Sunteți pe pagina 1din 14

1.

Obiectul infracţiunii

Obiectul infracţiunii reprezintă valoarea socială care este pusă în pericol ori este vătămată
prin săvarşirea unei fapte incriminate de legea penală. Legea penală română apără suveranitatea,
independenţa şi unitatea statului, proprietatea, persoana şi drepturile acesteia precum şi întreaga
ordine de drept.

1.1. Obiectul juridic

Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale care se referă la ocrotirea integrităţii
corporale sau sănătăţii fiecărei persoane, împotriva faptelor care aduc atingere integrităţii
corporale sau sănătăţii persoanei, indiferent că este o persoana oarecare sau un membru al
familiei.
Infracţiunea fiind o faptă socialmente periculoasă se îndreaptă împotriva unor valori
sociale ocrotite penal şi nu împotriva aspectului material al obiectului infracţiunii.

1.2. Obiectul material

Obiectul material al infacţiunii de vătămare corporală constă în corpul persoanei aflată în


viaţă asupra căruia se îndreaptă acţiunea sau inacţiunea autorului.
Condiţia ca persoana să fie în viaţă în momnetul exercitării violenţelor nu este superfluă,
atâta vreme cât lovirea sau violenţele exercitate asupra unui cadavru pot să reprezinta, fie o faptă
putativă, fie eventual, infracţiunea prevăzută în art. 348 Noul Cod penal (profanarea de cadavre
sau morminte).

2.Subiecţii infracţiunii
→Sunt aşadar ,subiecţi ai infracţiunii atât persoana fizică cât şi persoana juridică ce nu şi-
au respectat obligaţiile din cadrul raportului juridic penal de conformare şi au săvârşit fapta
interzisă, pe de o parte, cât şi persoana fizică sau persoana juridică beneficiare a ocrotirii juridice
penale şi care prin săvârşirea infracţiunii au suportat consecinţele acesteia, pe de altă parte.1
→In funcţie de modul în care sunt implicate în săvârşirea infracţiunii, se fac dinstincţie
între subiecţii activi sau propiu-zişi ai infracţiunii, care sunt pesoanele ce au săvârşit infracţiunea
şi subiecţii pasivi sunt persoanele vătămate care suferă răul produs prin infracţiune.

2.1. Subiectul activ

Subiectul activ al infracţiunii de vătămare corporală poate fi orice persoană fizică ce


întruneşte condiţiile de vârstă şi responsabilitate prevăzute de lege.
Pentru existenţa infracţiunii nu se cere ca subiectul activ sa aibă vreo calitate, totuși când
acesta există, poate fi reţinută o împrejurare agravantă
Participaţia este posibilă sub toate formele. Ȋn ceea ce priveşte coautoratul acesta există şi
atunci când toţi participanţii luând parte la bătaie şi lovind victima, nu se poate stabili care dintre
ei a aplicat lovitura ce a produs vătămarea.

2.2. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv este orice persoană în viaţă, indiferent de vârsta sau starea sănătăţii sale,
deoarece legea ocroteşte integritatea corporală şi sănătatea persoanei, în starea în care se află şi
cum a înzestrat-o natura. De asemenea nu prezintă importanţă nici faptul că victima ar fi ajuns cu
timpul să sufere o vătămare a integrităţii fizice sau sănătăţii, chiar fără intervenţia autorului (de
pildă subiectul pasiv fiind grav suferind, trebuia să i se amputeze braţul, chiar dacă nu l-ar fi rănit
făptuitorul).

1
O condiţie esenţială a subiectului pasiv este ca acesta să se afle în viaţă, pentru o corectă
încadrare juridică a faptei incriminate de legea penală.
O persoană nu poate fi în acelaşi timp şi subiect activ şi subiect pasiv al infracţiunii lipsind
condiţia ca fapta să aducă atingere relaţiilor sociale şi nu relaţiilor individuale cu el însuşi. O
asemenea situaţie ar putea fi concepută numai în caz de automutilare spre a se sustrage
obligaţiilor militare.
Nu sunt prevăzute cerinţe speciale privind locul şi timpul comiterii infracţiunii.

