Radu Aurelia Conversie P.I.P.P.

An II
ASISTENŢA ŞI PROTECŢIA SOCIALĂ A FAMILIEI ŞI COPILULUI

Capitolul I-ASISTENŢA ŞI PROTECŢIA SOCIALĂ A DREPTURILOR

COPILULUI – CONSIDERAŢII PRELIMINARE
I. 1. NOŢIUNEA DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Asistenţa socială poate fi definite drept un sistem de ajutorare materială a persoanelor care
nu sunt apte de muncă şinu dispun de mijloacele necesare traiului.

Asistenţa socială oferă celor în nevoie posibilităţi de cunoaştere şi de acces la servicii

specializate de protecţie socială, îi orientează către înţelegerea şi utilizarea cadrului legislativ de
protecţie socială, mobilizează comunitatea, persoanele şi grupurile aflate în dificultate de a
influenţa activ politicile sociale.

In functie de necesitatile urgente, sprijinul financiar sau produsele destinate asistentei sociale
este asigurate din bugetul de stat sau contributiile voluntare.

Asistenţa socială reprezintă o prestaţie realizată cu banii statului care se adresează celor aflaţi în
stare de sărăcie. Prin natura sa, asistenţa socială este un ajutor acordat de stat.

Asistenţa socială este o componentă esenţială a securităţii (protecţiei) sociale şi este

reprezentată de un sistem de norme juridice prin care se pun în aplicare programele de protecţie
socială pentru susţinerea unor prestaţii destinate familiilor cu copii, unor categorii de minori,
bătrânilor pensionari şi nepensionari, adulţilor cu deficienţe şi altor beneficiari.

I. 2. DREPTURILE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ALE COPILULUI

Copiii au dreptul la protecţie şi asistenţă în realizarea şi exercitarea deplină a drepturilor lor, în

condiţiile Legii nr.272/2004, republicată în 2014, privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului.

Răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor,
aceştia având obligaţia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de copil
ţinând seama, cu prioritate, de interesul superior al acestuia.

Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a sprijini părinţii sau, după caz, alt
reprezentant legal al copilului în realizarea obligaţiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând
şi asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile şi de calitate, corespunzătoare nevoilor
copilului. Statul asigură protecţia copilului şi garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin
activitatea specifică realizată de instituţiile statului şi de autorităţile publice cu atribuţii în acest
domeniu. Drepturile prevăzute de lege sunt garantate tuturor copiilor fără nici o discriminare,
indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau alta opinie, de naţionalitate,
apartenenţă etnică sau origine socială, de situaţia materială, de gradul şi tipul unei deficienţe, de
statutul la naştere sau de statutul dobândit, de dificultăţile de formare şi dezvoltare sau de alt gen
ale copilului, ale părinţilor ori ale altor reprezentanţi legali sau de orice altă distincţie.

Legea 272/2004, prevede dreptul copilului de a beneficia de „asistenţă socială şi de asigurări

sociale, în funcţie de resursele şi de situaţia în care se află acesta şi persoanele în întreţinerea
cărora se găseşte. In situatia in care parintii sau persoanele care trebuie sa aiba grija de ei, nu le
pot asigura satisfacerea nevoilor minime de locuinţă, hrană, îmbrăcăminte şi educaţie ale
copilului, statul, este obligat să asigure acestora sprijin corespunzător, sub forma de prestaţii
financiare, prestaţii în natură, precum şi sub formă de servicii, în condiţiile legii.

Părinţii au obligaţia să solicite autorităţilor competente acordarea alocaţiilor si

indemnizaţiilor,iar autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a informa părinţii şi
copiii în legătura cu drepturile pe care le au, precum şi asupra modalităţii de acordare a
drepturilor la alte facilităţi prevăzute de lege pentru copii sau pentru familiile cu copii, de
asistenţă socială şi de asigurări sociale.

