D2107 Economie PDF

ECONOMIE POLITICĂ
GLOGOVEŢAN OANA ELEONORA
2019
1
1 INTRODUCERE
Acest curs se adresează studenţilor din anul I, semestrul I, forma de

învăţământ IFR. Este un curs introductiv în domeniul economiei de piaţă, care
vine să pună bazele noţiunilor de economie politică pentru studenţii care încep
studiile în domeniul economic. Sper că acest curs va fi util tuturor celor care
sunt interesaţi de dobândirea unor cunoştinţe minimale de economie politică.
Este un curs menit să contribuie la o mai bună instruire a economistului modern
de înalt profesionalism şi cu o ţinută morală ireproşabilă, în acord cu exigenţele
misiunii nobile pe care o are în societatea actuală, când investiţia în om este
decisivă pentru devoltarea economiei pe termen lung.
Acest curs este destinat tuturor celor care înţeleg să investească în educaţia şi
pregătirea lor pentru caprin ei să se continue şi să se lărgească procesul de
transformare pozitivă din interiorul omului spre exteriorul vieţii, astfel încât să
se reuşească diminuarea cât mai mult a influenţei factorilor care sporesc
nejustificat costurile tranziţiei prin viaţă.
Acest curs îl oferim tuturor studenţilor economişti, de la IFR, care se
formează ca specialişti cu o gândire prospectivă, complexă, capabili să decidă
competent asupra alternativelor de gestionare eficientă a resurselor materiale,
financiare şi umane, în condiţiile libertăţii de acţiune, de risc asumat conştient şi
de concurenţă loială. Sper ca acest curs să fie un instrument util de lucru pentru
pregătirea profesională a studenţilor din învăţământul superior economic, pentru
formarea lor ca specialişti competitivi în afacerile economice, atât în plan
naţional, cât şi internaţional, sub influenţa concertată a factorilor ştiinţifici,
tehnici, economici, sociali, ecologici, monetar-financiari, culturali, politico-
militari.
2
OBIECTIVELE CURSULUI
Cursul de microeconomie este un curs introductiv, obiectivul său fiind acela

de a-i familiariza pe studenţi cu problematica generală a fenomenelor
microeconomice. Ca ştiinţă teoretică fundamentală Economia Politică urmăreşte
formularea de concluzii teoretice pentru ameliorarea permanentă a relaţiei dintre
resusele economice limitate tot mai rare şi nevoile umane nelimitate în continuă
dezvoltare şi diversificare.
După parcurgerea şi studierea cursului de Microeconomie, studentul va fi

capabil:
să abordeze în detaliu toate aspectele microeconomice studiate;
să poată purta o discuţie despre diferitele aspecte ale

fenomenelor microeconomice;
să formuleze şi să argumenteze teorii legate de procesele şi

fenomenele microeconomice
să analizeze procesele şi fenomenele microeconomice la nivelul

economiei naţionale şi să poată emite concluzii pertinente.
să abordeze în detaliu toate aspectele macroeconomice studiate;
să poată purta o discuţie despre diferitele aspecte ale

fenomenelor macroeconomice;
să formuleze şi să argumenteze teorii legate de fenomenele

macroeconomice, mai ales despre dezechilibrele
macroeconomice studiate;
să analizeze fenomenele macroeconomice negative la nivelul

economiei naţionale şi să poată emite concluzii pertinente
3
MODUL ÎN CARE ESTE CONCEPUT CURSUL
Acest curs conţine şaisprezece capitole, fiecare capitol fiind structurat pe

subcapitole.
Fiecare capitol conţine obiectivele, structura tematică şi analiza fiecărei
probleme, teste de autoevaluare care asigură într-o măsură oarecare comunicarea
simultană cu studentul şi o bibliografie minimală. La finalul cursului se află
răspunsurile la testele de autoevaluare o bibliografie.
În cadrul fiecărui capitol :

OBIECTIVELE- reflectă competenţele ce urmează a fi dobândite;
CONŢINUTUL – textul este structurat astfel încât cantitatea de informaţie nouă
pe capitol să fie raţională şi echilibrat distribuit;
TESTELE DE AUTOEVALUARE – reprezintă un exemplu de sarcini de învăţare
şi are rolul de a testa dacă obiectivele educaţionale au fost realizate;
În acest curs s-au folosit anumite semne de punctuaţie care semnifică

următoarele:
$ - este folosită la începutul fiecărui capitol, atunci când sunt prezentate

obiectivele capitolului, obiective menite să scoată în evidenţă cunoştinţele şi
aptitudinile pe care şi le va însuşi studentul pe parcursul capitrolului;
? - are rolul de a evidenţia spaţiul destinat rezolvării de către student a

întrebărilor propuse;
! - semnalizează informaţiile importante care trebuie reţinute;
! -STUDIU INDIVIDUAL
Se recomandă ca studentul să îşi rezerve timp pentru a parcurge prezentul
curs şi să îşi facă o imagine globală asupra modului în care acest curs a fost
conceput.
4
CAPITOLUL 1. OBIECTUL ECONOMIEI POLITICE. METODA
ECONOMIEI POLITICE
Cuprins
Obiectivele capitolului 1 pagina 7
1.1. Obiectul de studiu al economiei politice ...................................................... 7
1.2. Sfera şi funcţiile ştiinţei economice ............................................................. 9
1.3 Metode, tehnici şi instrumente de cunoaştere economică ştiinţifică............. 9
Bibliografie minimală Capitolul I.......................................................................10
$ OBIECTIVELE Capitolului 1
După studiul capitolului I, studentul va fi capabil:
➢ să cunoască obiectul de studiu al economiei politice;

➢ sa identifice sfera şi funcţiile ştiinţei economice în comparaţie cu
alte ştiinţe;
➢ să explice metodele, tehnicile şi instrumentele de cunoaştere
economică ştiinţifică.
1.1 Obiectul de studiu al economiei politice
! Odată cu dezvoltarea societăţii şi a tuturor sferelor acesteia s-a extins şi

cercetarea în domeniu, şi odată cu ea, au apărut noi forme şi moduri de abordare
a fenomenelor economice şi a economiei în general. Explicarea fenomenelor şi a
proceselor economice, formularea conceptelor economice, descoperirea unor
reguli în desfăşurarea vieţii economice, sunt rezultatul activităţii de cercetare
ştiinţifică.
Termenul de "economie politică", etimologic, provine din antichitate, din
limba greacă, de la cuvintele "oikomia" şi "politeia" (în traducere înseamnă
orânduire socială). La rândul lui cuvântul "oikomia" este format din asocierea de
cuvinte "oikos" (în traducere înseamnă casă, gospodărie), şi "nomos" ( care în
traducere înseamnă lege, normă).
Termenul de "economie politică" a fost folosit pentru prima dată de către
francezul Antoine de Montcretien, în titlul lucrării "Tratat de Economie Politică"
(1615), o lucrare despre finanţele publice, despre normele de gospodărire a
statului.
Se deosebesc o serie de concepţii având la bază următoarele criterii:
5
➢ concentrarea atenţiei asupra realizării nemijlocite a producţiei, acoperirea
trebuinţelor umane, având drept scop maximizarea satisfacţiei
consumatorului prin bunuri şi servicii de calitate;
➢ orientarea subiecţilor economici spre principii utilitariste;
➢ sau regionale, constante sau accidentale, prezente sau viitoare) drept pârghii
economice esenţiale;
➢ importanţa acordată comportamentului uman, considerându-se că omul este

un reprezentant al unei entităţi sociale şi potrivit acestui lucru individul
devine obiectul central al relaţiei resursă-scop-întrebuinţare-altrenativă;
➢ legătura dintre raritatea resurselor, tendinţa de economisire a acestora şi în

acelaşi timp încadrarea în coordonatele funcţiei de maximizare a rezultatelor
obţinute cu minim de efort ;
➢ relaţia dintre om-mediu şi implicaţiile vieţii reale asupra economicului, în

vederea ameliorării raporturilor sociale şi a celor dintre natură şi societate,
ceea ce face posibilă evoluţia civilizaţiei;
➢ alegerea sintagmei economia-mijloc de subzistenţă , ca bază a ştiinţei de

profil;
➢ configurarea avuţiei (bogăţiei) ca sursă a bunăstării, prin modul ei de creare

şi repartizare între membrii societăţii;
➢ realizarea unui orizont în care au relevanţă relaţiile economice create în

decursul procesului de reproducţie lărgită, în stadiile: producţie, repartiţie,
schimb şi consum;
➢ valabilitatea şi aplicabilitatea fenomenelor şi proceselor economice;
➢ integrarea, în elaborarea principiilor economice, a unor noţiuni-cheie precum:

lege economică, utilitate, valoare, cost, preţ, profit, eficienţă.
Din punct de vedere al posibilităţilor de structurare Economia Politică se

poate studia pe patru conponente:
➢ Microeconomia
➢ Mezoeconomia
➢ Macroeconomia
➢ Mondoeconomia.
În cadrul ştiinţelor economice există legături şi influenţe reciproce între
diversle ştiinţe, tezele teoretice şi legile economice puse în evidenţă de
6
Economia Politică stând la baza analizelor şi cercetărilor din celelalte ştiinţe
economice, după cum analizele şi concluziile acestora din urmă întregesc teoria
economică.
1.2 Sfera şi funcţiile ştiinţei economice
! Considerând realitatea înconjurătoare prin prisma relaţiei efort-efect,

ştiinţa economică probează măsura în care cunoştinţele teoretice dobândite în
acest domeniu primesc sporul de valoare oferit de pragmatism.
Verificând legătura dintre abstract şi concret, dintre general şi particular,
respectiv dintre concept şi praxis , sferele de interes ale economiei se referă atât
la aspecte materiale - care constituie suportul efortului depus de un agent
economic (intrări într-un sistem de analiză) - cât şi la cele care fac obiectul
efectelor urmărite (ieşiri din acelaşi sistem luat ca bază). Cel mai important
aspect care trebuie avut în vedere este cel al analizei datelor , decizia trebuind să
reprezinte trecerea informaţiilor din domeniul intelectului abstract, în cel al
realităţilor cuantificabile.
Din punct de vedere al instrumentelor prin intermediul cărora
funcţionează şi al obiectivelor pe care şi le propune, sfera economicului se
manifestă pe două coordonate:
➢ Economia pozitivă
➢ Economia normativă
Funcţiile ştiinţei economice au în vedere:
-latura cognitivă, de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice,
prin intermediul metodelor proprii sau a celor utilizate în general de orice
ştiinţă;
-latura aplicativă, având drept scop primordial satisfacerea trebuinţelor
umane.
Astfel, importanţa economiei apare ca fiind generată de rolul şi poziţia ei
în cadrul sistemului ştiinţelor de profil economic.
1.3 Metode, tehnici şi instrumente de cunoaştere economică

ştiinţifică
! Termenul de "metodă" este cunoscut încă din antichitate. Grecii utilizau

cuvântul "methodos" prin care se înţelegea cale, drum, mod de expunere. În
prezent, metoda este înţeleasă ca reprezentând calea urmată în vederea
cunoaşterii unui obiect, fenomen sau proces. Semnificaţia termenului cu
7
aplicabilitate la domeniul vieţii economice ar fi acela că prin metoda de
cunoaştere economică se înţelege calea de urmat şi ansamblul de operaţiuni şi
procedee utilizate pentru cercetarea fenomenelor şi proceselor economice, a
raporturilor de cauzalitate şi funcţionale dintre ele, menite a descoperi, verifica
şi demonstra adevărul economic.
Metodele utilizate de economie trebuie să dispună de raţionalitate, dar, în
acelaşi timp, trebuie să şi confere această calitate rezultatelor dobândite.
Principalele metode cu care se operează în economie sunt:
➢ Observarea;
➢ Ipoteza
➢ Comparaţia
➢ Concretizarea
➢ Analogia
➢ Analiza
➢ Sinteza
➢ Inducţia.
➢ Deducţia
➢ Abstracţia ştiinţifică
➢ Trecerea de la abstract la concret
? Testul de autoevaluare nr. 1
Termenii de economie politică şi politică economică sunt echivalenţi?
Răspunsul este dat la pagina

Bibliografie capitol 1
1. Ciobanu Gh. coord., Microeconomie, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2008.
2. Ghişoiu M., coord., Microeconomie lucrări practice, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca, 2009;
3. Glogoveţan Oana Eleonora, Elemente de microeconomie, Note de curs,
UBV, 2009, (pag. 3-13);
8
CAPITOLUL 2 ECONOMIA FORMĂ A ACŢIUNII UMANE
Cuprins
Obiectivele capitolului 2 pagina ............16
2.1.Bunurile economice, marfa .......................................................................16
2.1.1. Bunurile economice........................................................................16
2.1.2. Marfa...............................................................................................17
2.2. Utilitatea economică.....................................................................................18
2.2.1. Conţinut şi măsurare.......................................................................18
2.2.2. Formele utilităţii economice..........................................................18
2.2.3. Concept şi teorii despre valoare......................................................19
Bibliografie minimală Capitolul 2......................................................................20
După studiul capitolului 2, studentul va fi capabil:
➢ să diferenţieze categoriile de bunuri economice;

➢ să înţeleagă noţiunile de utilitate economică individuală,
marginală şi totală;
➢ să enunţe teoriile legate de valoare.
2.1. Bunurile economice, marfa.

2.1.1. Bunurile economice
!Noţiunea de bun, semnifică orice element al realităţii care este apt să

satisfacă o nevoie umană de consum personal sau de consum productiv. Din
punctul de vedere al analizei economice, prezintă interes deosebit împărţirea
bunurilor în bunuri libere şi bunuri economice.
Bunurile libere sunt acele elemente ale realităţii la care omul are acces
nelimitat, liber, fără a face un efort deosebit, fără a face o cheltuială.
Bunurile economice sunt acele elemente rare din natură sau create de om,
identificabile şi măsurabile, bunuri care intră într-o relaţie determinată cu
nevoile umane.
Un bun poate fi socotit ca bun economic dacă sunt întrunite următoarele
condiţii:
➢ are proprietatea ca, prin însuşirile sale, bunul să satisfacă o anumită
nevoie a omului, adică de a fi util;
➢ există o conştientizare a omului asupra caracteristicilor respective pe care
bunul le are;
9
➢ se efectuează costuri pentru obţinerea bunului respectiv;
➢ există accesibilitate pentru a-l obţine şi a-l utiliza.
Limita dintre bunurile libere şi bunurile economice are un caracter relativ,
în raport de loc şi de timp
Bunurile economice pot să fie clasificate după diverse criterii:
➢ În funcţie de destinaţia pe care o au:
➢ În funcţie de forma lor de existenţă:
➢ După provenienţa lor;
➢ În funcţie de posibilităţile de multiplicare:
➢ După gradul de prelucrare:
➢ După modul de fixare a lor în spaţiu:
➢ După forma de proprietate:
➢ După modul în care bunurile se utilizează în consum:
După modul în care se realizează raportul între nevoile umane şi bunurile
produse sau serviciile prestate, bunurile economice se împart în marfare
(marfa) şi nonmarfare.
2.1.2. Marfa
! Marfa este acel bun economic, exprimat în formă bănească, care este
destinat satisfacerii nevoilor altor persoane decât producătorii ei, trecerea
acestuia de la producător la consumator făcându-se prin actul de vânzare-
cumpărare. Schimbul este acel care dă bunului calitatea de marfă. Fără actul de
vânzare-cumpărare, bunul economic rămâne doar o potenţială marfă. Potrivit
altor puncte de vedere, noţiunea de marfă, poate fi definită prin prisma a două
elemente :
➢ Marfa constituie, prin ceea ce presupune, un bun economic util, obţinut în
urma unei activităţi;
➢ Marfa reprezintă un bun rar, care se găseşte în cantităţi insuficiente pe
piaţă, pentru a satisface în întregime nevoile umane manifestate.
Condiţiile ca un bun să îmbrace forma de marfă sunt:
- să satisfacă o anumită nevoie a omului, indiferent de natura acesteia;
- să fie un bun economic, adică un bun creat de munca omenească;
- să treacă de la producător la consumator pe calea schimbului, în urma
procesului de vânzare-cumpărare.
Criteriile de clasificare ale mărfurilor sunt:
Din punctul de vedere al formei în care se manifestă:
Din punct de vedere al posibilităţii de comercializare:
Din punct de vedere al regimului de import-export:
d) Din punctul de vedere al perspectivei practice
10
2.2. Utilitatea economică
2.2.1. Continut şi măsurare
! Bunurilor economice, mai ales celor marfare, li se conferă utilitate.

Utilitatea poate fi privită din punct de vedere tehnic şi din punct de
vedere economic.
Din punct de vedere tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a
satisface o anumită nevoie a individului sau o nevoie de producţie.
Din punct de vedere economic utilitatea, exprimă intensitatea dorinţei, a
nevoii pe care , la un moment dat, o resimte un individ de a dobândi bunul
respectiv în condiţiile existente şi de a-l consuma.
Prin utilitate se înţelege proprietatea unui bun economic de a satisface o
nevoie.
Pentru ca un bun să fie util, trebuie să fie îndeplinite concomitent
următoarele condiţii:
 să existe o relaţie între trăsăturile bunului şi o nevoie manifestată;
 specificul mărfii să fie cunoscut de utilizator;
 omul să aibă posibilitatea folosirii bunului.
Utilitatea bunurilor şi a serviciilor (a mărfurilor), are un caracter dinamic,
fiind într-o permanentă modificare, în raport cu evoluţia nevoilor umane.
Măsurarea utilităţii economice a fost analizată şi s-a realizat în două
modalităţi:
➢ Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei
cantităţi dintr-un bun sau altul o preţuire mai mare sau mai mică
exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate.
➢ Măsurarea ordinală presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o anumită
ordine, în raport de preferinţele consumatorului.
2.2.2. Formele utilităţii economice.
! Aprecierea utilităţii economice are un caracter eminamante individual şi

subiectiv, ea fiind diferită de la un individ la altul. Un bun poate avea utilitate
economică pentru un individ, dar nu are pentru altul. Ea depinde de raportul pe
care fiecare îl stabileşte între proprietăţile unui bun şi intensitatea nevoilor sale,
raport influenţat de nivelul de cultură, de gradul de informare, de aspiraţiile şi
opţiunile fiecăruia, ca şi de cantitatea bunurilor la care el are acces. Mai mult
chiar, aceeaşi persoană apreciază că unităţi (doze) din acelaşi bun au utilitate
economică diferită, în funcţie de cantitatea şi momentul când acestea îi sunt.
Utilitatea individuală (ui) reprezintă satisfacţia înregistrată de consumul
unei unităţi i dintr-un bun omogen (X), care poate fi împărţit în x doze egale.
11
Utilitatea totală (UT) se referă la cumularea progresivă a utilităţii
unităţilor adiţionale consumate în timp din bunul X.
Utilitatea marginală (Umg) reprezintă satisfacţia rezultată din consumul
ultimei doze din bunul luat în considerare.
Teoria utilităţii marginale reflectă importanţa acordată de un individ unei
anumite unităţi folosite dintr-o marfă (ultima unitate). Pe această bază a fost
formulată legea utilităţii descrescânde, care exprimă relaţiile esenţiale,
necesare şi generale cauzate de mărimea utilităţii dozelor succesive ale unei
rezerve dintr-un bun oarecare, de care dispune subiectul economic. Potrivit
acestei legi, cu cât cantitatea disponibilă din respectivul bun este mai mare, cu
atât utilitatea adusă de consumul unităţilor adiţionale este mai mică (şi invers).
La baza descreşterii utilităţii marginale stă evoluţia contrară a intensităţii
manifestării unei necesităţi, în raport cu gradul ei de satisfacere. Sintetic,
vorbind, când cantitatea consumată dintr-un bun creşte, utilitatea marginală
tinde să se diminueze până la zero, corespunzător punctului de satisfacţie, la care
utilitatea marginală este nulă.
2.2.3. Concept şi teorii despre valoare.
! Alături de utilitate, valoarea economică, reprezintă o altă latură a

oricărei mărfi. Valoarea economică are în vedere doar bunurile economice
(mărfurile) reproductibile prin activitatea umană, bunuri care pot fi produse în
condiţii existente, prin variate combinaţii ale factorilor de producţie disponibili.
De la început trebuie să precizăm că orice marfă apare ca o unitate organică a
două componente ale valorii: valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb.
Valoarea de întrebuinţare reprezintă utilitatea unei mărfi, respectiv
capacitatea ei de a satisfece o nevoie umană şi apare în legătură cu trăsăturile
bunului respectiv, care sunt suportul material al valorii. Valoarea de schimb
este raportul cantitativ în care o marfă se schimbă pe altă marfă şi constituie
forma de exprimare a valorii. Problema valorii economice a constituit şi
constituie o temă fundamentală de cercetare a ştiinţei economice de-a lungul
secolelor, şi în prezent. Teoriile care s-au impus în timp sunt următoarele:
a) Teoria obiectivă a valorii sau teoria valorii-muncă, dubla natură a
mărfii, în sens de utilitate şi de valoare, se explică prin dublul caracter al
muncii creatoare de produse:
➢ munca de tip concret, caracterizată de particularităţile operaţiunilor
presupuse de ea, de instrumentele de lucru, de obiectele asupra cărora se
acţionează şi de rezultatul final obţinut;
➢ munca de tip abstract, respectiv munca privită ca proces în sine.
b) Teoria subiectivă a valorii sau teoria valorii-utilitate, sistemele de
gândire economică actuală se bazează pe principiile teoriei valorii-utilitate.
Teoria valorii-utilitate se bazează în determinarea valorii economice pe
12
aprecierea subiectivă a bunurilor de către cei care le consumă. Trăsăturile care
definesc teoria valorii-utilitate sunt:
➢ această teorie accentuează importanţa utilităţii, rarităţii şi a dezirabilităţii
bunurilor, ca factori esenţiali în determinarea valorii, prin intermediul
satisfacţiei resimţite de consumator;
➢ teoria conferă roluri pe măsură tuturor factorilor implicaţi în procesul
respectiv, fără a micşora importanţa muncii în crearea valorii;
➢ abordarea de faţă implică în calcule aspecte cuantificabile, dar nu atât prin
prisma efortului depus în producţie, cât prin intermediul efectelor
obţinute;
c)Teoria obiectivo-subiectivă a valorii, comparându-se cele două teorii
prezentate, referitoare la valoarea bunurilor, economiştii s-au întrebat care din
ele este mai potrivită. Contrazice concepţia valorii-utilitate, concepţia valorii-
muncă? Practica a demonstrat că deşi sunt evident diferite, cele două teorii au
aspecte clare de întrepătrundere.
Definiţi marfa.
Napoca, 2009;
UBV, 2009, (pag. 21-31);
13
CAPITOLUL 3 CARACTERIZAREA GENERALĂ A ECONOMIEI DE
PIAŢĂ.
Cuprins
Obiectivele capitolului 3 pagina ..............................24
3.1. Sistemele economice....................................................................................24
3.1.1. Conţinutul conceptului de sistem economic...................................24
3.1.2. Clasificarea sistemelor economice..................................................25
3.2. Sistemule conomiei naturale.........................................................................25
3.3. Sistemul economiei de schimb.....................................................................26
3.4. Sistemul economiei de piaţă.........................................................................27
3.4.1. Piaţa locul de manifestare a relaţiilor de
schimb.............................27
3.4.2. Sistemul teoretic al economiei de piaţă...........................................28
3.4.3. Sistemul real al economiei de piaţă.................................................28
Bibliografie minimală Capitolul 3.......................................................................29
➢ Să explice diferenţa dintre sistemul economiei naturale şi sistemul

economiei de schimb;
➢ Să explice diferenţa dintre sistemul economiei economiei de piaţă
şi sistemul economiei centralizate;
➢ Să explice diferenţa dintre sistemul teoretic al economiei de piaţă
şi sistemul real al economiei de piaţă;
➢
3.1. Sistemele economice
3.1.1. Conţinutul conceptului de sistem economic.
! Sistemul constituie un ansamblu de elemente materiale sau ideale care

alcătuiesc, în interdependenţa lor, un întreg organizat. Noţiunea de sistem
presupune existenţa şi a noţiunii de subsistem, care înseamnă ideea dependenţei
şi a corelaţiei. Există mai multe feluri de sisteme: biologice, fizice, de ecuaţii
comportamentale, economice, etc., fiecare cu propriile caracteristici.
Sistemul economic este acel ansamblu de fenomene şi procese economice,
între care există legături funcţionale, complexe, desfăşurate în planul mediului
înconjurător.
Sistemul economic are ca elemente componente instituţiile care pot asigura
sau frâna funcţionarea sistemului, punând astfel în joc funcţionarea lui.
14
Putem defini sistemul economic prin ansamblul relaţiilor şi instituţiilor ce
caracterizează viaţa economică a unei societăţi determinate, localizate în timp şi
spaţiu. Sistemul economic sintetizează o modalitate specifică de soluţionare a
problemei rarităţii resurselor printr-un mecanism specific de reglare a activităţii
economice, definind anumite opţiuni pentru a găsi răspunsul potrivit la
întrebările ce se desprind din problema fundamentală a economiei: CE, CÂT,
CUM şi PENTRU CINE să se producă ?
3.1.2. Clasificarea sistemelor economice
!Sistemele economice se pot clasifica după următoarele criterii:

➢ Din punct de vedere al ariei de cuprindere;
➢ Din punct de vedere al structurii, la nivelul unei ţări;
➢ Din punct de vedere al gradului de conştientizare a utilităţii scopurilor;
➢ Din punct de vedere al comunicării cu mediul se deosebesc;
➢ În raport cu elemente valorico-normative, există;
➢ Din punct de vedere al modului în care componentele se corelează în
cadrul întregului în vederea realizării scopurilor;
➢ După principiile care le guvernează;
➢ După tipul de societate;
3.2. Sistemul economiei naturale
! Economia naturală este acel sistem economic în cadrul căruia nevoile de

consum sunt realizate din rezultatele propriei activităţi ale producătorilor.
Economia naturală este un sistem economic închis, în interiorul căruia
resursele şi rezultatele producţiei sunt alocate în strictă corespondenţă cu
utilizatorii lor şi în raport cu limitele obiective oferite de realitate. Sistemul
economiei naturale a fost preponderent până la prima revoluţie industrială. În
cadrul acestui sistem, fiecare gospodărie individuală executa toate activitiţile
necesare până la finalizarea produselor, producând o gamă largă de bunuri în
raport cu nivelul de dezvoltare din acea perioadă.
Particularităţile economiei naturale sunt:
❑ activitatea economică se desfăşura cu precădere în domeniul agriculturii;
❑ se utilizau cu precădere resursele regenerabile;
❑ proprietatea asupra mijloacelor de producţie şi a bunurilor de consum era
în mare parte comună;

