la cuşca de scripetoterapie;
 Exerciţiul 3 -subiectul în decubit dorsal: tine picioarele pe mingea medicinala şi
ţine gamba în flexie.(Fig.6,7)

Fig.6 Fig.7

B) Prin mobilizări pasive:

Exerciţiul 4 - subiectul şezând: kinetoterapeutul face priză pe treimea distală a

coapsei şi a gambei, executând flexia;

Exerciţiul 5 -pacientul în decubit dorsal, cu şoldul flectatjdnetoterapeutul

execută flexia genunchiului (dreptul anterior este relaxat);

Exerciţiul 6 - pacientul în decubit ventral: kinetoterapeutul

fixează coapsa la masă, face priză pe gambă şi distal se
execută flexia.

C) Prin mişcări autopasive:

Exerciţiul 7 - cea mai simplă automobilizare este presarea pe faţa anterioară a
gambei cu gamba opusă - pacientul în şezând sau în decubit ventral;

(Fig. 8)
 Exerciţiul 8 - din poziţia în genunchi sau „patrupedă" se lasă şezutul spre
taloane, forţând flexia genunchiului. Exerciţiul se poate executa de la o flexie de
minimum 60° (pentru poziţia „patrupedă") sau la 90° pentru poziţia în genunchi;

Exerciţiul 9 - din ortostatism, cu mâinile sprijin pe bază se lasă corpul în jos în

genuflexiune.

D) Prin mişcări active:

Exerciţiul 10 - din decubit dorsal, cu sau fără o patină cu rotile la
picior, pacientul alunecă pe o placă în flexie - extensie sau pedalează în
aer;

Exerciţiul 11 - din decubit homolateral, pe o placă talcată, se mobilizează

genunchiul în flexii repetate;

Exerciţiul 12 - din ortostatism, se execută genuflexiuni pe ambele membre

inferioare sau doar membrul inferior afectat.
II. Reeducarea extensiei
Reeducarea extensiei genunchiului se face:

A) Prin adaptarea unor posturi:

Exerciţiul 1 - subiectul în decubit dorsal, cu un sul la nivelul gleznei; Variantă:
din şezând, cu talonul sprijinit de un scaun cu sau fără greutate pe genunchi
-exerciţiul este utilizat pentru reducerea flexum-ului;

Exerciţiul 2 - subiectul în decubit ventral,cu gamba în afara mesei şi coapsa

fixată printr-o chingă; de gambă se atârnă o greutate sau se recurge la un scripete;

Exerciţiul 3 - subiectul în decubit dorsal cu gheata de tracţiune pe

picior se tractionează continuu în ax.

B) Prin mobilizări pasive:

Exerciţiul 4 - pacientul în şezând, cu trunchiul aplecat în faţă: kinetoterapeutul
execută extensia, făcând două prize - una pe faţa anterioară a coapsei flexând-o la
scaun şi alta pe gambă,distal; exerciţiul urmăreşte întinderea ischiogambierilor;
 Exerciţiul 5 - subiectul în decubit ventral: priză pe gambă proximal(pentru
realizarea extensiei şi alunecării) şi distal (pentru realizarea extensiei şi rotaţiei
externe) - coapsa este flectată prin chingă la masă;

Fig.10

C) Prin mobilizări autopasive:

Exerciţiul 7 - subiectul în decubit ventral cu coapsa fixată: gamba şi piciorul
contralateral împing spre extensie membrul inferior afectat;

Exerciţiul 8 - pacientul în poziţie „patrupedă": gamba interesantă este

fixată prin chingă la masă; corpul se deplasează înainte prin tracţiunea
mâinilor pe margine mesei.

III. Reeducarea mobilităţii rotulei

Exerciţiul 1 Manipularea rotulei se face:

a) crural;
b)cranial (invers)
c)extern;
d)intern (invers ca la „c")
Refacerea forţei musculare
Tehnici şi exerciţii de creştere a forţei