Potrivit Legii 247/2004, copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor
sale. Acesta are dreptul la educaţie, recuperare şi integrare, adaptate posibilităţilor proprii, în
vederea dezvoltării personalităţii sale. Îngrijirea specială trebuie să asigure dezvoltarea fizică,
mentală, morală sau socială copiilor cu handicap. Îngrijirea specială constă în ajutor adecvat
situaţiei copilului şi părinţilor săi ori, după caz, situaţiei celor cărora le este încredinţat copilul,
acest ajutor se acordă gratuit, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru facilitarea accesului
efectiv şi fără discriminare a copiilor cu handicap la educaţie, formare profesională, servicii
medicale, recuperare, pregătire, în vederea ocupării unui loc de muncă şi la orice alte activităţi
apte să le permită deplina integrare socială şi dezvoltare a personalităţii lor.

I. 3.GENEZA DREPTURILOR COPILULUI CA DREPTURI ALE OMULUI

Convenţia privind Drepturile Copiilor, adoptată de către Adunarea Generală a Organizaţiei

Naţiunilor Unite în 1989, consideră copil fiinţa umană până la vârsta de 18 ani. De-a lungul
secolelor copiii au fost trataţi şi consideraţi ca o prelungire a părinţilor, fără a deţine drepturi,
familia (tatăl) având drepturi absolute asupra lor.

Unele reglementări cu privire la situaţia copilului născut în căsătorie le găsim în Codex

Hammurabi care specifica că un copil a cărui mamă este liberă, are calitatea de om liber, copilul
născut dintr-o mamă sclavă şi tată liber capătă calitatea de dezrobit deplin la moartea tatălui său,
iar când este procreat din părinţi sclavi are calitatea tot de sclav.
La romani, seful familiei este numit pater familias, avand putere nelimitata;el putand sa-I vanda,
sa-i alunge de acasa, sa-i casatoreasca fara sa-i intrebe sau chiar sa-i omoare.

In evul mediu, situatia copiilor nu se schimba;eEi se găseau sub tutela puterii paterne: tatăl sau
mama puteau să-şi omoare copilul îndată după naştere dacă existau motive temeinice în această
privinţă. În timp acest obicei dispare. Copiii se găseau permanent sub puterea părintească şi
numai căsătoria ducea la desfacerea acesteia. În caz de moarte a tatălui, copiii treceau sub tutela
mamei sau a unei persoane fixate de tată. Sub tutelă copiii rămâneau până la 15 ani pentru băieţi
şi până la 12 ani pentru fete. Situaţia copiilor ilegali era complicată, recunoaşterea lor se
interzicea sau era legată de anumite limitări în drepturi.

Primele reglementări care încearcă să acorde copiilor un tratament special sunt legate de
pedepsele pentru cei ce au comis infracţiuni. Ideea unor limite de vârstă, care să diferenţieze pe
minorul delincvent de infractorul adult este relevată în legiuirile mai multor state începând cu
Evul Mediu. Sistemului penal englez, în privinţa faptelor comise de minori, i-a fost caracteristică
de-a lungul timpului severitatea excesivă. După vârsta de 8 ani, minorii erau consideraţi
infractori adulţi, fiind trimişi la aceleaşi închisori înainte de proces, judecaţi de aceleaşi instanţe
şi condamnaţi la aceleaşi pedepse, inclusiv cu moartea, deportarea sau închisoarea ca şi adulţii.

In societatea medievală ideea de copilărie nu a existat. Odată ce copilul depăşea dependenţa

biologică intra direct în societatea adulţilor. Copiii nu puteau fi deosebiţi de adulţi, deoarece erau
îmbrăcaţi la fel, se comportau la fel şi erau integraţi în acelaşi tip de activităţi sociale. Erau într-
adevăr adulţi în miniatură.

La începutul sec. al XIX-lea apar primele reglementări legislative cu privire la sancţionarea

juridică a părinţilor, care, prin maltratare, ajung să-şi omoare proprii copii. Totodată, capătă
extindere ideea protecţiei copiilor bătuţi, abandonaţi şi delincvenţi. În SUA apar primele
aşezăminte instituţionale denumite Case de refugiu, care aveau drept scop principal protejarea
copiilor de mediile „corupte”, oferind oportunităţi pentru internarea copiilor neglijaţi sau
abandonaţi de părinţi-avand rol nu sa ii apere ci sa ii impiedice sa devina delicventi.