Secţiunea II. Conţinutul constitutiv

1.Latura obiectivă

Latura obiectivă desemnează totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare


privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii. Cercetarea laturii obiective a
infracţiunii se face prin examinarea elementelor sale componente, recunoscute în doctrina penală
ca fiind: elementul material, urmarea imediată, legătura de cauzalitate.

1.1.Elementul material

Elemetul material al infracţiunii constă într-o acţiune sau inacţiune de lovire sau vătămare
a unei persoane săvârşită prin orice mijloace (fizice,chimice). Vătămarea integrităţii corporale
sau a sănătăţii victimei poate fi produsă în orice mod şi prin orice mijloace (de plidă, înjunghiere,
administrarea unor substanţe nocive).
Deşi elemental material al infracţiunii de vătămare corporală se obiectivează în majoritatea
cazurilor prin acţiunii, pot fi identificate cazuri când elementul material se concretizează într-o
absenţiune.
Spre exemplu, proprietarul unui teren lasă nesemnalizat în mod intenţionat, un loc
periculos unde se accidentează victima.
→Acţiunea se poate realiza fie prin energia făptuitorului, fie printr-o altă forţă pe
care acesta o pune în mişcare (spre exemplu, făptuitorul îndeamnă un câine să atace victima).
→Acţiunea se poate exercita fie direct (făptuitorul îmbrânceşte victima, sau o
loveşte cu pumni ori cu diverse obiecte), fie indirect (făptuitorul oferă victimei un scaun stricat
sau îi trage scaunul când se aşează).

1.2.Urmarea imediată

Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului infracţiuni se produce o


vătămare, o periclitare a acestuia.
Vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă reprezintă tocmai urmarea
socialmente periculoasă-element al laturii obiective a conţinutului constitutiv al infracţiunii.
Urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată adică să fie rezultatul nemijlocit al
acţiunii sau inacţiunii şi nu un rezultat mijlocit, îndepărtat.
Urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv al infracţiunii.
Infracţiunea adusă în discuţie este o infracţiune de rezultat, materială. Suferinţele
generate de actele de vătămare şi de lovire produc rezultate cuantificabile ( un anumit număr
de îngrijiri medicale necesar vindecării, anumite urmări – exemplu: o infirmitate, un
prejudiciu estetic etc. ).

Urmarea imediată tipică constă în vătămarea corporală suferită de subiectul pasiv şi


care poate îmbrăca una din următoarele modalităţi alternative:

A) Infirmitatea fizică
Presupune o stare anormală cu caracter permanent, în care victima nu se mai poate
folosi în mod obişnuit şi normal de corpul său. Aceasta presupune pierderea unui simţ sau
organ ori încetarea funcţionării acestora.
↔Piederea unui simţ reprezintă pierderea acelei facultăţi a oamenilor de a percepe
impresii din lumea exterioară (este vorba de cele 5 simţuri, respectiv văzul, auzul,
mirosul, gustul, pipăitul). Prin pierderea unui simţ din cele arătate mai sus se înţelege atât
dispariţia (abolirea), cât şi diminuarea acestuia, adică micşorarea capacităţii de a auzi, de
a vedea, de a percepe gustul şi mirosul substanţelor ori calităţile palpabile ale corpurilor.
↔Pierderea unui organ, adică a unei părţi a corpului prin care se realizează una sau
mai multe funcţii vitale (inima, creier, ficat) sau utile vieţii ( ureche, deget, sân ,dinte,
etc.), presupune desprinderea acelui organ de corp, neavând relevanţă dacă această
desprindere este consecinţa directă a infracţiunii ori este consecinţa unei operaţii
chirurgicale. Infracţiunea subzistă indiferent dacă s-a pierdut întregul organ ( ambii ochi
ai organului vizual, ambele picioare ale organului locomotor) sau numai o parte din
acesta (un plămân, un rinichi, o mână ).
↔Ȋncetarea funcţionării unui simţ sau organ presupune o vătămare corporală care
face imposibilă îndeplinirea funcţiei simţului sau organului. Legea are în vedere situaţia
când organul sau simţul se păstrează, dar nu-şi mai poate îndeplini funcţia.
Subliniem că dacă încetarea funcţiei unui organ sau simţ este de scurtă durată
(trecătoare), dar pentru vindecarea sa a fost nevoie de peste 90 de zile de îngrijiri
medicale, fapta constituie vătămare corporală, aceeaşi soluţie este şi în cazul în care
pentru restabilirea funcţiunii organului sau simţului lezat este necesară o perioadă mai
mare de 90 de zile.
↔Prin infirmitate psihică se înţelege situaţia în care victima a suferit un traumatism
psihic care presupune pierderea totală sau parţială a controlului activităţilor sale.
↔Infirmitatea, atât cea fizică, cât şi cea psihică, trebuie să fie permanentă, adică
nevindecabilă (de exemplu, demenţe, psihoze, encefalopatii cu tulburări de
comportament, crize epileptice post-traumatice, stări depresive determinate de
hiperdramatizarea infirmităţii fizice etc.)
↔Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corprale o infirmitate fizică permanentă, prin
pierderea de osoasă craniană, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
vătămare corporală (s.n), fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că pentru vindecarea
victimei au fost necesare 40-50 zile de îngrijiri medicale.

Leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru
vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Ceea ce deosebeşte
vătămarea corporală, prevăzută în art 194 alin. (1) lit.b, de forma agravantă a infracţiunii de
loviri sau alte violenţe, art 193 alin.(2), constă în durata mare a ingrijirilor medicale necesare
pentru vindecarea leziunilor traumatice sau afectarea sănătăţii victimei. Această durată nu trebuie
să depăşească 90 de zile.
Pentru existenţa infracţiunii nu are relevanţă faptul că, în perioada în care au loc îngrijirile
medicale necesare pentru vindecare, persoana vătămată a efectuat deplasări ori s-a prezentat la
locul de muncă, prestând efectiv munca. Fapta constituie infracţiunea de vătămare corporală şi în
cazul în care durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare s-a prelungit peste limita de
90 de zile, datorită aplicării cu întârziere a tratamentului medical, dacă nu s-a dovedit că
persoana vătămată a urmărit să întârzie vindecarea leziunilor ce i-au fost cauzate.

B) Un prejudiciu estic grav şi permanent.


Aceasta constiutuie un grav prejudiciu estetic cauzat victimei, schimbarea infăţişării
normale a acesteia care capătă un aspect neplăcut (deformarea corpului, mutilare,
desfigurare, ruperea buzei, a dinţilor din faţă etc). Pentru a se putea trage o concluzie sub
acest aspect, este necesar să se stabilească prin acte medico-legale neechivoce că victima a
suferit un asemenea prejudiciu estic.
‫ ٭‬A comis infracţiunea în această variantă de comitere numitul N J, care într-una
din zile, vrând să se răzbune pe concubina infidelă, i-a provocat o sluţire feţei, tăindu-i
nasul, buza superioară şi obrajii.
‫ ٭‬Ȋn practica judiciară s-a decis că dacă din certificatul medical rezultă că partea
vătămată prezintă o cicatrice postplagată tăiată, care îi conferă un prejudiciu minor, faţă
de imprecizia acestei concluzii se impune efectuarea unei expertize medico-legale pentru
a stabili dacă înfăţişarea fizică a părţii vătămate a fost alterată, creându-se un aspect
neplăcut, un prejudiciu din punct de vedere estetic.