❑ diviziunea socială a muncii era redusă;
❑ caracterul economiei era eutarhic, orientat spre consumul personal;
❑ dimensiunile producţiei erau restrânse;
❑ eficienţa şi randamentul foarte scăzute;
❑ cooperarea între membrii societăţii era mai mult sau mai puţin extinsă;
15
❑ gradul de centralizare a economiei era zero.
Trebuie menţionat faptul că deşi, economia naturală a caracterizat toate
sistemele economice, acest lucru nu a exclus orice raport de schimb.
3.3. Sistemul economiei de schimb.
! Sistemul economiei de schimb reprezintă acel sistem de organizare şi

desfăşurare a activităţii economice în care agenţii economici produc bunuri în
vederea vânzării, apelând la schimb pentru a obţine alte bunuri, necesare
satisfacerii trebuinţelor. În urma procesului de vânzare-cumpărare, bunurile
respective iau forma de marfă.
Funcţionarea economiei de schimb se bazează pe legităţile şi pârghiile
producţiei de mărfuri, care are la bază două condiţii:
➢ Diviziunea socială a muncii şi specializarea agenţilor economici;
➢ Autonomia, independenţa producătorilor;
Cele două condiţii amintite anterior, doar în strânsă legătură, determină
mecanismul funcţionării economiei de schimb.
Trăsăturile definitorii ale sistemului economiei de schimb sunt
următoarele:
➢ activităţile de bază se desfăşurau în agricultură şi industrie;
➢ resursele utilizate erau neregenerabile;
➢ baza tehnico-materială a evoluat şi era constituită din maşini şi utilaje
perfecţionate;
➢ predomina proprietatea privată, în paralel cu proprietatea publică;
➢ diviziunea socială a muncii a mai evoluat faţă de cea caracteristică
sistemului economiei naturale;
➢ economia în ansamblu era deschisă, orientată spre schimb (vânzare-
cumpărare);
➢ datorită creşterii consumului şi dimensiunile producţiei s-au modificat
corespunzător;
➢ datorită progresului tehnic au crescut eficienţa şi randamentul activităţilor
economice;
➢ datorită intereselor diferite ale agenţilor economici, cooperarea între
membrii societăţii era uneori deficitară ;
➢ gradul de centralizare al economiei era mai mult sau mai puţin accentuat,
depinzând de influenţa statului în economie.
Ţinând seama de modul concret în care sunt fundamentate şi adoptate
deciziile economice, în economia contemporană se întâlnesc două sisteme de
organizare şi funcţionare a economiei de schimb:
A. Sistemul economiei de piaţă;
B. Sistemul economiei de comandă sau al economiei centralizate.
16
3.4. Sistemul economiei de piaţă.
3.4.1. Piaţa - locul de manifestare a relaţiilor de schimb.
! Piaţa a fost este şi va fi instituţia centrală în jurul căreia gravitează

viaţa economică. Piaţa a apărut cu mult timp în urmă, odată cu economia de
schimb, sub forma unui canal de comunicaţie între producţie şi consum, între
producătorii specializaţi, autonomi şi consumatorii independenţi. Astfel:
➢ piaţa este spaţiul economic în care se întâlnesc mai mult sau mai puţin
direct şi acţionează din interes cumpărătorii (în calitate de agenţi ai
cererii), vânzătorii (ca agenţi ai ofertei);
➢ piaţa este locul de întâlnire la un moment dat a dorinţelor
cumpărătorilor cu dorinţele producătorilor;
➢ piaţa este un ansamblu de mijloace de comunicaţie prin care
vânzătorii şi cumpărătorii se informează reciproc asupra a ceea ce
dispun, de ceea ce au nevoie şi asupra preţurilor cerute şi propuse
înainte de a încheia şi efectua tranzacţiile;
➢ piaţa este totalitatea relaţiilor de vânzare în legătură cu spaţiul
economic în care are loc şi procesele conexe ce-i sunt caracteristice
(cererea, oferta, concurenţa, publicitatea, preţul, reglementările
juridice, cutumiare, morale etc.).
➢ piaţa este locul de manifestare a concurenţei, a competiţiei dintre
agenţii cu interese identice sau apropiate.
Funcţiile pieţei contemporane sunt:
➢ verifică gradul de concordanţă sau neconcordanţă a intenţiilor de
cumpărare, respectiv, de vânzare ale agenţilor economici.;
➢ realizează legătura între cele două acte fundamentale pentru orice agent
economic- producţia şi consumul- separate datorită diviziunii muncii;
➢ este forţa impersonală care reglează viaţa economică, este "mâna
invizibilă", dar şi "pumnul vizibil" care, prin variabilele sale, orientează
pe vânzători şi cumpărători pentru a-şi elabora cele mai bune decizii
privind problema fundamentelă a economiei : ce?, cât?, cum?, şi pentru
cine să se producă?;
➢ determină preţurile şi cantităţile de echilibru;
➢ piaţa este atât expresia dezvoltării producţiei şi schimbului de mărfuri prin
monedă, cât şi condiţia progresului acestora, în timp şi spaţiu.
Rolul pieţelor poate să fie pasiv şi activ.
Piaţa dezvoltă şi consolidează circuitele economice prin intermediul
monedei, le asigură funcţionalitatea lor normală. În acelaşi timp, prin apariţia
unor noi obiecte ale actelor de vânzare-cumpărare, piaţa se extinde la forme noi
de legături generate de circuitul economic, apărând interdependenţe tot mai
complexe, pe verticalele şi orizontalele vieţii economice, pe plan local,
regional, naţional sau internaţional.
17
3.4.2. Sistemul teoretic al economiei de piaţă.
! În general economia de piaţă se defineşte ca fiind un sistem de organizare

economico-socială, în interiorul căruia priorităţile în privinţa managementului,
procurării şi utilizării prod-factorilor, procesului de producţie ş.a. sunt
determinate de raportul cerere-ofertă, pe piaţă. Principalele trăsături ale
economiei de piaţă care-i asigură şi funcţionalitatea sunt:
➢ Existenţa proprietăţii private;
➢ În cadrul acestui sistem, locul central îl deţine agentul economic,
➢ Baza activităţii este orientată spre obţinerea şi maximizarea efectelor
economice;
➢ Economia de piaţă se caracterizează prin raţionalitate;
➢ Ca sistem de sine stătător, acest tip de economie se bazează pe
funcţionarea corelată a pârghiilor economice de tipul nevoilor, intereselor,
preţului, profitului, salariului, dobânzii, rentei ş.a..
➢ Se înregistrează pluralismul centrelor de gestiune şi de decizie.
➢ Jocul permanent al cererii-ofertei de mărfuri este propriu economiei de
piaţă.
➢ Concurenţa reprezintă mijlocul care determină agenţii economici să
acţioneze şi să se supună legilor pieţei (inclusiv procedurii de faliment).
➢ Relaţiile financiar-monetare sunt dezvoltate;
➢ Baza materială a economiei de piaţă o constituie tehnica şi informaţia
avansată.
Modelul teoretic al economiei de piaţă presupune prezenţa statului în
economie doar în măsura în care este agent economic ca oricare altul, adică este
cumpărător sau producător al unor bunuri şi respectă principiile şi regulile de
funcţionare ale economiei de piaţă. Totodată statului îi revine rolul de a adopta
în mod democratic cadrul legal pentru funcţionarea economiei şi asigurarea
cadrului necesar pentru buna funcţionare a concurenţei.
3.4.3. Sistemul real al economiei de piaţă.
! Viaţa economică reală este întotdeauna mai complexă faţă de modelul

teoretic al unui sistem economic. Se constată că în economiile contemporane se
întrepătrund, în proporţii diferite, elemente, caracteristici şi mecanisme ce ţin de
sistemul de piaţă liberă cât şi unele care aparţin sistemului economiei de
comandă. Putem spune că economia de schimb contemporană, aşa cum
funcţionează ea în fiecare ţară este o economie mixtă, în sensul că îmbină în
proprţii diferite, elemente semnificative ale sistemului de piaţă liberă cu cele ale
sistemului economiei centralizate bazate pe implicarea statului în economie.
Statul intervine în economie doar pentru contracararea şi corectarea unor
18
imperfecţiuni ale mecanismului funcţionării pieţei, intervenţie făcută în spiritul
cerinţelor fundamentale ale pieţei.
Din punct de vedere metodologic, economia unei ţări poate fi încadrată fie
în sistemul economiei de piaţă concurenţială, fie în cel al economiei de tip
centralizat, în funcţie de preponderenţa pe care o deţin în funcţionarea acestuia,
structurile, trăsăturile şi mecanismele specifice de reglare din fiecare model
teoretic.
Economia naţională a unei ţări poate fi încadrată în sistemul economiei de
piaţă concurenţială dacă întruneşte următoarele elemente structurale:
➢ Existenţa unui sistem instituţional în care să fie predominante modul de
organizare, funcţionare şi caracteristicile sistemului economiei de piaţă
concurenţială;
➢ Existenţa unui sistem motivaţional şi a unor mecanisme de reglare a vieţii
economice specifice economiei de piaţă;
Alături de sistemul economiei de piaţă, de-a lungul timpului au existat şi
există şi alte tipuri de sisteme.
➢ Sistemul economiei de comandă (centralizată, planificată sau de control);
➢ Sistemul economiei corporatiste;
➢ Sistemul economiei dirijate;
➢ Sistemul economiei mixte;
➢ Sistemul economiei descentralizat;
Definiţi sistemul economic.
Napoca, 2009;
UBV, 2009, (pag. 35-49);
19
CAPITOLUL 4 PROPRIETATEA ASUPRA BUNURILOR
Cuprins
Obiectivele capitolului 4 pagina..........................................30
4.1. Conceptul de proprietate. Subiectul şi obiectul relaţiilor de proprietate......30
4.2. Pluralismul formelor de proprietate..............................................................31
➢ Să explice diferenţa dintre proprietatea definită din punct de

vedere juridic şi proprietatea definită din punct de vedere
economic;
➢ Să cunoască atributele dreptului de proprietate;
➢ Să explice necesitatea existenţei pluralismului formelor de
proprietate.
4.1. Conceptul de proprietate. Subiectul şi obiectul relaţiilor de proprietate.
! Proprietatea poate fi privită din punct de vedere juridic şi din punct de

vedere economic.
Din punct de vedere juridic, proprietatea reprezintă o relaţie juridică ce se
stabileşte între subiectul proprietăţii şi obiectul care îi aparţine. Ea este o relaţie
de posesiune a unui bun de către o persoană fizică sau juridică, titularul
dispunând asupra lui ca subiect activ, în raport cu toate celelalte persoane, ca
subiecţi pasivi şi nedeterminaţi.
Din punct de vedere economic, proprietatea exprimă un complex de relaţii
economice obiective ce se stabilesc între membrii societăţii în legătură cu
apropierea sau însuşirea bunurilor existente în societate sau produse în urma
desfăşurării unei activităţi. Altfel spus, proprietatea poate fi definită ca
totalitatea relaţiilor dintre oameni în legătură cu modul de apropiere, de însuşire
a bunurilor, relaţii ce sunt reglate de norme sociale specifice diferitelor perioade
istorice ale dezvoltării societăţii.
Dreptul de proprietate, reprezintă dreptul subiectiv, recunoscut prin lege, de
însuşire a anumitor bunuri, omul exercitând în privinţa lor o serie de atribute,
prin putere proprie şi în interes propriu.
Obiectul proprietăţii îl formează bunurile, acestea reprezentându-se sub
forma unor entităţi identificabile şi măsurabile economic.
20
Subiecţii proprietăţii sunt fie persoane fizice (indivizi, familii), fie persoane
juridice (sociogrupuri şi organizaţii), care deţin anumite bunuri în proprietatea
lor exclusivă şi care îşi exercită direct şi nemijlocit drepturile asupra acestora.
Printre subiecţii de proprietate, amintim şi statul, care, prin intermediul
administraţiile publice, deţine, utilizează şi gestionează o anumită parte a
obiectului proprietăţii.
Atributele raportului economic de proprietate sunt:
- apropierea ca drept de dispoziţie
- dreptul ei de posesiune, ca dominaţie directă asupra bunului;
- utilizarea obiectului proprietăţii ;
- înşuşirea roadelor date de bunurile utilizate;
- apropierea ca drept de gospodărire, administrare şi gestionare a obiectului
proprietăţii, atribut apărut odată cu revoluţia managerială.
Exercitarea acestor atribute este un monopol al proprietarului, înstrăinarea lor
fiind o funcţie exclusivă a acestuia. Înstrăinarea priveşte unul, mai multe sau
toate atributele proprietăţii. Înstrăinarea tuturor atributelor proprietăţii, pe bază
de contraechivalent, constituie conţinutul actului de vânzare-cumpărare a
bunului. Dacă înstrăinarea tuturor elementelor dreptului de proprietate se face
fără contraechivalent, atunci este vorba fie de donaţie, fie de moştenire a
proprietăţii de către urmaşii legali, respectiv cei testamentari.
1.4 Pluralismul formelor de proprietate.
! Istoria economică mai îndepărtată, ca şi cea recentă, atestă existenţa

concomitentă a mai multor forme de proprietate. Prezentul demonstrează faptul
că la nivelul unei ţări coexistă următoarele forme de proprietate: privat-
particulară; publică; mixtă.
Proprietatea privat-particulară îmbracă următoarele forme:
• individuală;
• individual-asociativă;
• privat-particulară de familie;
• privat-asociativă;
Proprietatea publică (de stat), cuprinde următoarele forme:
• proprietatea statului central
• proprietatea administraţiilor locale .
Proprietatea mixtă
Proprietatea privată, (particulară) ocupă locul central în sistemul
proprietăţii din ţările cu economie de piaţă. În cadrul proprietăţii particulare se
disting mai multe forme de însuşire, posesiune şi de folosire a bunurilor.
Indiferent sub ce denumire este utilizată (particulară, individuală sau privată),
21
ceea ce defineşte proprietatea privată într-o economie de piaţă nu este prezenţa
proprietăţii individuale, ci dominaţia a trei principii juridice esenţiale:
➢ orice drept de proprietate nu poate fi decât un atribut al persoanelor,
definit prin drepturi individuale şi personale;
➢ orice drept privind posesiunea, utilizarea sau transferul unei resurse nu
poate face obiectul mai multor proprietăţi simultane şi concurente;
➢ orice drept legal recunoscut unui individ constituie un „bun privat”, care
poate fi liber cedat sau transferat în profitul altei persoane.
Permanenta competiţie între formele de proprietate se manifestă în
participarea lor la procesul concurenţial general. În baza acestui, proces,
ponderea şi rolul diferitelor forme de proprietate se modifică în funcţie de
dezvoltarea generală a ţării, de opţiunile politice ale popoarelor. Oricum, sensul
pozitiv al evoluţiilor respective, al modificării ponderii diferitelor forme de
proprietate este dat de progresul economico-social, de progresul factorilor de
producţie şi de eficienţa folosirii lor.
Explicaţi proprietatea din punct de vedere economic
Napoca, 2009;
UBV, 2009, (pag. 49-53);
22
CAPITOLUL 5 CEREREA ŞI OFERTA
Cuprins
Obiectivele capitolului 5 pagina ........................................33
5.1. Cererea..........................................................................................................33
5.1.1. Conceptul de cerere şi factorii care determină modificarea cererii.33
5.1.2. Funcţia cererii..................................................................................33
5.1.3. Cerere-preţ. Cerere-venit.................................................................34
5.1.4. Elasticitatea cererii..........................................................................35
5.2. Oferta............................................................................................................37
5.2.1. Conceptul de ofertă şi factorii care determină modifiocarea ofertei
5.2.2. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi factorii care determină
modificarea ofertei...............................................................................................38
5.3. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă..............................................................39
➢ Să explice mecanismul funcţionării cererii şi a ofertei în

economia de piaţă;
➢ Să explice interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi mecanismul
formării preţurilor.
5.1. Cererea
5.1.1. Conceptul de cerere şi factorii care determină modificarea cererii.
! -Cererea exprimă cantitatea dintr-un bun pe care un agent economic

(menaj, firmă), sau toţi agenţii economici sunt dispuşi să o achiziţioneze într-o
perioadă de timp, în condiţiile preţului dat şi ale altor împrejurări economice şi
subiective care o determină.
Cererea individuală reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un agent
economic este dispus să o achiziţioneze într-o perioadă de timp (zi, săptămână,
lună, etc.) în baza împrejurărilor economice (preţul unitar, venitul disponibil,
preţul altor bunuri, starea conjuncturii economice etc.) şi a preferinţelor
subiective, în raport de intensitatea trebuinţelor sale.
Cererea pieţei desemnează cantitatea dintr-un bun pe care toţi agenţii
individuali sunt dispuşi să o achiziţioneze într-o perioadă de timp, în condiţiile
restricţiilor economice şi a preferinţelor subiective care le sunt specifice.
23
Cererea pieţei apare ca o agregare a cererilor individuale ale celor "n" agenţi
economici pentru un bun oarecare "x".
Cererea pentru un anumit bun sau serviciu poate să crească sau să se reducă,
într-o perioadă determinată de timp, în funcţie de evoluţia unor factori cum sunt:
➢ preţul unitar al produsului;
➢ modificarea preţurilor pentru bunurile substituibile; ,
➢ previziunile privind evoluţia preţului unitar;
➢ modificarea mărimii venitului disponibil al consumatorului;
➢ modificarea numărului populaţiei şi a structurii acesteia pe categorii de
vârstă, sex, categorii socioprofesionale, etc..
➢ apariţia unor produse noi care transformă obişnuinţele consumatorului;
➢ starea conjuncturii economice.
5.1.2. Funcţia cererii.
! Cererea individuală şi cererea totală a pieţei pentru un produs reprezintă o

variabilă dependentă de multiplii factori care o influenţează sau o determină, cu
ponderi şi sensuri diferite. O asemenea relaţie de dependenţă a cererii de factorii
săi reprezintă o relaţie funcţională. Fiecare consumator individual sau colectiv
poate fi caracterizat printr-o funcţie de cerere specifică. O asemenea funcţie
descrie comportamentul consumatorului în calitatea sa de agent economic şi
consemnează efectele pe care le au diferiţii factori de influenţă asupra cererii.
Dacă se au în vedere ansamblul de factori ce influenţează asupra nivelului
cererii individuale, relaţia funcţională a cererii ca variabilă dependentă de
factorii acesteia pentru un produs oarecare "X", poate fi notată simbolic astfel:
QX = f(pn, p1, …,pn-1, y, S)
unde : QX = cantitatea din produsul "X" pe care o cere consumatorul;
f = cererea este o funcţie de factorii săi;
pn = preţul produsului "X";
p1, …pn-1 = preţurile tuturor celorlalte produse;
y = venitul consumatorului;
S = o mulţime de alţi factori care influenţează cererea.
Variabila din partea stângă a ecuaţiei este variabilă dependentă, deoarece
valoarea sa depinde de valoarea variabilelor din partea dreaptă. Variabila din
partea dreaptă este numită variabilă independentă, ea putând lua orice valoare.
5.1.3. Cerere - preţ. Cerere - venit.
! Cerere - preţ
Mărimea cererii pentru un anumit bun variază în raport invers cu modificarea
preţului unitar. Legea generală a cererii (atât a cererii individuale cât şi a celei
de piaţă): cu cât preţul unitar este mai mare cu atât cantitatea cerută este mai
24
mică şi cu cât preţul unitar este mai mic cu atât cantitatea cerută este mai mare.
Această lege generală a cererii, se aplică în cazul "bunurilor normale" şi pentru
majoritatea "bunurilor inferioare". Corelaţia dintre cerere şi preţ are la bază
comportamentul normal al consumatorului raţional, care acţionează pe criterii de
eficienţă.
În analiza relaţiei dintre modificarea preţului şi cea a cererii mai trebuie avut
în vedere că evoluţia cererii nu depinde doar de preţul bunului ci şi de alţi factori
sau condiţii ale cererii care pot să contracareze efectul creşterii preţului asupra
reducerii cererii. De exemplu, creşterea preţului poate fi urmare a unei
îmbunătăţiri a calităţii produsului, fapt ce poate duce la sporirea cantităţii cerute,
deoarece diferenţa de preţ va fi compensată prin câştigul realizat pe seama
sporului de calitate.
Cerere - venit
Pe piaţa de mărfuri nu este luată în considerare decât cererea solvabilă, care
este o cerere reală, corelată cu puterea de cumpărare. Capacitatea de cumpărare
depinde de mărimea venitului global disponibil precum şi de repartiţia lui între
consumatori. Ce-a de-a doua lege, are în vedere modificarea volumului cererii
în raport cu modificarea venitului disponibil al consumatorului. Cererea
pentru un bun "normal" creşte atunci când sporeşte venitul disponibil al
cumpărătorului şi scade atunci când se diminuează venitul disponibil al
cumpărătorului.
Modificarea mărimii venitului disponibil antrenează schimbarea structurii
consumului, a cantităţii şi a ponderii diferitelor produse şi servicii consumate. În
alegerea produselor, consumatorul caută să maximizeze utilitatea obţinută în
limitele venitului său disponibil. Dacă creşte venitul, el îşi va orienta cererea
spre produse superioare, care au un preţ mai ridicat, diminuând cantităţile şi
ponderile produselor inferioare.
5.1.4. Elasticitatea cererii
! Elasticitatea reprezintă un concept utilizat pe larg în teoria şi practica

economică pentru a evidenţia reacţia unor variabile economice la modificarea
unor factori de influenţă.
Elasticitatea cererii reprezintă proprietatea acesteia de a se modifica sub
influenţa schimbării petrecute în factorii care o determină (preţul mărfii, venitul
disponibil, ş.a.). Este vorba deci de răspunsul cererii la modificarea factorilor
săi.
Intensificarea modificării cererii în funcţie de variaţiile de preţ, venit, ş.a.,
poate fi măsurată prin coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ
şi în funcţie de venit.
Coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ pentru un bun
oarecare X (Ecpx) arată gradul, fracţiunea sau procentul modificării cererii în
funcţie de schimbarea preţului sau a altor factori ai cererii. Astfel, coeficientul
25
de elasticitate a cererii în funcţie de preţ pentru bunul X, se determină pe baza
raportului dintre variaţia cererii ( C ) faţă de cantitatea iniţială (C0 ) şi variaţia
preţului ( p ), faţă de preţul iniţial (p0 ):
C p C1 − C0 p1 − p0
Ecpx = - C  p = C0

p0
0 0
unde: C = variaţia cantităţii cerute;

 p = variaţia preţului;
C0 = cantitatea din bunul X cerută în perioada de bază (iniţială);
C1 = cantitatea din bunul X cerută în perioada curentă (actuală);
P0 = preţul bunului X, în perioada de bază;
P1 = preţul bunului X, în perioada curentă.
Acest coeficient se determină prin raportarea variaţiei relative a cantităţii
cerute din bunul X (variabilă dependentă) şi variaţia relativă a preţului la acest
bun (variabilă independentă).
Semnul minus din faţa formulei de calcul semnifică faptul că cererea
reacţionează în sens invers în raport cu sensul modificării preţului. În cazul unei
cereri "normale", o variaţie de preţ determină o modificare a cererii în sens opus.
Practica a demonstrat că există mai multe forme de elasticitate a cererii în
funcţie de preţ, aşa cum sunt:
➢ Cerere elastică (  C >  p şi Ecpx > 1);
➢ Cerere inelastică sau rigidă (  C <  p şi Ecpx < 1);
➢ Cerere cu elasticitate unitară (  C =  p şi Ecpx = 1);
➢ Cerere perfect inelastică (Ecpx = 0);
➢ Cerere perfect elastică (Ecpx = +  ).
Ultimele două forme de elasticitate prezentate au mai mult o valoare
teoretică decât practică, ele întâlnindu-se foarte rar şi numai în anumite condiţii
de piaţă.
Coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de venit (Ecvx), exprimă
sensibilitatea cererii pentru un produs la modificarea veniturilor disponibile. Se
calculează ca un raport între modificarea cantităţii cerute şi modificarea
venitului.
C V C1 − C0 V1 − V0
Ecvx = C  V = C  V
0 0 0 0
unde:  C = variaţia cererii;