Aşa cum s-a arătat, pentru a creşte forţa musculară este obligatoriu să se
execute un tip
de contracţie musculară. Totuşi, vor fi reamintite şi o serie de alte tehnici, cum
ar fi cele de facilitare proprioceptivă neuromusculară, utilizate nu pentru a creşte
direct forţa musculară, ci pentru a introduce o stare excitatorie musculară favorabilă,
 pe fondul căreia exerciţiile cu contracţie musculară să aducă câştigul de forţă
scontat.
Exerciţii izometrice
Clasic, se practică cele două tipuri de exerciţii despre care deja am discutat:
1. Exerciţii unice scurte izometrice zilnice (EUSIZ): o contracţie de 6 sec. pe zi.
2. Exerciţiile repetitive scurte izometrice zilnice (ERSIZ): 20 de contracţii a 6 sec, cu
o pauză de 20 sec. între ele - o şedinţă pe zi.
Condiţie de bază: realizarea unei tensiuni de contracţie egală cu 60-70% din cea
maximă. Există şi alte formule de exerciţii, dintre care noi ne-am obişnuit să utilizăm:
3. Grupajul de 3 contracţii a 6 sec, cu o pauză de 30-60 sec, între contracţii - se
poate repeta de 2-3 ori pe zi.
Opoziţia faţă de mişcare pentru realizarea izometriei se realizează în diferite
modalităţi, în general rezistenţa o opune kinetoterapeutul sau pacientul însuşi - cu
celălalt membru - sau se recurge la un obiect imobil (zid, birou, tocul uşii, etc). La
descrierea exercitiilor, vor fi expuse şi"acesîe modalităţi".
1. Exerciţiul maximal scurt (EMS). D.L.Rose şi colaboratorii săi, plecând de la
contracţia izometrica scurtă, iniţiază EMS, care este un exerciţiu dinamic cu
încărcare maximă. Se testează progresiv greutatea maximă care poate fi ridicată şi
menţinută 5 secunde. Această greutate este notată IRM, adică greutatea maximă
care poate fi ridicată o dată (1 repetiţie maximă). Metodologia este aceeaşi ca pentru
contracţia izotermică, respectiv o ridicare pe zi sau 3 ridicări cu pauze de 1-2 minute
între ele.
2 Exerciţiul maximal cu repetiţie (EMR). Se urmăreşte prin creşterea progresivă
a greutăţilor să se testeze acea greutate care poate fi ridicată de 10 ori (10 repetiţii
maxime=10 RM). După ce testarea a fost făcută şi s-a găsit greutatea care poate
permite 10 RM, se vor executa zilnic astfel de exerciţii. La 5-7 zile se retestează
noua rezistenţă pentru 10 RM. O variantă a tehnicii este propusă de McQueen, şi
anume 4 seturi de 10 RM pe zi, de 3 ori pe săptămână.
3. Tehnica "fractionată" De Lorme-Watkins. De Lorme şi-a denumit tehnica "
exerciţiu cu rezistenţă progresivă", care reprezintă nu numai o metodă, ci şi un
"principiu metodologic", pentru creşterea forţei şi rezistenţei musculare.
Tehnica De Lorme este compusă din trei seturi:
• Setul 1-10 ridicări cu 1/2 10 RM; ,
• Setul al II-lea -10 ridicări cu 3/4 10 RM;
• Setul al III-lea - 10 ridicări cu 10 RM; între seturi se intercalează o pauză de 2-3
minute. Aceste exerciţii se realizează o dată pe zi, de 4 ori pe săptămână. în ziua a
5-a se retestează 10 RM, ca şi 1 RM, apoi în zilele următoare se reâncep cele 3 serii
la noile valori ale rezistenţei.
 Există multe variante ale acestei scheme. Autori ca McMorris, Elkins, Rudd,
Luscombe,etc. au propus unele modificări ale schemei originale, fie în ce priveşte
procentul din 10 RM cu care se lucrează pe diferite serii, fie în ce priveşte numărul
de serii pe zi. Ne permitem şi noi să considerăm că rigiditatea schemei De Lorme-
Watkins nu-şi are rostul în kinetologie. Trebuie acceptat principiul progresiei
rezistenţei, iar modalitatea de realizare trebuie adaptată fiecărui pacient, în funcţie de
particularităţile lui.
în ultimul timp, în clinicile de recuperare se utilizează pentru economia de timp
o noua varianta: se realizează zilnic cele 10 RM; daca peste 1-3 zile pacientul poate
să ridice de 15 ori la rând greutatea 10 RM, acesta se va creşte până la altele 8-10
RM şi aşa mai departe.
4. Exerciţii rezistive regresive (tehnica Oxford) au fost recomandate iniţial de
Zinovieff şi susţinute apoi de McGovern şi Luscombe.
Schema tehnicii Oxford este compusă din patru serii:
• Setul I: 10 ridicări cu 10 RM
• Setul al II-lea: 10 ridicări cu 90% 10 RM
• Setul al I I-lea: 10 ridicări cu 80% 10 RM
• Setul al IV-lea: 10 ridic [ri cu 70% 10 RM
• Etc. (până la 10 seturi)
Logica unei astfel de tehnici este că muşchiul oboseşte treptat şi că, în fond
fiecare set reprezintă o performanţă aproape maximă pentru starea fiziologică a
muşchiului din momentul respectiv.
Schimbarea mereu a greutăţilor face ca această tehnică să nu fie prea agreată,
nici de pacient, nici de kinetoterapeut.
Tehnica Oxford este regresivă în cadrul seriilor zilnice, dar evident şi în acest
caz progresia este asigurată prin retestarea 10 RM la 5-7 zile.
5. Exerciţiile cu 10 RM (repetiţii minime). în cazul în care muşchiul este prea
slab
pentru a ridica de 10 ori chiar propria greutate a segmentului, principiul exerciţiului
dinamic
cu rezistenţă progresivă se poate totuşi aplica. Se testează care este ajutorul
(asistarea minimă necesară) pentru a se realiza cele 10 ridicări. De obicei aceste
exerciţiise fac cu ajutorul scripetului cu contragreutate. Odată fixate 10 RM, se
procedează la alcătuirea diverselor scheme de antrenament, ca şi la tehnicile cu 10
RM.
Clasic schema este:
• Seria I: de 10 ridicări cu 2x10 RM
• Seria a II-a: de 10 ridicări cu 1,5x10 RM