Numai concluziile argumentate ale unor acte medico-legale pot constitui temeiul
convingerii instanţei şi a soluţiei ce trebuie adoptată.
Prejudiciul estetic se poate realiza prin sluţire, desfigurare a persoanei însemnând alterarea
armoniei, simetriei sau mobilităţii feţei, căreia îi dă o infăţiţare dezagreabilă, în unele cazuri
consecinţele acţiunii ilicite nu se limitează la prejudiciul de ordin estetic, ci pot fi şi de ordin
funcţional, repercutându-se asupra mimicii şi experesivităţii ( pareze faciale, stabism etc.)
Lovirea unei persoane în faţă cu cuţitul, cu urmarea unei cicatrici care nu poate fi
inlaturată şi care afectează expresia feţei, constituie un prejudiciu estetic .
Cu referire la pierderea unor dinţi din faţă s-a pus problema dacă fapta constituie sluţire, în
sensul art.194 Cod penal.
Ȋn doctrina şi practita judiciară domină opinia, la care ne raliem, potrivit căreia
infracţiunea subzistă chiar dacă defectele provocate prin fapta ilicită ar putea fi ascunse prin ,,
lucrări artificiale’’. Ȋn literatura juridică s-a exprimat însă şi opinia că remedierea reală şi totală a
prejudiciului morfologic sau şi estetic prin metodele şi tehnicile medicale moderne împiedică
antrenarea răspunderii penale sub această încadrare juridică a autorului fapt ce a avut ca efect
iniţial sluţirea victimei.
Nu impărtăţim această opinie, deoarece în condiţiile tehnicii medicale moderne de astăzi
aproape orice prejudiciu estetic poate fi reparat sau ascuns ( practic cu greu mai putem vorbi de
un prejudiciu estetic permanent ireversibil).
Este însă vorba de o intervenţie chirurgicală, de multe ori, iar nu de o vindecare naturală.

Nu credem că legiuitorul a avut în vedere înlăturarea răspunderii penale sau sancţionarea


mai uşoară a făptuitorului bazată pe un factor obiectiv şi ulterior, respectiv intervenţia medicală
de specialitate.
Ca urmare, ori de câte ori vătămarea corporală, săvârşită cu intenţie, a avut ca efect
pierderea unui dinte sau a mai multor dinţi ori numai lezarea acestora, este necesar să se
stabileasacă, pe bază de probe convingătoare, dacă prin vătămarea respectivă s-a cauzat o
modificare a fizionomiei victimei sau o diminuare a funcţiilor ei fiziologice comparabile, ca
importanţă, cu celelalte consecinţe prevăzute de lege.
Ȋn mod firesc, pentru aceasta trebuie să se ţină seama de criteriul de ordin anatomic şi
fiziologic proprii naturii umane, cum ar fi poziţia dintelui pierdut, fiind de notorietate că lipsa
unui incisiv frontal şi chiar a unui canin, mai ales de cei fixaţi în alveolele dentare ale
maxilarului superior, modifică esenţial fizionomia celui lezat, dându-i aspect respingător, sau
poate avea efecte negative ireversibile asupra funcţiei fiziologice a masticaţiei. Tot astfel, pentru
a se determina cât mai exact prejudiciul estetic adus fizionomiei persoanei vătămate prin
pierderea dinţilor, mai pot fi avute în vedere şi unele criterii specifice, cum ar fi vârsta, sexul sau
profesia acesteia.
Evident, la stabilirea împrejurării dacă pierderea dinţilor a avut ca efect sluţirea persoanei
vătămate trebuie să aibe în vedere, cu prioritate, gravitatea concretă a rezultatului imediat produs
prin actul de violenţă, iar nu situaţia atenuată prin înlocuirea dinţilor smulşi sau rupţi ori prin
protezare.
O atare interpretare se impune nu numai pentru că recurgerea la procedee artificiale nu
poate asigura redarea totalităţii însuşirilor anatomice şi fiziologice a dintelui natural, ci şi datorită
celui lezat, cel puţin pentru o anumită perioadă, de înfăţişarea sa firească.
Se impune deci concluzia că acţiunea violentă având ca urmare smulgerea, ruperea sau
lezarea unor dinţi trebuie încadrată în infracţiunea de vătămare corporală (gravă) ori de câte ori
această vătămare, prin natura urmărilor sale, pot fi considerate că au avut drept consecinţă
pierderea întregului organ ce asigura masticaţia, încetarea funcţionării acestuia, o infirmitate
permanentă sau modificarea atât de severă a fizionomiei, încât să constituie o sluţire. Dar marea
diversitate a consecinţelor ce pot fi produse asupra fizionomiei victimei sau asupra funcţiei
masticaţiei, determinate nu numai de modul în care agresorul acţionează, ci şi de particularităţile
anatomice şi fiziologice ale fiecărui individ, fac dificilă, dacă nu imposibilă, generalizarea
efectelor în raport cu numărul şi poziţia dinţilor lezaţi.
De aceea, neputându-se ajunge la o concluzie cu valabilitate de generalizare asupra
consecinţelor deteriorării dentiţiei prin vătămarea produsă, este evident că nici urmările la care se
referă legea nu pot fi stabilite decât de la caz la caz, în raport de specificul fiecărei cauze, ceea ce
nu se poate realiza decât de instanţa învestită cu judecarea fiecărui proces concret.