 V = variaţia venitului;
C0 = cererea în perioada de bază;
C1 = cererea în perioada curentă;
V0 = venitul în perioada de bază;
V1 = venitul în perioada curentă.
În mod normal, elasticitatea cererii în funcţie de venitul disponibil este
pozitivă, modificările în venitul disponibil al consumatorilor produc modificări
de acelaşi sens în volumul cererii. Există totuşi o excepţie pentru bunurile
26
inferioare pentru care creşterea veniturilor conduce la scăderea cantităţii cerute
pentru ele.
În funcţie de mărimea coeficientului de elasticitate a cererii în raport cu
dinamica venitului disponibil, cererea produsului poate fi:
➢ cerere elastică faţă de venit (Ecvx >1)
➢ cerere inelastică faţă de venit (Ecvx <1)
➢ cerere de elasticitate unitară faţă de venit (Ecvx = 1)
Elasticitatera cererii faţă de venit permite clasarea bunurilor în funcţie de
gradul lor de necesitate. Cu cât bunul va fi mai inelastic în raport cu modificarea
venitului disponibil, el va fi un bun de primă necesitate (alimente).
5.2. Oferta
5.2.1. Conceptul de ofertă şi factorii care determină modificarea ofertei
! Cantitatea dintr-un produs sau serviciu pe care firmele sunt capabile şi

dispuse să o ofere spre vânzare se numeşte cantitate oferită. Oferta este un flux
dorit, ce cantitate doresc firmele să vândă într-o păerioadă determinată de timp
şi nu ce cantitate vând în realitate.
Oferta reprezintă cantitatea dintr-un bun material sau serviciu pe care un
vânzător sau toţi vânzătorii sunt dispuşi s-o comercializeze într-o perioadă de
timp în funcţie de nivelul preţului unitar şi a altor factori economici şi
extraeconomici.
Oferta se poate referi la volumul producţiei unui agent economic
individual şi colectiv şi la nivelul agregat, pe produs sau pe ramură precum şi pe
totalul economiei naţionale. Dacă pe piaţa unui bun se însumează cantităţile
oferite de către toţi vânzătorii, rezultă oferta de piaţă a bunului.
Volumul ofertei este dependent de preţ, modificarea acestuia înfluenţează
şi modificarea volumului ofertei astfel:
- creşterea preţului determină creşterea volumului ofertei;
- scăderea preţului determină scăderea volumului ofertei.
Relaţia de cauzalitate care se stabileşte între volumul ofertei unui bun sau
serviciu şi preţul unitar este exprimată de legea generală a ofertei. Conţinutul
acestei legi constă în aceea că ofertanţii de bunuri sporesc volumul ofertei la o
creştere a preţurilor şi o diminuează în cazul scăderii preţurilor. Producătorul
vrea să vândă bunuri în cantităţi din ce în ce mai mari şi cu preţuri cât mai mari,
nu numai pentru a obţine un profit suplimentar, ci şi pentru că este nevoit să
efectueze cheltuieli suplimentare pentru a ridica randamentele producţiei sau
pentru a contracara tendinţa randamentelor descrescânde. În cazul în care preţul
pe piaţă scade, producătorii devin tot mai puţin interesaţi să producă şi să vândă,
iar cantitatea oferită spre vânzare este în scădere, la un anumit prag al preţului, o
parte din producători va fi nevoită să abandoneze complet producţia.
În afară de preţ, factorii care influenţează volumul ofertei sunt:
27
- modificarea preţurilor bunurilor înlocuitoare;
- modificarea preţurilor bunurilor concurente;
- oferta unui bun secundar Y, evoluează în relaţie pozitivă cu preţul
bunului principal X. dacă pe piaţă, preţul bunului principal creşte,
creşte inevitabil şi oferta de bunuri secundare;
- costul producţiei;
- perspectivele privind evoluţia preţurilor;
- modificarea impozitelor şi a subsidiilor;
- condiţiile naturale şi cele social-politice;
5.2.2. Elasticitatea ofertei şi factorii care determină elasticitatea ofertei.
! Elasticitatea ofertei reprezintă gradul de modificare a ofertei în funcţie

de schimbarea preţului bunului sau a oricăruia din factorii ofertei. Evidenţierea
gradului de modificare a ofertei ca urmare a efectelor pe care le au modificările
ce intervin în factorii ei se poate face prin calcularea coeficientului elasticităţii
ofertei. Determinarea coeficientului elasticităţii ofertei în funcţie de modificarea
preţului unui bun economic X se face astfel:
O P 1−
O O 1−
P P
Eopx = O  P = O  P
0 0
0 0 0 0
unde :  O = variaţia cantităţii oferite;

O0 = cantitatea oferită în perioada de bază;
O1 = cantitatea oferită în perioada curentă;
 P = variaţia preţului;
P0 = preţul în perioada de bază;
P1 = preţul în perioada curentă.
Formele ofertei, în funcţie de nivelul coeficientului de elasticitate în
raport cu modificarea preţurilor pot fi :
➢ ofertă elastică (Eopx>1);
➢ ofertă de elasticitate unitară, (Eopx = 1);
➢ ofertă inelastică, (Eopx < 1);
➢ ofertă perfect elastică, (Eopx=  ).
➢ ofertă perfect inelastică, (Eopx = 0).
Studirea elasticităţii ofertei prezintă o deosebită importanţă pentru procesul
decizional al agenţilor economici, aceasta deoarece în funcţie de evoluţia
preţului de pe piaţa fiecărui bun, totalul veniturilor încasate depinde de forma
elasticităţii cererii precum şi de posibilităţile de adaptare a ofertei la cerere.
Factorii care determină elasticitatea ofertei sunt:
➢ costul producţiei;
➢ costul stocării producţiei;
➢ posibilităţile de stocare a bunurilor;
28
5.3. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă
! Raportul dintre cerere şi ofertă reflectă sintetic situaţia pieţei. Oferta şi

cererea interacţionează pentru a determina preţul la care vânzătorii sunt dispuşi
să ofere acea cantitate de bunuri pe care cumpărătorii sunt dispuşi să o cumpere.
Atuncă când prin interacţiunea dintre cerere şi ofertă se determină, pentru un
bun oarecare, atât preţul cât şi cantitatea cerută şi oferită, piaţa bunului
respectivse găseşte în echilibru. Volumul producţiei şi preţul la care piaţa unui
bun se echilibrează se numesc cantitate de echilibru şi preţ de echilibru.
?
Enunţaţi legea cererii şi legea ofertei.
Testul de autoevaluare nr. 75
Napoca, 2009;
UBV, 2009, (pag. 53-67);
29
CAPITOLUL 6 FACTORII DE PRODUCŢIE
Cuprins
Obiectivele capitolului 6 pagina ............................................................46
6.1.Caracterizarea generală a factorilor de producţie..........................................46
6.1.1. Conceptul de factori de producţie...................................................46
6.1.2. Munca factor determinant în producţie...........................................47
6.1.3. Natura factor originar de producţie.................................................48
6.1.4. Capitalul factor derivat al producţiei...............................................48
6.2. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie.......................................49
➢ să identifice în economia de piaţă factorii de producţie;

➢ să cunoască modalitatea în care se combină şi se substituie
factorii de producţie;
6.1. Caracterizarea generală a factorilor de producţie.
6.1.1. Conceptul de factori de producţie.
! Punctul de plecare în analiza factorilor de producţie îl constituie

resursele economice = ansamblul mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi
valorificate în producerea de bunuri materiale şi în prestarea de servicii.
Indiferent de felurile lor şi de modificarea continuă a acestora, resursele
pot fi analizate atât ca stocuri, cât şi ca fluxuri. Legătura permanentă dintre cele
două stări ale resurselor se realizează prin însuşi procesul economic, proces în
care ele apar atât ca intrări în producţie, cât şi ca ieşiri din aceasta.
Potenţialul economic constă din ansamblul elementelor intrate sau care
pot fi atrase în circuitul economic. În raport de posibilităţile de punere efectivă
în valoare a diferitelor sale componente, potenţialul economic se prezintă în trei
ipostaze:
1. Maxim;
2. Valorificabil;
3. Atras;
30
În general, diferenţa dintre potenţialul valorificabil şi cel atras se
datorează unor cauze ce ţin de nivelul cererii, nevoia de rezerve, starea
conjuncturală, existenţa unor dezechilibre structurale.
Factorii de producţie constau din potenţialul de resurse economice atrase
în circuitul economic. Deci, resursele economice disponibile şi valorificabile, în
măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică, apar ca fluxuri
sub formă de servicii ale factorilor de producţie.
Iniţial au existat doi factori: munca şi natura, denumiţi factori primari
(originari). A apărut apoi factorul de producţie derivat , capitalul. Pe lângă
factorii de producţie clasici, literatura de specialitate, aminteşte şi de neo-factorii
de producţie cum sunt: informaţia, tehnica şi tehnologia, managementul şi
abilitatea întreprinzătorului.
6.1.2. Munca factor determinant în producţie.
! Munca este un factor primar, originar de producţie. Munca este o

activitate specific umană, fizică şi/sau intelectuală prin care oamenii îşi folosesc
aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se, în acest scop, de instrumente
corespunzătoare, scopul ei fiind asigurarea bunurilor necesare satisfacerii
trebuinţelor imediate şi de perspectivă
Premisa generală a factorului de produccţie muncă este populaţia, ca o
condiţie indispensabilă a existenţei societăţii însăşi, şi al cărei rol economic se
concretizează în acea că este suport al factorului primordial de producţie, că
reprezintă destinatarul şi consumatorul virtual al rezultatelor oricărei activităţi
economice.
Mărimea absolută a populaţiei adulte, ponderea ei în totalul populaţiei,
depind de mai mulţi factori demografici, sociali, educaţionali, politici, cum sunt:
- evoluţia demografică, structura acesteia pe sexe şi vârste;
- durata oficială a şcolarizării obligatorii şi gradul de cuprindere a
tinerilor în şcoli şi facultăţi;
- reglementările privind vârsta de pensionare;
- speranţa medie de viaţă, etc. .
Transformarea muncii în factor de producţie a presupus existenţa
producţiei de mărfuri. În plus, o astfel de transformare a muncii însemna şi o
seamă de modificări în plan instituţional. De fapt, munca a devenit factor de
producţie atunci când, pe baza proprietăţii private, s-a trecut de la munca în
sistem de sclavaj şi de dependenţă feudală, la munca meşteşugarului liber şi a
fermierului având parcela sa de pământ. Apoi ea s-a dezvoltat ca atare în
contextul proprietăţii private şi privat-asociative când s-a transformat în muncă
salariată.
31
6.1.3. Natura factor originar de producţie.
! Natura, ca factor de producţie, reprezintă un ansamblu de elemente

la care oamenii fac apel pentru a produce. Aceste elemente sunt adaptate
nevoilor umane prin muncă. În acest sens, natura asigură substanţa, condiţiile
materiale, cadrul desfăşurării vieţii însăşi, ca şi majoritatea energiei primare
necesare oricărei activităţi social- economice.
Pământul ca factor de producţie se caracterizează prin unele trăsături
specifice:
a) este un dat preexistent omului;
b) este un element durabil şi teoretic indestructibil;
c) este limitat;
Pământul este numai un punct de plecare în conceperea activităţii
economice. Unii specialişti fac distincţie între resursele naturale ale solului şi
subsolului şi pământ privit ca fond funciar (terenuri agricole, păşuni, livezi, vii,
păduri, luciul apelor interioare).
6.1.4. Capitalul factor derivat al producţiei. Formarea şi deteriorarea

capitalului fix.
Capitalul este acel factor de producţie care constă din ansamblul
bunurilor produse şi folosite pentru obţinerea altor bunuri materiale şi servicii,
destinate vânzării cu profit.
Spre deosebire de ceilalţi factori de producţie, capitalul are următoarele
caracteristici:
➢ este un rezultat al proceselor economice anterioare;
➢ este format din bunuri intermediare şi din bunuri mijloace de producţie;
➢ în sfera sa se includ doar banii activi.
Capitalul se compune din capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix este acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe
cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte după mai mulţi ani de
utilizare, atunci când este consumat integral sau în cazul în care s-a uzat moral
(clădiri, utilaje, calculatoare, etc.).
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care se consumă
în fiecare ciclu de producţie, participă cu întrega sa valoare la formarea
costurilor şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie (materii prime,
materiale, combustibil, etc.).
Pe măsura dezvoltării economiei, elementele capitalului fix sunt supuse unor
modificări multiple în baza proceselor: formarea de noi capitaluri; înnoirea şi
modernizarea celor existente; deprecierea sau uzura capitalului fix; scoaterea din
funcţiune a capitalului fix.
32
6.2. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie.
! Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de

unire a acestora, îndeosebi unirea factorului de muncă cu capitalul, în vederea
producerii de bunuri şi a vânzării lor cu scopul de a obţine profit.
Divizibilitatea factorilor de producţie constă în proprietatea acestora de
a fi împărţiţi în unităţi simple, în subunităţi omogene, fără a fi afectată calitatea
respectivului factor de producţie.
Adaptabilitatea factorilor de producţie se defineşte ca acea proprietate
a unui factor de producţie de a se asocia cu un număr mai mare sau mai mic de
unităţi dintr-un alt factor de producţie.
Pe baza celor două caracteristici ale factorilor de producţie s-a impus
operaţiunea de substituire. Substituirea factorilor de producţie exprimă
posibilitatea, respectiv realitatea înlocuirii unei cantităţi date dintr-un factor de
producţie printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor, prin aceasta
păstrându-se neschimbată producţia realizată.
Spre deosebire de aceasta, complementaritatea se manifestă atunci când
o cantitate dată dintr-un factor poate fi asociată doar cu o cantitate fixă dintr-un
alt factor de producţie (tractoare şi tractorişti).Combinarea şi substituirea
factorilor de producţie are, în condiţiile economiei de piaţă, două laturi: una
tehnică şi alta economică.
Alegerea tehnologiei de fabricaţie este o problemă tehnico-inginerească.
În context, trebuie spus că orice producător este preocupat să aibă la dispoziţie
un set de programe de producţie, de tehnologii, dintre care să reţină pe cea mai
bună.
Rata marginală de substituire (Rms), evidenţiază numărul de unităţi din
factorul de producţie Y, care poate înlocui o unitate din factorul X, în condiţiile
obţinerii aceluiaşi volum de producţie.
Măsura în care poate fi menţinută producţia când un factor este înlocuit cu
altul este evidenţiată de elasticitatea substituirii. Ea exprimă creşterea sau
descreşterea utilizării unui factor în comparaţie cu altul. Elasticitatea substituirii
este pozitivă pentru toate combinaţiile normale ale factorilor de producţie. Ea
variază de la zero la infinit, în funcţie de uşurinţa cu care unul din factori îl
poate înlocui pe altul, producţia rămânând aceeaşi.
Substituirea imperfectă constă în folosirea mai multor resurse din cele
abundente pentru a înlocui resursa deficitară, respectiv, are loc creşterea
progresivă a volumului dintr-o resursă abundentă pentru a substitui o unitate din
resursa rară. Substituirea perfectă arată că volumul factorilor suplimentari
necesari compensării reducerii cu o unitate a altui factor rămâne constant.
33
Care sunt factorii de producţie.
Napoca, 2009;
UBV, 2009, (pag. 77-83);
34
CAPITOLUL 7 PREŢ ŞI CONCURENŢĂ
Cuprins
Obiectivele capitolului 11 pagina .........................................53
7.1. Conceptul de preţ. Funcţiile preţurilor.......................................................53
7.2. Tipuri de preţ..............................................................................................54
7.3. Factorii care influenţează nivelul şi modificarea preţurilor.......................54
7.4. Conceptul de concurenţă. Instrumente şi funcţii........................................54
7.5. Formarea preţurilor pe diferite tipuri de pieţe............................................55
Bibliografie minimală Capitolul 11....................................................................57
➢ să cunoască conceptul de preţ, factorii care influenţează nivelul şi

modificarea preţurilor
➢ să explice modul cum se formează preţurile pe diferite tipuri de
pieţe
7.1. Conceptul de preţ. Funcţiile preţurilor.
!În accepţiunea cea mai largă, preţul reprezintă suma de bani încasată
respectiv plătită pentru cedarea, respectiv obţinerea unui bun economic, care
constituie obiect al vânzării-cumpărării.
J.F. Phelizon, afirma că preţul reprezintă " valoarea de schimb a unui bun
sau serviciu estimată în bani".
În cadrul sistemului economiei de piaţă preţul reprezintă un instrument
principal de reglare a mecanismului economic, de semnalizare a stării sistemului
economic şi de anticipare a evoluţiei sale.
Preţurilr reprezintă o importantă pârghie economică prin mijlocirea cărora
se realizează anumite obiective economice şi sociale, iar rolul esenţial al lor în
cadrul mecanismului economiei de piaţă se desprinde din funcţiile pe care la
îndeplinesc.
a) Funcţia de calcul şi de măsurare a cheltuielilor şi a rezultatelor.
b) Funcţia de informare, de analiză şi fundamentare a deciziilor.
c) Funcţia de corelare a ofertei cu cererea.
d) Funcţia de stimulare a intereselor agenţilor economici
producători.
e) Funcţia de recuperare a costurilor şi de redistribuire a veniturilor
35
7.2. Tipuri de preţ.
! Există mai multe criterii de clasificare a preţurilor:

a) Din punct de vedere al modului cum se formează;
b) Din punct de vedere al momentului surprins în evoluţia lor;
c) După natura obiectului pieţei tranzacţiilor;
d) În funcţie de specificitatea tranzacţiilor pe unele pieţe;
e) În funcţie de numărul de intermediari şi de cantitatea de bunuri
tranzacţionate;
f) În funcţie de modul de folosire în practica economică;
g) După modul de stabilire şi sfera de acţiune;
7.3. Factorii care influenţează nivelul şi modificarea preţurilor
! Nivelul preţurilor şi modificarea acestora se găsesc sub influenţa unei

multitudini de factori cum sunt:
1) Factori care acţionează dinspre cererea consumatorilor.
2) Factori care acţionează dinspre oferta producătorilor:
3) Raportul dintre ofertă şi cerere.
4) Diversitatea condiţiilor de livrare a mărfurilor între partenerii
tranzacţiilor de piaţă.
5) Factorii monetari, cererea şi oferta de bani.
6) Tipurile de piaţă concurenţială existente pentru produsul respectiv.
7) Intervenţia guvernamentală atât în planul ofertei cât şi în planul cererii,
în sensul creşterii saun sensul reducerii lor.
8) Măsurile specifice adoptate de către stat pentru menţinerea unui
echilibru social-economic.
9) Nivelul mondial al preţurilor.
10) Cursurile de schimb valutar.
11) Reglementările cu privire la politica de dumping.
Aceşti factori nu acţionează izolat şi se întrepătrund unii cu alţii,
influenţând nivelul şi dinamica preţurilor.
7.4. Conceptul de concurenţă. Instrumente şi funcţii.
! Concurenţa este una din trăsăturile de bază ale oricărei economii de

piaţă, care exprimă comportamentul specific al agenţilor participanţi la
tranmzacţii şi atestă raportul dinamic de forţe dintre aceştia. Din punct de vedere
economic, concurenţa semnifică rivalitatea, lupta dusă cu mijloace economice
şi extraeconomice între producători şi/sau comercianţi, în scopul fabricării şi/sau
36
desfacerii unor mărfuri, cuceririi unor segmente de piaţă) şi obţinerii de profituri
ridicate. Astfel, competiţia are în centrul ei interesul unei firme de a întrece, prin
căile şi mijloacele utilizate, unul sau mai mulţi subiecţi economici din acelaşi
domeniu de activitate.
Instrumentele luptei de concurenţă sunt :
A. Instrumente economice -care pot fi:
a) Concurenţa prin preţ:
b) Concurenţa în afara preţului;
B.Instrumente extraeconomice
a) legale;
b) nelegale şi ilegale.
Funcţiile concurenţei sunt:
➢ optimizarea raportului input-output, în vederea atingerii eficienţei;
➢ stimularea creativităţii şi iniţiativei;
➢ satisfacerea într-un grad cât mai înalt a necesităţilor de consum;
➢ eliminarea de pe piaţă a producătorilor necompetitivi;
➢ reducerea costurilor de producţie şi a preţurilor de vânzare;
➢ stimularea tendinţei de egalizare a înzestrării agenţilor cu prod-factori de
producţie.
Concurenţa nu înseamnă dispariţia cooperării economice. Dimpotrivă, ea
presupune această noţiune, deoarece este imposibil ca în lumea actuală a
schimbului să existe agenţi economici capabili să evolueze fără sprijin pe piaţă.
Fiecare are nevoie cel puţin de furnizori, dacă nu şi de informaţii, ori cooperarea
reprezintă maniera deschisă de desfăşurare a oricărei activităţi, în vederea
armonizării nevoilor cu posibilităţile lor de satisfacere.
7.5. Formarea preţurilor pe diferite tipuri de pieţe.
! Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă - presupune existenţa unor

raporturi de piaţă în legătură cu care sunt îndeplinite două condiţii de principiu:
1. Toţi producătorii să-şi vândă întreaga ofertă, la preţul pieţei, fără a putea
influenţa în vreun fel nivelul acestuia;
2. Toţi consumatorii potenţiali să fie capabili să achiziţioneze în totalitate
bunurile de care au nevoie, în cantitatea dorită, la acelaşi preţ de piaţă, pe
care nici ei să nu-l poată modifica după bunul plac.
Pentru a putea vorbi despre o piaţă cu concurenţă pură şi perfectă este nevoie
să fie îndeplinite concomitent următoarele condiţii:
- atomocitatea pieţei;
- omogenitatea produsului;
- accesul liber pe piaţă ;
- transparenţa perfectă a pieţei;
- perfecta mobilitate a factorilor de producţie;
37
Piaţa perfectă are doar un singur preţ pentru acelaşi produs. Dacă ar exista
două nivele deferite de preţ pentru un produs, cumpărătorii s-ar grăbi să
cumpere la preţul mai mic, forţându-l asfel să crească.Vânzătorii s-ar grăbi să
vândă la preţul mai mare forţându-l astfel să scadă.
Formarea nivelului preţului pe piaţa cu concurenţă perfectă are loc la
nivelul punctului de echilibru dintre curbele cererii şi a ofertei, situaţii în care
cantităţile cerute sunt egale cu cantităţile oferite.
Pornind de la cele prezentate mai sus, putem spune că:
- preţul de echilibru apare spontan, ca un rezultat al jocului liber al forţelor
pieţei pentru fiecare bun şi reprezintă acel nivel al preţului la cere are loc
egalizarea cantităţii cerute cu cea oferită din bunul respectiv;
- la nivelul preţului de echilibru se asigură volumul maxim al desfacerilor;
- preţul de echilibru al unui bun se formează în legătură cu nivelul
preţurilor de echilibru ale celorlalte bunuri pe piaţă;
- coincidenţa între cerere şi ofertă este un punct către care piaţa tinde în
baza presiunilor vânzătorilor şi a cumpărătorilor. În realitate pe piaţă
există în permanenţă, fie o situaţie de exces, fie o situaţie de deficit.
Piaţa cu concurenţă imperfectă.
Monopolul - presupune existenţa pe piaţă a unui singur producător, care
asigură întreaga ofertă dintr-un bun ce nu poate fi înlocuit în consum,
controlând piaţa şi impunând un preţ de vânzare superior celui din
concurenţa de oligopol. Caracteristicile monopolului sunt:
- oferta este concentrată în puterea unicului fabricant al unui produs
nesubstituibil;
- produsele sunt diferenţiate;
- există controlul absolut asupra resurselor folosite şi a rezultatelor
obţinute;
- informaţiile asupra costurilor, preţurilor şi organizării pieţei sunt
incomplete;
- se constată rigiditate în utilizarea şi mobilizarea prod-factorilor;
- datorită impunerii de bariere la intrarea pe piaţă a altor posibili
producători, manifestările concurenţiale sunt suprimate.
În condiţiile pieţei de monopol preţul nu mai constituie un factor exogen
firmei. Monopolul fixează preţul, prin faptul că deţine piaţa în întregime.
Independenţa monopolului rezultă din faptul că este liber să aleagă preţul pe
care îl doreşte, preţ care va avea, în mod evident, repercursiuni asupra nivelului
cererii.
Oligopolul - semnifică acea stare a pieţei în care numărul
producătorilor/vânzătorilor de bunuri similare sau diferenţiate este relativ redus,
iar cel al cumpărătorilor este mare. Deşi ofertanţii n-au posibilitatea controlului
asupra preţurilor, ei pot influenţa piaţa atât din punct de vedere al producţiei
propriu-zise, cât şi al preţului creat, în scopul maximizării profiturilor. Drept
urmare, hotărârea unui agent nu poate fi complet independentă de deciziile
celorlalţi.
38
Dacă piaţa este dominată numai de două firme, se foloseşte termenul de
duopol.
Oligopolul caută preţul convenabil pe piaţă, în raport cu gradul în care el
se poate impune faţă de concurenţi, dar şi faţă de posibila reacţie a acestora (sau
faţă de reacţia consumatorilor).
Modul de stabilire a nivelului preţului are anumite particularităţi pentru
diferite tipuri de oligopoluri. Pot să apară situaţii diametral opuse în mecanismul
de căutare a preţului de echilibru în condiţiile pieţei de oligopol :
➢ un mod de comportament oligopolist cooperant cum este cazul
cartelului, atunci când firmele recunoscându-şi interesul comun, se
înţeleg cu privire la nivelul şi dinamica preţurilor, la împărţirea
pieţelor;
➢ un mod de comportament necooperant, atunci când oligopoliştii
abandonează interesul comun în favoarea interesului propriu, adoptând
decizii proprii privind nivelul preţului, volumul producţiei, etc.
Care sunt caracteristicile monopolului?
Napoca, 2009;
UBV, 2009, (pag. 89-101);
39
CAPITOLUL 8 COSTURILE DE PRODUCŢIE
Cuprins
Obiectivele capitolului 8 pagina...................58
8.1. Conţinut şi tipologie...................................................................................58
8.2. Evoluţia costurilor pe termen scurt.............................................................59
8.3. Evoluţia costurilor pe termen lung.............................................................60
Bibliografie minimală Capitolul 8.....................................................................60
➢ să cunoască conceptul de cost, factorii care influenţează nivelul şi

modificarea costurilor
➢ să explice modul cum evoluează costurile pe termen scurt şi lung
8.1. Conţinut şi tipologie.
!Costul de producţie constituie expresia monetară a cheltuielilor

realizate cu achiziţionarea, alocarea şi consumul factorilor de producţie de către
fiecare întreprindere, în vederea realizării procesului de producţie şi a desfacerii
bunurilor şi serviciilor. Costul este forma bănească de exprimare a consumului
de prod-factori, incluzând şi cheltuielile suportate de firme atât pentru fabricaţie,
cât şi pentru desfacere.
Funcţiile costului de producţie sunt:
- evidenţa şi controlul cheltuielilor;
- cunoaşterea reală a consumului de resurse necesare şi utilizate;
- orientarea agenţilor economici şi calculul indicatorilor
microeconomici;
- comparaţii la nivel de ramură, la nivelul economiei naţionale şi pe plan
internaţional, pe domenii de activitate specifice.
Există mai multe criterii de clasificare a costurilor:
a) după modul în care se reflectă:
b) după natura cheltuielilor:
c) după realitatea exprimată:
d) după agentul care suportă costurile:
e) după tipul consumului care generează cheltuielile:
- cost fix (CF)
- cost variabil (CV)
40
- cost total (CT) ; CT = CF + CV
f) după nivelul de analiză:
- cost total (global)
- cost mediu (unitar)
- cost fix mediu (CFM)
- cost variabil mediu (CVM)
- cost total mediu (CTM)
- cost marginal (Cmg)
8.2. Evoluţia costurilor pe termen scurt

Costurile agenţilor economici nu pot şi nici nu sunt identice, ci
diferenţiate deoarece:
- condiţiile de fabricaţie ale întreprinderilor sunt diferite, în spaţiu şi timp;
- fiecare îşi alege tipul de managenemt care i se potriveşte;
- firmele beneficiază de o înzestrare inegală cu factori de producţie;
- nivelele de eficienţă sunt diferite.
Abordarea costului de producţie pe perioadă scurtă şi pe perioadă lungă
reprezintă un procedeu analitic ce presupune studierea modificării costului nu în
sensul urmăririi evoluţiei sale pe intervale de timp calendaristice (an, semestru),
ci având în vedere posibilitatea modificării volumului producţiei recurgând sau
nu la investiţii suplimentare de capital.
Perioada scurtă este definită ca intervalul de timp pe parcursul căreia un
producător poate să crească producţia numai în măsura în care capacitatea sa de
producţie existentă în permite acest lucru.
Perioada lungă se defineşte ca acea perioadă în care se produc modificări în
dotarea tehnică sau în tehnologia folosită, crescând volumul echipamentului
folosit şi implicit mărimea producţiei obţinute.
Costul fix (CF), pe termen scurt, este reprezentat de o dreaptă paralelă la
abscisă, pentru că, în orice situaţie întreprinderea trebuie să suporte cheltuielile
presupuse de costurile fixe.
Costurile variabile (CV), variază pe măsura creşterii producţiei. Cu cât
volumul producţiei creşte, costul variabil creşte, dar ritmul în care creşte diferă.
În primă etapă costul variabil creşte cu un ritm descrescător, apoi înregistrează o
valoare minimă, ceea ce reprezintă un punct de inflexiune (A), urmează apoi o
creştere a costului variabil cu ritm crescător.
Costurile totale (CT), urmează aceeaşi tendinţă ca şi costurile variabile.
Curba costului fix mediu (CFM), descreşte în timp, datorită împărţirii
mărimii costului fix la un volum al producţiei din ce în ce mai mare.
Curba costului variabil mediu (CVM), este descrescătoare în primă
fază,până atinge un punct de minim, după care urmează o tendinţă de creştere.
Punctul de minim se găseşte în punctul de intersecţie dintre curba costului
variabil mediu cu cea a costului marginal.
41
Curba costului total mediu (CTM), are aceeaşi tendinţă ca cea a costului
variabil mediu. Punctul de intersecţie dintre costul marginal şi costul total mediu
reprezintă punctul de minim al curbei costului total mediu.
Costul marginal (Cmg), are o tendinţă de scădere până la punctul de
minim (QA), după care urmează o creştere. În general, o firmă va creşte nivelul
producţiei sale până în momentul în care Cmg, egalizează preţul mărfii pe piaţă.
8.3. Evoluţia costurilor pe termen lung .