• Seria a IIl-a: de 10 ridicări cu 1x10 RM

Tonifierea musculaturii extensoare:
A) Exerciţii globale:
1. Pacientul în decubit dorsal, cu coapsa întinsă, gamba în afara masei;
membrul inferior opus, flectat, se sprijină cu piciorul pe masă; kinetoterapeutul face
priză pe faţa dorsală a piciorului şi pe faţa anterioară, distal pe gambă; pacientul
execută întâi flexia dorsală a piciorului, apoi in continuare extensia gambei. Mişcările
sunt contrate de kinetoterapeut în aşa fel încât flexia dorsală a piciorului să fie
complet blocată, dar extensia gambei să-şi urmeze amplitudinea în totalitate.
2. Aceeaşi poziţie ca la exerciţiul „1"; antrenează tripla flexie: membrul inferior
afectat pleacă de la poziţia de triplă flexie. Kinetoterapeutul se opune la extensia
piciorului (flexie plantară), apoi în continuare la extensia gambei care se execută
concomitent şi cu întinderea coapsei.
3. Aceeaşi poziţie ca la exerciţiul „1"; kinetoterapeutul face priza pe faţa
anterioară a coapsei, distal, şi pe gambă, tot distal: pacientul încearcă flexia coxo
-femurală (blocată de kinetoterapeut) şi executată în continuare extensia contra
rezistenţei opuse de kinetoterapeut.
4. Aceeaşi poziţie ca la exerciţiul „1"; membrul inferior în triplă flexie (membrul
inferior opus întins), kinetoterapeutul face priză pe faţa dorsală a coapsei şi pe faţa
ventrală a gambei; se contrează încercarea de extensie a coapsei, apoi în lanţ se
rezistă la extensia gambei. Se realizează contracţia simultană a cvadricepsului şi
ischiogambierilor. Mişcarea de extensie a genunchiului se poate continua cu
extensia piciorului.
5. Din decubit dorsal, cu gamba la marginea mesei sau şezând, se execută
extensii, încărcând progresiv gamba distal.
6. Din ortostatism se trece în ghemuit şi din nou în ortostatism. Taloanele se
ridică de pe sol în timpul exerciţiului pentru a se menţine trunchiul vertical. Dacă
tălpile rămân pe sol, trunchiul se va înclina spre faţă, solicitând prea mult extensorii
şoldului (ischiogambierii). Efortul extensorilor se poate mări dacă se iau în mâini
gantere sau haltere pe umeri.
7. Exerciţii cu îngreuiere la halteroscaun, cuşca cu scripeţi, helcometru şi
aparatura Kettler.(Fig.ll)
 Fig. 11

B) Exerciţii selective:
8. Din ortostatism se flectează membrele inferioare şi se menţine articulaţie coxo
-femurală flectată la 90°. Din această poziţie se execută extensia genunchiului.
Antrenează cele trei capete monoarticulare ale cvadricepsului (fără dreptul anterior
care este poliarticular). Subiectul în decubit dorsal, cu membrul inferior interesat în
uşoară flexie a genunchiului
9. Kinetoterapeutul apucă rotula trăgând-o în jos şi în afară; se comandă extensie
completă,cu tracţionarea rotulei în sus şi înăuntru. Urmăreşte antrenarea vastului
medial (cu rol în tracţionarea internă şi în sus a rotulei).
10. Subiectul în şezând pe masă cu membrul inferior interesat în uşoară flexie şi
şoldul în rotaţie internă. Kinetoterapeutul opune rezistenţă pe faţa antero - externă a
tibiei, distal. Contracţia se dirijează în special pe vastul extern şi tensorul fasciei lata.

Tonifierea musculaturii flexoare

1. Subiectul în decubit dorsal, cu coapsa la marginea masei; kinetoterapeutul

face priză pe faţa dorsală a coapsei şi pe talpă. Pacientul execută o extensie de
coapsă contrată de kinetoterapeut, apoi o extensie de picior (de asemenea contrată),
în continuare flectând genunchiul. Contrarea extensiei coapsei pune în tensiune
ischiogambierii, iar pentru picior -gemenii.
2. Pacientul în decubit dorsal cu articulaţiile şoldului şi genunchiului uşor flectate,
gleznă în poziţie indiferentă. Prizele sunt aplicate pe feţele anterioară a coapsei şi
dorsală a
 piciorului. Kinetoterapeutul se opune flexiei coapsei dorsale a piciorului. Urmăreşte
antrenarea lanţului triplei flexii.
3. Exerciţii cu îngreuiere la cuşca cu scripeţii, helcometru.
4. Din stând pe membrul inferior opus celui interesat, membrul inferior afectat
purtând o sandală cu greutăţi. Se execută flexii cât mai complete. Echilibrul este
realizat prin prinderea unei şipci de la scara fixă. Ridicarea greutăţii determină
contracţia concentrică, revenirea lentă a gambei asigură contracţia excentrică.

Refacerea stabilităţii, mişcării controlate si abilităţii

Aşa cum s-a arătat, realizarea reeducări aparatului neuromioartrokinetic sau,
altfel spus, realizarea controlului motor are 4 etape de bază:
> reeducarea mobilităţii;
> a stabilităţii;
> mobilităţii controlate ;
> abilităţii.
Ultimile două etape se încadrează în acest obiectiv al kinetologiei, pe care l-am
numit mai
cuprinzător prin noţiuni relativ echivalente: „coordonare" - „control" -„echilibru".
înţelegem prin coordonare „combinarea activităţii unui număr de muşchi în cadrul
unei scheme de mişcare continuă, lină, executată în condiţii normale". O mişcare
„coordonată" presupune, ipso facto, şi contol, şi echilibru. O activitate coordonată
este automată, nepercepută conştient, deşi ea poate fi îndeplinită şi conştient.
Controlul activităţii coordonate este monitorizat prin mecanismul de feed-backal
propriocepţiei şi centrilor subcorticali. Dacă propriocepţia senzitivă sau centrii
subcorticali sunt afectaţi, contolul vizual al mişcării, cu intervenţia centrilor corticali,
pot substitui coordonarea mişcării, dar niciodată aceasta nu va fi la fel de fină ca
atunci când feed-back-ul proprioceptiv este intact.
Coordonarea mişcărilor este un proces care se obţine după foarte multe
repetări, ea dezvolându-se pe măsură ce copilul creşte. Coordonarea se poate
„antrena", putându-se ajunge la performanţe extraordinare. Să privim mâinile unui
pianist sau ale unui violonist în timpul unui concert şi vom realiza amploarea acestor
performanţe.
Dezvoltarea coordonării înseamnă o creştere a preciziei mişcării, o economie
maximă de efort muscular prin ieşirea din activitate a oricărui muşchi inutil de activat
pentru respectiva schemă. Aceasta înseamnă inhibiţia oricărei iradieri „inutile" a
excitaţiei în cortex. Dezvoltarea coordonării determină apariţia deprinderilor motrice
care au la bază engramele motorii, mişcarea volitională nefiind altceva decât
selectarea, modificarea şi combinarea engramelor fixate în centrii subcorticali.
Există câteva legi generale ale antrenamentului pentru coordonare (F. Kottke):
- Exerciţiile de coordonare trebuie să se execute de câteva ori pe zi.fără întrerupere,
până ce
coordonarea este obţinută;
- Orice contracţie a musculaturii care nu este necesară unei activităţi date trebuie
evitată. A repeta contracţii pentru o astfel de
musculatură înseamnă a o introduce în engrama activităţii respective -inhibiţia
iradierii nu se mai produce, coordonarea va fi compromisă
- Pentru a întări percepţia senzorială corectă a unei engrame corecte se vor utiliza
toate mijloacele posibile: explicaţii verbale, înregistrării cinematice, desene, etc
- Exerciţiile de coordonare cer concentrare din partea pacientului. Orice semn de
oboseală sau chiar plictiseală este un indiciu de oprirea antrenamentului
- Preciza unei mişcări nu necesită forţă mare, aceasta chiar prejudiciind
coordonarea
Cu cât rezistenţa opusă mişcării va fi mai slabă, cu atât iradierea excitaţiei îm
SNC va fi mai redusă, deci coordonarea mai bună.
Dacă lucrăm în cadrul exerciţiilor de coordonare cu o forţă chiar sub 10 % din
forţa maximă a muşchilor, oboseala apare relativ repede.