C) Avortul.

Prin avort se înţelege întreruperea cursului sarcinii şi expulzarea produsului de concepţie.


Pentru existenţa infracţiunii, în acest caz, este necesar, pe de o parte, ca victima să fie o femeie
însărcinată, iar pe de altă parte, ca făptuitorul să fi putut cunoaşte această împrejurare.
Ȋn lipsa oricărei culpe din partea făptuitorului în ceea ce priveşte existenţa sarcinii,
încadrarea faptei în dispoziţiile art.194 Cod Penal nu este posibilă, situaţie în care fapta va
constitui o vătămare corporală simplă, prevăzută în art.193 Cod Penal. Vătămarea corporală
având ca urmare avortul se deosebeşte de întreruperea cursului sarcinii şi provocarea cu acest
prilej femeii însarcinate o vătămare corporală, art 20 alin(5) Cod Penal, în principal sub aspectul
laturii subiective. Ȋn timp ce la vătămarea corporală, făptuitorul acţionează cu intenţia vătămării
integrităţii corporale sau sănătăţii victimei, iar avortul îi este imputabilă pe bază de intenţie
depăşită, la întreruperea cursului sarcinii, făptuitorul acţionează cu intenţia întreruperii cursului
sarcinii, iar vătămarea corporală îi este imputabilă pe bază de intenţie depășită.

A) Punerea în primejdie a vieţii persoanei.

Prin aceasta întelegându-se situaţia când făptuitorul a creat prin activitatea sa posibilitatea
reală şi concretă ca victima să încetetze din viaţă. Ȋn această ipoteză făptuiorul nu urmăreşte
moartea victimei şi nici nu acceptă acest rezultat, astfel fapta ar constitui tentativă de omor.
Subiectul acţionează nu mai în vederea vătămării corporale a victimei dar în condiţii
susceptibile de a-i produce moartea. Dacă acest rezultat se realizează fapta constituie infracţiunea
de loviri cauzatoare de moarte. Dacă victima a fost lovită cu intesitate cu un corp contondent apt
să producă moartea, într-o regiune vitală a corpului se impune concluzia că inculpatul a comis
agresiunea cu intenţia de a ucide victima, iar nu de a-i cauza o vătămare corporală.
Ȋn speţă, inculpatul a aplicat victimei cu un par mai multe lovituri în cap, provocându-i un
traumatism cranian cu fractură de boltă şi bază a craniului, cu stare de comă, punându-i în pericol
viaţa victimei.
Toate acestea demonstrează că inculpatul trebuie tras la răspundere penală pentru
comiterea tantativei de omor. Dimpotrivă, aplicarea unei lovituri cu pumnul în zona capului unei
persoane, cu urmarea producerii unor leziuni ce au necesitat pentru vindecare 30-35 de zile de
îngrijiri medicale şi i-au pus viaţa în primejdie, constituie infracţiunea de vătămare corporală.
Inculpatul, lovind victima cu cuţitul în antebraţul stâng, secţionându-i artera radială (ceea
ce, datorită hemoragiei produse, i-a pus viaţa în pericol), spre a putea desprinde pe prietenul său
trântit la pământ şi imobilizat de victimă, a săvârşit infracţiunea de vătămare corporală (s.n), şi
nu o tentativă la omor, deoarece nu a acţionat cu intenţia de a omorî victima