Pe perioadă lungă, evoluţia costurilor este determinată de fenomenele de
economie sau economii de scară care tind să scadă costul mediu total de
producţie atunci când se dezvoltă capacităţile de producţie şi până la o anumită
dimensiune. Economiile de scară sunt acelea care explică scăderea costului
mediu pe perioadă lungă în timp ce randamentul creşte. Acest lucru înseamnă
că randamentul creşte mai repede decât costurile totale.
Pe termen lung toţi factorii de producţie devin variabili, astfel încât
subiectul are de ales nu doar capacitatea de fabricaţie, ci şi modalitatea în care să
o realizeze. Deoarece deciziile pe perioadă lungă împlică un grad înalt de risc,
un rol important în desfăşurarea normală a activităţii îl au anticiparea şi
planificarea.
S-a dovedit că pe termen lung, funcţia costului total (CT) este una
dependentă de tehnica utilizată de fiecare întreprindere, de pregătirea forţei de
muncă şi de volumul producţiei realizate. Un agent economic raţional va acţiona
în vederea minimizării costului de producţie, pentru, maximizarea profitului său.
Explicaţi evoluţia costurilor pe termen lung?
Napoca, 2009;
UBV, 2009, (pag. 101-109);
42
CAPITOLUL 9. PROFITUL
Cuprins
Obiectivele capitolului 9 pagina..........................................61
9.1. Conceptul de profit. Masa şi rata profitului................................................61
9.2. Forme ale profitului. Func’iile profitului...................................................62
9.3. Maximizarea profitului. Pragul de rentabilitate.........................................63
➢ să cunoască conceptul de cost, factorii care influenţează nivelul şi

modificarea costurilor
➢ să explice modul cum evoluează costurile pe termen scurt şi lung
9.1. Conceptul de profit. Masa şi rata profitului
! Mercantiliştii (Cantillon, Colbert) au considerat că profitul este rezultatul

activităţii de comerţ exterior.
Economiştii fiziocraţi (Turgot, Quesnay) au respins concepţia
mercantilistă şi au căutat să demonstreze că profitul se obţine doar din
activităţile productive agricole, aceata fiind un dar al naturii.
Clasicii (A. Smith) a susţinut că profitul este un produs al muncii
neplătite, un venit ce revine capitalului.
În ultimele decenii s-au constituit şi se confruntă numeroase teorii privind
profitul, acesta fiind considerat mai ales un venit care depinde de anumite
circumstanţe social-economice favorabile în care îşi desfăşoară activitatea
unităţile economice.
Ca atare, profitul este o formă de venit, fiind perceput, în general, ca un
câştig, pentru cel care îl realizează. De aceea, pe o piaţă competitivă, vor
supravieţui actorii economici care acumulează profit.
Motivaţiile realizării profitului au în vedere cel puţin câteva coordonate:
➢ depăşirea riscului;
➢ avantajele asupra competitorilo;
➢ existenţa unei oferte pe măsura cererii de bunuri;
➢ cucerirea unui anumit segment de piaţă;
43
➢ management eficient;
➢ echilibrul economico-financiar;
➢ obţinerea profitului suplimentar.
Titularii de profit sunt, în general, agenţii economici (persoane fizice şi
juridice).
Factorii de influenţă ai profitului sunt:
• factori interni :
• factori externi:
În sens larg - profitul reprezintă excedentul de venit înregistrat de un
subiect economic, peste cheltuielile ocazionate de realizarea activităţii pe care o
execută.
În sens restrâns, el apare ca formă de produs net pentru cel care-l obţine.
În sens contabil, profitul se deduce din relaţia:
Prc = VT - CT
unde : Prc - profitul contabil; VT - veniturile totale;
CT - costurile (cheltuielile) totale.
Veniturile totale sunt alcătuite din:
- venituri din exploatare;
- venituri financiare;
- venituri excepţionale;
Cheltuielile totale sunt formate din:
- cheltuieli din exploatare;
- cheltuieli financiar;
- cheltuieli excepţionale;
În sens economic, profitul este considerat rezultat pozitiv al activităţii unei
firme, desfăşurate într-o anumită perioadă de timp.
Profitul obţinut ca urmare a diferenţei dintre venituri şi cheltuieli se
consideră a fi relevant sub două aspecte:
- Din punct de vedere absolut, ca masă a profitului, el reprezintă suma
totală realizată în formă de profit, de către un subiect economic, într-un
interval în care produce bunuri şi servicii vandabile.
Din punct de vedere relativ, se calculează rata profitului (Pr'), ca raport
procentual între masa profitului şi un indicator reprezentând fie cheltuielile
totale (CT), fie capitalul total (K), fie cifra de afaceri (CA).
9.2. Forme ale profitului. Funcţiile profitului.

Literatura de specialitate aminteşte următoarele forme de profit,
structurate după mai multe criterii:
1) În funcţie de criteriul structural există:
▪ Profitul brut (Prb);
▪ Profitul brut de exploatare (Prbe);
▪ Profitul comercial (Prcom);
▪ Profitul net (Prn);
▪ Profitul admis;
44
2) Din punct de vedere a limitelor profitului există următoarele forme de profit:
▪ Profitul normal;
▪ Profitul pur;
▪ Supraprofitul;
3) Din punct de vedere al surselor de formare:
▪ Profitul legitim;
▪ Profitul nelegitim (necâştigat, nemeritat);
Funcţiile profitului.
Funcţiile profitului se concretizează în :
1. - este un indicator ce sintetizează raţionalitatea activităţii economice;
2. - constituie o motivaţie a dezvoltării şi a progresului economic;
3. - stimulează iniţiativa în orice activitate utilă şi acceptarea riscului din partea
celor care-l urmăresc drept scop;
4. este un factor incitant pentru sporirea efortului agentului economic pentru
eficienţă şi calitate;
5. este un mobil al cultivării spiritului de economie.
9.3. Maximizarea profitului. Pragul de rentabilitate.
! Orice întreprinzător este preocupat să obţină un volum cât mai însemnat

de profit. Dimensiunea profitului obţinut reflectă în mod sintetic eficienţa
activităţii firmei. În general orice firmă care doreşte maximizarea profitului este
interesată de realizarea producţiei optime, aferente acestui scop. Din această
perspectivă, trebuie menţionat că există şi agenţi economici care nu urmăresc cel
mai ridicat profit, ci veniturile maxime din vânzări. Mulţumindu-se cu profituri
mai reduse ei preferă să producă mai mult. În strânsă legătură cu conceptul de
profit se studiază pragul de rentabilitate (punctul mort). Pragul de
rentabilitate arată volumul producţiei unui agent economic, începând cu care
firma înregistrează profit. Pragul de rentabilitate se studiază în două variante:
A. Metoda liniară;
B. Metoda neliniară.
A. Metoda liniară - se justifică în situaţia în care costul variabil se modifică în
raport direct proporţional cu modificarea volumului producţiei.
B. Metoda neliniară - are în vedere situaţiile concrete, reale, când la nivelul
firmelor creşterea volumului producţiei se reflectă asupra costurilor variabile
prin creşterea lor, dar unele categorii de costuri variază proporţional, altele
neproporţional faţă de variaţia volumului producţiei. Această modificare
neproporţională a costului variabil determină ca şi costul total să aibă o
evoluţie neliniară.
În strânsă legătură cu noţiunea de prag de rentabilitate se analizează condiţia
de închidere a unei firme (pragul de închidere sau pragul de faliment). Se ştie
că orice agent economic care nu-şi mai poate acoperi cheltuielile îşi va înceta
activitatea pe termen scurt. De ce uneori firma continuă să producă, fie şi în
45
situaţia în care preţul unitar (p) este mai mic decât costul total mediu (CTM)?
Explicaţia este următoarea: pentru că, urmărind intenţia de minimizare a
piederilor, decizia de încheiere completă a activităţii va aduce mai multe
prejudicii, decât fabricaţia în continuare a bunurilor respective. Pragul de
închidere al unei firme rezultă din următoarea regulă: - când preţul de vânzare al
mărfii scade atât de mult, încât venitul total al firmei se situează sub nivelul
costului variabil (CV), iar preţul unitar este mai mic decât costul variabil mediu
(p < CVM), agentul economic îşi va minimiza pierderile, încetându-şi total
activitatea. Preţul pentru care venitul total este egal cu costul variabil (VT =
CV), sau pentru care pierderile egalizează costul fix (CF) se numeşte prag
(punct) de închidere.
Ce semnificaţie are pragul de închidere al unei firme?
Napoca, 2009;
UBV, 2009, (pag. 109-113);
46
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE
Testul de autoevaluare Nr. 1

Nu
- După aria de extindere:
- În funcţie de caracterul legăturii lor cu subiecţii purtători de interese;
- În funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc în viaţa economică;
- În funcţie de manifestarea lor în timp:
Marfa este acel bun economic, exprimat în formă bănească, care este
destinat satisfacerii nevoilor altor persoane decât producătorii ei, trecerea
acestuia de la producător la consumator făcându-se prin actul de vânzare-
cumpărare.
Un consumator raţional este reprezentat de orice persoană care urmăreşte
cu precădere optimizarea raportului efort-efect. Acest lucru presupune
maximizarea, pe de o parte a satisfacţiei aduse de consumul unui bun, iar pe de
altă parte, minimizarea resurselor necesare.
Sistemul economic sintetizează o modalitate specifică de soluţionare a
problemei rarităţii resurselor printr-un mecanism specific de reglare a activităţii
economice, definind anumite opţiuni pentru a găsi răspunsul potrivit la
întrebările ce se desprind din problema fundamentală a economiei: CE, CÂT,
CUM şi PENTRU CINE să se producă ?
Din punct de vedere economic, proprietatea exprimă un complex de relaţii
economice obiective ce se stabilesc între membrii societăţii în legătură cu
apropierea sau însuşirea bunurilor existente în societate sau produse în urma
desfăşurării unei activităţi.
Legea generală a cererii (atât a cererii individuale cât şi a celei de piaţă):
cu cât preţul unitar este mai mare cu atât cantitatea cerută este mai mică şi cu cât
preţul unitar este mai mic cu atât cantitatea cerută este mai mare.
Legea generală a ofertei.Conţinutul acestei legi constă în aceea că
ofertanţii de bunuri sporesc volumul ofertei la o creştere a preţurilor şi o
diminuează în cazul scăderii preţurilor.
47
➢ economii tehnice;
➢ economii administrative;
➢ economii financiare;
➢ economii de marketing;
➢ economii de cercetare;
➢ economii de bunăstare;
Munca, natura, capitalul
Raportul dintre rezultatele unei activităţi economice şi eforturile făcute în
acest scop poartă denumirea de productivitate
Caracteristicile monopolului sunt:
- oferta este concentrată în puterea unicului fabricant al unui produs
nesubstituibil;
- produsele sunt diferenţiate;
- există controlul absolut asupra resurselor folosite şi a rezultatelor obţinute;
- informaţiile asupra costurilor, preţurilor şi organizării pieţei sunt incomplete;
- se constată rigiditate în utilizarea şi mobilizarea prod-factorilor;
- datorită impunerii de bariere la intrarea pe piaţă a altor posibili producători,
manifestările concurenţiale sunt suprimate.
Pe perioadă lungă, evoluţia costurilor este determinată de fenomenele de
economie sau economii de scară care tind să scadă costul mediu total de
producţie atunci când se dezvoltă capacităţile de producţie şi până la o anumită
dimensiune. Economiile de scară sunt acelea care explică scăderea costului
mediu pe perioadă lungă în timp ce randamentul creşte. Acest lucru înseamnă
că randamentul creşte mai repede decât costurile totale.
Pe termen lung toţi factorii de producţie devin variabili, astfel încât
subiectul are de ales nu doar capacitatea de fabricaţie, ci şi modalitatea în care să
o realizeze. Deoarece deciziile pe perioadă lungă împlică un grad înalt de risc,
un rol important în desfăşurarea normală a activităţii îl au anticiparea şi
planificarea.
Preţul pentru care venitul total este egal cu costul variabil (VT = CV), sau
pentru care pierderile egalizează costul fix (CF) se numeşte prag (punct) de
închidere.
48
49
2 CAPITOLUL 1.
3 PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL

****************************************************************
3.1 Cuprins

1.1. Cererea şi oferta de muncă .......................................................................... 6
1.2. Geneză şi semnificaţie controversată............................................................ 7
1.3. Forme ale salariului ..................................................................................... 7
1.4. Forme de salarizare....................................................................................... 9
1.5. Mărimea şi dinamica salariului..................................................................... 9
Bibliografie minimală Capitolul I.......................................................................10
4 $ OBIECTIVELE Capitolului 1
După studiul capitolului I, studentul va fi capabil:
să identifice formele salariului şi formele de salarizare
să înţeleagă modalitatea în care se stabileşte la nivelul economiei

naţionale şi la nivelul agentului economic salariul în funcţie de cererea şi
oferta de muncă
4.1 1.1. Cererea şi oferta de muncă
!Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată existentă la un

moment dat într-o economie, exprimată prin numărul de locuri de muncă
disponibile. Cererea de muncă se constituie în volumul de muncă necesar în
economie la un moment de timp, relevat de populaţia aptă să presteze o muncă
remunerată, conform îndeplinirii sarcinilor prevăzute. Pentru persoanele apte de
a lucra şi disponibile acestor prestaţii, condiţia esenţială pentru ca nevoia de
muncă să fie socotită cerere este remunerarea (salarizarea) ei.
! Oferta de muncă se referă la cantitatea de muncă ce poate fi prestată la un

moment dat într-o economie, în condiţii remuneratorii. Ea cuprinde populaţia
aptă să lucreze şi disponibilă pentru a efectua activităţi economice generatoare
50
de venit (se exclud de aici femeile casnice, militarii în termen, studenţii şi alte
categorii sociale).
4.2 1.2. Geneza si semnificatie controversata
! Clasicii economiei politice considerau salariul un venit ce recompensează

munca, mărimea acestuia oscilând în jurul nivelului lui natural. Substanţa
salariului şi mărimea lui erau explicate prin ceea ce economiştii clasici au numit
teoria costului formării resurselor de muncă. Într-o asemenea optică, salariul este
definit ca sumă de bani prin care se asigură strictul necesar pentru întreţinerea
salariatului şi a familiei sale.
Economiştii neoclasici au susţinut şi au căutat să demonstreze că natura
salariului ţine de modul de confruntare dintre cele două forţe ale pieţei muncii:
cererea şi oferta de muncă. Fie că reprezintă costul mijloacelor de subzistenţă,
fie că reprezintă eficienţa capitalului uman sau productivitatea muncii, salariul
exprimă unitatea dintre forţele concurenţiale ale pieţei.
Încercând o analiză critică a teriei neoclasice asupra salariului, J.M. Keynes
a demonstrat că salariul este mai mult sau mai puţin rigid, iar cererea şi oferta de
muncă sunt determinate de cererea şi oferta de astfel de bunuri.
Curentul de gândire socială a ajuns la concluzia că natura salariului şi
mărimea acestuia nu decurg din mecanismele pieţei, chiar dacă aceasta este
imperfectă. Salariul este determinat, conform acestui curent de gândire, de un
ansamblu de condiţii şi factori, printre care instituţiile deţin rolul central.
4.3 1.3. Forme ale salariului
! Pentru angajat, salariul reprezintă un venit, în schimbul prestării unei

activităţi economice. Pentru angajator, salariul reprezintă un cost.
În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe forme ale salariului:
- salariul nominal, suma de bani primită de un muncitor din partea
agentului angajator, pentru activitatea depusă într-un interval de timp
(de obicei o lună)..
➢ salariul real, reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care se poate
achiziţiona cu ajutorul salariului nominal, la un moment de timp dat. Altfel
spus, el reprezintă expresia puterii de cumpărare a salariului nominal. Se
calculează prin intermediul raportului:
SN
SR =
P
51
unde: SR = salariul real;
SN = salariul nominal;
P = nivelul preţurilor la bunurile de consum.
Ca urmare salariul real este determinat, pe de-o parte, de mărimea
salariului nominal, iar pe de altă parte, de nivelul preţurilor. Salariul real este un
element de bază în cuantificarea standardului de viaţă al populaţiei unei ţări. În
dinamică, se calculează indicele salariului real:
ISN
ISR = 100
IP
unde: ISN = indicele salariului nominal;
IP = indicele general al preţurilor;
ISR = indicele salariului real.
P1
IP = P 100
0
unde P1 = nivelul preţurilor bunurilor de consum în perioada curentă;

P0 = nivelul preţurilor bunurilor de consum în perioada de bază.
➢ salariul direct, exprimă remuneraţia efectivă primită de salariat

corespunzător cu cantitatea de muncă prestată şi cu efectele ei. Este format
din salariul net şi din sumele ce se cuvin salariatului drept concediu legal şi
eventual al 13-lea salariu.
➢ salariul indirect, este acea fracţiune a salariului - cost, care este plătită
familiei salariatului în funcţie de alte criterii decât consumul efectiv de
muncă.
➢ salariul de bază, este acea formă a salariului-venit, care se determină în
funcţie de salariul minim real. El se calculează prin înmulţirea salariului orar
negociat cu numărul de ore lucrate într-o lună (sau alt segment de timp).
➢ salariul brut, este compus din sumele ce exprimă salariul de bază şi toate
adaosurile salariale (venituri brute din muncă).
➢ salariul net, rezultă scăzând din salariul brut toate reţinerile legale.
➢ salariul colectiv, este forma salariului cost, care se acordă tuturor lucrătorilor
dintr-o firmă, global sau sub formă de facilităţi, ca rezultat al participării lor
la obţinerea producţiei şi a profitului.
➢ salariul social, este parte din venitul naţional, prin intermediul căreia
societatea poate acţiona în vederea creşterii veniturilor anumitor angajaţi,
care se confruntă cu dificultăţi şi riscuri sporite (accidente de muncă, boli
profesionale, concedieri, etc.).
➢ salariul minim, este salariul fixat pe cale legală pentru a garanta salariaţilor
din categoriile defavorizate un venit care să corespundă minimului de
subzistenţă, minim determinat în raport cu mediul social dat.
52
4.4 1.4. Forme de salarizare
! Salarizarea în regie, asigură remunerarea salariatului după timpul lucrat,

fără a se preciza, în contractul de muncă, cantitatea de muncă pe care el
trebuie să o efectueze într-o unitate de timp (oră, lună, săptămână). Evident
un anumit volum de muncă este presupus prin însăşi decizia utilizatorului de
a constitui locul de muncă în cauză. În acest caz, ceea ce se negociază este
salariul orar. Accentul pus pe ora de muncă are o mare importanţă în
menţinerea unei anumite intensităţi a muncii. Sistemul salarizării în regie se
aplică în acele sectoare economice în care nu este posibilă o normare foarte
riguroasă a contribuţiei fiecărui lucrător în parte.
! Salarizarea în acord, constă în stabilirea drepturilor în bani ale

persoanei, în funcţie de numărul de operaţii, activităţi desfăşurate, număr de
bunuri produse. Durata timpului de muncă pe care-l va cheltui fiecare pentru
efectuarea unei operaţii, a unui bun, nu este fixată în contract. Aceasta este dată
de ritmul general al muncii în întreprindere, de nevoie de sincronizare a
activităţilor diferitelor secţii. Acordul poate fi individual şi colectiv. Tariful
practicat şi convenit pentru executarea unei operaţii ( a unui bun) este simplu,
progresiv şi mixt.
! Salarizarea mixtă, se caracterizează printr-o remunerare stabilă pe

unitatea de timp (o zi de muncă), sumă ce se acordă însă în funcţie de
îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, de organizare, etc. Fiecare
condiţie este cuantificată printr-un tarif. Ca urmare, mărimea salariului ce revine
persoanei devine variabilă, ca în cazul salarizării în acord.
4.5 1.5. Mărimea şi dinamica salariului
! Cea mai generală explicaţie a problemelor legate de mărimea şi

dinamica salariilor a fost fundamentată de către economistul american J.B. Clark
"fondul de salarii - remarca el - este un rezervor pe care-l umple o pompă, şi
aceasta este munca. Salariul orar se poate urca fie pe seama creşterii fondului,
fie pe cea a scăderii numărului de salariaţi".
Teoria cererii şi ofertei, susţine ideea conform căreia mărimea salariului
se fixează pe piaţa muncii, prin confruntarea cererii şi ofertei de mână de lucru.
53
Teoria producţiei şi a productivităţii marginale exprimă realitatea potrivit
căreia, dacă mărimea salariului ar depăşi-o pe cea a producţiei marginale, agenţii
economici ar trebui să recurgă la disponibilizări.
Conform principiilor negocierii nivelul salariului se fixează potrivit
înţelegerilor dintre patronate şi sindicate.
Limita minimă a salariului se stabileşte în relaţie cu costul forţei de
muncă şi este fixată, principial, de stat ca salariu minim pe economie. Acesta
este mijlocul asigurării unui trai decent, noţiune apreciată prin indicatori cum
sunt: mărimea PNB pe locuitor; cheltuielile medii efectuate într-un an de o
persoană; numărul celor aflaţi în întreţinerea salariaţilor dintr-o familie;
ponderea grupelor de cheltuieli în salariu. Dacă salariul minim este mai mic
decât cel pe care-l poate asigura economia, efectul imediat, negativ, va fi
scăderea ofertei de muncă pe piaţa oficială şi creşterea ei pe aşa numita "piaţă
neagră".
Limita maximă a salariului este dată teoretic, în cazul unei economii, de
mărimea venitului naţional obţinut într-o perioadă de timp. Practic pentru un
agent economic, acest plafon este oferit de nivelul productivităţii marginale a
muncii. Creşterile salariale depind în principal de politica patronatului şi abia în
ultimă instanţă de sindicate. Creşterea salarului nominal nu reprezintă, însă, o
pârghie de stimulare a angajaţilor, atâta timp cât dinamica salariului nominal
mediu nu este corelată cu cea a principalilor indicatori de eficienţă.
Testul de autoevaluare Nr. 1 – stabiliti care din variantele de raspuns sunt

corecte
1. În timpul unui an, preţurile bunurilor de consum cresc în medie cu 15%, în
timp ce salariul nominal este constant. Se poate spune că salariul real:
a) creste;
1.
b) scade;
2.
3.c) ramane constant.
4.
4.6
Răspunsul este dat la pagina 63
4.7 Bibliografie capitol 1
4. Ghişoiu M., coord., Macroeconomie lucrări practice, Ed. Risoprint,
Cluj-Napoca, 2009 ;
5. Kun S. Al., Kun O. E., Economie politică-aplicaţii, Ed. RISOPRINT,
Cluj-Napoca, 2005;
6. Glogoveţan Oana Eleonora, Elemente de macroeconomie, Note de curs,
UBV, 2010 ;
54
5 CAPITOLUL 2.
6 PIAŢA MONETARĂ şi DOBÂNDA

****************************************************************
6.1 Cuprins

2.1. Evoluţia banilor............................................................................................11
2.2. Teorii monetare............................................................................................12
2.3. Funcţiile banilor...........................................................................................13
2.4. Structura masei montare...............................................................................14
2.5. Conceptul de credit, funcţii..........................................................................14
2.6. Masa si rata dobânzii....................................................................................15
2.7. Dinamica ratei bobanzii ii factorii care o influenţează.................................16
6.2 $ OBIECTIVELE Capitolului 2

să inţeleagă modalitatea in care functioneaza piata monetara
să inţeleagă modalitatea in care se calculeaza rata dobanzii, si cum

evolueaza aceasta in economia de piata.
să calculeze rate ale dobânzilor in diferite circumstanţe
6.3 2.1. Evoluţia banilor
! Banii (moneda) reprezintă o denumire generică pentru formele şi