Exerciţii pentru creşterea mobilităţii

Am văzut mai sus că menţinerea sau creşterea mobilităţii unei articulaţii
inflamate se realizează prin exerciţii pasive, active-asistate şi active.
Articulaţia inflamată ridică însă unele probleme teoretice şi practice specifice,
care au un important răsunet asupra tehnicilor şi metodologiilor aplicate. A) Iată mai
întâi care sunt problemele teoretice:
> sinovita slăbeşte capsula şi ligamentele de susţinere, produce lichid articular în
execes care măreşte spaţiul intraarticular, creând tensiuni de întindere a structurilor -
toate acestea determină mai curând laxitate articulară, cu instabilitate, decât redoare.
> edemul periarticular sau extraarticular generează compresiune articulară,
având deci tendinţa de a limita mobilitatea articulară, penrtu ca apoi prin organizarea
fibroblastică conjunctivă, să blocheze spaţiile de alunecare între planurile tisulare,
sporind astfel şi mai mult limitarea mobilităţii articulare.
> durerea produce spasm în musculatura periarticulară flexo-aductoare, limitând
extensia articulară. Poziţia de flexie articulară determină cea mai redusă presiune
intraarticulară, motiv pentru care pacientul din instinct, îşi ţine în această poziţie
articulaţia inflamată, pentru a-şi calma durerea. De aici pericolul de flexum în
articulaţia tumefiată.
> inactivitatea articulară generată de durere creşte riscul
aderenţelor, al scurtării musculotendinoase şi slăbirii muşchiului
B ) Problemele practice sunt destul de dificile neexistând regului care să ghideze
rezolvarea lor
> care trebuie să fie intensitatea exerciţiului? Nu se poate da un răspuns, în
baza unei reguli la această întrebare. Durerea sau discomfortul articular provocat de
exerciţiu sunt acelea care reprezintă legea de bază în orientarea intensităţii mobilităţii
articulare. Indiferent de ce tehnică de imobilizarea articulară am utiliza, durerea sau
discomfortul articular declanşat de acest exerciţiu nu trebuie să dureze mai mult de o
oră după oprirea lui. Cu cât se depăşeşte mai mult acest interval, cu atât programul
executat de bolnav este mai neadecvat şi trebuie reconsiderat ca tehnică de lucru
sau ca intensitate Atenţie! întinderea ţesuturilor articulare şi periarticularela limita
amplitunii de mişcare articulară pentru a câştiga mobilităţi maxime este complet
interzisă în faza acută a artritei, se execută cu prudenţă în faza subacută şi se
recomandă cu isistenţă în faza cronic-activă.
> cât durează şedinţa de exerciţii şi cât de frecvent se poate repeta? Nici aici
nu se poate da un răsuns categoric, neexistând reguli fixe. Sunt situaţii când este
suficientă o şedinţă de exerciţii de mobilizare maximă pe zi la un bolnav cu artrită
cronică stabilizată, în timp ce pentru o artrită acută sau subacută se execută 2-5
astfel de şedinţe într-o zi. Durata şi frecvenţa şedinţelor rămân la aprecierea
medicului şi kinetoterapeutului în funcţie de starea bolnavului, receptivitatea lui şi
disponibilităţie de kinetoterapie
> când anume în timpul zile trebuie executat exerciţiul de mobilizare?
Răspunsul este: în momentul cel mai favorabil". în general se alege momentul când
pacientul este odihnit, nemâncat de circa 3 ore, într-o stare psihică bună. Acest
moment trebuie însă „pregătit" printr-o serie de măsuri: duş cald sau baie caldă
locală sau masaj cu gheaţă, medicaţie antalgică etc.
> care este raportul dintre mobilizarea articulară şi repaosul articular?
Această întrebare nu se referă strict la exerciţiile kinetoterapeutice , ci la întreaga
activitate de mobilizare curentă din timpul zilei.
Raportul dintre efortul articular şi repaosul articular este - în special în reumatismele
inflamatorii cronice - o problemă esenţială. Ea nu poate fi rezolvată decât de bolnav,
pe baza unei autoobservaţii foarte atente.