In Franţa, legile din 1874-1892 interziceau angajarea copiilor de până la 13 ani şi fixau pentru
adolescenţii de până la 16 ani ziua de lucru de 10 ore, iar pentru femei şi adolescenţii de până la
18 ani – 11 ore. Primele reglementări în privinţa condiţiilor de muncă ale minorilor şi femeilor
apar şi în România. Acestea sunt legile sanitare din 1885 şi 1894 despre interzicerea muncii de
noapte şi în subteran a minorilor (sub 14 ani) şi a femeilor.

La mijlocul sec. al XX-lea majoritatea legislaţiilor europene8 cuprindeau atât reglementări cu

privire la drepturile şi obligaţiile părinţilor faţă de copiii săi, cât şi reglementări cu privire la
obligaţia statului de a interveni în acele situaţii în care viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi
psihică ale copilului sunt periclitate în mediul familial. Reglementarea egalităţii drepturilor şi
obligaţiilor ambilor părinţi în îngrijirea copiilor a avut, de asemenea, o influenţă benefică asupra
ocrotirii copilului, ducând, în ultimă instanţă, la destrămarea „imperiului tatălui”.
 Începutul sec. al XX-lea a fost marcat de perceperea copilului şi femeii ca subiecte ce necesită
protecţie specială: primul din cauza imaturităţii sale fizice şi psihice, ultima, ca mamă, din cauza
particularităţilor fiziologice, problema începând să devină o preocupare a comunităţii
internaţionale. Astfel, în anul 1902, au fost semnate la Haga, Convenţiile Internaţionale privind
Materia Căsătoriei, Divorţului şi a Supravegherii Minorilor; apare un şir de instrumente
internaţionale ce ţin de reprimarea comerţului de femei şi copii: Acordul Internaţional din 18 mai
1904 cu privire la reprimarea traficului de femei; Convenţia Internaţională din 4 mai 1910 cu
privire la reprimarea traficului de femei; Convenţia Internaţională din 30 septembrie 1921 cu
privire la reprimarea traficului de femei şi copii; Convenţia Internaţională din 11 octombrie 1933
cu privire la traficul de femei majore.

I. 4. PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR MAMEI ŞI COPILULUI

Protecţia drepturilor mamei şi copilului, spre finele sec. al XX-lea, a evoluat de la unele
reglementări naţionale la reglementări pe plan internaţional – remediu întârziat la abuzurile
flagrante şi persistente asupra copilului şi femeii. În acest sens, legislaţia internaţională porneşte
de la recunoaşterea copilului şi a femeii ca subiecte de drept, şi în această calitate, a posibilităţii
lor de a se bucura de toate drepturile civile, politice, culturale, economice, sociale.

Statul nu mai dispune de putere absolută asupra indivizilor aflaţi sub jurisdicţia sa, ci
dimpotrivă, este obligat să respecte drepturile acestora, consacrate prin norme internationale.

Normele internaţionale privind drepturile omului constituie cel mai mic numitor comun la care
au putut ajunge statele cu sisteme politice şi sociale extrem de diferite. Pornind de la nivelul
internaţional minimal, statele pot şi trebuie să realizeze o consacrare şi garantare superioară a
drepturilor omului prin dreptul intern. Preocuparea internaţională pentru situaţia copiilor a dus la
adoptarea de către Liga Naţiunilor în 1924 a Declaraţiei Drepturilor Copilului – primul document
internaţional care se ocupa de drepturile copilului şi în care găsim o formulare iniţială a
principiului interesului superior al acestuia. Declaraţia subliniază că „omenirea datorează
copilului ce-i mai bun din ceea ce ea poate oferi.”