însemnele de valoare existente în economie. Banii sunt utilizaţi şi acceptaţi în
mijlocirea tranzacţiilor şi ca modalitate de plată. Banii reprezintă un produs, un
element necesar schimbului, fiind expresia puterii de cumpărare.
Prima fază a economiei marfare a avut ca obiect central trocul, respectiv
schimbul direct al unui bun contra altui bun.
Pe măsura deversificării proceselor de producţie şi a specializării, s-a
ajuns la situaţia unui troc în cere un producător să schimbe un bun cu mai
multe alte mărfuri.
55
În timp, raportul de schimb a ajuns să fie reprezentat de un echivalent
general, numit bani-marfă (scoici, blănuri, animale, etc.), luat drept mijlocitor
al tranzacţiilor.
Treptat alături de diverse mărfuri, intermediari ai schimbului au ajuns să
fie metale preţioase precum aurul, argintul şi cuprul, sub diverse forme (bare,
inele ce erau cântărite la fiecare tranzacţie). Motivaţia acestor alegeri a fost dată
de calităţile metalelor amintite: omogenitate, maleabilitate, divizibilitate,
ductibilitate, valoare mare într-un volum redus, inalterabilitate, facilitate la
transport. Ca urmare pentru favorizarea schimburilor, metalele respective au
început să fie fasonate în piese cu greutate predeterminată (faza economiei
băneşti cu monedă bătută).
Până în secolul XX, banii au circulat, în mare parte, sub formă de monede
metalice cu valoare intrinsecă. În timp, însă desfăşurarea complexă a
tranzacţiilor n-a mai presupus neapărat schimbarea însemnelor monetare în
metal preţios. Drept urmare, instituţiile financiare au considerat că dispun de
suficiente rezerve pentru emiterea de cantităţi suplimentare de bani.
Moneda de hârtie (fiduciară) a apărut din necesitate, sub forma
bancnotelor sau a biletelor de bancă. Deşi nu au valoare proprie, ele reprezintă
în circulaţie metale preţioase, fiind din ce în ce mai utilizate în ultimele secole.
În secolul XIX, s-a intensificat folosirea de către instituţiile financiare a
monedei de cont (scripturale).
După 1944, moneda-semn (valuta) preia integral funcţia de instrument al
schimburilor mondiale, corelată fiind cu metalul monatar, pe principii de
convertibilitate externă.
În prezent, se vorbeşte mai ales de depozite monetare şi civilizaţia
banului electronic.
6.4 2.2. Teorii monetare
!
A. Teoria metalistă - a cantităţii de monedă din economie a fost abordată
în legătură cu relaţia bani-preţ. Ea reflectă condiţiile în care circulaţia
monetară se limita la metale preţioase şi la însemne băneşti liber
convertibile în aceste metale.
B. Teoria nominalistă a apărut ca o reacţie la teoria metalistă. A avut în
vedere idea potrivit căreia banii nu aveau o valoare proprie, ci una
convenţională, astfel încât puterea lor de cumpărare era un atribut legat
de stat şi de încrederea populaţiei în cel care emitea monedă.
C. Teoria cantitativă a analizat raportul cauzal dintre masa bănească în
circulaţie şi volumul mărfurilor, pe de-o parte şi nivelul puterii de
cumpărare pe de altă parte.
56
D. Teoria Keynesistă a integrat concepţia cantitativă a banilor în teoria
generală a venitului global. Faptul că schimburile, preţurile, salariile
sunt mijlocite de bani are un rol semnificativ în teoria monetară
elaborată de Keynes.
E. Teoria postkeynesistă asupra banilor revine celor (J. R. Hicks, P. A.
Samuelson, ş.a.), care au încercat să evidenţieze aspecte noi în privinţa
raportului dintre masa bănească în circulaţie, nivelul preţurilor şi alte
variabile economice privite sub aspect cantitativ.
F. Teoria monetaristă asupra banilor priveşte oferta de monedă ca fiind
factorul esenţial al fluctuaţiilor economice, al produsului intern brut
nominal pe perioadă scurtă şi în acelaşi timp, al nivelului preţurilor pe
intervale de timp mari.
G. Criticii teoriei cantitative a banilor atrag atenţia asupra unor elemente
importante, pe care concepţia respectivă le tratează doar secvenţial:
tezaurizarea monetară, stocarea mărfurilor, mişcarea cursurilor
valutare, dar mai ales factorii psihologici, adică atitudinile, opiniile şi
anticipaţiile vizând masa de bani în circulaţie. Ca urmare, în literatura
de specialitate există şi baze ale teoriei calitative a banilor, care
introduce în cunoştinţele de profil problematica subiectivă.
6.5 2.3. Functiile banilor.
! Funcţiile banilor:
1. Funcţia de instrument al schimbului constă în rolul monedei de
intermediar al tranzacţiilor;
2. Funcţia de mijloc (etalon) de măsură a activităţii economice utilizează
preţul drept pârghie de acţiune;
3. Funcţia de rezervă valorică (de economisire) atribuie banilor aşa-zisa
"putere” de cumpărare în aşteptare;
4. Funcţia de mijloc de plată, banii sunt utilizaţi pentru stingerea
obligaţiilor între terţi.
6.6 2.4. Structura masei monetare.
! În sens general structura masei monetare reprezintă totalitatea

instrumentelor băneşti aflate, la un moment dat, la dispoziţia unei economii
naţionale, în veferea efectuării tranzacţiilor monetar-financiare, creării de
rezerve şi transferurilor de fonduri.
57
În sens restrâns, masa monetară, denumeşte suma de bani de care dispun,
la un moment dat de timp, agenţii non-financiari dintr-o economie, pentru
achiziţia de bunuri şi servicii, pentru plata debitelor şi pentru realizarea de
economii şi investiţii.
În prezent, masa bănească şi structura ei sunt cuantificate şi analizate prin
intermediul agregatelor monetare.
Masa monetară are în vedere urmatoarele componente:
M1 = masa monetară în sens restrâns ( numerar în circulaţie, depuneri la
vedere, conturi bancare operabile prin cecuri la purtător).
M2 = masa monetară extinsă (conţine pe lângă M1 şi depozitele la vedere
în conturi neoperabile prin cecuri la purtător, depunerile la casele de economii,
acţiunile fondurilor de ajutor reciproc, etc.).
M3 = are în plus faţă de M2, plasamente lichide pe termen scurt,
depozitele de fonduri financiare pe termen lung şi/sau nelimitat, depuneri şi
titluri de valoare în monedă străină, etc.
L = cuprinde pe lângă M3, certificate de depozit negociabile, economii
contractuale depuse pe termen, titluri de valoare emise de agenţi non-bancari şi
alte plasamente
6.7 2.5. Conceptul de credit, functii,.
! Din punct de vedere etimologic, noţiunea de credit provine din limba

latină şi semnifică un act de bună-credinţă. În accepţiunea largă, el este o
pârghie eficientă în aprecierea pulsului economiei naţionale.
Creditul reprezintă instrumentul prin care un agent economic (creditor)
acordă altuia (debitor) anumite fonduri, sume de bani sau valori, restituibile la o
dată stabilită de comun acord (scadenţă). La termenul stabilit, odată cu datoria,
debitorul rambursează şi dobânda aferentă, cunoscută drept suma plătită ca
urmare a folosirii fondurilor împrumutate.
Funcţiile creditului sunt:
➢ de transformare a economiilor în investiţii;
➢ de susţinere a investiţiilor şi a procesului creşterii economice;
➢ de distribuire şi redistribuire a resurselor băneşti disponibile;
➢ de emisiune monetară pentru banii de cont;
➢ de desfăşurare a schimburilor în relaţiile economice internaţionale;
➢ de control (prin politicile monetare şi de credit);
➢ sporeşte viteza de rotaţie a monedei şi contribuie la dimensionarea ei;
➢ exercită o influenţă benefică asupra consumului (cumpărarea pe credit şi în
rate).
58
Evoluţia creditului a cunoscut o tendinţă oarecum inversă faţă de evoluţia
monedei. Dacă banii au cunoscut un proces continuu de generalizare şi
universalizare, creditul s-a concretizat şi s-a diversificat din ce în ce mai mult
6.8 2.6. Masa si rata dobânzii.
! Dobânda se defineşte ca fiind venitul însuşit de proprietarul oricărui

capital angrenat într-o activitate economică, venit considerat ca excedent în
raport cu suma avansată iniţial. Altfel spus, dobânda semnifică expresia
bănească a valorii convenite de comun acord între creditor şi debitor pe care
datornicul o plăteşte împrumutătorului la scadenţă, ca obligaţie pentru serviciul
adus (dreptul de folosire a capitalului o anumită perioadă de timp).
Masa dobânzii, reprezintă o mărime rezultată în urma produsului dintre
valoarea creditului ( C ) şi rata dobânzii (d').
Rata dobânzii (mărimea relativă a dobânzii), reprezintă un raport
procentual constând în preţul plătit de debitor pentru a utiliza (a dispune) o
perioadă de un an, de 100 de unităţi monetare. Pentru creditor, rata dobânzii
reprezintă venitul anual (exprimat procentual) obţinut ca remuneraţie a
împrumutului bănesc oferit de acesta în condiţii de garanţie.
D
d' = 100
C
unde : D - masa dobânzii;
C - capitalul împrumutat (valoarea creditului);
d' - rata dobânzii.
Clasificarea dobânzii se face după:
➢ modul de calcul:
- dobândă simplă - practicată, de obicei, când durata creditului nu
depăşeşte un an;
Ds = C  d'  n
unde : Ds - mărimea dobânzii simple;
C - capitalul împrumutat;
d' - rata dobânzii anuale;
n - perioada de folosire a capitalului împrumutat (dacă n = 1an
D = C  d' ).
- dobânda compusă - în cazul în care suma corespunzătoare nu se
plăteşte anual, ci are loc procesul de capitalizare a dobânzii.
Sn = C  (1 + d')n
unde : Sn - suma ce îi revine creditorului după "n" ani de
utilizare a capitalului;
C - capitalul împrumutat;
59
d' - rata dobânzii anuale;
n - perioada de folosire a capitalului împrumutat .
Dn= Sn - C
unde: Dn- dobânda compusă.
6.9 2.7. Dinamica ratei dobânzii si factorii care o

influenteaza.
! Pe piaţa monetară un element important îl reprezintă formarea preţului

tranzacţiei cu monedă, adică stabilirea ratei dobânzii, care rezultă din
confruntarea ofertanţilor de capital cu cei care solicită împrumuturi.
Pentru debitor, rata dobânzii arată efortul relativ al rambursării dobânzii pe
lângă datoria către împrumutător. Ea cuantifică, de fapt, preţul cedat contra
dreptului de folosinţă, într-un interval dat de timp, a unui capital care aparţine
utilizatorului.
Pentru creditor, rata dobânzii înseamnă compensaţia renunţării la obţinerea
unui venit pe care l-ar fi putut realiza prin fructificarea pe cont propriu a
disponibilului bănesc respectiv.
Factorii care determină mărimea ratei dobânzii sunt:
 raportul dintre cererea şi oferta de monedă; relaţia dintre cererea şi
oferta de credit pe piaţă; conjunctura economică internă şi
internaţională; faza ciclului economic; rata dobânzii în alte ţări; cererea
pentru investiţii şi rata investiţiilor; rata profitului; rata inflaţiei; politica
de credit; tipul operaţiunii care necesită credit şi destinaţia aferentă;
productivitatea marginală a capitalului investit; riscul împrumutătorului.
?Testul de autoevaluare Nr. 2 – scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar

Care sunt funcţiile banilor?
5.
6.
7.
8.
60
1. Ciobanu Gh. coord., Macroeconomie, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2008 .
Cluj-Napoca, 2005 ;
UBV, 2010 ;
61
7 CAPITOLUL 3.
8 RENTA
****************************************************************
8.1 Cuprins

3.1. Renta – concept, tipologie............................................................................17
3.2. Preţul pamântului..........................................................................................18

să inţeleagă macanismul formării rentei diferenţiale I şi II
să inţeleagă macanismul formarii preţului pământului pe piaţa

funciară
8.3 3.1. Renta - concept si tipologie.
! Specialiştii în teoria economică, au fundamentat de-a lungul timpului

diverse puncte de vedere cu privire la rentă.
Renta este acel venit fundamental care îi revine proprietarului oricărui
factor de producţie, a cărui ofertă este rigidă sau foarte puţin elastică. Este
venitul pretins de proprietar pentru transferarea dreptului de folosinţă şi de
uzufruct a factorilor de producţie cu însuşiri speciale către alte persoane. Pentru
utilizatorul factorului respectiv, renta constituie plata pentru folosirea temporară
a acestui factor, pe bază de contract.
În sens restrâns, renta este venitul încasat pentru cedarea dreptului de
folosinţă a factorului care are doar o singură utilizare posibilă.
În sens larg, renta reprezintă încasarea pentru cedarea dreptului de
folosire a oricărui factor de producţie cu ofertă inelastică în raport cu preţul,
respectivul factor putând avea mai multe utilizări.
Cele mai des întâlnite forme de rentă sunt:
➢ Renta economică; Renta absolută; Renta funciară; Renta de
monopol; Renta de raritate; Renta conjuncturală; Renta de abilitate
62
8.4 3.2. Preţul pământului.
! În ceea ce priveşte valoarea terenurilor se impune să facem două

precizări:
1.Dacă ne referim la zonele din centrul marilor oraşe, se constată că valoarea
acestor suprafeţe a crescut şi creşte în continuare ca efect al unei cereri mereu
ascendente.
2. Dacă ne referim la valoarea terenurilor agricole, cu toate că se înregistrează
creşteri ale populaţiei (creşte deci şi cererea pentru produse agroalimentare),
valoarea acestor terenuri nu înregistrează un ritm de creştere aşa de accentuat ca
în cazul terenurilor din marile oraşe.
Preţul pământului - rezultă în urma unui proces de vânzare-cumpărare a
unui lot de teren. Reprezintă suma de bani oferită în schimbul cedării de către o
persoană spre alta a dreptului de proprietate asupra pământului.
R
PP = unde : PP - preţul pământului; R - mărimea rentei;
d'
d' - rata medie a dobânzii în economie.
Factorii care influenţează preţul pământului sunt:
- mărimea rentei; rata nominală a dobânzii; raportul C/O în privinţa
terenurilor agricole; preţul produselor agroalimentare; investiţiile şi
îmbunătăţirile funciare; posibilitatea utilizării alternative a
suprafeţelor de teren.
?Testul de autoevaluare Nr. 3 – scrieţi răspunsul in spaţiul liber din chenar

Care
9. sunt principalele forme de rentă?
10.
11.
12.
8.5
8.6Răspunsul este dat la pagina 63

Răspunsul
2. Ioviţu este
M., dat la pagina.............................
Economie, microeconomie şi macroeconomie, Ed. ASE,
Bucureşti, 2005 ;
63
Cluj-Napoca, 2005 ;
UBV, 2010;
64
9 CAPITOLUL 4.
10 PIAŢA FINANCIARĂ
****************************************************************
10.1 Cuprins

4.1. Concept si caracteristici..............................................................................20
4.2. Componentele pietei financiare...................................................................21
4.3. Obiectul pietei capitalului - hârtiile de valoare pe termen lung..................22
4.4. Instituţiile pieţei financiare - bursa de mărfuri şi bursa de valori...............23

să înţeleagă mecanismul pieţei financiare si modalitatea in care aceasta
functioneaza;
sa identifice principalele hartii de valoare si caracteristicile acestora astfel
incat să poată decide în anumite situaţii care este mai profitabilă;
10.3 4.1. Concept si caracteristici
! În literatura de specialitate, piaţa financiară apare şi sub numele de piaţă

a capitalurilor plasate pe termen mediu şi lung. În general, piaţa capitalurilor
cumulează raporturile create în decursul atragerii şi plasamentului de fonduri
rezultate din confruntarea cererii cu oferta de capital. Comparativ, definim piaţa
financiară ca un ansamblu care cuprinde totalitatea operaţiilor şi tranzacţiilor
(vânzări şi cumpărări, directe sau indirecte) cu titluri de valoare, în scopul
plasamentelor de capital pe termen mijlociu şi lung.
Piaţa internaţională a capitalurilor constă în totalitatea pieţelor
naţionale de capital - pe care se realizează vânzări şi cumpărări de valori
mobiliare - la care se adaugă europieţele.
Caracteristicile pieţei financiare sunt următoarele:
➢ se prezintă ca un tablou complex, cuprinzând situaţia cererii şi ofertei
de titluri de valoare;
➢ la un moment dat, cererea de capital vine din partea guvernului şi a
statului (pentru finanţarea cheltuielilor publice şi/sau a deficitului
65
bugetar), organele administraţiei centrale şi locale, agenţilor economici
naţionali şi străini (în vederea formării resurselor pentru investiţii şi
achiziţiilor);
➢ în perimetrul pieţei au loc tranzacţii cu:
- active fizice (bunuri de capital fix) şi financiare (depozite
monetare şi semimonetare, hârtii de valoare pe termen mijlociu
şi lung, ş.a.);
- capital fictiv.
➢ aceeaşi piaţă este cea care evidenţiază rolul intermediarilor specializaţi
de a transforma un produs financiar în altul;
➢ pentru procurarea capitalului necesar în vederea acoperirii nevoilor ce
depăşesc posibilităţile lor financiare, agenţii economici apelează la
piaţa de capital, prin intermediul finanţării directe şi indirecte;
➢ piaţa financiară cuprinde tranzacţii cu titluri de valoare pe termen
mediu şi lung, având venituri de două categorii:
- fixe;
- variabile.
➢ multiple schimbări generate de realitate au creat probleme unei serii
întregi de autorităţi guvernamentale, care nu reuşesc întotdeauna să
ţină pasul cu noul.
10.4 4.2. Componentele pietei financiare
! Piaţa generează două categorii (nivele) esenţiale:

A. Piaţa primară este componenta referitoare la emisiunea şi plasarea
titlurilor de valoare (tranzacţii cu hârtii de valoare nou emise), realizate de
obicei prin intermediul băncilor. Ea apare drept mecanism iniţial al
desfăşurării libere a cererii şi ofertei corespunzătoare. În acest sector, cursul
(preţul) titlurilor este egal chiar cu valoarea lor nominală (preţ ferm), deşi nu
este exclus un curs mai mic decât valoarea înscrisă pe produsul financiar.
B. Piaţa secundară vizează tranzacţiile (vânzările şi cumpărările) cu titluri
deja emise şi distribuite anterior pe piaţa primară. Ea asigură, de fapt,
lichiditatea activelor financiare. În acest caz, cursul titlurilor depinde mai ales
de raportul dintre cererea şi oferta de produse financiare, dar şi de factori
precum : nivelul ratei dobânzii în economie; analiza veniturilor anterioare
aduse de titluri şi anticiparea viitoarelor asemenea câştiguri; conjunctura
economică generală; situaţia de ansamblu a agentului economic în cauză.
66
10.5 4.3. Obiectul pietei capitalului - hârtiile de valoare pe
termen lung
! Hârtiile de valoare se împart după orizontul de timp al valabilităţii lor în :

- hârtii de valoare pe termen scurt; hârtii de valoare pe termen lung.
Hârtiile de valoare pe termen scurt sunt acelea care facilitează
finanţările prin care se fac plasamente pe perioade mai mici de un an (efecte de
comerţ, bonuri de tezaur, certificate de depozit).
Hârtiile de valoare pe termen lung se constituie din acele avtive
financiare care mijlocesc finanţări externe, respectiv asigură plasamente pe
perioade ce depăşesc un an, sau fără termen limită. Acţiunile şi obligaţiunile fac
parte din această categorie de hârtii de valoare.
Acţiunea reprezintă tilul de valoare pe termen lung constituit asupra unei
fracţiuni a capitalului social al unei societăţi pe acţiuni, ce dovedeşte
participarea deţinătorului său la capitalul social al firmei emitente. Acţiunea se
concretizează într-un titlu de proprietate asupra unei părţi din capitalul societăţii
care a emis-o. Valoarea nominală a unei acţiuni este egală cu a celorlalte care
fac parte din aceeaşi emisiune..
Valoarea nominală (preţul) a unei acţiuni se calculează raportând
capitalul social al firmei respective la numărul de titluri emise. Fiecare acţiune
aduce un venit anual numit dividend, care se corelează cu mărimea profitului
obţinut de firmă (dacă se înregistrează pierderi, nu se pune problema calculării
dividendelor).
Obligaţiunea este un titlu de credit cunoscut drept cotă-parte a unui tip de
împrumut colectiv pe termen mediu şi lung, în favoarea unui agent economic. Ea
reprezintă un titlu de valoare negociabil emis în vederea mobilizării de capital şi
aducător de venit fix (achitabil indiferent de rezultatele înregistrate de firma în
cauză).
Emisiunea de obligaţiuni poate fi:
1. Publică - dacă titlurile sunt oferite, în mod clasic investitorilor, sau dacă
prospectul de emisiune prevede cotarea lor la bursă;
2. Prin plasament privat - atunci când investitorii preiau în totalitate
emisiunea, sau când nu se prevede negocierea titlurilor la bursă.
Cererea pentru hârtiile de valoare pe termen lung este realizată, în

principal, de gospodării şi de instituţii financiare (case de pensii, societăţi de
asigurări). Dimensiunea cererii pentru astfel de bunuri este rezultatul
anticipărilor realizate de cumpărătorii potenţiali în ceea ce priveşte :
▪ randamentul;
▪ câştigul potenţial;
▪ riscul investiţiilor în hârtii de valoare;
67
▪ lichiditatea hârtiilor de valoare.
Randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung , de exemplu o
obligaţiune - se determină ţinându-se seama de faptul că venitul generat de
această hârtie de valoare (cuponul) rămâne fix până la scadenţă. Răscumpărarea
obligaţiunii implică plata unei sume egale cu valoarea nominală, la scadenţă.
Lichiditatea hârtiilor de valoare, anticiparea ei se referă la şansa
vânzării lor rapidă şi cu cheltuieli minime. În general, hârtiile de valoare cotate
la bursă au un grad ridicat de lichiditate.
Oferta de hârtii de valoare pe termen lung (sau fără termen) este susţinută
de întreprinderi şi administraţii publice. Pentru agenţii economici întreprinzători,
susţinerea investăţiilor fizice care generează venituri după mai mulţi ani de la
începerea obiectivului se poate face numai prin atragerea de resurse financiare
(interne sau externe) pe termen lung. Economia contemporană se poate
desfăşura normal numai prin folosirea ambelor resurse de finanţare. În acest fel,
se rezolvă contradicţia dintre economiile numeroase, mici şi dispersate, pe de o
parte şi nevoia de resurse financiare mari, pe de altă parte, în măsură să asigure
realizarea obiectivelor economice la nivelul exigenţelor tehnico-ştiinţifice
actuale.
Sursele financiare externe se pot asigura, în afara creditelor bancare pe
termen lung, prin emisiunea de hârtii de valoare pe termen lung (obligaţiuni
şi acţiuni). Dacă ar fi să ne oprim la hârtiile de valoare pe termen lung, atunci
agenţii economici investitori pot alege între emisiunea de obligaţiuni şi cea de
acţiuni.
Din punctul de vedere al societăţilor comerciale, emisiunile de
obligaţiuni sunt mai riscante, deoarece dobânda, care este fixă, la acestea
trebuie plătită, indiferent de mărimea profitului. Recurgerea la emisiunea de
acţiuni sporeşte numărul proprietarilor-acţionari. Ceea ce poate duce la
reducerea profitului net pe o acţiune, în cazul în care profitul total rămâne
constant.
10.6 4.4. Instituţiile pieţei financiare - bursa de mărfuri şi bursa

de valori
! Funcţionarea pieţei capitalului presupune existenţa unor instituţii

specifice cum sunt:
- comisia hârtiilor de valoare;
- casele de brokeraj;
- bursa .
Comisia hârtiilor de valoare este un organism general care are o serie de
responsabilităţi în ceea ce priveşte coordonarea acestei pieţe specifice, cum sunt:
68
- înregistrarea tuturor hârtiilor de valoare emise pe piaţa primară şi
confirmarea prospectelor de emisiune;
- atestarea brokerilor şi a caselor de brokeraj, precum şi urmărirea
activităţii lor;
- controlul activităţii burselor de valori;
- aprobarea înfiinţării unor noi burse de valori.
Aceste funcţii generale sunt adaptate şi concretizate în fiecare ţară.
Casele de brokeraj constituie o altă instituţie specifică pieţei financiare,
activitatea brokerului fiind concepută la trei niveluri:
1) brokerul ca persoană fizică;
2) asociaţii de brokeri;
3) casele de brokeraj, ca intermediar între cumpărătorii şi vânzătorii de
hârtii de valoare.
Bursa, este o prezenţă necesară pe piaţa financiară a lumii contemporane.
În general, ea reprezintă piaţa oficială organizată, pe care se concentrează
cererea şi oferta de active marfare şi financiare şi pe care oerează intermediarii
operaţiunilor de vânzare-cumpărare.
Din punct de vedere istoric, bursa este cunoscută datorită unei familii din
Bruges, în hanul căreia se negociau metale preţioase şi hârtii de valoare
(însemnul acestui tip de comerţ fi gravat pe frontispiciul clădirii, sub forma a trei
pungi cu bani - bourses).
Testul de autoevaluare Nr. 4 – scrieti raspunsul in spatiul liber din chenar

Funcţionarea pieţei capitalului presupune existenţa unor instituţii specifice cum
sunt:............................
13.
14.
15.
16.