Exerciţii pentru creşterea forţei şi rezistenţei musculare

în vederea practicării unor astfel de exerciţii, facem următoarele precizări:

> ca şi în exerciţiile de mobilizare, dar de o şi mai mare importanţă, starea
inflamatorie articulară (acută - subacută - cronic activă -cronic inactivă) joacă un rol
determinant. Această stare se schimbă de la o zi la alta şi deci exerciţiile vor fi
permanent adaptate ei.
> uneori un exerciţiu de tonifiere musculară unei articulaţii poate agrava
procesul inflamator al unei articulaţii vecine (de exemplu exerciţiile pentru tonifierea
rotatorilor externi ai umărului pot agrava starea unui cot afectat).
în timpul exercitiilor de tonifiere musculară articulaţia trebuie poziţionată în
postura cea mai puţin dureroasă.
>pentru o articultie dureroasă şi inflamată obţinerea unei forte 4 sau 5 este
iluzorie, programul de lucru pentru creşterea forţei musculare trebuie alcătuit cu
multă grijă, iar apoi, cu aceeaşi grijă, trebuie conturat programul de menţienre a forţei
câştigate.
> exerciţiile de tonifiere trebuie practicate până la declanşarea unei stări de
oboseală, fiind categoric oprite la apariţia supraoboselii.
>durerea ivită în timpul programului şi care nu dispare într-un interval de o oră
denotă exagerarea programului de tonifiere; durerea inhibă forţa musculară.
>exerciţiul isometric este preferat celui dinamic cu rezistenţă progresivă,
pentru că, nepunând în mişcare articulaţia, nu provoacă durerea. Dacă se practică în
fazele comice inactive, exeriţiul izometric rezistiv va fi realizat prin rezistenţa opusă
de apa bazinului, sau de mâna kinetoterapeutului, sau prin suspendare cu
scripetoterapie.
>nu trebuie să se urmărească şi hipertrofia musculară, pentru că se poate
obţine o creştere necesară a forţei chiar şi în cazul unei musculature cu aspect
atrophic (în poliartrita reumatoidă, mai ales la musculature intrisecă a mâinii, acest
fapt de observaţie este foarte evident).

Exerciţiile pentru creşterea forţei musculare urmăresc:

a)Contracararea slăbirii musculare prin neutilizare, ştiut fiind că, zilnic, un

muşchi neutilizat pierde 3-5% din forţa sa. Cu o singură contracţie care
realizează 30% din forţa maximă actuală a muşchiului vom menţine forţa musculară -
deci, zilnic, câte o contracţie izometrică pentru fiecare grupă musculară!
b) Ameliorarea forţei şi rezistenţei musculare. Sunt necesare cel
puţin şase contracţii izometrice pe zi pentru a creşte forţa.
Afirmaţia este mai mult teoretică, pentru că practic ar trebui să se execute atâtea
contracţii până când apare oboseala (nu durerea!).
c) Menţinerea câştigului de forţă obţinut prin kinetoterapie este posibilă numai
printr-un program variabil în funcţie de regimul de activitate al pacientului şi de gradul
de forţa câştigat.
Pentru pacienţii sedentari, inactivi datorită bolii, este necesar să se continue zilnic
contracţiile izometrice.în cazul pacienţilor mai activi, care desfăşoară o muncă sau
măcar o activitate casnică este suficient ca acest program să fie executat de două ori
pe săptămână. De fapt s-a demonstrat că în cazul unui individ sănătos forţa maximă
poate fi menţinută cu un program executat chiar o dată la două săptămâni.
Tehnica exerciţiilor izometrice pentru cazurile inflamatorii: se execută cu
muşchiul la un nivel uşor scurtat faţă de poziţia de repaus - articulaţia trebuie
stabilizată în această poziţieş dacă nu este posibil, exerciţiile izometrice se fac la cea
mai accentuată scurtime a muşchiului. Durerea (cea mică) va determina şi ea
alegerea unghiului.
Tehnica pentru exerciţiile progressive cu rezistenţă este cea cunoscută, dar
încărcarea va fi lent-progresivă, urmărindu-se suportabilitatea articulară. Mişcarea
trebuie executată pe toată amplitudinea posibilă. în general se fac între 2 şi 6
exerciţii pentru fiecare grupă musculară.

