Sunteți pe pagina 1din 8

1.

Raportul juridic de drept medical


Reglementarea unei relaţii sociale printr-o normă de drept, transformă relaţia socială
respectivă într-o relaţie de drept – raport juridic - cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. În
spiritul acestui principiu general, dreptul medical poate fi definit ca o ramură a dreptului ce
cuprinde norme juridice de drept intern, comunitar şi internaţional, prin care sunt reglementate
relaţiile socio-profesionale patrimoniale şi nepatrimoniale ce se stabilesc între subiectele de drept
medical.
“Dreptul medical, disciplină de graniţă între medicină şi drept, susţine realizarea
dreptului la sănătate al omului, bazat pe faptul că persoana umană este intangibilă, iar
respectul vieţii merge până la respectul morţii. Dreptul medical devine un loc de întâlnire a
normelor juridice, morale sau tehnice ideale, cu realităţile medicale, concrete.” 1

2. Răspunderea civilă a personalului medical


Normele juridice specifice profesiunii medicale sunt cuprinse în Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătăţii2, unde se stipulează răspunderea civilă a personalului
medical şi a furnizorului de produse sau servicii medicale, sub forma malpraxisului.
Malpraxisul medical este definit ca un comportament neprofesional, inferior unor standarde de
competenţă şi pricepere unanim stabilite şi acceptate de către corpul profesional , având la bază
neglijenţa sau incompetenţa şi care generează îngrijiri deficitare cu consecinţe asupra
pacientului.
Pentru malpraxisul medical răspunde personalul medical din care fac parte: medicul,
medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii medicale. .În
situaţia în care sunt întrunite condiţiile legale, răspunderea lor poate fi solidară cu aceea a unităţii
sanitare furnizoare de servicii medicale, fiind aplicabile prevederile Codului civil cu privire la
răspunderea comitentului pentru faptele ilicite şi prejudiciabile ale prepuşilor.

1
A. T. Moldovan, Dreptul medical – ramură distinctă de drept, în „Dreptul” nr. 7/2006, p. 139
2
Publicată în Monitorul Oficial al Romţniei, partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006
1
În literatura de specialitate s-au conturat atât opinii potrivit cărora răspunderea civilă
medicală este o răspundere civila contractuală, sau delictuala după caz 3 , cât şi opinii potrivit
cărora raspunderea civila medicala este intodeauna o raspundere civila delictuala4.
În sprijinul primei opinii s-a apreciat că raporturile dintre medicul din reţeaua sanitară de
stat şi pacient sunt de natura necontractuală şi sunt supuse regulilor răspunderii civile delictuale,
iar raporturile dintre medicul din sistemul privat de exercitare a medicinei şi pacient sunt, de
regulă, contractuale, supuse regulilor răspunderii contractuale.
În câteva studii recente, este respinsă calificarea răspunderii civile medicale ca fiind
contractuală. Astfel, se arată că alegerea medicului de către pacient şi exprimarea
consimţământului său informat în legătură cu serviciul medical ce urmează să-i fie prestat este
doar un act individual de acceptare a deciziei medicale în cunoştinţă de cauză, prin urmare între
pacient şi medic nu se încheie un contract. Obligaţiile medicului nu sunt obligaţii contractuale, ci
obligaţii legale prevăzute expres şi imperative de legile în vigoare. Din acest considerent
răspunderea civilă medicală nu este nici delictuală şi nici contractuală, este o răspundere
profesională specifică personalului medical , care intervine pentru prejudiciile cauzate printr-o
eroare profesională sau de neîndeplinirea unor obligaţii stabilite de lege prin norme imperative,
cum sunt: obligaţia de îngrijire a pacientului, obligaţia de informare, obligaţia de securitate etc. 5
Astfel, răspunderea civilă medicală se înscrie în sfera tot mai largă a răspunderii profesioniştilor.
Art. 68 din Legea nr. 95/2006 prevede constituirea la nivelul fiecărei autorităţi publice
judeţene şi a municipiului Bucureşti a unei comisii de competenţă profesională pentru cazurile de
malpraxis. Persoana prejudiciată printr-un act de malpraxis se poate adresa instanţei civile de
judecată, după parcurgerea procedurii stabilirii cazurilor de malpraxis, drept prevăzut în art.673
din Legea nr. 95/2006. Răspunderea juridică a medicului poate avea caracter penal, adică
medicul trebuie să săvârşească o infracţiune (art. 15 Noul Cod Penal).