2. Ioviţu M., Economie, microeconomie şi macroeconomie, Ed. ASE,
Bucureşti, 2005 ;
Cluj-Napoca, 2005 ;
69
UBV, 2010 ;
11 CAPITOLUL 5.
12 PIAŢA VALUTARĂ
****************************************************************
12.1 Cuprins

5.1. Piata valutară, elemente, trăsături, factori ..................................................25
5.2. Balanţa de plăţi externe, datoria publică externă.........................................27

să inţeleagă mecanismul pietei valutare si modalitatea in care aceasta
funcţionează;
să inţeleagă cum se stabileste cursul valutar şi să identifice factorii care
influenţează cursul valutar
12.3 5.1. Piata valutara, elemente, trasaturi, factori.
! Piaţa valutară reprezintă acel tip de piaţă pe care se desfăşoară

tranzacţii cu valute şi devize şi pe care se fixează cursul valutar. Altfel spus este
piaţa pe care se cumulează cererea şi oferta aferentă, plus reţeaua adiacentă de
bănci comerciale şi case de schimb.
Valuta, reprezintă unitatea bănească a unei ţări, privită ca instrument de
plată şi/sau de rezervă, în contextul utilitzării ei în relaţiile economice
internaţionale. Se prezintă sub două forme:
- valută efectivă (numerar);
- valută de cont (disponibil în bănci).
Devizele, reprezintă titlurile de credit pe termen scurt, exprimate într-o
valută şi utilizate ca mijloc de plată în relaţiile internaţionale. Ele cuprind:
- cecuri; cambii; acţiuni; obligaţiuni; transferuri telegrafice; valutele
propriu-zise; metalele preţioase, ş.a..
70
Piaţa valutară internaţională, este acea piaţă pe care se întâlnesc cererea
şi oferta de devize şi pe care se desfăşoară tranzacţii cu valute ce reprezintă
monedă străină atât pentru vânzător cât şi pentru cumpărător (piaţa euro-
dolarilor).
Trăsăturile pieţei valutare sunt:
1) este rezultatul nemijlocit al jocului permanent dintre cererea şi oferta
de valute, devize şi efecte de comerţ;
2) presupune relaţii interbancare deosebit de ample între state;
3) cuprinde tranzacţii propriu-zise, dar şi un ansamblu de instituţii care
operează în cadrul ei;
4) intermediază raporturile multiple, în condiţiile schimbărilor apărute în
comerţul mondial mai ales după 1990;
5) înregistrează accentuarea rolului în lume al anumitor valute: dolarul
american, yenul japonez, euro-valuta europeană, etc.;
6) presupune dispersia accentuată, pe plan mondial, a tranzacţiilor cu
valute şi devize;
7) are rolul de a stabili cursuri de schimb reale;
8) caută să elimine restricţiile încă existente la utilizarea unor valute pe
anumite teritorii;
9) are implicaţii pozitive asupra rezervelor valutare şi a politicii valutare
a statelor lumii.
Cei mai importanţi factori de influenţă ai pieţei valutare sunt:
- speculaţia cu valute - presupune vânzarea-cumpărarea acestora prin
jonglarea cu diferenţele de curs;
- arbitrajul valutar - constă în operaţiuni care au în vedere tranzacţii de
fonduri în valută, pentru obţinerea de câştiguri de pe urma modificării
cursurilor sau a dobânzilor.
- intervenţia statului - are loc prin vânzarea-cumpărarea de valută şi devize,
în direcţia modificării cursurilor.
Tranzacţiile care se desfăşoară pe piaţa valutară se împart în două mari
categorii:
1. tranzacţii la vedere - se referă la primirea-cedarea unei sume stabilite în
shimbul valutei, în cel mult 48 de ore de la încheierea acordului între
părţi;
2. tranzacţii la termen - au în vedere vânzarea-cumpărarea de valută pe
baza cursului valabil în momentul semnării contractului, dar presupun
realizarea schimbului la scadenţa stipulată în înţelegere.
Factorii care influenţează mărimea cursului valutar sunt :
❑ factori interni : monetar - financiari şi social - politici;
❑ factori externi : raportul dintre cererea şi oferta de valută pe piaţa externă,
balanţa de plăţi externe a fiecărei ţări, conjunctura economică internaţională,

etc.
71
12.4 5.2. Balanta de plati externe, datoria publica externa.
! Nu putem vorbi de operaţiunile valutare, fără să oferim câteva informaţii

despre balanţa de plăţi externe a unei ţări. Aceasta este un tablou statistico-
matematic care prezintă şi compară, pe o perioadă de timp, atât fluxurile
valutare cu străinătatea, cât şi încasările, respectiv plăţile rezultate din
tranzacţiile desfăşurate de acea ţară în relaţiile economice internaţionale.
Operaţiunile la care se face referire au în vedere mărfuri, servicii şi capital.
La sfârşitul unui an calendaristic, balanţa de plăţi externe poate fi încadrată
într-una din trei stări posibile:
➢ echilibrată ;
➢ excedentară - atunci când încasările din tranzacţiile cu străinătatea
depăşesc plăţile corespunzătoare;
➢ deficitară - atunci când încasările sunt mai mici decât plăţile realizate.
- În strânsă legătură cu relaţiile valutare inter-ţări, generatoare de
obligaţii financiare multiple, se crează datoria publică externă. Ea
arată totalitatea obligaţiilor de natură valutară, avute de către o ţară
faţă de unul sau mai mulţi creditori străini, ca urmare a contractării
unor împrumuturi externe.

Cum poate fi încadrată balanţa de plăţi externă, la sfârşitul unui an calendaristic?
17.
18.
19.
20.

Cluj-Napoca, 2005 ;
UBV, 2010 ;
72
13 CAPITOLUL 6.
14 ELEMENTE DE MACROECONOMIE
****************************************************************
14.1 Cuprins
Obiectivele capitolului 6 pagina ......... .29

6.1. Măsurarea rezultatelor macroeconomice......................................................29
6.2. Indicatori macroeconomici...........................................................................30
6.3 Multiplicatorul şi acceleratorul .....................................................................35

să cunoasca indicatorii macroeconomice de la nivelul economiei
nationale;
să calculeze acesti indicatori:
să interpreteze rezultatele obţinute în urma calculului indicatorilor
macroeconomici
14.3 6.1. Măsurarea rezultatelor macroeconomice
! Totalitatea aspectelor ce constituie obiectul problematicii macroeconomice

sunt analizate cantitativ şi calitativ cu ajutorul agregatelor macroeconomice,
denumite indicatori macroeconomici de rezultate. Aceşti indicatori permit
evidenţierea nivelului de dezvoltare economică, a tendinţelor acesteia, precum şi
a modului în care sunt utilizate resursele de care dispune o ţară.
Măsurarea rezultatelor economice decurge din însăşi conţinutul
activităţilor economice, din principiul raţionalităţii şi al eficienţei ce guvernează
aceste activităţi. Această măsurare este funcţie de genul de rezultate ce se obţin.
În acest scop prezintă interes cunoaşterea criteriilor de grupare a rezultatelor
economice şi implicit clasificarea indicatorilor macroeconomici în funcţie de
aceste criterii rezutând următoarea structură:
A. Având drept criteriu unităţile de măsură folosite, rezultatele economice se
exprimă în unităţi fizice şi în unităţi monetare. Unităţile monetare, la rândul lor
se împart în : globale, brute, şi nete.
➢ Indicatorii de rezultate globale - semnifică ieşirile (producţiile)
agenţilor economici, în globalitatea lor (cifra de afaceri, încasările totale,
73
veniturile globale, volumul total al activităţii). Indicatorii de rezultate
globale macroeconomice include atât producţia finală cât şi consumul
intermediar precum şi consumul de capital fix.
➢ Indicatorii de rezultate brute - delimitează rezultatele activităţii
economice proprii ale unităţilor de ale celor din amontele lor, el sugerează
faptul că se ia în calcul doar valoarea adăugată (fără consum intermediar).
La acest tip de indicatori se ia în calcul şi amortizarea capitalului fix a
cărui mărime a fost inclusă în producţia anuală a întreprinderilor.
➢ Indicatorii de rezultate nete - semnalează faptul că în producţia
respectivă nu s-a luat în calcul amortizarea capitalului fix.
B.Pentru înţelegerea conţinutului indicatorilor şi a corelaţiei dintre ei este
necesară clasificarea sensurilor ce se atribuie cuvintelor de intern şi naţional,
din conceptele de "produs intern" şi "produs naţional".
Cuvântul intern semnifică faptul că indicatorii pe lângă care se foloseşte
însumează producţiile tuturor agenţilor economici obţinute într-o ţară ca rezultat
al activităţii economice desfăşurate de toţi agenţii economici, indiferent de
apartenenţa naţional-statală a acestora.
Cuvântul naţional folosit în combinaţie cu un indicator macroeconomic
(produs naţional), se referă la faptul că se au în vedere producţiile obţinute de
toţi agenţii economici ai unei anumite ţări, atât a celor care activează în propria
ţară cât şi a celor ce-şi desfăşoară activitatea în alte ţări.
C.Ţinând seama de preţurile în care se calculează, indicatorii rezultativi
macropeconomici pot fi determinaţi în:
➢ preţuri curente de piaţă;
➢ preţuri ale factorilor de producţie;
➢ preţuri comparabile;
Măsurarea rezultatelor macroeconomice are la bază o anumită teorie şi
concepţie metodologică, specifică pentru ţările cu economie de piaţă, diferită de
cea a statelor cu economie centralizată. Pornind de la teoria şi concepţia
metodologică folosită în determinarea indicatorilor macroeconomici, sunt
cunoscute pe plan internaţional două sisteme de calcul:
I. Sistemul producţiei materiale (SPM).
II. Sistemul conturilor naţionale (SCN);
14.4 6.2. Indicatori macroeconomici
! Studierea de ansamblu a economiei naţionale presupune folosirea unor

indicatori macroeconomici pe baza cărora să se poată aprecia potenţialul de
dezvoltare precum şi rezultatele care se obţin în actualitatea economică. Se
utilizează următoarele grupe de indicatori:
74
(a) indicatori care măsoară potenţialul de dezvoltare economică, în
cadrul cărora un important loc revine indicatorilor avuţiei naţionale;
(b) indicatori care măsoară şi exprimă rezultatele obţinute prin
folosirea potenţialului economic;
Indicatorii care măsoară potenţialul de dezvoltare economică au în
vedere componentele de bază ale avuţiei naţionale.
Indicatorii care măsoară şi exprimă rezultatele obţinute prin
folosirea potenţialului economic, pe baza datelor furnizate de Sistemul
Conturilor Naţionale (SCN), se calculează următorii indicatori:
➢ Produsul global brut (PGB) - reprezintă expresia valorică a tuturor
bunurilor şi serviciilor obţinute într-o ţară într-o anumită perioadă de
timp, de regulă un an. PGB cuprinde bunuri şi servicii aflate în diverse
stadii ale cicuitului economic, adică atât bunuri intermediare cât şi bunuri
finale.
➢ Produsul intern brut (PIB) - este echivalent cu valoarea adăugată brută
obţinută într-un an de către toate sectoarele şi agenţii economici autohtoni
şi străini care îşi desfăşoară activitatea în interiorul unei ţări.
PIB = PGB - Ci unde : PIB - produsul intern brut;
PGB - produsul global brut;
Ci - consumul intermediar.
PIB = VAB unde: PIB - produsul intern brut;

VAB - valoarea adăugată brută.
sau: PIB = A + VAN unde: PIB - produsul intern brut;

A - valoarea amortizării capitalului fix;
VAN - valoarea adăugată netă.
➢ Produsul intern net (PIN). Reflectă mărimea valorii adăugate brute nete
a bunurilor economice destinate consumului final care au fost produse în
interiorul unei ţări într-o anumită perioadă de calcul, atât de agenţii
economici autohtoni cât şi străini.
PIN = PIB - A
unde: PIN - produs intern net;
PIB - produs intern brut;
A - valoarea amortizării.
sau:
PIN = VAN
unde: PIN - produsul intern net;
VAN -valoarea adăugată netă.
Din toate acestea se scad subvenţiile primite de la stat (dacă este cazul).
➢ Produsul naţional brut (PNB). Exprimă valoarea bunurilor şi serviciilor
finale obţinute de agenţii economici autohtoni în decursul unei anumite
perioade de timp atât în interiorul teritoriului naţional cât şi în afara lui
PNB = PIB + SVAB
75
unde: PNB - produsul naţional brut;
PIB - produsul intern brut;
SVAB - soldul valorii adăugate brute (calculat ca diferenţă între
producţia finală a agenţilor autohtoni produsă în străinătate şi a celor străini
produsă în interiorul ţării).
➢ Produsul naţional net (PNN). Exprimă în formă bănească mărimea
valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor finale obţinute pe parcursul
unei perioade de timp de către agenţii economici aparţinând unei ţări, care
îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul naţional sau în afara acestuia.
PNN = PNB - A
unde: PNN - produsul naţional net;
PNB - produsul naţional brut;
A - valoarea amortizării.
➢ Venitul
- Venitul naţional (VN) - exprimă mărimea agregată a veniturilor
obţinute de proprietarii factorilor de producţie în calitatea lor de
participanţi la producerea de bunuri economice. Se calculează prin
însumarea veniturilor obţinute de proprietarii tuturor factorilor de
producţie în calitatea lor participanţi la activităţile economice de toate
felurile. Privit din acest punct de vedere, venitul naţional este tocmai
PNN calculat la preţul factorilor de producţie.
VN = PNB pr.p - A - Ii + Se
VN = PNBpr.f - A
unde: VN - venitul naţional;
PNBpr.p = produsul naţional brut exprimat în preţurile pieţei;
A - amortizarea;
Ii - valoarea impozitelor indirecte;
Se - subvenţii de exploatare;
PNBpr.f - produsul naţional brut exprimat în preţurile factorilor de
producţie.
Pe baza venitului naţional se calculează venitul personal şi venitul
personal disponibil.
➢ Venitul personal (VP) - exprimă veniturile curente, ale persoanelor,
provenite dintr-o activitate şi din transferurile de la guvern şi
întreprinderi.
➢ Venitul personal disponibil (VPD) - constituie acea parte a venitului
disponibil ce rezultă după ce din el se scad:
- impozitele personale;
- anumite plăţi neimpozabile făcute de sectorul familial, cum ar fi
sumele plătite pentru cotizaţii, autorizaţii, etc;
➢ Consumul
În ceea ce priveşte consumul, se impune a se face distincţie între consumul
final şi consumul intermediar.
76
! Dinamica mărimii consumului. Legităţile evoluţiei consumului.
Orice consumator care este în posesia unui anumit venit personal
disponibil, este preocupat să-şi achiziţioneze cu el bunuri şi servicii de consum,
care să-i ofere maximum de satisfacere a plăcerilor sale. Această maximizare a
satisfacţiilor de consum este dorinţa firească a oricărui consumator, fiind
urmărită ca scop al comportamentului său de cumpărare.
Keynes, construieşte o funcţie de consum global prin care se stabileşte o
relaţie la nivel macroeconomic între consum şi venitul global disponibil.
Y = C + E unde: Y - venitul disponibil;
C - consumul;
E - economiile.
Raporturile dintre evoluţia venitului disponibil şi modificările înregistrate
de consum sunt evidenţiate cu ajutorul următoarelor concepte:
A. rata consumului sau înclinaţia medie spre consum;
B. înclinaţia marginală spre consum;
A. Rata consumului sau înclinaţia medie spre consum.
Se calculează ca un raport procentual între cheltuielile de consum şi venitul
disponibil dintr-o perioadă dată. Ne arată ponderea consumului în totalul
venitului.
C
c = Y  100 unde: c - rata consumului; C - consumul; Y - venitul.
Din punct de vedere obiectiv, mărimea consumului depinde de

dimensiunea venitului, iar din punct de vedere subiectiv, mărimea consumului
depinde de trebuinţele indivizilor.
B. Înclinaţia marginală spre consum. Pentru analiza economică prezintă
importanţă nu doar cunoaşterea ratei consumului la un moment dat ci şi
urmărirea mărimii relative a consumului privită în dinamică.
C
c' =
Y
unde: c' - înclinaţia marginală spre consum;
 C - variaţia consumului;
 Y - variaţia venitului.
'
0<c <1
Înclinaţia marginală spre consum ne arată cu cât sporeşte consumul atunci
când venitul sporeşte cu o unitate. Cunoaşterea acestui indicator este importantă
deoarece ne arată cum va trebui să fie împărţit sporul următor al venitului între
consum şi investiţii.
Y = C + I
unde:  Y - variaţia venitului;
 C - variaţia consumului;
 I - variaţia investiţiilor.
77
Legităţile consumului poartă amprenta condiţiilor concrete şi a factorilor
concreţi contradictorii în cadrul cărora activează şi se manifestă. Ele se
deversifică în cadrul unui orizont de timp îndelungat, reflectând o anumită
tendinţă pe o perioadă îndelungată.
Realitatea din ţările avansate din punct de vedere economic evidenţiază
numeroase elemente care dovedesc manifestarea în prezent a unei tendinţe de
stabilizare a ponedrii cheltuielilor pentru consumul de alimente în totalul
cheltuielilor de consum.
! Economii şi investiţii
Repartiţia şi folosirea venitului disponibil trebuie să pornească de la ideea
că pentru a asigura progresul societăţii şi a fiecărui individ, este necesar să se
asigure satisfacerea atât a nevoilor prezente cât şi a celor viitoare.
Economiile reprezintă surplusul de venit peste cheltuielile de consum.
Y=C+E  E=Y-C
unde: Y - venitul;
C - consumul;
E - economiile.
Subiecţii de economii pot fi familiile (menajele) care-şi constituie
economiile personale, întreprinderile şi administraţiile publice locale sau
centrale.
Se înregistrează economii în cadrul menajelor atunci când acestea nu
consumă întregul venit disponibil. Asemenea economii se pot materializa în
lichidităţile existente la populaţie, sumele depuse la bănci sau la casele de
economii, în imobile, terenuri şi titluri de valoare.
Economiile întreprinderilor sunt constituite pe seama profiturilor care nu
sunt distribuite acţionarilor, familiilor şi nu sunt vărsate la buget sub formă de
impozite. Această parte este păstrată având ca scop folosirea ei pentru investiţii
viitoare.
Economiile administraţiei publice apar atunci când intrările devenituri din
impozite, taxe, contribuţii la asigurările sociale depăşesc cheltuielile destinate
consumului public.
Dacă se vor aduna toate aceste economii, va rezulta acea parte a venitului
care constituie economiile totale ce se află la dispoziţia populaţiei, a firmelor şi
administraţiilor care se poate transforma în investiţii.
Raporturile dintre evoluţia venitului disponibil şi modificările înregistrate
de economii se evidenţiază cu ajutorul conceptelor de :
A. rata economisirii sau înclinaţia medie spre economisire;
B. înclinaţia marginală spre economii.
A. Rata economisirii sau înclinaţia medie spre economisire, se determină ca
un raport procentual între masa economiilor şi cea a venitului.
78
E
E' = 100 unde: E' - rata economisirii;
Y
E - economiile;
Y - venitul.
Rata economisirii ne arată care este ponderea economiilor în totalul venitului.
B. Înclinaţia marginală spre economii, arată cu cât sporesc economiile la o
creştere cu o unitate a venitului.
E E1 − E0
s= = Y −Y
Y 1 0
unde: s - înclinaţia marginală spre economii;

 E - variaţia economiilor;
 Y - variaţia venitului.
De regulă, creşterea medie a economiilor devansează creşterea medie a
venitului, adică  E >  Y. Întrucât  Y =  C +  E, rezultă că înclinaţia
marginală spre economii este un număr pozitiv, dar subunitar, adică 0<s<1.
Pot fi puse în evidenţă relaţii simple între înclinaţia medie spre consum şi
spre economisire, şi în acelaşi mod între înclinaţiile marginale.
Y=C+E  Y
C E
1= +  1 = c + E'
Y Y
Y = C + E  Y
C E
+
1= Y Y  1 = c' + s
Pentru ca înclinaţia spre economii să devină un factor de progres este

necesar ca economiile să se transforme în investiţii.
14.5 6.3 Multiplicatorul si acceleratorul
! Corelaţia care se formează în timpul şi spaţiul economiei între consum,

economii, investiţii, producţie, venit, consum se află sub exigenţele principiilor
multiplicatorului şi acceleratorului.
Multiplicatorul investiţiilor (K), arată că, dat fiind un anumit spor al
investiţiilor într-o economie, el va determina înregistrarea unei creşteri a
venitului de K ori mai mare decât cea a investiţiei. Altfel spus, sporul venitului
este dependent de multiplicator, care ne arată de câte ori sporul investiţiilor se
cuprinde în cel al veniturilor.
Y
K= unde: K - multiplicatorul investiţiilor;
I
 Y - variaţia (sporul) venitului;
 I - variaţia (sporul) investiţiilor.
79
 multiplicatorul investiţiilor este inversul înclinaţiei marginale spre
economii.
Acceleratorul investiţiilor, semnifică legătura dintre invesiţii şi venit,
adică măsoară efectul creşterii venitului asupra nivelului dorit al investiţiilor. El
reprezintă o variabilă dependentă de sporirea venitului şi a cererii de mărfuri,
măsurând urmările pe care le înregistrează orice modificare a acestor elemente
asupra volumului investiţiilor.
E
a= unde: a - acceleratorul investiţiei;
C
 E - variaţia (sporul ) economiilor;
 C - variaţia (sporul) consumului.
Principiul acceleratorului acţionează în anumite condiţii:
- în faze de creştere economică;
- în ipoteza utilizării la maxim a bunurilor de producţie existente.
Multiplicatorul investiţiilor acţionează în strânsă legătură cu acceleratorul,
întregind imaginea asupra relaţiei venit-consum-economii-investiţii.
?Testul de autoevaluare Nr. 6 scrieti răspunsul in spatiul liber din chenar

Enumeraţi câţiva indicatori macroeconomici.
21.
22.
23.
24.

Cluj-Napoca, 2005;
UBV, 2010 ;
80
15 CAPITOLUL 7.
16 ECHILIBRUL ECONOMIC (LA NIVEL MICRO ŞI MACRO)

****************************************************************
16.1 Cuprins
Obiectivele capitolului 7 pagina............37

7.1. Echilibrul economic - concept......................................................................37
7.2. Modele ale echilibrului economic................................................................38

să înţeleagă noţiunile de echilibru la nivel microeconomic şi
macroeconomic;
să identifice modele ale echilibrului economic.
16.3 7.1. Echilibrul economic - concept.
! În plan microeconomic, echilibrul reprezintă situaţia spre care tind

agenţii de piaţă, în virtutea realizării concordanţei dintre elementele lor
definitorii (începând cu echilibrul dintre nevoi şi resurse, respectiv cu cel dintre
cerere şi ofertă şi continuând cu echilibrul structural, tehnologic, etc.).
În plan macroeconomic, echilibrul reprezintă situaţia spre care tind
pieţele (a bunurilor şi serviciilor, monetară, financiară, a muncii, naţională), în
virtutea realizării corelaţiilor dintre cererea agregată şi oferta agregată.
Echilibrul economic, semnifică egalitatea a două mărimi măsurabile
interdependente (echilibrul bugetar, arată, egalitatea dintre venituri şi cheltuieli).
Dezechilibrul economic, înseamnă inegalitatea celor două mărimi
măsurabile independente. Caracterizează acea stare a unei economii care este
marcată prin dereglarea raportului dintre cererea globală şi oferta globală,
dereglare însoţită de decalaje importante ale agregatelor economice faţă de
punctul de echilibru.
Din punct de vedere static, echilibrul economic este un ansamblu de
variabile, astfel legate între ele încât face imposibilă orice instabilitate. Altfel
spus, echilibrul static presupune funcţionarea sistemului în acelaşi mod, lucru
posibil doar pe termen scurt.
81
Din punct de vedere dinamic, echilibrul economic este o etapă a
schimbării economiei, schimbare ce este determinată de factori perturbatori şi la
care sistemul poate reveni după ce au fost adoptate şi implementate anumite
măsuri de ajustare.
Cele mai importante forme ale dezechilibrului economiei de piaţă
concurenţiale sunt: presiunea şi absorbţia.
Presiunea este considerată un dezechilibru normal, în sensul că se
caracterizează printr-un exces de ofertă, ceea ce înseamnă că vânzătorii
"aleargă" după cumpărături, este vorba despre o piaţă a cumpărătorilor.
Absorbţia este o altă formă fundamentală de dezechilibru, un
dezechilibru anormal, caracterizat printr-o penurie de ofertă, printr-un exces de
cerere, concretizat în "şirurile" de aşteptare la uşile magazinelor.
Cele mai importante cazuri de dezechilibre economice pot fi considerate :
excesul de ofertă şi excesul de cerere.
Echilibrul parţial - constă în concordanţa calitativă dintre două laturi
strâns legate ale economiei, dintre doi parteneri ai acesteia. De exemplu,
echilibrul parţial apare sub forma egalităţii între producţie şi consum, între
capacitatea de cumpărare şi masa de mărfuri, între veniturile şi cheltuielile
bugetului de stat.
Echilibrul general reprezintă concordanţa tuturor sferelor sistemului
economic. La baza echilibrului economic general se află concordanţa dintre
cererea şi oferta de bunuri şi servicii. Dar, aici se are în vedere nu doar cererea şi
oferta de bunuri economice, ci şi de factori de producţie. Este vorba de
asigurarea unui echilibru pe toate pieţele şi între toate aceste pieţe.
16.4 7.2. Modele ale echilibrului economic.
! Teoria clasică a preţurilor este punctul de referinţă în concepţia

respectivă despre echilibrul economic. Originea acestei concepţii se află în
principiile liberalismului economic, în aşa-numita mână invizibilă, formulată de
Adam Smith. Mâna invizibilă era considerată în măsură să lege şi să
armonizeze comportamentele producătorilor şi ale consumatorilor.
David Ricardo, porneşte de la ideea că variaţia preţului în raport de
cerere şi ofertă are caracter vremelnic, iar echilibrul poate fi restabilit prin
evoluţia ofertei care va duce preţul la nivelul său natural.
Jean Baptiste Say, a formulat legea debuşeelor, conform căreia produsele
şi veniturile, fluxurile reale şi cele monetare, oferta şi cererea se echilibrează
automat, fiecare nou produs creându-şi piaţa sa de desfacere. În concepţia lui
Say, apariţia crizelor de supraproducţie era imposibilă, deci era imposibil
dezechilibrul.
82
John Stuart Mill, susţine ideea lui Say, când spune că mijloacele de plată
pentru mărfuri sunt mărfurile însele. Produsele pe care le posedă cineva
alcătuiesc mijloacele cu care plăteşte pentru produsele altora.
Leon Walras, este acela care a elaborat modelul echilibrului general. Fără
a dezvolta teoria în sine, el a precizat premisele şi a descris felul în care piaţa
ajunge la echilibru în condiţiile concurenţei perfecte.
Condiţia generală a echilibrului macroeconomic constă în:
Y=D
unde: Y - oferta globală agregată;
D - cererea globală agregată.
Y=C+S
D=C+I C + S = C + I şi S = I
unde: C = consumul;
S = economiile;
I = investiţii;
Y = oferta globală agregată;
D = cererea globală agregată.
Pe piaţa monetară, condiţia de echilibru este:
Ym = D m
unde: Ym - oferta de monedă la nivelul economiei naţionale;
Dm - cererea de monedă la nivelul economiei naţionale.
Se ţine seama de relaţia:
M V = P T
unde: M - masa monetară în ciculaţie;
V - viteza de rotaţie;
P - nivelul general al preţurilor;
T - volumul tranzacţiilor realizate în economie.
Pe piaţa muncii, condiţia de echilibru este:
YL = DL
unde: YL - oferta de forţă de muncă din economie;
DL - cererea de forţă de muncă din aceeaşi economie.
Pe piaţa bunurilor, condiţia de echilibru este:
Y = C + I + Chg + En
unde: Y - venitul nominal;
C - consumul;
I - investiţiile;
Chg - cheltuieli guvernamentale;
En - exporturile nete.
- J.M. Keynes, şi-a propus şi a reuşit să evidenţieze falsurile şi erorile
raţionamentelor mai sus amintite. Modelul lui Keynes reprezintă, după
opinia celor mai mulţi analişti, o reformă profundă a teoriilor
anterioare.
Circuitul keynesian se bazează pe două condiţii esenţiale de echilibru:
1) Cererea globală efectivă = Oferta globală (D = Y)
83
2) Mărimea economiilor = Volumul investiţiilor (S = I)
Valoarea producţiei oferite (Y) este egală cu venitul naţional distribuit (Y =
R), care trebuie să fie convertit integral în cheltuieli (Y = D), pentru ca circuitul
să fie în echilibru.
Două fenomene pot afecta acest echilibru:
- ieşirile (pierderile) de monedă în exteriorul circuitului, adică acele părţi
de venit global creat de întreprinderi şi care nu sunt recuperate de ele;
- injecţiile, adică cererile de monedă care nu provin de la întreprinderi sub
forma remuneraţiilor factorilor de producţie şi care intră în circuit.
Pentru a se stabili echilibrul între produsul global şi cheltuiala globală, este
necesar ca pierderile să fie egale cu injecţiile.
Pierderile sunt constituite prin:
- economii (S) la consumatori;
- prin importuri (M);
- prin prelevările statului (T).
Injecţiile sunt reprezentate prin:
- investiţii (I);
- exporturi (X);
- cheltuieli publice (G).
Y + S + M +T = D + I + X + G
Realitatea economică recentă, din ţările avansate economic, s-a dovedit şi
se dovedeşte mult mai comlexă decât cea din deceniile anterioare. De aceea,
modelele neoclasice şi chiar cele keynesiene şi neokeynesiene au devenit
insuficient de cuprinzătoare şi de fundamentate pentru a mai servi la analiza
stărilor de echilibru, respectiv de dezechilibru ale economiilor contemporane. În
aceste noi condiţii, ştiinţa economică a fost pusă în faţa situaţiei de a evalua
critic teoria lui Keynes despre relaţia dezechilibru-echilibru
84
?Testul de autoevaluare Nr. 7 – scrieti raspunsul in spatiul liber din chenar
Care sunt principalele echilibre spre care tind toate ţările :
25.
26.