IV.2 Analiza rezultatelor iniţiaie-finale

Subiectul S.L cu fişa de examen numărul "1" cu diagnosticul de sechele

algofuncţionale postruptură ligament încrucişat anterior stâng -operat. Ruptură
menise extern stâng operat.
A fost luat în evidenţă pe 14.10.2009, urmând tratament recuperator,
preoperator. După intervenţia chirurgicală reintră în evidenţă serviciului de
recuperare pe data de 14.01.2009, dată de la care începe tratamentul recuperator
postoperator.
Ca tratamente asociate a efectuat electroterapie şi masaj. La testările iniţiale
(stadiul I) şi finale (stadiul III), s-au obţinut valorile înregistrate în fişa de examen
numărul 1 din cap.III.
Astfel s-a evidenţiat că: durerea a diminuat considerabil de la valori cuprinse
între (+ +) în stadiul I până la valoarea (7) sau chiar absenţa durerii în condiţii de
repaus sau mers pe teren plat. Redoarea genunchiului operat a fost recuperată.
Măsurătorile circumferinţelor membrului inferior la diferite nivele au evidenţiat o
egalizare considerabilă şi chiar creştere de volum muscular.
Pe baza tabelului 1 s-au realizat grafice care reprezintă dinamica valorilor măsurate
în cele 3 etape pentru circumferinţele membrului inferior (mediorotulian, circumferinţa
coapsei 10 cm, suprarotulian, circumferinţa gambei 10 cm cu subrotulian) la ambele
membre inferioare comparativ.
Din tabelul numărul 1 rezultă:
 □ circumferinţa mediarotuliană drept/stâng, cu valori de 39 cm/41 cm în stadiul
1 de recuperare a ajuns la 39,5 cm/39,5 cm;
Acest fapt dovedeşte evoluţia spre ameliorarea procesului inflamator şi apropierea
de valorile normale comparativ cu valorile circumferinţei mediorotuliene la membrul
inferior drept.
□ circumferinţa coapsei membrului inferior stâng cu valori de 44 cm /42 cm în
stadiul I de recuperare a crescut ajungând la valoarea de 42,5 cm/41,5 cm în stadiul
III ceea ce exprimă o evoluţie ascendentă de creştere de tonus muscular;
□ circumferinţa gambei 10 cm subrotulian cu valori de 37 cm/36 cm în stadiul I
de recuperare a ajuns la valoarea de 37,5 cm/36,5 cm în stadiul III, remarcându-se şi
aici evoluţia ascendentă a musculaturii.
Valorile goniometrice reprezentând flexia pasivă/activă la membrul inferior
stâng (cel operat) are valori care au constituit dinamica valorilor pentru tabelul
conţinând dinamica valorilor goniometrice de flexie pasivă şi activă măsurate în cele
trei stadii (tabelul nr.l).
Din tabelul 6, rezultă că valoarea flexiei pasivă/activă a genunchiului de
recuperat este de 95° /85° în stadiul I, iar în stadiul III este de 125/120°.
Dinamica valorilor înregistrate se constată o recuperare a mobilităţii
genunchiului operat aproape de valorile normale.
In urma tratamentului recuperator s-au realizat obiectivele propuse pentru
recuperarea pacientului S.L.
La finalul tratamentului recuperator pacientul S.L. a efectuat deja alergări
uşoare pe teren plat ca primă condiţie de reintegrare rapidă în activitatea sportivă
specifică.
Astfel pe baza datelor înregistrate în fişa de examen numărul 1 s-a putut realiza
un tabel conţinând dinamica valorilor obţinute în urma măsurării circumferinţelor în
cele trei stadii.
Subiectul C C cu fişa de examen numărul 2, cu diagnosticul de sechele
algofuncţionale, postruptură ligament încrucişat anterior genunchi drept,
meniscectomie menise drept. Intră în tratament recuperator pe data de 20.11.2009.
Ca tratamente asociate a efectuat electroterapie şi masaj. La testarea iniţială,
intermediară şi cea finală s-au obţinut valori înregistrate în fişa de examen numărul 2
din cap III. Măsurătorile circumferinţelor membrelor inferioare la diferite nivele au pus
în evidenţă creşterea volumului muscular şi a forţei musculare.
Astfel pe baza datelor înregistrate în fişa de examen numărul 2, din s-a realiza
un tabel conţinând dinamica valorilor obţinute în urma măsurării circumferinţelor în
cele trei stadii ale recuperării (tabelul nr.2 ).
Pe baza tabelului de mai sus s-au realizat grafice reprezentând dinamica
valorilor măsurate în cele trei stadii pentru circumferinţa membrului inferior
mediorotuliană, circumferinţa coapsei 10 centimetri, suprarotulian, circumferinţa
gambei 10 cm cu subrotulian) la ambele membre inferioare, comparativ.
Din tabelul numărul 2 rezultă că:
□ circumferinţa mediorotuliană drept/stâng, cu valori de 44 cm/41,5 cm în
stadiul I de recuperare a ajuns la valoarea de 41.5 cm/41,5 cm în stadiul III de
recuperare;
□ circumferinţa coapsei 10 cm au suprarotulian drept/stâng cu valori de 47
cm/45,5 cm în stadiul I de recuperare, a ajuns în stadiul III la 47 cm/46 cm;
□ circumferinţa gambei 10 centimetri subrotulian cu valori de 41 cm/47 cm în
stadiul I de recuperare, ajunge la valoarea de 41.5 cm/42.5 cm în stadiul III.
Flexia pasivă/activă la genunchiul drept (operat) ale cărui valori au fost
înregistrate în fişa de examen numărul 2, a furnizat datele pentru tabelul nr. 7,
conţinând dinamica valorilor goniometrice ale flexiei pasive/active măsurate în cele
trei stadii.
Din tabel se remarcă faptul că flexia pasivă/activă a fost recuperată de la
valoarea de 1257120° în stadiul III, realizându-se un câştig de 35740° pentru flexia
pasivă/activă.
Din dinamica valorilor goniometrice pentru flexie se observă o creştere
substanţială a valorilor datorate şi unui restant muscular foarte bun al subiectului.
Astfel s-a evidenţiat că: - durerea a diminuat considerabil de la valori ridicate
(+ +) la mers pe scări în stadiul I până la valoarea (+) în stadiul II, sau chiar absenţa
durerii în repaus şi la urcat scările (în stadiul III).