1.3.Legătura de cauzalitate
→Legătura de cauzalitate este liantul între elemantul material (cauza) şi urmarea imediată
(efectul) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii.
Cu alte cuvinte, existenţa infracţiunii este condiţionata de legătura de cauzalitate dintre
actul de conduită interzis şi urmarea imediată socialmente periculoasă prevăzută de lege.
Raportul de cauzalitate între elemental material al infracţiuni şi urmarea imediată a
acesteia se concretizează în relaţia necesară între activitatea violentă a subiectului activ şi
vătămările suportate de victimă. Lovirea unei persoane, cu consecinţa producerii unei fracturi a
braţului, cu durata îngrijirilor medicale de până la 90 de zile constituie infracţiunea de vătămare
corporală, chiar dacă leziunea s-a produs în locul unde victima mai suferise o fractură, iar în
lipsa acesteia durata de vindecare ar fi fost sub 60 de zile.
Nu interesează, pentru existenţa acestui raport, dacă la producerea rezultatului au concurat
şi alte cauze preexistente ( de exemplu, slăbiciunea organismului subiectului pasiv) ori
concomitente ( victima, din neatenţie, nu a observat cursa întinsă de autor). Nu interesează, de
asemenea, nici dacă rezultatul s-a amplificat datorită culpei victimei în legătură cu tratamentul
aplicat (care, de exemplu, nu s-a supus la timp unui examen medical ori nu s-a conformat
prescripţiilor medicale) ori a neglijenţei medicului care a îngrijit-o ( care, de exemplu, a efectuat
un examen medical superficial). Acest raport poate fi stabilit pe baza unei expertize medico-
legale.

2.Latura subiectivă

Cuprinde totalitatea condiiţilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei


infractorului faţă de fapta şi urmările acesteia, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune. Ȋn
doctrina penală, cercetarea laturii subiective a infracţiunii se face prin prisma elementelor sale
componente.
Se consideră, pe bună dreptate, că un element important, esenţial, al laturii subiective îl
constituie elementul subiectiv (vinovăţia).
Alaturi de elemental subiectiv, uneori se mai adaugă şi una sau mai multe condiţii-cerinţe
esenţiale (mobiluri, scopuri etc.).
2.1. Forma de vinovăţie

Vinovăţia ca element subiectiv reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a săvârşit o