O adevărată revoluţie în ceea ce priveşte protecţia drepturilor femeii şi copilului a avut loc în
cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Primele convenţii ale O.I.M, adoptate încă în anul
1919, aveau ca obiect protecţia femeilor faţă de munca de noapte, de muncile manuale grele şi de
munca în mină şi porneau de la necesitatea protecţiei femeii ca viitoare mamă (concediul de
maternitate, asigurarea locului de muncă, posibilitatea de a alăpta copilul în orele de muncă).
Doar mai târziu, dupa 1950, devin priorităţi accesul egal la muncă şi tratamentul egal în muncă şi
numai după 20 de ani – principiul egalităţii soţilor în familie. Documentul internaţional care
marchează începutul unei noi etape în domeniul drepturilor omului este Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului (DUDO), adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Declaraţia porneşte de la considerentul că ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au condus
la acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii şi că făurirea unei lumi în care fiinţele umane
vor beneficia de libertatea cuvântului şi a convingerilor, eliberate de teroare şi de mizerie este
proclamată drept cea mai înaltă aspiraţie a omului. Declaraţia aşează la baza drepturilor şi
libertăţilor omului egalitatea în drepturi, proclamând că toate fiinţele umane se nasc libere şi
egale în demnitate şi în drepturi. Ca drepturi inerente persoanei umane sunt consacrate dreptul la
viaţă, la libertate şi la securitate.

I. 5.PROTECŢIA SOCIALĂ A DREPTURILOR COPILULUI PRIN ORGANISME

INTERNE ŞI INTERNAŢIONALE

Copiii au nevoie de foarte multă protecţie. Copiii au fost şi sunt încă exploataţi şi abuzaţi, acest
lucru constituind o încălcare gravă a drepturilor omului.

De aceea, acest subiect s-a aflat încă de la început pe agenda Naţiunilor Unite. La un an de la
înfiinţarea acestei organizaţii, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a creat, la data
de 11 decembrie 1946 şi organizaţia pentru copii, UNICEF.

Primul pas făcut de UNICEF, având în vedere limitarea şanselor de viaţă şi lezarea drepturilor
copilului, a fost, la 20 noiembrie 1959, emiterea "Declaraţiei Drepturilor Copilului"-ziua de 20
noiembrie este ziua drepturilor copilului. 20 de ani mai târziu, în 1979 – „Anul Copilului” – a
fost propus ca această Declaraţie, care nu cântărea mai mult decât o simplă recomandare, să fie
extinsă şi făcută obligatorie pentru toate popoarele. După alţi 10 ani, în urma unor negocieri
extrem de anevoioase, Convenţia cu privire la Drepturile Copilului cuprinzând 54 de articole a
fost în sfârşit, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Această
Convenţie a fost, semnată între timp de peste 180 de state.

Drepturile copilului pot fi rezumate la 10 puncte esenţiale:

1. Toţi copiii şi tinerii au drepturi egale. Nici un copil sau tânăr nu trebuie dezavantajat din
pricina sexului său, a culorii pielii sale, a limbii pe care o vorbeşte sau a religiei pe care o
practică.

2. Copiii şi tinerii au dreptul la o sănătate cât mai bună precum şi la asistenţămedicală.

3. Copiii şi tinerii au dreptul la studii elementare gratuite. În plus, ei trebuie săbeneficieze de

dreptul de a urma şcoli superioare.

4. Copiii şi tinerii au drept la vacanţă, timp liber, joacă şi la participarea la activităţi culturale şi
artistice.

5. Copiii şi tinerii au dreptul de a se informa, de a-şi exprima liber opinia şi de afi ascultaţi.

6. Copiii şi tinerii au dreptul la o educaţie bună. Părinţii sau tutorii lor legali nutrebuie să aplice
metode violente. Abuzurile şi exploatarea sunt interzise.
7. Copiii şi tinerii au dreptul ca în vreme de război să beneficieze de protecţie şiasistenţă; acelaşi
lucru se prevede şi pentru copiii refugiaţi.