Subiectul V.C cu fişa de examen numărul 3, având diagnosticul de sechele

algofuncţionale postruptură menisC extern drept - operat. Intră în tratamentul
recuperator pe data de 20.01.2009. Tratamente asociate: fizioterapie şi masaj.
La testările iniţiale (stadiul I) şi finale (stadiul III) s-au obţinut valorile
înregistrate în fişa de examen numărul 3, din cap.III, s-a evidenţiat că:
□ durerea în articulaţia genunchiului este inexistentă inclusiv în efort moderat;
□ redoarea genunchiului traumatizat a fost recuperată în totalitate;
□ măsurătorile circumferinţelor membrelor inferioare la diferite nivele au arătat o
creştere de volum muscular.
Astfel pe baza datelor înregistrate în fişa de examen numărul 3 din cap.III, s-a
relifat un tabel conţinând dinamica valorilor obţinute în urma măsurării
circumferinţelor în cele trei stadii ale recuperării.
Pe baza tabelului s-au realizat grafice care reprezintă dinamica valorilor măsurate în
cele trei stadii pentru circumferinţele membrului inferior (circumferinţa
mediorotuliană, circumferinţa coapsei 10 cm cu suprarotulian, circumferinţa gambei
10 cm cu subrotulian) la ambele membre inferioare comparativ.
Din tabelul nr.3, rezultă că:
□ circumferinţa mediorotuliană drept/stâng, cu valori de 38 cm/39 cm în stadiul I
de recuperare a ajuns la valoarea de 38,5 cm/38,5 cm în stadiul HI;
□ circumferinţa coapsei 10 cm suprarotulian cu valori de 47 cm/48 cm in stadiul I
de recuperare a crescut ajungând la valoarea de 47,5 cm/48 cm;
□ circumferinţa gambei 10 cm subrotulian cu valori de 38 cm/39 cm în stadiul I a
ajuns la valoarea de 38,5 cm/39 cm în stadiul III de recuperare.
Măsurătorile circumferinţelor reliefează faptul că datorită diagnosticului prezent
valorile iniţiale pentru membrul inferior drept/stâng diferenţele dintre valorile iniţiale şi
cele finale nu au fost atât de mari.
Mobilitatea flexiei pasive/active la genunchiul operat ale cărei valori au fost
înregistrate în fişa de examen numărul 3, a furnizat datele pentru tabel conţinând
dinamica valorilor goniometrice ale flexiei pasivă/activă măsurate în cele trei stadii.

IV.3. Analiza comparativă a rezultatelor (iniţial-final)

Din analiza comparativă a rezultatelor iniţiale şi finale s-au constatat
următoarele aspecte:
• iniţial, bilanţul articular a evidenţiat un deficit de flexie în medie de 80°, care
s a recuperat în totalitate până la 130°;

• deficitul de extensie, în medie de 10° s-a recuperat în totalitate;

• deficitul muscular iniţial, testing-ul muscular al cvadricepsului prezentând
valoarea F3 şi în final F5 ce reprezintă o recuperare totală a forţei musculare;
• mersul, iniţial era efectuat cu bastonul, iar în final au fost recuperate în
totalitate;
• după spitalizare, la intrarea în tratament ambulatoriu, pacienţii au prezentat
redoarea articulară care a dispărut treptat spre mijlocul perioadei de tratament, după
aplicarea mijloacelor asociate kinetoterapiei (crioterapie, electroterapie, ortezare,etc).
Analizând rezultatele comparative, se poate concluziona că deficitul funcţional
al genunchiului după sechelele algo funcţionale s-a recuperat în totalitate prin
kinetoterapie.

IV.4. Interpreterea statistică a rezultatelor cercetării

Tabele care conţin dinamica valorilor obţinute în urma măsurării circumferinţelor
membrului inferior, în toate stadiile recuperării:
Tabelul nr.2 fişa de examen
nr.l

Stadiul de recuperare/ValoareIniţialIntermediarFinalCircumferinţa
mediorotuliană (dr./stg.)39 cm/41 cm39.5 cm/39 cm39.5 cm/39.5
cmCircumferinţa coapsei 10 cm suprarenali an (dr./stg.)44 cm/42 cm44.5
cm/42.5 cm42.5 cm/41.5 cmCircumferinţa gambei 10 cm subrotulian
(drVstg.)37 cm/36 cm37 cm/36 cm37.5 cm/36.5 cm
Tabelul nr3 fişa de examen nr
2

Stadiul deIniţialIntermediarFinalrecuperare/Val oCircumferinţa44

cm/41.5 cm42.5 cm/41.5 cm41.5 cm/41.5
cmmediorotulianăCircumferinţa47 cm/45.5 cm47 cm/45.5 cm47 cm/46
cmcoapsei 10 cmsuprarotulianCircumferinţa41 cm/42 cm41 cm/42 cm41.5
cm/42.5 cmgambei 10 cm

CAZ 1 CAZ 1 CAZ 1

Stadiul Stadiu 2 Stadiu3
St g/d r St g/d r
Stg/dr
Tabelul nr.4 fişa de examen
nr.3 nr.3) nr.3) 3)

Stadiul de recuperare/Valoa--reaIniţialIntermediarFinalCircumferinţa
mediorotuliană (dr./stg.)44 cm/41.5 cm42.5 cm/41.5 cm41.5 cm/41.5
cmCircumferinţa coapsei 10 cm suprarotulian (dr./stg.)47 cm/45.5 cm47
cm/45.5 cm47 cm/46 cmCircumferinţa gambei 10 cm41 cm/42 cm41
cm/42 cm41.5 cm/42.5 cm