1. Ciobanu Gh. coord., Macroeconomie, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2008.
Bucureşti, 2005;
Cluj-Napoca, 2005;
UBV, 2010 ;
85
17 CAPITOLUL 8.
18 CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

****************************************************************
18.1 Cuprins
Obiectivele capitolului 8 pagina...42

8.1. Cresterea economica - concept si forme de exprimare.................................42
8.2. Tipuri de creştere economică........................................................................43
8.3. Modele de creştere economică.....................................................................44

să inţeleagă noţiunea de creştere economică şi factorii care o influenţează
să identifice modele ale creşterii economice şi să interpreteze din punct de

vedere economic rezultatele indicatorilor macroeconomici ce reflecta o
crestere economica.
18.3 exprimare.
8.1. Cresterea economica - concept si forme de
! În sens larg, creşterea economică semnifică ansamblul modificărilor

(pozitive, negative, zero) ce au loc, într-un orizont de timp şi într-un spaţiu, în
dimensiunile rezultatelor macroeconomice.
În sens restrâns, creşterea economică constă în sporirea cantitativă a
activităţilor şi a rezultatelor acestora pe ansamblul economiei naţionale şi pe
diferitele ei subsisteme, în strânsă legătură cu factorii care contribuie la această
sporire.
Indicatorii de exprimare a creşterii economice sunt, de fapt, indicatorii
rezultativă macroeconomici. Deci, se au în vedere ieşirile macroeconomice, nu
intrările în activităţile privite la nivel general. În context, este de remarcat că se
are în vedere doar sensul general pozitiv al procesului, chiar dacă, în mod
convenţional, se folosesc şi termeni de creştere zero şi de creştere negativă.
86
Esenţa creşterii economice poate fi conturată şi mai bine printr-o analiză
comparativă a acesteia cu alte procese ce exprimă dinamica mcroeconomică,
cum sunt: dezvoltarea economică şi progresul economic.
! Dezvoltarea economică, exprimă ansamblul transformărilor

cantitative, structurale şi calitative ce survin atât în:
- procesele economice;
- cercetarea ştiinţifică;
- tehnologiile de fabricaţie;
- mecanismele de funcţionare a economiei;
- modul de gândire;
- comportamentul oamenilor.
Dezvoltarea economică implică creşterea economică. Între cele două
procese este o relaţie de la întreg la parte. Poate exista creştere economică fără
dezvoltare, nu poate exista dezvoltare fără creştere economică.
! Progresul economic reprezintă un efect, în timp, al creşterii şi

dezvoltării economice. Pe baza progresului în ştiinţă şi în tehnologie şi a
eficienţei economice, are loc trecerea activităţilor economice de ansamblu de la
trepte inferioare spre altele, superioare. Esenţa progresului economic constă în
sporirea productivităţii factorilor naţionali, în creşterea dimensiunilor
potenţialului economic ( maxim, valorificabil şi atras), concomitent cu
modernizarea structurilor la toate nivelurile şi sub toate formele lor.
18.4 8.2. Tipuri de crestere economica
! Tipul extensiv de creştere economică se caracterizează prin

contribuţia preponderentă (peste 55%) a laturilor cantitative ale factorilor
(direcţi) la modificarea (sporirea) PNB, respectiv a altui indicator
macroeconomic. Caracterizează acele ţări care nu au putut sau nu pot să-şi
valorifice superior, într-o structură complexă, potenţialul lor economic (material
şi uman). Această creştere mizează pe acumulări susţinute, pe un amplu efort
investiţional susţinut, adesea, cu efecte negative în planul consumului populaţiei.
! Tipul intensiv de creştere economică se defineşte prin faptul că cea

mai mare parte (peste 55%) a sporului de rezultate macroeconomice se
datorează laturilor calitative ale factorilor de creştere. Acest tip de creştere este
specific ţărilor avansate economic, cu structuri diversificate capabile de a genera
87
şi absorbi progres tehnologic şi cultural. Creşterea de tip intensiv este în măsură
să se autoîntreţină şi să se autoaccelereze prin efecte de conexiune inversă
pozitivă. De regulă, tipul intensiv de creştere economică succede celui extensiv.
! Tipul intermediar de creştere economică se află la graniţa celor două

tipuri arătate, el presupune contribuţii aproximativ egale ale celor două categorii
de laturi ale factorilor la sporirea producţiei naţionale. Un asemenea tip de
creştere economică poate să predomine într-o ţară o perioadă relativ lungă de
timp.
18.5 8.3. Modele de crestere economica
! Modelul creşterii economice este o construcţie logico-matematică,

corespunzătoare structurii logice a teoriei creşterii economice, care evidenţiază
ansamblul de factori care concură la creşterea producţiei (a venitului naţional)
pe ansamblu şi pe locuitor. Dependenţa funcţională a producţiei faţă de factori
este pusă în evidenţă printr-un sistem de ecuaţii.
Viabilitatea modelelor creşterii economice este condiţionată de
satisfacerea cumulativă a unui set de condiţii, în sensul de a fi:
- izomorfe cu sistemul real pe care îl reprezintă;
- operaţionale, adică de a face apel la indicatorii uzuali în practica
statisticii şi a previzionării;
- calculabile, adică de a fi prevăzute cu algoritm de determinare a

variabilelor numerice ale expresiilor diverselor funcţii şi parametri prin
metode tradiţionale sau prin calculatorul electronic.
! Modelul Harrod. În condiţiile economiei de piaţă, ale deciziilor

individuale, autorul consideră că există trei ritmuri posibile de creştere a
venitului naţional:
➢ unul, care rezultă din deciziile individuale agregate şi dă satisfacţie
întreprinzătorilor numit rata garantată.
Rata garantată are următoarea formulă:
Gw  Cr = s
unde: Gw - rata garantată a creşterii venitului naţional;
Cr - coeficientul necesar al capitalului;
s - rata investiţiilor sau rata acumulării.
88
➢ altul, determinat de condiţiile fundamentale din societate (creşterea
populaţiei inclusiv a forţei de muncă, progresul tehnic) numit rata
naturală.
Rata naturală este dată de relaţia:
Gn  Cr = s
unde: Gn - rata naturală a creşterii economice, care răspunde exigenţelor
condiţiilor fundamentale;
Cr - coeficientul necesar al capitalului;
s - rata investiţiilor sau rata acumulării.
➢ al treilea, care se obţine în realitate, numit rată de facto sau rata
truism. Acest din urmă ritm se poate afla în orice relaţie de mărime cu
celelalte două.
Rata de facto se prezintă astfel:
Dy
G  C = s unde: G - rata de creştere a venitului naţional ( y );
I
C - coeficientul capitalului ( Dy );
I
s - rata investiţiilor sau rata acumulării ( y ).
Egalitatea de mai sus este evidentă dacă se scrie formula :
Dy I I
 =
y Dy y
Pe baza acestui model Harrod a încercat să explice evoluţia ciclului
indistrial. După opinia lui, o situaţie stabilă şi prosperă se poate înregistra atunci
când rata de facto este egală cu rata garantată, iar aceasta din urmă este egală cu
rata naturală.
G = GW = Gn
În practică, însă : G  GW  Gn
În funcţie de aceste diferenţe şi de sensurile lor, într-o anumită economie
poate exista fie o stare de boom, fie una de recesiune.
Dacă G > GW - în economie se manifestă o tendinţă de boom economic.
Dacă G < GW - economia se confruntă cu o tendinţă de recesiune.
Modelul creşterii economice elaborat de Harrod reflectă o seamă de
legături funcţionale reale: relaţia dintre rata investiţiilor şi ritmul de creştere a
venitului naţional, relaţie mijlocită de coeficientul capitalului; relaţia dintre
creşterea populaţiei şi coeficientul capitalului, pe de o parte şi necesarul de
capital pe de altă parte. Caracterul operaţional al modelului Harrod rămâne însă
limitat, acesta nefiind aplicat în fundamentarea deciziilor economice.
89
?Testul de autoevaluare Nr. 8 – scrieti raspunsul in spatiul liber din chenar
Ce exprimă dezvoltarea economică?
27.
28.
29.
30.
19 Bibliografie capitol 8
Bucureşti, 2005 ;
Cluj-Napoca, 2005 ;
UBV, 2010 ;
90
20 CAPITOLUL 9.
21 FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

****************************************************************
21.1 Cuprins
Obiectivele capitolului 9 pagina..............47

9.1. Ciclicitatea, formă normală a mişcării economice.......................................47
9.2. Ciclul economic lung....................................................................................48
9.3. Ciclul economic mediu.................................................................................49

să identifice ciclurile mişcarii economice într-o economie pe baza unor
date statistice si a interpretarii rezultatelor indicatorilor macroeconomici;
21.3 9.1. Ciclicitatea, forma normala a miscarii economice
! Oricare ar fi nivelul ei de structurare şi de desfăşurare, activitatea

economică a fost şi este fluctuantă în timp (cunoaşte creşteri, stagnări şi
reduceri). De asemenea, ea înregistrează schimbări permanente de sensuri şi de
ritmuri. În acest capitol, se pune accentul, evident, pe fluctuaţiile activităţilor
economice dintr-o ţară, pe intrările şi pe ieşirile din cadrul economiei naţionale.
Deci, evoluţia fluctuantă este opusă evoluţiei uniforme, lineare, a economiilor
ţărilor.
Pe baza datelor statistice acumulate, specialiştii au identificat mai multe
tipuri de cicluri economice, care, în fiecare perioadă, s-au întrepătruns şi s-au
interinfluenţat:
- ciclurile pe termen lung, seculare sau Kondratief;
- ciclurile pe termen mediu, comerciale, decenale sau Juglar;
- ciclurile pe termen scurt, conjuncturale sau Kitchin. Cel mai adesea,
toate aceste cicluri sunt surprinse şi analizate pe un fundal general,
numit trend secular.
91
! Ciclul Kondratief, după numele economistului rus care l-a
fundamentat, are loc pe baza tendinţei lungi în evoluţia economiilor. Autorul a
relevat accentuarea, într-o perioadă de 20-30 de ani, a bazelor de expansiune,
pentru ca, apoi, într-o perioadă asemănătoare ca durată să se intensifice fazele de
regresiune. Ansamblul ciclului Kondratief apare deci pentru o perioadă
semicentenară, cu o proiecţie ascendentă foarte marcată, urmată de o profundă
depresiune. Între cele două faze are loc schimbarea de sens a evoluţiei, numită
criză de mai mare anvergură (criză structurală).
! Ciclui Juglar, a fost fundamentat de economistul francez care a

cercetat problema în perioada 1860-1890. Având o durată de circa 10 ani, acest
ciclu priveşte orice perioadă industrială a secolului al XIX-lea, după construcţia
căilor ferate în Franţa şi Marea britanie. La intensitatea maximă a sa, ciclul era
marcat aproape întotdeauna de o criză de supraproducţie.
! Ciclul Kitchin, a fost observat şi caracterizat de economistul american,

al cărui nume îl poartă. Acesta apare ca o înrăutăţire a mişcării pozitive, a
expansiunii din cadrul ciclului Juglar. Proces fără criză, el exprimă o uşoară
relansare în faza depresiunii. Are o durată cuprinsă între 3 şi 3,5 ani, adesea este
legat în SUA de durata unui mandat prezidenţial.
21.4 9.2. Ciclul economic lung.
! Evoluţia generală a economiei demonstrează că forţele productive ale

ţărilor se desfăşoară sub forma unor unde (cicluri) lungi de 50-60 de ani.
Perioada respectivă este dominată de un anumit mod tehnic de producţie, de
anumite tehnologii de fabricaţie. Unii specialişti identifică aceste "unde" mari cu
timpul istoric al declanşării, maturizării şi epuizării valenţelor unei revoluţii
industriale. În intervalul unui ciclu economic pe termen lung se disting două
faze:
1. faza ascendentă;
2. faza descendentă.
1. Faza ascendentă - în această fază are loc:
- implementarea şi funcţionarea normală a noului mod tehnic de producţie, el
dezvăluindu-şi capacitatea de progres;
- activităţile economice aşezate pe baza noilor tehnologii se derulează în
această fază cu eficienţă sporită;
92
În perioada celor 25-30 de ani ai fazei ascendente, s-au observat şi se observă:
- preponderenţa anilor de prosperitate;
- ritmuri relativ înalte de creştere economică faţă de medie;
- ridicarea susţinută a nivelului de trai;
- mecanismele pieţei libere îşi maifestă din plin favorabilităţile.
2. Faza descendentă - în aceast fază, apar, mai întâi, unele semne ce atestă
epuizarea valenţelor favorizante ale factorilor de creştere. Se manifestă
tendinţa de scădere a eficienţei economice şi a ratei profitului. Cercetarea
fundamentală şi cea aplicativă, pe baza unor eforturi sporite de finanţare,
caută soluţiile tehnico-economice dinamizatoare. Începe tranziţia la un nou
mod tehnic de producţie.
În faza ascendentă are loc un proces investiţional susţinut şi eficient pe
baza descoperirilor ştiinţifice anterioare (din faza descendentă). În această fază
se înregistrează un recul al cercetării ca intensitate şi o eficienţă ridicată a
investiţiilor efectuate pe baza descoperirilor anterioare.
În faza descendentă, se produce o scădere relativă a eficienţei investiţiilor
(a producţiei) şi o intensificare a cercetării ştiinţifice şi tehnologice. Acum se
manifestă criza structurală (tehnologică, de ramură, a unităţilor), criză specifică
tranziţiei de la un tip de tehnologii la altul, de la un stadiu al progresului tehnico-
social şi tehnico-ştiinţific la altul.
21.5 9.3. Ciclul economic mediu
! Caracterizarea acestui ciclu economic se face, de regulă prin compararea

creşterilor economice reale anuale cu cele potenţiale.
Creşterea economică reală - exprimă sporul efectiv de producţie naţională
şi se măsoară prin ratele procentuale anuale ale sporirii rezultatelor
macroeconomice (PIB; PNB, etc.).
Creşterea economică potenţială - arată sporul anual al capacităţii de a
produce a unei ţări, capacitate ce constă atât din cantităţile de resurse
suplimentare ce pot fi atrase în activităţile economice, cât şi din sporul de
eficienţă cu care pot fi utilizate toate acestea.
Ciclul pe termen mediu cu ani economico-financiari buni şi cu ani
nefavorabili poartă numele de ciclu economic decenal, ciclu economic
comercial sau al afacerilor.
Deşi i se spune decenal, el se extinde pe intervale variind între 8 şi 12 ani,
în funcţie de perioada istorică, de faza ciclului economic pe termen lung în care
se încadrează, de ţară şi de politicile promovate în una sau alta dintre ţări.
Durata unui ciclu, ca şi duratele diferitelor lui faze, precum şi intensitatea
variaţiilor creşterilor anuale se află în dependenţă de fazele ciclului economic pe
termen lung. În fazele ascendente, durata ciclului pe termen mediu este mai
93
lungă, mai ales pe seama anilor buni, care în această fază, predomină ca număr.
În ceea ce priveşte magnitudinea undelor pozitive (bune) şi negative (rele),
aceasta este mai mică în fazele respective, îndeosebi ca urmare a intensităţii
reduse a căderilor producţiei naţionale, căderi care se manifestă sub forma unor
ritmuri mai lente de creştere.
Modelul ideal al ciclului pe termen mediu este analizat concret prin fazele
lui, respectiv prin caracteristicile acestora. Denumirile, termenii folosiţi pentru
desemnarea fazelor ciclului economic decenal diferă de la un autor la altul.
Literatura anglo-saxonă numeşte cele patru faze ale ciclului economic pe
termen mediu astfel:
- restrângerea sau contracţia;
- expansiunea;
- criza;
- avânt.
În gândirea economică de nuanţă socialistă, aceste faze sunt:
- criza ciclică propriu-zisă;
- depresiunea;
- înviorarea;
- avântul.
Ciclul comercial - cunoscut şi ca ciclul afacerilor sau ca ciclu economic,
este o fluctuaţie a nivelului activităţilor economice agregate, măsurat de regulă
prin venitul naţional, căreia îi corespunde, pe ansamblu, un model cu o
expansiune a activităţii, urmată de o contracţie, succedată, în continuare de o
expansiune.
Recesiunea - reprezintă acea fază a ciclului economic mediu care se
caracterizează prin reducerea de durată sau stagnarea ratelor de creştere a
producţiei naţionale. În aceast fază reducerile absolute şi relative ale creşterii
activităţilor economice principale se întrepătrund cu scăderi absolute ale
rezultatelor în alte sectoare.
Perioada de înviorare - sau punctul de cotitură inferior desemnează reluarea
creşterii economice. De regulă, aceasta este efectul conjugat a două procese
relativ independente unul de altul:
1. procesul investiţional favorizat de aşteptările agenţilor economici de a-şi
spori profitul în viitor;
2. cel al politicii monetare expansive, adică de reducere a ratei dobânzii şi de
ridicare a restricţiilor din calea creditării.
În această fază, problemele economice se leagă între ele, în sensul antrenării
creşterii, dezvoltării şi progresului economic, după cum sugerează cele de mai
jos:
- reînnoirea capitalului fix stimulează cererea de prodfactori şi ocuparea,
mai întâi, în sectoarele care produc bunuri investiţionale;
- creşterea veniturilor celor care lucrează în sectoarele producătoare de
bunuri capital va antrena şi sporirea cererii solvabile de satisfactori.
Aceasta va antrena sporirea producţiei de bunuri de consum personal
94
curent, ceea ce va antrena investiţii suplimentare în ramurile producătoare
de satisfactori;
- bunurile de folosinţă îndelungată achiziţionate în faza expansiunii
precedente se uzează fizic şi moral, trebuind să fie înlocuite şi sporind
astfel cererea de consum, deci şi cererea agregată;
- surplusurile relative de resurse financiare pe care băncile le au în perioada
de recesiune sunt oferite acum de acestea cu rate reduse ale dobânzii;
Expansiunea - preia toate tendinţele favorabile din faza anterioară şi le
duce mai departe, astfel:
- majoritatea factorilor vor continua să stimuleze cererea agregată. Ca
urmare, multiplicatorul investiţiilor şi acceleratorul consumului vor
interacţiona, efectul lor conjugat concretizându-se în sporuri de creştere
economică mai mari;
- agenţii economici consumatori anticipează, acum de regulă, creşteri de
preţ şi vor achiziţiona mai multe mărfuri;
- întreprinderile vor anticipa noi creşteri ale cererii agregate şi vor spori
investiţiile;
- sporirea cererii de muncă este însoţită de creşterea salariilor, proces care
se înscrie în factorii expansiunii, etc..
Criza sau punctul de cotitură superior - este o continuare firească a
evoluţiilor anterioare, îndeosebi a proceselor ce s-au manifestat în faza de
expansiune.
În această fază :
- apar fenomenele care marchează inversarea conjuncturii, a evoluţiei
economice;
- restricţiile impuse de guverne sau de agenţii economici străini, dar mai
ales epuizarea efectelor de antrenare din faza anterioară, duc la greutăţi în
livrarea produselor, la apariţia unor dezechilibre puternice între cererea şi
oferta de bunuri;
- tendinţa de reducere a ratei profitului;
- mărirea stocurilor produse, neconcordanţa structurală între cererea globală
şi oferta globală de satisfactori;
- reducerea relativă a investiţiilor faţă de evoluţia economiilor;
- operaţiunile bursiere anticipează, de regulă, inversarea conjuncturii,
generând neâncredere în activităţile viitoare;
- se amplifică operaţiunile speculative;
- băncile măresc rata dobânzii şi restricţionează creditul, deci, frânează
investtiţiile;
- debitorii nu pot onora scadenţele creditelor primite;
- boom-ul cheltuielilor de consum se termină, se reduce cererea nominală
agregată, deci se epuizează efectul accelerator al ei asupra investiţiilor;
- inflaţia erodează competitivitatea exporturilor şi a producţiei de substituţie
a importurilor;
95
- diverse şocuri aleatoare pot urgenta sau prelungi criza (război, crah
bursier, şocul petrolier).
Prin regularitatea cu care se succed, fazele ciclului economic îndeplinesc
anumite funcţii în desfăşurarea procesului complex şi contradictoriu al creşterii
economice reale.
Cunoscându-se acest lucru, agenţii economici particulari şi statul desfăşoară
o politică de diminuare a consecinţelor negative ale fluctuaţiilor economice
ciclice, de asigurare a unei mai mari stabilităţi în economie. Pe baza unei politici
de gestiune a stocurilor şi a programelor de investiţii pe termen lung, a
capacităţii lor de autofinanţare, marile întreprinderi lansează permanent noi
bunuri, stimulând astfel consumul, investiţiile, cercetarea. Prin politicile de
menţinere în anumite limite a preţurilor, salariilor şi a altor venituri, se
atenuează fluctuaţiile activităţii economice. În raport cu conjunctura economică,
este folosit sistemul securităţii sociale, atenuându-se, prin pârghiile lui, marile
fluctuaţii ciclice în consumul populaţiei. Astfel, în condiţiile unei conjuncturi
nefavorabile, se reduc cotizaţiile pentru asigurările sociale, timp în care cresc
prestaţiile şi alocaţiile în contul acestora. Invers, în anii prosperi.

Ce este recesiunea?