8. Copiii şi tinerii au dreptul să fie protejaţi de exploatarea prin muncă şi deabuzurile sexuale.

9. Copiii şi tinerii au dreptul să convieţuiască împreună cu părinţii lor şi să întreţină contacte cu

ambii părinţi, dacă aceştia sunt separaţi.

10. Copiii şi tinerii handicapaţi au dreptul la o asistenţă şi protecţie specială,precum şi la

participarea activă la viaţa socială.

In România, legislaţia în vigoare promovează şi garantează drepturile copilului pornind de la

principiul general al interesului superior al copilului. Conform legii în vigoare, copil este
persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu.
Legislaţia în interesul copilului primează în raport cu drepturile şi obligaţiile părinţilor ori
reprezentanţilor legali, toate autorităţile publice, organismele private autorizate şi instanţele
judecătoreşti fiind obligate să ţină cont de acest fapt în luarea deciziilor.

Drepturile civile ale copilului

a. Libertatea de conştiinţă. Copilul are dreptul la libertate de gândire, deconştiinţă şi de religie.

Cu toate acestea, părinţii pot îndruma copilul, potrivitpropriilor convingeri, în alegerea unei
religii, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia, vârsta şi de gradul de maturitate al acestuia. Ei
nu pot însă să îl oblige săadere la o anumită religie sau la un anumit cult religios. Religia
copilului care aîmplinit 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia, iar
copilulcare a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-şi aleagă singur religia.

b. Educaţia. Copilul are dreptul de a primi o educaţie care să îi permit dezvoltarea, în condiţii
nediscriminatorii, a aptitudinilor şi personalităţii. Părinţii copilului au, cu prioritate, dreptul de a
alege felul educaţiei care urmează să fie dată copiilor lor şi au obligaţia să înscrie copilul la
şcoală şi să asigure frecventarea cu regularitate de către acesta a cursurilor. Copilul care a
împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviinţarea instanţei judecătoreşti de a-şi schimba felul
învăţăturii şi al pregătirii profesionale.Copilul are dreptul la odihnă şi vacanţă. Copilul trebuie să
beneficieze de timp suficient pentru odihnă şi vacanţă, să participe în mod liber la activităţi
recreative proprii vârstei sale şi la activităţile culturale, artistice şi sportive ale comunităţii.
Reprezentanţii legali ai acestuia trebuie să-i asigure condiţiile optime.

c. Sănătatea şi bunăstarea copilului. Accesul copilului la servicii medicale şi de recuperare,

precum şi la medicaţia adecvată stării sale – în caz de boală – este garantat de către stat, costurile
aferente fiind suportate din Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate şi de la
bugetul de stat.

d. Respectarea personalităţii. Copilul are dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii

sale şi nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante.
 Conform actelor normative citate, părinţii au dreptul de a alege felul educaţiei care urmează să
fie dată copiilor lor şi au obligaţia să înscrie copilul la şcoală şi să asigure frecventarea cu
regularitate de către acesta a cursurilor. Peste 60% dintre copiii privaţi de libertate din România
sunt instituţionalizaţi în închisori pentru adulţi, 16 procente dintre copiii testaţi la citire nu au
atins nici măcar cel mai slab nivel, iar elevii noştri se clasează pe ultimele locuri la evaluările
internaţionale. Mai bine de 60% dintre copii nu acceptă să fie colegi cu un copil rom, iar aproape
jumătate dintre micii români nu vor să înveţe în aceeaşi clasă cu un copil cu handicap fizic.

Peste jumătate dintre tinerii români între 15 şi 18 ani spun că drepturile copilului nu sunt deloc
sau sunt incomplet protejate în ţara noastră, ei fiind, astfel, cei mai sceptici din UE din acest
punct de vedere, arată un sondaj de opinie realizat la solicitarea Comisiei Europene (CE). La
nivelul Uniunii Europene, aproximativ trei sferturi dintre tinerii între 15 şi 18 ani consideră că
drepturile copilului sunt foarte bine sau destul de bine protejate în ţările lor. Cei mai mulţi
repondenţi din aceasta categorie sunt din Finlanda, Olanda şi Marea Britanie.