faptă, faţă de aceasta şi urmările acesteia, atiudinea exprimată în vinovăţia cerută de lege pentru
existenţa acelei infracţiuni.
Elementul subiectiv presupune vinovăţia sub forma intenţiei, în cazul producerii
consecinţelor de la lit. a), b) şi c), respectiv a intenţiei depăşite, în cazul producerii
consecinţelor de la lit.d) şi e).
Vătămarea corporală prevăzută de articolul 194 alin. (1) Cod Penal se săvârşeşte cu intenţie
directă sau cu praeterintenţie. Ȋn cazul praeterintenţiei, făptuitorul acţioneză cu intenţie în ceea ce
priveşte fapta de lovire sau vătămare, dar este, totodată, în culpă faţă de consecinţa mai gravă
produsă.
Infracţiunea subzistă dacă autorul şi-a dat seama că prin lovire sau alte acte de violenţă va
produce o vătămare descrisă în textul de incriminare, urmărind sau aceptând posibilitatea
producerii acestui rezultat.
Vătămarea corporală poate îmbraca forma unei infracţiuni praeteintenţionate, dacă autorul
a comis cu intenţie directă sau indirectă lovirea victimei, însa, în raport cu rezultatul mai grav
produs, a avut o poziţie subiectivă caracteristică culpei ( neglijenţa sau usurinţa ).Astfel,
îmbrâncirea unei persoane cu urmarea căderii acesteia şi pricinuirea unei vătămări corporale
constituie un act de violenţă, săvârşit cu intenţie, iar nu din culpă, chiar dacă rezultatul violenţei
a depăşit intenţia făptuitorului. Ca atare, dacă pentru vindecarea vătămării au fost necesare
îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile, fapta constituie infracţiunea prevăzută în art. 194, iar
nu aceea prevăzută în art 196 Cod Penal
Ȋncercarea de a lovi cu scândură o persoana care se refugiază într-un autoturism, urmată de
lovirea şi spargerea geamului acestuia, cu consecinţa lezări ochiului persoanei vătămate cu
cioburile geamului, ceea ce i-a cauzat o infirmitate permanentă, constituie infracţiunea de
vătămare corporală (s.n) săvârşită cu intenţie, iar nu din culpa. Ȋn cazul în care infractorul
vătamă corporal grav din eroare o altă persoană decât pe cea pe care vroia să o lovească, nu se va
reţine eroarea drept cauză de imputabilitate.
Ȋn situaţia în care făptuitorul a acţionat împotriva unei persoane, iar din cauza efectuării în
mod defectuos a actelor de executare sau ca urmare a unui eveniment neprevăzut, acţiunea
infracţională a fost deviată către un alt subiect (aberratio ictus), ajungîndu-se astfel la vătămarea
corporală a unei alte persoane, nu se va reţine eroarea drept cauză de neimputabilitate, întrucât
aceasta intervine în momentul desfăşurării acţiunii infracţionale şi, prin urmare, nu înlătură
caracterul penal al faptei.

