Sunteți pe pagina 1din 2

POVESTEA LUI HARAP-ALB

- Ion Creangă -
(1877)

Ion Creangă este unul din cei patru mari clasici ai literaturii române, fiind
considerat de criticul George Călinescu drept „o expresie monumentală a naturii
poporului român". Reprezentativ pentru viziunea despre lume a scriitorului este basmul
cult, „Povestea lui Harap-Alb", publicat in anul 1877 în revista ,,Convorbiri literare".
Basmul este specia genului epic în versuri sau în proză, cu o acţiune complexă şi
convenţională, supusă unor stereotipii, cu personaje numeroase grupate antitetic,
simbolizând binele sau răul.
(In primul rând,) la fel ca în basmul popular, opera lui Creangă se focalizează pe
lupta dintre bine și rău. Astfel, Harap-Alb, calul, Sfânta Duminică, personajele himerice -
cei cinci uriași, reprezintă întruchipări ale binelui, in vreme ce Spânul sau împăratul Roş
sunt ipostaze ale maleficului. Însă, dimensiunea simbolică a naraţiunii, ca trăsătură
specifică basmului cult, orientează lectura textului prin prisma temei iniţierii, basmul
având caracter de bildungsroman.
(În al doilea rând,) nota de originalitate a basmului cult se remarcă la nivelul
construcţiei personajelor pe principiul ambiguizării. Personajul principal, Harap-Alb, este
un anti-erou, apare la inceput in postura unui fecior de crai, fara identitate anume, fara a
se suprapune pe modelul clasic al lui Fat-Frumos din basmele populare, nu are puteri
supranaturale si nici insusiri exceptionale, fiind un om obisnuit cu calitati si defecte. Nici
Spânul nu este întruchiparea absolută a maleficului, el deținând rol de pedagog, de „rău
necesar”, în vederea evoluției protagonistului.
Tema oricărui basm este confruntarea dintre bine și rău. Originalitatea lui Creangă
se reflectă în prezenţa temei maturizării şi iniţierii eroului, temă ce este descoperită încă
din titlu, prin substantivul articulat hotărât „povestea". Acesta pune în centrul interesului
epic drumul eroului de la întunericul necunoaşterii, la lumina pe care o presupune
traversarea probelor şi dobândirea maturității. Motivele basmului sunt: călătoria,
superioritatea mezinului, fata de împărat și tatăl ei. De altfel, se observă și prezența
motivelor originale ce diferențiază basmul cult de cel popular. Secventa coborârii în
fântână are, în plan simbolic, semnificația grotei, spațiu al nașterii și al regenerării, unde
mezinul devine „Harap-Alb” și este protagonistul primei morti ritualice. Motivul podului
echivalează cu trecerea de la o etapă ontologică la alta (începutul iniţierii).
O abordare a textului din perspectiva luptei dintre bine și rău permite identificarea
unui conflict exterior, între cele două forte antinomice. Lectura basmului prin perspectiva
traseului inițiatic al eroului, însă, afişează configurarea unui conflict interior, între cele
două ipostaze ale protagonistului: cea de fiinţă neinițiată (anti-erou) și cea de iniţiat
(erou). De fapt, pe parcursul probelor la care este supus de către Spân - proba vredniciei
(confruntarea cu ursul), proba curajului (uciderea cerbului) şi aducerea fetei împăratului
Roș -, eroul trebuie sa-și învingă propriile slăbiciuni (naiv, temător, incert, superficial), se
maturizeaza pentru a dobândi, în cele din urmă, statutul de moştenitor la tronul
împăratului Verde, respectiv căsătoria cu fata împăratului Roş. Trecerea protagonistului
prin incercari dificile, ca si experienta umilitoare de sluga la dispozitia unui stapan
nedrept, contureaza sensul educativ, exprimat si de Sfanta Duminica: „Cand vei ajunge si
tu odata mare si tare, ii cauta sa judeci lucrurile de-a fir-a-par si vei crede celor asupriti si
necajiti, pentru ca stii acum ce e necazul”. Evolutia lui Harap-Alb reflecta conceptia
despre lume a scriitorului prin umanizarea fantasticului.
Preluând tiparul narativ al basmului popular, acțiunea basmului cult cuprinde:
starea de echilibru iniţială („Amu cică era odată într-o ţară un crai care avea trei feciori" –
formula usor modificata care fixeaza timpul si spatiul nedeterminate, cu rol de a
introduce cititorul in lumea fantastica), dereglarea echilibrului (Verde-împărat trimite o
scrisoare), călătoria pentru restabilirea echilibrului (traversarea probelor), restabilirea
echilibrului şi răsplătirea eroului. Narațiunea la persoana a III-a, heterodiegetica, cu
focalizare zero şi viziunea „dindărăt" este realizată de un narator extradiegetic, care nu se
implică in faptele prezentate. Naratorul este omniscient, știind mai mult decât
personajele sale, și omniprezent, dirijând evoluţia lor ca un regizor universal, perspectiva
fiind auctorială. Obiectivitatea naratorială este însă încălcată, pe alocuri, prin
intervențiile directe ale naratorului în discurs. Implicarea afectivă a naratorului este
realizată prin intermediul dativului etic (,,mi ți-l înşfacă”), formei din incipit (,,cică era
odată" -- narator martor), propozitiilor interogative („Că alta, ce pot să zic?") și
exclamative („Ce să vă spun mai mult!"). Limbajul este dominat de oralitate si umor:
proverbe introduse prin expresia ,,vorba ceea"; diminutive cu valoare augmentativă
(,,Buzilă") etc.
In concluzie, basmul cult „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creanga, valorifica
tiparul narativ al basmului popular, dar elementele stereotipe se reorganizeaza conform
viziunii artistice a scriitorului, cu elemente specifice artei sale narative. Pornind de la
date ale realului, actiunea se desfasoara intr-un univers fantastic, intr-un spatiu
conventional.

S-ar putea să vă placă și