În România autorităţile publice, organismele private autorizate, precum şi persoanele fizice şi

persoanele juridice responsabile de protecţia copilului sunt obligate să respecte şi să garanteze
drepturile copilului stabilite prin Constituţie şi lege, în concordanţă cu prevederile Convenţiei
Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr.18/1990,
republicată, şi ale celorlalte acte internaţionale în materie, la care România este parte.

1. Copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale.

2. Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum
şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament.

3. Copilul care a fost separat de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia, printr-o măsură dispusă
în condiţiile legii are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu
excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

4. Copilul ai cărui părinţi locuiesc în state diferite are dreptul de a întreţine relaţii personale şi
contacte directe cu aceştia, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior
al copilului.

5. Copilul are dreptul de a primi o educaţie care să îi permită dezvoltarea, în condiţii

nediscriminatorii, a aptitudinilor şi personalităţii sale.

6. Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge şi
de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare necesare pentru asigurarea realizării
efective a acestui drept.

7. Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării şi nu poate fi constrâns la o muncă ce

comportă un risc potenţial sau care este susceptibilă să îi compromită educaţia ori să îi dăuneze
sănătăţii sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.
8. Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică,
mentală, spirituală, morală şi socială.

9. Copilul are dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări sociale, în funcţie de

resursele şi de situaţia în care se află acesta şi persoanele în întreţinerea cărora se găseşte.

10. Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva folosirii ilicite de stupefiante şi substanţe
psihotrope, aşa cum sunt acestea definite de tratatele internaţionale în materie.

11. Copilul are dreptul la protecţie împotriva oricărei forme de exploatare.

12. Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale.

13. Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi
familiale. Este interzisă orice acţiune de natură să afecteze imaginea publică a copilului sau
dreptul acestuia la viaţa intimă, privată şi familiară.

14. Copilul are dreptul la libertatea de exprimare. Părinţii sau după caz alţi reprezentanţi legali ai
copilului, persoanele care au în plasament copii, precum şi persoanele care prin natura funcţiei
promovează şi asigură respectarea drepturilor copiilor au obligaţia de a le asigura informaţii,
explicaţii şi sfaturi în funcţie de vârsta şi gradul de înţelegere al acestora precum şi de a le
permite să-şi exprime punctul de vedere, ideile şi opiniile.

15. Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia sa asupra oricărei
probleme care îl priveşte. În orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte, copilul
are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani.
Cu toate acestea poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea
competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei.

16. Copilul are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi religie. Religia copilului care a
împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta
de 16 ani are dreptul să-şi aleagă singur religia.

17. Copilul are dreptul la libertate de asociere, în structuri formale şi informale, precum şi
dreptul la libertatea de întrunire paşnică, în limitele prevăzute de lege.

18. Copilul aparţinând unei minorităţi etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la viaţă
culturală proprie, la declararea apartenenţei sale religioase, la practicarea propriei sale religii,
precum şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi membrii ai comunităţii din care face
parte.

19. Copilul are dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii sale şi nu poate fi supus
pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradande.

20. Copilul are dreptul la odihnă şi la vacanţă.

 21. Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violenţă, neglijenţă, abuz sau
rele tratamente.

22. Copilul are dreptul să crească alături de părinţii săi. Copilul are dreptul să fie crescut într-o
atmosferă de afecţiune şi de securitate materială şi morală.

23. Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în
vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecţie
alternativă.

24. Copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale
fundamentale. Copilul este informat asupra drepturilor sale precum şi asupra modalităţilor de
exercitare a acestora.

În vederea asigurării integrării cu şanse egale în viaţa socială, copiii cu handicap beneficiază de
următoarele drepturi:

- acces liber şi egal în orice instituţie de învăţământ obişnuit, în raport cu restantul funcţional şi
potenţialul recuperator, cu respectarea prevederilor legislaţiei în domeniul învăţământului;

- pregătire şcolară la domiciliu a copiilor cu handicap, nedeplasabili, pe durata învăţământului

obligatoriu prevăzut de lege.