2.2 . Mobilul şi scopul

Mobilul sau cauza internă a actului de conduită desemnează acel sentiment ( dorinţa,
tendinţa, pasiunea ) ce a condus la naşterea în mintea făpuitorului a ideii săvârşirii unei anumite
fapte. Mobilul săvârşirii infracţiunii constituie un element necesar pentru cunoaşterea
actului de conduită şi a periculozităţii infractorului cu consecinţe pe planul adaptării sancţiunilor
penale faţă de acesta, chiar dacă pentru existenţa infracţiunii nu se cere un anumit mobil.
Mobilul faptei poate apărea ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unei
infracţiuni. Mobilul săvârşirii faptei poate constitui circumstanţa agravantă generală, fiind
cuprins în denumirea generală de ,,motive josnice’’ şi conduc la agravarea facultativă a
sacţiunilor penale faţă de cei care au săvârşit fapta din motive josnice.
Scopul sau ţelul urmărit prin săvârşirea faptei întregeşte elementul subiectiv al infracţiunii
şi presupune reprezentarea clară a rezultatului faptei, de către făptuitor. Scopul apare în
conţinutul juridic al infracţiunii, dar destul de rar şi desemnând o finalitate ce se situează în afara
infracţiunii. Va fi îndeplinită această cerinţă esenţială când făptuitorul a urmărit realizarea
scopului prevăzut de lege, indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu prin săvârşirea faptei,
elementul subiectiv luând forma intenţiei calificate prin scop.
Scopul poate apărea şi ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unor infracţiuni.
Cunoaşterea scopului urmărit de infractor este importantă în individualizarea sacţiunilor de drept
penal.
Ambele elemente ale laturii subiective, cu care a acţionat făptuitorul, nu prezintă
importanţă pentru existenţa infracţiunii ci doar pentru stabilirea cuantumului pedepsei.
Ca mobil al acestei infracţiuni putem întalni: furia, gelozia, duşmănia, răzbunarea, etc.
Aceste impulsuri negative care direcţionează în mod negativ personalitatea şi mai ales
comportamentul uman, se nasc şi se dezvoltă mai ales când sunt sub influenţa unor factori activi
biologici, cum ar fi consumul de alcool sau de droguri.
Scopul acestor infracţiuni, finalitatea pe care o doreşte să o confere făptuitorul faptei sale
ilicite, este foarte diversificat, fiind determinat de o serie de condiţii de ordin social, economic
sau cultural.
Ȋn varianta prevăzută în alin (2), autorul acţionează în scopul producerii rezultatului
prevăzut în alin .91) lit a),b) şi c) ( respectiv o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea
sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri
medicale ori un prejudiciu estetic grav şi permanent), fiind vorba deci de o intenţie directă
calificată prin scop. Pentru existenţa acestei agravante este necesar ca făptuitorul să fi prevăzut
consecinţa sau consecinţele grave care s-au produs şi să fi urmărit ca aceasta ori acestea să se
producă ( fiind excluse cele comise cu intenţie indirectă sau cele praeterintenţionate).
Ȋn practica judiciară s-a hotărât, spre exemplu, că în situaţia în care, pe fondul unor relaţii
proaste dintre părţi, inculpaţii au aşteptat victima şi au lovit-o, cauzându-i leziuni pentru care
partea vătămată a avut nevoie de îngrijiri medicale timp de 100-120 de zile, fapta se încadrează
în dispoziţiile art. 194 alin. (1) Cod Penal şi nu în alin. (2), atâta timp cât, aşa cum a rezultat din
probele administrate, inculpaţii nu au urmărit producerea consecinţelor în art. 194 alin. (1), ci
doar aplicarea unei corecţii.
Desigur, în fiecare situaţie, subiectul activ va putea invoca împrejurări prin care să se
stabilească faptul că el nu a putut sa prevadă şi nici nu trebuia sa prevadă un rezultat mai grav.
Se observă că, spre deosebire de vechea reglementare, unde agravanta se aplica în cazul
tuturor variantelor de comitere ale infracţiunii în varianta tip, legiuitorul a exclus din prevederile
acestei agravante în legislatia actuală fapta săvârşită în scopul procedurii urmărilor prevăzute la
lit. d) şi e) din art. 194 ( respectiv avortul şi punerea în primejdie a vieţii persoanei ). Săvârşirea
faptei în împrejurările arătate va atrage o calificare diferită.
Astfel, săvârşirea unei vătămări corporale în scopul provocării avortului va atrage un
concurs de infracţiuni între vătămarea corporală în varianta tip [ art. 194 alin. (1) Cod Penal] şi
infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii prevăzută în alin. (2) al art. 201 Cod Penal. (spre
exemplu, făptuitorul nervos din cauza faptului că soţia nu doreşte să efectueze un avort, o calcă
în picioare în scopul de a-i provoca un avort spontan).
Această situaţie este diferită de întreruperea cursului sarcinii, care are o urmare
praeterintenţionată a acţiunii făptuitorului.
Dacă autorul a urmărit ca prin vătămarea corporală provocată victimei să se ajungă la
suprimarea vieţii acesteia ( rezultat care nu s-a produs), va fi tras la raspundere penală pentru
tentativă de omor. Ȋn caz de deces al victimei ca un rezultat praeterintenţionat, făptuitorul va fi
tras la răspundere penală pentru infracţiunea de loviri sau vătămari cauzatoare de moarte.
Pentru o corectă încadrare juridică a faptelor este esenţială pentru stabilirea formei de
vinovăţie cu care a acţionat făptuitorul.
După cum observăm, aceste elemente nu au importanţă covărşitoare în determinarea sau
existenţa elementului material al acestei fapte însă, cu ajutorul lor se poate realiza o mai bună
individualizare a pedepsei, lucru foarte util pentru înfăptuirea corectă a justiţiei.