3. Obligaţia de informare şi consiliere medicală


Din perspectivă juridică, raţiunile cerinţei privitoare la consimţământul în cunoştinţă de
cauză exprimat în vederea efectuarii unui act medical se află în legătură cu drepturile şi

3
Ş. Beligradeanu, Răspunderea civilă a medicilor şi a unităților sanitare, în Dreptul nr. 3/1990, p. 6, I. F. Popa,
Răspunderea civilă medicală, în Dreptul nr. 1/2003, p. 54
4
I. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, Răspunderea civilă, Editura Științifică, București, 1970
5
V.L.R. Boilă, Răspunderea profesioniştilor în domeniul medical-o nouă ipoteză de răspundere civilă, în PR nr.
7/2009, p. 55
2
libertăţile fundaentale ale omului, gravitândîn jurul principiului inviolabilităţii persoanei şi
corolarul său, dreptul persoanei la viaţă intimă şi privată6.
Potrivit Legii privind drepturile pacientului este obligatoriu consimţământul acestuia în
vederea realizării oricărei intervenţii medicale, precum şi pentru recoltarea, păstrarea, folosirea
tuturor produselor biologice prelevate din corpul său în scopul stabilirii diagnosticului sau a
tratamentului.
Consimţământul pentru a fi exprimat în cunoştinţă de cauză, trebuie să fie unul informat,
adică să cuprindă date cu privire la diagnostic, natura şi scopul tratamentului, riscurile şi
consecinţele lor, pronosticul bolii în cazul neaplicării tratamentului [art. 649 alin. (3) din Legea
nr. 95/2006].
Exprimarea consimţământului informat nu înlătură responsabilitatea medicului pentru
eventuale greşeli profesionale (art. 13 din Codul de deontologie medicală).
Obiectul şi conţinutul obligaţiei de informare
Pacientul are posibilitatea de a alege în cunoştinţă de cauză între a accepta sau refuza
iniţierea ori continuarea unui act medical determinat, încunoştiinţat fiind asupra riscurilor
implicite ale opţiunii sale. Astfel, informaţiile oferite pacientului trebuie prezentate la un nivel
ştiinţific rezonabil pentru puterea de înţelegere a pacientului, într-un limbaj clar şi cu
minimalizarea termenilor de specialitate, să conţină diagnosticul, natura şi scopul tratamentului,
riscurile şi consecinţele tratamentului propus, alternative viabile de tratament, riscurile şi
pronosticul bolii fără aplicarea tratamentului.
Obligaţia de informare a pacientului este o modalitate de verificare a pregătirii
profesionale a medicului, fiind de neconceput o informare completă a pacientului asupra
efectelor posibile ale terapiei dacă nu sunt cunoscute ultimele noutăţi în domeniul medical7.
Pacientul are dreptul de a decide dacă mai doreşte să fie informat în cazul în care aceste
informaţii i-ar cauza o suferinţă, având posibilitatea să aleagă o altă persoană care să fie
informată în locul său (art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacienţilor).
Este necesar să se facă distincţie între obligaţia generală de informare, inerentă oricărei
intervenţii medicale şi obligaţia de informare specială, care se realizează în completarea celei
generale, ori de câte ori evoluţia actului medical iniţiat relevă o anume direcţie a conduitei
medicale, iar intervenţia propusă prezintă un potenţial de risc.

6
C. Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului.Comentariu pe articole, Vol. I, Drepturi şi libertăţi, Editura
C.H. Beck, Bucureşti , 2005, p. 609
7
C. Jugastru, Repararea prejudiciilor nepatrimoniale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.240
3
Debitorul obligaţiei de informare este medical, medical dentist, farmacistul, asistentul
medical şi moaşa care acordă servicii medicale.
Creditorul obligaţiei de informare este de regulă pacientul, dacă acesta nu a împlinit vârsta de 18
ani, informarea medicală se face reprezentantului legal al copilului (art. 650 alin 1 din Legea nr.
95/2006). Minorii pot consimţi singuri, în absenţa reprezentantului legal, în două împrejurări, şi
anume: în situaţii de urgenţă, cînd reprezentantul legal nu poate fi contactat, iar minorul are
discernământul necesar pentru a înţelege starea medicală în care se găseşte şi în situaţii medicale
privitoare la diagnosticul sau tratamentul problemelor sexuale şi reproductive la solicitarea
expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani.
De la regula consimţământului informat al pacientului există o singură excepţie, anume situaţia
de urgenţă în care se găseşte pacientul ,,lipsit de discernământ,, şi datorită căreia nu poate fi
contactat reprezentantul legal.
În unele situaţii şi în raport cu unii bolnavi, prezentarea realităţii diagnostcului şi a
opţiunilor de urmat poate fi atât de traumatizantă încât informaţia riscă să producă pacientului un
rău mai mare decât intervenţia însăşi sau chiar viaţa pacientului. În astfel de împrejurări există o
justificare terapeutică a neinformării fondată pe dispoziţiile art. 51 din Codul de deontologie
medicală ,, exercitarea profesiei de medic nu trebuie făcută impersonal, ci încercând stabilirea de
relaţii umane cu pacientul,,.
Dovada îndeplinirii obligaţiei cu privire la consimţământul informat al pacientului se face
în formă scrisă. Refuzul de a accepta iniţierea sau continuarea unei intervenţii medicale se
exprimă de asemenea în scris.
În caz de litigiu, dovada neîndeplinirii obligaţiei privind obţinerea acordului informat al
pacientului cade în sarcina acestuia, potrivit regulilor generale în materie de probaţiune8.