- locuri de odihnă gratuite în tabere pentru copiii preşcolari, elevi şi studenţi cu handicap, o dată
pe an;

- asistent personal pentru copilul cu handicap grav, angajat de către autorităţile administraţiei
publice locale, cu avizul inspectoratului de stat teritorial pentru persoanele cu handicap, pe baza
recomandărilor anchetei sociale realizate de către o comisie din cadrul compartimentului
specializat al primăriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa copilul cu
handicap grav, părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului cu handicap grav;

- bilete de intrare la spectacole, muzee, manifestări artistice şi sportive, în aceleaşi condiţii ca

pentru elevi şi studenţi sau militari în termen;

- asistenţa medicală pentru copilul cu handicap;

- obţinerea gratuită a protezelor, cârjelor, ghetelor ortopedice, cărucioarelor din Fondul de

Asigurări Sociale de Sănătate, gestionat de casele de asigurări de sănătate de care asiguratul
aparţine, şi asigurarea, cu prioritate şi în condiţii avantajoase, a aparatelor auditive şi a
implanturilor cardiace;

- gratuitatea transportului urban cu mijloace de transport în comun de suprafaţă sau cu metroul,

pentru copiii cu handicap accentuat şi grav şi pentru asistenţii personali ai acestora, acordată pe
baza unei anchete sociale realizate de către asistentul social din cadrul compartimentului
specializat al primăriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa copilul cu
handicap;

- alocaţia lunară de hrană pentru copiii bolnavi de HIV/SIDA este calculată pe baza alocaţiei
zilnice de hrană stabilite pentru consumurile colective din unităţile sanitare publice.

Scopul Direcţiei Generale pentru Asistenţa Socială şi Protecţia Copilului, ca serviciul public
specializat în protecţia copilului, cuprinde următoarele domenii:

- respectarea şi promovarea drepturilor fiecărui copil;

- asigurarea dezvoltării copilului în centrul de plasament cât mai apropiat de mediul familial; -
asigurarea protecţiei temporare a copilului în centrul de plasament, asigurând proiectul individual
de protecţie cu soluţii pentru integrarea sau reintegrarea sa familială;

- crearea caracterului deschis al centrului către societate, integrarea acestuia în comunitate prin
modul de organizare, funcţionare, prin relaţiile pe care le promovează;

- integrarea personalului centrului de plasament în echipa DGASPC şi antrenarea lor în aplicarea

strategiei judeţene de protecţie a copilului;

- scăderea treptată a numărului de copii ocrotiţi în centrul de plasament prin diversificarea

serviciilor destinate protecţiei copilului, informarea şi pregătirea profesională a personalului;

- asigurarea ocrotirii copilului în mediul lui natural, în familia biologică, familie de îngrijire
temporală (plasament sau încredinţare), asistenţi maternali profesionişti, familie adoptatoare.

Prin Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, s-a stabilit ca
orice copil bănuit sau acuzat de o încălcare a legii penale să aibă cel puţin dreptul la garanţiile
următoare:

- să fie prezumat nevinovat până ce vinovăţia sa va fi stabilită legal;

- sa fie informat în cel mai scurt termen şi direct de acuzaţiile care i se aduc sau, dacă este cazul,
prin intermediul părinţilor săi sau reprezentanţilor legali şi să beneficieze de o asistenţă juridică
sau de orice altă asistenţă corespunzătoare pentru pregătirea şi prezentarea apărării sale;