Bucureşti, 2005 ;
Cluj-Napoca, 2005 ;
UBV, 2010 ;
96
22 CAPITOLUL 10.
23 ŞOMAJUL
****************************************************************
23.1 Cuprins
Obiectivele capitolului 10 pagina...............53

10.1. Concept si cauze.........................................................................................53
10.2. Nivelul somajului...................................................................................... 54
10.3. Formele principale ale şomajului...............................................................55
10.4. Cauze, efecte si costuri ale şomajului.........................................................55
10.5. Politici antişomaj........................................................................................56

să identifice cauzele care au dus la dezechilibrul macroeconomic numit
somaj;
să identifice in conditii date masurile de diminuare a acestui dezechilibru
macroeconomic;
să calculeze rata şomajului la nivelul economiei naţionale.
23.3 10.1. Concept si cauze.
! În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe modalităţi de analiză

a şomajului. Biroul Internaţional al Muncii, Comisia de Statistică a ONU,
folosesc metode diferite de evidenţă şi de măsurare a şomajului, ceea ce crează o
imagine generatoare de confuzii şi în planul conceptual.
Economiştii şi oamenii politici se mulţumesc să constate că şomajul este
una dintre problemele macroeconomice de maximă actualitate şi complexitate.
Ei se raportează la datele oferite de statistică privind fenomenul şi caută să
conceapă şi să promoveze măsuri adecvate de ameliorare a acestuia.
În unele manuale şi tratate universitare, şomajul este analizat ca sumă
agregată a tuturor acelor persoane care au statut oficial de şomer.
Cea mai des folosită definiţie pe care o dau economiştii şomerului este:
acea persoană care caută un loc de muncă remunerat, şi care nu are un
asemenea loc în mod curent.
97
În diferite reglementări naţionale şi internaţionale se folosesc şi alte
criterii delimitative ale şomerilor. Aceasta mai ales dacă problema în cauză se
leagă de ajutorul de şomaj şi de criteriile acordării acestuia. Astfel, ca o
persoană să fie declarată şomer trebuie să fie înscrisă pe listele solicitanţilor
de muncă la centrele de repartizare a resurselor de muncă şi să fie
disponibilă de a începe lucrul imediat ce i s-ar oferi un loc de muncă.
Biroul Internaţional al Muncii (BIT), consideră că şomerul poate fi
definit ca acea persoană care este lipsit de muncă, este aptă de muncă,
caută un loc de muncă remunerat, este disponibilă să înceapă lucrul imediat
(în 15 zile).
Cel mai adesea, fenomenul contemporan numit şomaj este abordat şi
analizat ca un dezechilibru al pieţei muncii la nivel naţional, ca loc de întâlnire
şi de confruntare între cererea globală şi oferta globală de muncă. Indiferent de
unghiul de abordare şi de tratare a lui, şomajul este o disfuncţie a pieţei
naţionale a muncii.
Din punctul de vedere al ocupării, pot rezulta trei moduri de combinare a
cereii şi a ofertei de muncă:
1. oferta şi cererea de muncă sunt egale, caz în care ocuparea de echilibru
este egală cu cea deplină;
2. oferta de muncă este mai mică decât cererea de muncă, situaţie în care
dezechilibrul îmbracă forma deficitului de muncă, ocuparea deplină
necesitând fie resurse de muncă suplimentare, fie o creştere mai mare a
productivităţii muncii;
3. oferta de muncă este mai mare decât cererea de muncă, astfel că o
parte a forţei de muncă rămâne fără loc de muncă.
23.4 10.2. Nivelul somajului
! Nivelul şomajului se poate determina:

- în mărime absolută;
- în mărime relativă.
În mărime absolută (numărul şomerilor) se exprimă prin numărul şomerilor
(perspoane fizice active fără loc de muncă, dispuse să lucreze, în căutarea unui
angajament legal şi înscise la Oficiile Forţei de Muncă).
În mărime relativă (rata şomajului), se calculează ca raport procentual între
numărul şomerilor şi numărul total al populaţiei active disponibile.
Ş
RŞ = P  100
A
unde: RŞ - rata şomajului;

Ş - numărul de şomeri;
PA - populaţia activă disponibilă.
98
23.5 10.3. Formele principale ale somajului
! Din punct de vedere al cauzelor:

- şomaj involuntar, cazul celor care, oferindu-şi forţa de muncă şi fiind gata să
accepte salarii relativ mici, nu găsesc un loc de muncă.
- şomaj voluntar, referitor la personele care fie că nu doresc să lucreze,
fie că refuză să muncească pentru un nivel al salariului fixat prin jocul
cerere-ofertă;
- şomaj fricţional, în legătură cu greutăţile de adaptare în perioada
intermediară dintre două slujbe şi cu disfuncţionalităţile proprii pieţei
muncii, creatoare de şomaj, calificare slabă, "soluţia" unor munci
dezagreabile, ş.a. În acest context se întâlneşte noţiunea de şomaj
fricţional natural , în sensul că fluiditatea dintre cerere şi ofertă nu este
niciodată perfectă, aşa încât schimbarea postului sau căutarea unei
ocupaţii provoacă un răstimp în care persoana în cauză încearcă să se
înscrie în rândul şomerilor;
- şomaj tranzitoriu, datorat insuficientei adaptări a ofertei de muncă la
cererea declarată;
- şomaj de inadecvare, propriu celor care nu s-au putut obişnui cu o
anumită slujbă şi care doresc, în continuare, ceva potrivit lor;
- şomaj de conversie, propriu persoanelor licenţiate, în căutarea unei
munci stabile, corespunzătoare calificării lor;
- şomaj de excluziune, se referă la grupele cele mai defavorizate de
persoane (fie vârstnici, fie tineri în stagii de formare sau necalificaţi);
- şomaj structural, are la bază progresul tehnic şi este întâlnit atunci
când structura socio-profesională clasică nu mai este similară celei
existente. Pe termen scurt "şocul" tehnicii produce o scădere a
ocupării, în măsura în care muncitorii sunt înlocuiţi de maşini).
23.6 10.4. Cauze, efecte si costuri ale somajului.
! Cauzele şomajului pot fi clasificate în două categorii:

1. Prin intermediul factorilor determinanţi ai pieţei muncii, se face apel la
amintita teorie a căutării locurilor de muncă, în condiţiile în care şomerul
doreşte, mereu, un ritm superior de salarizare. Un alt exemplu îl constituie
teoria contractelor implicite, conform căreia acceptarea unor nivele relativ
joase ale preţului forţei de muncă este determinată doar de primirea, din
partea patronatului, a unor garanţii împotriva fluctuaţiilor salariale şi a
99
concedierilor. În acelaşi cadru menţionăm teoria salariului eficient,
inducând relaţia inevitabilă dintre productivitatea muncii şi salariu.
2. Prin prisma interacţiunii pieţelor, cauzele şomajului vizează fenomene
cum sunt:
- dezechilibrul dintre cerere-ofertă, atât pe piaţa muncii, cât şi pe cea a
bunurilor;
- fluctuaţiile provocate de ciclicitatea economică;
- insuficienţa măsurilor de revitalizare a economiei, după o criză prelungită;
- gradul de sezonalitate al unor activităţi;
- existenţa şomajului natural şi a pragului non-inflaţionist al şomajului;
- cauze de natură tehnică.
Consecinţele şomajului sunt:
1) şomajul reprezintă o formă de inutilizare a factorului de producţie muncă, de
aici decurgând risipă şi pierderi, mai ales din punct de vedere social;
2) fenomenul presupune noţiunea de sărăcie, deoarece provoacă scăderea
drastică a nivelului de trai;
3) prin intermediul lui sunt lezaţi, direct, indivizi care fac parte din populaţia
activă subocupată, respectiv oameni care îşi manifestă dorinţa şi capacitatea
de a lucra, dar nu au unde;
4) fiind un dezechilibru macroeconomic, şomajul nu afectează doar
compartimerntele materiale ale economiei naţionale, ci mai ales elementele
sale umane, în sensul că populaţia ocupată este cea care suportă, din plin,
gravele lui costuri sociale;
5) odată cu şomajul apare şi se dezvoltă munca pe "piaţa neagră";
6) concedierile sunt un puternic obstacol în calea relansării activităţii economice
a unei ţări. În plus, se generează sau se amplifică stările de dezacord dintre
populaţia care munceşte şi cea cu un anumit grad de subocupare.
Şomajul are implicaţii periculoase, concretizate în costurile şomajului.
Garantarea unor venituri minime pentru şomeri este o problemă comună
tuturor statelor, dar ponderea ajutorului de şomaj şi perioada de acordare sunt
diferite. O indemnizaţie clasică de şomaj relevă acţiuni asupra populaţiei active,
în două direcţii principale:
- finalitatea ajutorului este de a reduce costurile sociale ale şomajului;
- modul de imdemnizare are urmări asupra cuantumului sumei alocate.
23.7 10.5. Politici antişomaj

1. Politicile pasive se referă, dintr-un puct de vedere, la indemnizaţia de
şomaj. În opinia multor economişti, aceasta din urmă nu face decât să
scadă presiunea financiară care apasă asupra persoanelor
disponibilizate, fără a avea un efect pozitiv asupra volumului global al
şomajului. Din alt unghi, ele vizează reducerea numărului populaţiei
active prin pre-pensionări, creşterea perioadei de formare a tinerilor
ş.a.;
100
2. Politicile active, presupun o intervenţie clară pe piaţa muncii,
influenţând real nivelul global al ocupării, prin subvenţii, în scopul
reducerii costului salarial al firmelor şi al promovării creării de noi
locuri de muncă, dar şi prin stagii de formare profesională.
24
?Testul de autoevaluare Nr. 10 – scrieţi răspunsul în spaţiul liber din

chenar
Enumeraţi câteva consecinţe ale somajului.
31.
32.
33.
34.

Bucureşti, 2005 ;
Cluj-Napoca, 2005 ;
UBV, 2010 ;
101
25 CAPITOLUL 11.
26 INFLAŢIA
****************************************************************
26.1 Cuprins
Obiectivele capitolului 11 pagina..............58

11.1. Geneza si natura inflasiei. Cauzele inflaţiei............................................58
11.2. Măsurarea inflaţiei...................................................................................59
11.3 Principalele efecte ale inflaţiei.................................................................60
11.4. Politici antiinflaţioniste...........................................................................60
Bibliografie minimală Capitolul 11.................................................................62

să identifice cauzele inflaţiei;
să identifice politicile care duc la scăderea inflaţiei;
să calculeze rata inflaţ ]iei în funcţie de datele concrete la nivelul
economiei naţioanale
26.3 11.1. Geneza si natura inflasiei. Cauzele inflatiei
! Există autori care privesc inflaţia ca pe un proces general "există

inflaţie atunci când nivelul general al preţurilor este în creştere continuă, mai
mult sau mai puţin rapidă "- spune Raymond Barre.
Inflaţia se manifestă ca o creştere generală şi durabilă a marii
majorităţi a preţurilor. Creşterea este însă diferenţiată pe categorii de bunuri
economice, ca şi pe servicii ale factorilor de producţie, pe variate pieţe
teritoriale.
Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-
material, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte
nevoile economiei, fapt ce antrenează deprecierea banilor neconvertibili în aur şi
a celor neconvertibili în general şi creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor.
Cauzele inflaţiei
Înainte de a trece la analiza concretă a cauzelor inflaţiei trebuie făcute
câteva precizări:
102
- cauzele directe ale apariţiei, menţinerii şi accelerării inflaţiei sunt
reduse, de regulă, la procese ce au loc în sfera circulaţiei . Chiar dacă
dezechilibrul este atât material cât şi monetar, cauza sa originară este
de natură bănească.
- cei mai mulţi specialişti, cele mai multe studii şi monografii recente
analizează factorii carte au declanşat şi întreţinut inflaţia de mare
amploare din anii '70 - '80. S-a discutat puţin sau deloc despre cauzele
originale ale procesului şi despre mecanismele întreţinerii lui de-a
lungul secolelor şi deceniilor. Ori, analiza concretă şi comparată a
factorilor ce au dus la apariţia inflaţiei, ca şi a acelora ce determină
perpetuarea lui cu diferite grade de intensitate este de mare
însemnătate;
- cauzele şi factorii inflaţiei se structurează şi se ierarhizează în maniere
diferite pe ţări. S-a putut constata, nu de puţine ori, că o anumită cauză
a jucat rolul de factor principal într-o anumită ţară şi perioadă, în timp
ce, în alte împrejurări, aceasta nu a influenţat notabil;
- se resimte tot mai mult nevoia de a evidenţia acei factori şi acele
circumstanţe care au făcut posibilă trecerea la inflaţia moderată în anii
1980 în ţările dezvoltate economic şi menţinerea ei sub controlul
guvernelor;
- o tot mai mare atenţie se acordă cauzelor multiple (economice, sociale,
politice) care au declanşat inflaţia de mare amploare în ţările foste
socialiste. Aceste aspecte sunt pe cât de complexe, pe atât de concrete
şi unice în plan istoric.
26.4 11.2. Masurarea inflatiei
! Măsurarea inflaţiei se poate face din punct de vedere absolut şi din

punct de vedere relativ.
Indicele general al preţurilor şi tarifelor de consum (IPC), exprimă
modificarea medie ponderată a cheltuielilor pe care o familie de talie mijlocie
din mediul urban le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă, în
concordanţă cu nivelul şi structura nevoii sociale istoriceşte determinate.
(Q0 p1)
IPC = (Q p )
0 0
unde: IPC - indicele preţurilor de consum;

Q0 - structura coşului de bunuri ce reflectă nevoia socială în
perioada de bază;
P0 - preţul bunurilor din coş, în perioada de bază;
P1 - preţul bunurilor din coş, în perioada curentă.
103
În toate ţările cu economie de piaţă, există organisme autorizate care
calculează şi supraveghează acest indice.
Măsurarea intensităţii inflaţiei, a devenit în ultimele decenii, o problemă
pe cât de actuală, pe atât de echivocă.
26.5 11.3 Principalele efecte ale inflatiei
➢ Un prim efect are în vedere diminuarea puterii de cumpărare a monedei;
➢ Inflaţia deblochează mecanismul economic.
➢ Inflaţia redistribuie avuţiile existente şi schimbă sensurile utilizării lor..
➢ Inflaţia îndepărtează din circuitul activ o parte a banilor.
➢ Atunci când poate fi stăpânită, inflaţia antrenează restricţii în formarea
resurselor băneşti necesare pentru lărgirea producţiei.
➢ Ca şi recesiunea economică, inflaţia pune de acord capacităţile de
producţie existente cu nevoile reale de consum.
➢ Specialiştii susţin şi argumentează că inflaţia galopantă cu trend crescător
de durată şi insuficient controlată reprezintă un factor dezorganizator al
oricărei economii.
➢ Având ritmuri inegale pe ţări şi timpi diferiţi de declanşare, procesele
inflaţioniste accentuează oscilaţiile cursurilor valutare, cu efecte negative
pentru economiile naţionale cu monede neconvertibile, generând dezechilibre
pe plan mondial şi zonal.
➢ Inflaţia excesivă duce la decăderea societăţii civile în general.
Efectele negative ale inflaţiei sunt denumite costuri ale inflaţiei. Oricare ar
fi forma ei, inflaţia redistribuie veniturile şi avuţia de la persoanele cu venituri
fixe şi cu poziţii slabe în sistemul economic spre cele care deţin puterea
economică şi o folosesc pentru a obţine venituri mari. Inflaţia potenţează
incertitudinea şi riscul în economie. Cu cât rata infalţiei este mai mare şi
înregistrează fluctuaţii mai puternice, cu atât firmele vor întâmpina dificultăţi în
procesul de previzionare a costurilor şi încasărilor, deci şi profiturilor. Dacă
inflaţia dintr-o ţară este mai mare, comparativ cu partenerii ei comerciali, atunci
rezultatul ei va fi, deteriorarea balanţei de plăţi a acelei ţări, deteriorarea cursului
monedei sale.
26.6 11.4. Politici antiinflationiste
! Având în vedere dimensiunile diferite ale inflaţiei, condiţiile concrete

ale diferitelor ţări şi economii naţionale, şi politicile antiinflaţioniste pot fi
abordate sub numeroase puncte de vedere:
- după doctrina economică;
- după obiectivele imediate urmărite;
- după instrumentele folosite în vederea reducerii şi stăpânirii sale.
104
După obiectivele imediat urmărite se evidenţiază următoarele :
I. programe pentru prevenirea sau reducerea efectelor negative pe care le
suportă anumiţi agenţi economici de pe urma inflaţiei;
II. programe şi măsuri pentru reducerea inflaţiei prin minimizarea costurilor
sociale ale acesteia.
I. Indexarea salariilor şi a altor categorii de venituri
Reprezintă componenta antiinflaţionistă ce are ca obiectiv compensarea
puterii de cumpărare pe care au pierdut-o salariaţii şi alte categorii de persoane
cu venituri fixe. Indexarea salariilor, pensiilor, burselor, alocaţiilor de şomaj,
reprezintă o tehnică ce permite evoluţia veniturilor în funcţie de creşterea
preţurilor pentru a influenţa puterea de cumpărare a veniturilor. Aceasta
presupune creşterea veniturilor indexate cu acelaşi procent de creştere a inflaţiei
(indexare totală) sau cu un procent inferior (indexarea parţială).
II. Strategiile antiinflaţioniste pentru reducerea inflaţiei au ca obiectiv
stoparea inflaţiei, micşorarea acesteia cu cele mai mici costuri sociale
posibile.
Reducerea ratei inflaţiei vizează acţiuni de politică economică diferite în
funcţie de opţiunile doctrinare şi condiţiile concrete din economie:
- reducerea cererii agregate;
- micşorarea masei monetare;
- creşterea costului banilor;
- stimularea ofertei agregate.
Măsurile de politică bugetară şi fiscală au în vedere:
- reducerea cheltuielilor bugetare reale; menţinerea cheltuielilor
bugetare la niveluri strict controlate; creşterea obligaţiilor fiscale
pentru firme; creşterea obligaţiilor fiscale pentru menaje.
Măsurile de politică monetară au în vedere:
- creşterea rezervelor obligatorii; creşterea ratei reescontului; creşterea
restricţiilor în acordarea creditelor;
?Testul de autoevaluare Nr. 11 – scrieţi răspunsul în spaţiul liber din

chenar
Cum se măsoară inflaţia?
35.
36.
37.
38.

105
Bucureşti, 2005 ;
Cluj-Napoca, 2005 ;
UBV, 2010;
106
26.8 Bibliografie
1. Bari Ioan, Tratat de economie politică globală ,Ed. Economică,

Bucureşti, 2010;
2. Bodea G., Verticale în ştiinţa economică, Ed. RISOPRINT, Cluj-Napoca,
2002;
3. Ciobanu Gh. coord., Macroeconomie, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2008.
4. Ghişoiu M., coord., Macroeconomie lucrări practice, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca, 2009;
Bucureşti, 2005;
6. Kun S. Al., Kun O. E., Economie politică-aplicaţii, Ed. RISOPRINT, Cluj-
Napoca, 2005;
UBV, 2010;
8. Popescu C., Gavrilă I., Ciucur D., Teorie economică generală, Ed. ASE,
Bucureşti, 2005;
9. Socol Cristian, Macroeconomie,vol I şi II, Ed. Economică, Bucureşti,
2009;
10.Socol Aura Gabriela, Macroeconomia integrării monetare europene.
Cazul României, Ed. Economică, Bucureşti, 2009
107
27 RASPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

Raspuns : b)

1. Funcţia de instrument al schimbului constă în rolul monedei de
intermediar al tranzacţiilor;
2. Funcţia de mijloc (etalon) de măsură a activităţii economice utilizează
preţul drept pârghie de acţiune;
3. Funcţia de rezervă valorică (de economisire) atribuie banilor aşa-zisa
"putere” de cumpărare în aşteptare;
4. Funcţia de mijloc de plată, banii sunt utilizaţi pentru stingerea
obligaţiilor între terţi.

1. Renta economică
2. Renta absolută
3. Renta funciară,
4. Renta de monopol
5. Renta de raritate
6. Renta conjuncturală
7. Renta de abilitate

1.Comisia hârtiilor de valoare;
2. Casele de brokeraj;
3. Bursa .

1. echilibrată - ceea ce presupune egalitatea:
E - I - SF = SC + MR unde: E - valoarea exporturilor ţării în cauză;
I - valoarea importurilor;
SF - soldul operaţiilor de natură financiară;
SC - soldul operaţiilor de credit;
MR - modificarea rezervelor valutare într-un sens (+MR) sau altul
(-MR), în funcţie de situaţia reală.
2. excedentară - atunci când încasările din tranzacţiile cu străinătatea depăşesc
plăţile corespunzătoare;
3. deficitară - atunci când încasările sunt mai mici decât plăţile realizate.
108
PNN; PNB; PIB;PIN, VN; Consumul
Principale echilibre spre care tind toate ţările sunt:
- o creştere economică pozitivă;
- ocuparea deplină a resurselor de muncă;
- stabilitatea nivelului general al preţului;
- repartiţia adecvată şi justă a veniturilor;
- sold echilibrat pe termen mediu al balanţei de plăţi externe.

Dezvoltarea economică, exprimă ansamblul transformărilor cantitative,
structurale şi calitative ce survin atât în:
- procesele economice;
- cercetarea ştiinţifică;
- tehnologiile de fabricaţie;
- mecanismele de funcţionare a economiei;
- modul de gândire;
- comportamentul oamenilor.

Recesiunea - reprezintă acea fază a ciclului economic mediu care se
caracterizează prin reducerea de durată sau stagnarea ratelor de creştere a
producţiei naţionale. În aceast fază reducerile absolute şi relative ale creşterii
activităţilor economice principale se întrepătrund cu scăderi absolute ale
rezultatelor în alte sectoare.

Consecinţele şomajului sunt:
1) şomajul reprezintă o formă de inutilizare a factorului de producţie muncă, de
aici decurgând risipă şi pierderi, mai ales din punct de vedere social;
2) fenomenul presupune noţiunea de sărăcie, deoarece provoacă scăderea
drastică a nivelului de trai;
3) prin intermediul lui sunt lezaţi, direct, indivizi care fac parte din populaţia
activă subocupată, respectiv oameni care îşi manifestă dorinţa şi capacitatea
de a lucra, dar nu au unde;
4) fiind un dezechilibru macroeconomic, şomajul nu afectează doar
compartimerntele materiale ale economiei naţionale, ci mai ales elementele
sale umane, în sensul că populaţia ocupată este cea care suportă, din plin,
gravele lui costuri sociale;
5) odată cu şomajul apare şi se dezvoltă munca pe "piaţa neagră";
109
6) concedierile sunt un puternic obstacol în calea relansării activităţii economice
a unei ţări. În plus, se generează sau se amplifică stările de dezacord dintre
populaţia care munceşte şi cea cu un anumit grad de subocupare.

Măsurarea inflaţiei se poate face din punct de vedere absolut şi din punct
de vedere relativ.
Indicele general al preţurilor şi tarifelor de consum (IPC), exprimă
modificarea medie ponderată a cheltuielilor pe care o familie de talie mijlocie
din mediul urban le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă, în
concordanţă cu nivelul şi structura nevoii sociale istoriceşte determinate.
(Q0 p1)
IPC = (Q p )
0 0
unde: IPC - indicele preţurilor de consum;

Q0 - structura coşului de bunuri ce reflectă nevoia socială în
perioada de bază;
P0 - preţul bunurilor din coş, în perioada de bază;
P1 - preţul bunurilor din coş, în perioada curentă.
În toate ţările cu economie de piaţă, există organisme autorizate care
calculează şi supraveghează acest indice.
110
Bibliografie
Napoca, 2009;
Bucureşti, 2005;
Cluj-Napoca, 2005;
UBV, 2009;
6. Popescu C., Gavrilă I., Ciucur D., Teorie economică generală, Ed. ASE,
Bucureşti, 2005;
111

D2107 Economie PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D2107 Economie PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ECONOMIE POLITICĂ

GLOGOVEŢAN OANA ELEONORA

Acest curs se adresează studenţilor din anul I, semestrul I, forma de

Cursul de microeconomie este un curs introductiv, obiectivul său fiind acela

După parcurgerea şi studierea cursului de Microeconomie, studentul va fi

să abordeze în detaliu toate aspectele microeconomice studiate;

să poată purta o discuţie despre diferitele aspecte ale

să formuleze şi să argumenteze teorii legate de procesele şi

să analizeze procesele şi fenomenele microeconomice la nivelul

să abordeze în detaliu toate aspectele macroeconomice studiate;

să poată purta o discuţie despre diferitele aspecte ale

să formuleze şi să argumenteze teorii legate de fenomenele

să analizeze fenomenele macroeconomice negative la nivelul

Acest curs conţine şaisprezece capitole, fiecare capitol fiind structurat pe

În cadrul fiecărui capitol :

În acest curs s-au folosit anumite semne de punctuaţie care semnifică

$ - este folosită la începutul fiecărui capitol, atunci când sunt prezentate

? - are rolul de a evidenţia spaţiul destinat rezolvării de către student a

! - semnalizează informaţiile importante care trebuie reţinute;

➢ să cunoască obiectul de studiu al economiei politice;

1.1 Obiectul de studiu al economiei politice

! Odată cu dezvoltarea societăţii şi a tuturor sferelor acesteia s-a extins şi

➢ orientarea subiecţilor economici spre principii utilitariste;

➢ importanţa acordată comportamentului uman, considerându-se că omul este

➢ legătura dintre raritatea resurselor, tendinţa de economisire a acestora şi în

➢ relaţia dintre om-mediu şi implicaţiile vieţii reale asupra economicului, în

➢ alegerea sintagmei economia-mijloc de subzistenţă , ca bază a ştiinţei de

➢ configurarea avuţiei (bogăţiei) ca sursă a bunăstării, prin modul ei de creare

➢ realizarea unui orizont în care au relevanţă relaţiile economice create în

➢ valabilitatea şi aplicabilitatea fenomenelor şi proceselor economice;

➢ integrarea, în elaborarea principiilor economice, a unor noţiuni-cheie precum:

Din punct de vedere al posibilităţilor de structurare Economia Politică se

1.2 Sfera şi funcţiile ştiinţei economice

! Considerând realitatea înconjurătoare prin prisma relaţiei efort-efect,

1.3 Metode, tehnici şi instrumente de cunoaştere economică

! Termenul de "metodă" este cunoscut încă din antichitate. Grecii utilizau

? Testul de autoevaluare nr. 1

Termenii de economie politică şi politică economică sunt echivalenţi?

Răspunsul este dat la pagina

➢ să diferenţieze categoriile de bunuri economice;

2.1. Bunurile economice, marfa.

!Noţiunea de bun, semnifică orice element al realităţii care este apt să

2.2.1. Continut şi măsurare

! Bunurilor economice, mai ales celor marfare, li se conferă utilitate.

2.2.2. Formele utilităţii economice.

! Aprecierea utilităţii economice are un caracter eminamante individual şi

2.2.3. Concept şi teorii despre valoare.

! Alături de utilitate, valoarea economică, reprezintă o altă latură a

? Testul de autoevaluare nr. 2

Răspunsul este dat la pagina

➢ Să explice diferenţa dintre sistemul economiei naturale şi sistemul

3.1.1. Conţinutul conceptului de sistem economic.

! Sistemul constituie un ansamblu de elemente materiale sau ideale care

3.1.2. Clasificarea sistemelor economice

!Sistemele economice se pot clasifica după următoarele criterii:

3.2. Sistemul economiei naturale

! Economia naturală este acel sistem economic în cadrul căruia nevoile de

❑ se utilizau cu precădere resursele regenerabile;

❑ proprietatea asupra mijloacelor de producţie şi a bunurilor de consum era

în mare parte comună;

3.3. Sistemul economiei de schimb.

! Sistemul economiei de schimb reprezintă acel sistem de organizare şi

3.4.1. Piaţa - locul de manifestare a relaţiilor de schimb.