4. Condiţiile răspunderii civile


Fapta ilicită constă în nesocotirea obligaţiei corelative dreptului pacientului de a consimţi
în cunoştinţă de cauză la efectuarea oricărui act medical cu potenţial de risc.
Consimţământul sau acordul pacientului informat în scris trebuie să conţină în mod obligatoriu
actul medical la care urmează a fi supus pacientul, descrierea pe scurt a informaţiilor ce i-au fost
furnizate, acordul exprimat fără echivoc pentru efectuarea actului medical, semnătura şi data
exprimării acordului. În situaţii de urgenţă, cînd obţinerea consimţământului informat nu este
8
I.F.Popa, L.M. Harosa, Discuţii în legătură cu Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, în Dreptul nr.
8/2003, p. 12-13
4
posibilă, se întocmeşte un raport scris, în cuprinsul căruia se vor preciza elemntele care atestă
starea de urgenţă şi datele din care rezultă lipsa de ,,discernământ,, a bolnavului.
Prejudiciul ca element esenţial al răspunderii civile medicale constă în rezultatul negativ suferit
de pacient, în calitate de utilizator de servicii medicale, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de
persoana fizică sau juridică prestatoare de servicii medicale. În cazul răspunderii civile medicale,
ca şi in cazul răspunderii civile delictuale, prejudiciul trebuie să fie rezultatul încălcării unui
drept subiectiv sau a lezării unui interes apropiat în conţinut de un adevărat drept subiectiv.
Prejudiciul rezultat in urma actului medical defectuos poate fi:
−patrimonial, determinat şi imediat evaluabil, constând, de exemplu, în cheltuieli
medicale necesare refacerii stării de sănătate, pierderea venitului curent, pierderea veniturilor
viitoare, cheltuieli necesare recuperării capacităţii de muncă, compensării capacităţii de muncă
etc.
−moral, fără conţinut economic, care constă în vătămarea adusă integrităţii corporale şi
sănătăţii. Prejudiciile morale sunt:
a) prejudicii corporale grupate astfel: prejudicii constând în dureri fizice sau psihice
(pretium doloris), prejudicii estetice( pretium pulchritudinis), prejudicii de
agrement, pierderea speranţei de viată, prejudiciu indirect (pretium afectionis), sensibilitatea
fizică şi psihică, sentimentele de afecţiune şi de dragoste,
b) prejudicii cauzate personalităţii umane rezultate din atingerea drepturilor referitoare la
demnitate şi onoare, prestigiul profesional, drepturile referitoare la secretul vieţii private la
confidenţialitate etc.9
De regulă prejudiciul, ca element al răspunderii civile medicale, este de natură morală. De aceea
repararea prejudiciului are caracter compensatoriu iar la stabilirea cuantumului prejudiciului se
va avea în vedere criteriul gravităţii prejudiciului moral precum şi criteriul echităţii. Prejudiciul
este, aşadar, nu numai condiţia răspunderii civile medicale dar şi măsura acestei răspunderi.
Existenţa şi întinderea prejudiciului cauzat prin nerespectarea obligaţiei de informare sunt
dificil de stabilit.

5. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu

9
G. Vintilă, C. Furtună, Daunele morale, studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura All Beck 2002, p. 25-26.
5
Pentru antrenarea răspunderii civile medicale, ca şi în cazul răspunderii civile delictuale,
este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate respectiv
prejudiciul cauzat să fie consecinţa faptei ilicite.
Potrivit doctrinei şi practicii judiciare, raportul de cauzalitate cuprinde atât faptele care constituie
cauza necesară şi directă cât şi faptele care au făcut posibilă acţiunea cauzală sau i-au asigurat ori
agravat efectele dăunătoare. Pentru stabilirea raportului de cauzalitate intre fapta ilicită medicală
şi prejudiciu este necesar a se stabili, pe baze ştiinţifice, toate corelaţiile dintre fapte şi
împrejurări, reţinându-se în câmpul cauzal doar
acelea care au o contribuţie directă sau indirectă, mediată sau nemijlocită la producerea
prejudiciului şi care fac posibilă identificarea cauzelor principale, secundare, interne, externe,
concomitente şi condiţiilor care au mediat acţiunea cauzelor.
În cauza Csoma c. României10, reclamanta a invocat faptul că nu a fost informată cu
privire la natura şi posibilele consecinţe ale procedurii medicale, susţinând că împrejurarea că ea
era asistentă medicală nu exonera medicul de îndeplinirea obligaţiilor sale de informare şi
obţinere a consimţământului pacientei. Tot astfel, în condiţiile în care procedura de întrerupere a
sarcinii nu era urgentă, nu există justificare pentru lipsa de pregătire a intervenţiei, în special cu
privire la omisiunea de a efectua testele de laborator preliminare.
Guvernul a susţinut că nu poate fi angajată răspunderea statului pe temeiul art. 8 din
Convenţie dat fiind că, pe de o parte, autorităţile naţionale nu au identificat nicio culpă din partea
medicului, iar pe de altă parte reclamanta, internată voluntar în spital, a cunoscut semnificaţia
procedurilor medicale realizate asupra sa. Guvernul a recunoscut, însă, că singura neglijenţă a
medicului poate fi identificată în omisiunea sa de a obţine consimţământul scris al pacientei,
împrejurare care însă nu poate conduce la concluzia că pacienta nu fusese informată cu privire la
natura procedurii sau că a lipsit consimţământul acesteia.
Curtea a reafirmat importanţa accesului la informaţii al persoanelor confruntate cu riscuri
privitoare la sănătatea lor, astfel ca aceste persoane să poată aprecia riscurile la care se expun
prin anumite tratamente medicale iar pe de altă parte consimţământul acestora să fie unul dat în
deplină cunoștinţă.
În măsura în care un risc previzibil se materializează fără ca pacientul să fi fost anterior
complet informat de către doctori, statul poate fi direct răspunzător în temeiul art. 8 din
Convenţie pentru lipsa acestor informaţii (cauza Vo c. Franţei ).

10
http://www.hotararicedo.ro/
6
În registrul specific al neglijenţei medicale, Curtea admite că posibilitatea concretă oferită
victimei la nivel naţional de a avea acces deplin la procedurile civile sau disciplinare care să
conducă eficient la angajarea răspunderii pentru erorile medicale şi la despăgubirea adecvată a
victimei, poate fi în principiu suficientă pentru a exonera statul de răspundere (cauza Calvelli şi
Ciglio c. Italiei).
Prin hotărârea din 15 ianuarie 2013 pronunţată în cauza Csoma c. României (cererea nr.
8759/05), Curtea a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie prin faptul că i-a fost încălcat dreptul
la viaţă privată prin lipsa de informare a acesteia asupra riscurilor pe care le implica procedura
medicală şi prin neimplicarea acesteia de către medic la alegerea tratamentului medical
administrat. Mai mult, statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a asigura la momentul
respectiv un sistem legal eficient prin care reclamanta să obţină o reparare adecvată a încălcării
dreptului său la viaţă privată.
Dreptul la consimţământul informat al pacientului îşi revendică pe bună dreptate statutul
de principiu în relaţia medic-pacient, ca aplicaţie particulară a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.

BIBLIOGRAFIE:

1. I. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, Răspunderea civilă, Editura Științifică, București, 1970
2. C. Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului.Comentariu pe articole, Vol. I,
Drepturi
şi libertăţi, Editura C.H. Beck, Bucureşti , 2005
3. Ş. Beligradeanu, Răspunderea civilă a medicilor şi a unităților sanitare, în Dreptul nr. 3/1990
7
4. V.L.R. Boilă, Răspunderea profesioniştilor în domeniul medical-o nouă ipoteză de
răspundere
civilă, în PR nr. 7/2009
5. C. Jugastru, Repararea prejudiciilor nepatrimoniale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
6. A. T. Moldovan, Dreptul medical – ramură distinctă de drept, în „Dreptul” nr. 7/2006
7. I. F. Popa, Răspunderea civilă medicală, în Dreptul nr. 1/2003
8. I.F.Popa, L.M. Harosa, Discuţii în legătură cu Legea nr. 46/2003 privind drepturile
pacientului, în Dreptul nr. 8/2003
9. G. Vintilă, C. Furtună, Daunele morale, studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura All Beck
2002