CAZ 1 CAZ 1 CAZ 1

Stadiu1 Stadiu 2 Stadiu3
Stg/dr Stg/dr Stg/dr

80
 CONCLUZII

Pe parcursul desfăşurării cercetării s-a avut permanent în vedere

realizarea obiectivelor propuse în etapa iniţială şi verificarea ipotezelor
cercetării. Se poate astfel realiza stabilirea unor elemente concluzive şi cu
posibilităţi de generalizare în ceea ce priveşte alcătuirea şi conţinutul
schemelor folosite în aplicarea mijloacelor kinetoterapiei în recuperarea
sechelelor posttraumatice ale genunchiului.
Desfăşurarea cercetării prin aplicarea programelor concepute confirmă
ipotezele de lucru. Astfel:
a) Programele concepute pentru combaterea atrofiei musculare a
musculaturii
membrului inferior, pentru obţinerea stabilităţii genunchiului (prin tonifierea
musculaturii
stabilizate a genunchiului), pentru recuperarea mobilităţii articulare a
genunchiului
traumatizat, a mişcării controlate şi abilităţii şi-au dovedit eficacitatea prin
rezultatele
obţinute, evaluate pe baza testingului articular şi a bilanţului motor global al
locomoţiei.
Au fost selectate cele mai eficiente structuri de exerciţii din care au fost
alcătuite programe aplicate în cadrul procesului de reeducare - recuperare a
pacienţilor. Structurile care nu dădeau randament au fost înlocuite cu altele noi
care şi-au dovedit eficacitatea în urma testărilor intermediare şi finale.
b) De asemenea, programele concepute au contribuit la:
păstrarea calităţilor fiziologice ale tuturor grupelor musculare şi
articulaţiilor netraumatizate;
- accelerarea resorbţiei inflamatiei;
- prevenirea instalării tulburărilor secundare, entorse recidivante,
redoare, nesiguranţă articulară la efort, ş.a.;
- combaterea/prevenirea contracturilor şi refracţiilor musculare;
- prevenirea instalării/înlăturarea unor deprinderigreşite datorate
încercării de suplinire a funcţiei deteriorate a genunchiului traumatizat;
- îmbunătăţirea stării fizice şi psihice;
 - restabilirea şi dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi utilitar
aplicative (mers, alergare, săriturile ş.a.) şi specifice ramurilor sportive
(practicate în perioada anterioară traumatismului de pacient);
- îmbunătăţirea calităţilor de efort;
- readaptarea la efortul maximal local şi general;

c) Se evidenţiază raportul între mijloacele aplicate, şedinţele de

kinetoterapie şi constanţa participării subiecţilor la programul de recuperare.
d) Din prezentarea grafică a dinamicii evoluţiei la fiecare subiect, se
constată la finalul programului de recuperare o evoluţie constant pozitivă pe
parcursul tratamentului ceea ce a făcut ca la terminarea acestuia toţi subiecţii
să îşi poată relua activitatea sportivă, integrându-se treptat în specificul
activităţii.
În urma experimentului efectuat s-au putut formula următoarele concluzii:
› aplicarea precoce a tratamentului recuperator, diminuează durata acestuia;
› mijloacele şi procedeele folosite în cadrul programelor, trebuie
individualizate şi particularizate;
› trebuie selectate acele mijloace şi procedee kinetice, care să
corespundă îndeplinirii obiectivelor propuse;
› aceste programe, judicios alcătuite, pot asigura o recuperare integrală şi
rapidă a sportivului, în activitatea competiţională.

PROPUNERI

în urma efectuării acestui studiu propun următoarele recomandării:

1)Protejarea genunchiului posttraumatic prin orteze, la reluarea
antrenamentului.
2) în momentul reintegrării în activitatea sportivă se va avea în vedere
evitarea solicitării la maximum a membrului posttraumatic, reintegrarea să se
facă treptat.
3) Evitarea alergării pe teren accidentat pentru evitarea recidivelor.
4) Continuarea programului kinetic pe grupe specifice de muşchi
pentru ameliorarea atrofiei musculare şi pentru creşterea masei, musculare.

BIBLIOGRAFIE
1. Baciu, Clement - „Semiologia clinică a aparatului locomotor", Editura
Medicală, Bucureşti, 1975
2. Baciu, Clement - „Anatomia funcţională a aparatului locomotor", Editura
Medicală, Bucureşti, 1981
3. Baciu Clement - „Kinetologia pre - şi postoperatorie", Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1981
4. Ionescu, A. - „Gimnastica medicală", Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1964 şi Editura AII, 1994
5. Ionescu, A. - „Gimnastica articulară", Editura Cultură Fizică şi Sport,
Bucureşti, 1954
6. Ionescu, A. - „Masajul - procedee, tehnici, metode, efecte, aplicaţii în sport,
Editura AII, 1995
7. Moţet, Dumitru - „Bazele teoretice ale exerciţiului în kinetoterapie (activităţii
motrice) - note de curs", Universitatea Bacău, 1995
8. Sbenghe, Tudor - „Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare",
Editura Medicală, Bucureşti, 1987
9. Sbenghe, Tudor - „Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale
membrelor", Editura Medicală, Bucureşti, 1981
10. Conf. Dr. N. Georgescu, Dr. O. Alexa, Dr. T. Cozma -„Ortopedie -
Traumatologie" Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa" laşi 1996
11. VoiculescuJ.C- „Anatomia şi fiziologia omului", Editura Medicală,
Bucureşti, 1971 12 Caiet Documentar I - „Bazele teoretico - metodice ale
kinetoterapiei, Evaluarea neuromioartrokinetică, Evaluarea funcţională
cardiorespiratorie" Coordonator: Conf. Dr. I. Apostol, Colectiv de redactare: -
Conf. Dr. T. Vlad ; Prof. principal Ţopa Elena Rodica; Prof. principal Romon
luliana Brânduşa, Editura Omnia - laşi 1992

13. Conf. Dr. loan Drăgan - „Cultură fizică medicală" Editura Sport- Turism,
Bucureşti 1981
14. Dumitru D., - „Ghid de reeducare funcţională" Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1981
15. Hăulică I., - „Fiziologie umană" ed. a 11-a, Editura medicală, Bucureşti,
2000
16. Iliescu A., - „Biomecanica exerciţiilor fizice" Editura Consiliului National pentru
Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti, 1968
17. Vama Alexandru - „Ortopedie" Editura medicală, Bucureşti, 1976
18. Rădulescu AL, Baciu Clement - „Ortopedia chirurgicală" Editura medicală,
Bucureşti, 1956
19 Paula Drosescu - „Anatomia aparatului locomotor" Editura Venus, laşi, 2002
20. Conf. Dr. Veronica Balteanu şi Lect. Dr. Laura Marinela Ailioaie - Compendiu de
kinetoterapie "Tehnici şi metode" ,Editura Cermi, laşi, 2005