- cauza să fie examinată fără întârziere de către o autoritate sau o instanţă judiciară competentă,
independentă şi imparţială după o procedură echitabilă conform prevederilor legii, în prezenţa
avocatului său, şi dacă acest lucru nu este considerat contrar interesului superior al copilului
datorită, în special, vârstei şi situaţiei sale, în prezenţa părinţilor săi sau a reprezentanţilor legali;
- să nu fie constrâns să depună mărturie sau să mărturisească că este vinovat; să interogheze sau
să facă să fie interogaţi martori ai acuzării şi să obţină aducerea şi interogarea martorilor în
apărare în condiţii de egalitate;
- dacă se dovedeşte că a încălcat legea penală, să poată face apel cu privire la decizie şi la orice
măsură luată în consecinţă în faţa unei autorităţi sau a unei instanţe judiciare superioare
competente, independente şi imparţiale, conform legii;

- să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată;

- viaţa sa să fie în mod deplin respectată în toate fazele procedurii.

Pentru copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal, la
propunerea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului în a cărei unitate
administrativ-teritorială se află copilul, se va lua una dintre măsurile de protecţie specială a
copilului:

- plasamentul; o persoană sau familie; - un asistent maternal; - un serviciu de tip rezidenţial.

- supravegherea specializată.

În România, protecţia drepturilor copilului s-a bucurat de o atenţie deosebită, după Revoluţia
din Decembrie 1989, atât datorită instaurării statului de drept şi a unui regim democratic, fapt ce
a permis alinierea României la reglementările internaţionale existente în acest domeniu, cât şi
datorită necesităţii existenţei unui sistem real şi eficace de protecţie a drepturilor copilului.

I. 6.EXERCITAREA DREPTURILOR COPILULUI ÎN LEGISLAŢIA

ROMÂNEASCĂ

Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice de a-şi

exercita drepturile, de a dispune de acestea şi de a-şi asuma obligaţiile prin încheierea de acte
juridice. Legislaţia românească creează contextul pentru ca orice copil să-şi poată exercita
drepturile şi obligaţiile.

Drepturile copiilor prevăzute în Convenţia O.N.U. sunt recunoscute de legislaţia română şi

protejate. Capacitatea deplină de exerciţiu o are numai persoana majoră, dar acest lucru nu
înseamnă că minorul nu-şi poate exercita drepturile pe care le are.

În ceea ce priveşte vârsta exercitării anumitor drepturi şi asumării obligaţiilor, legislaţia în

vigoare în România impune o serie de vârste minime, stabilind în acelaşi timp şi relaţia dintre
ele. Astfel, în privinţa majoratului, problema vârstei se pune în legătură cu două aspecte şi
anume:

* La 18 ani se dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu în conformitate cu art.8 din Decretul

nr.31/1954 – „persoanele peste 18 ani au capacitate deplină de exerciţiu”. Acelaşi articol prezintă
o excepţie de la regula enunţată, aceea că „minorul care se căsătoreşte dobândeşte prin aceasta
capacitate deplină de exerciţiu”.
* Trecerea de la lipsa capacităţii de exerciţiu la deplina capacitate de exerciţiu nu se realizează
brusc, ci de la vârsta de 14 ani minorul dobândeşte o capacitate de exerciţiu restrânsă care-i
permite să realizeze singur anumite acte juridice prin care nu ar putea fi prejudiciat, cele mai
importante, îndeosebi cele prin care îşi asumă anumite obligaţii, putând fi încheiate numai cu
acordul părinţilor sau a persoanelor ce-l au spre creştere şi educare. Dobândirea capacităţii de
exerciţiu restrânsă este prevăzută de art.25 din Decretul nr.32/1954 „orice minor care a împlinit
vârsta de 14 ani poate singur să facă acte juridice prin care să îşi apere drepturile sale sau prin
care să dobândească anumite drepturi”.

Decretul nr.31/1954 oferă o regulă în privinţa dobândirii drepturilor de către copii. Astfel, copilul
dobândeşte drepturi încă de la concepţiune, cu condiţia să se nască viu. Pe cale de consecinţă,
copilul poate fi recunoscut chiar şi înaintea naşterii. Legat de recunoaştere, Decretul nr.31/1954
prevede posibilitatea recunoaşterii copilului de către părinte şi după ce acesta devine major. De
aceea, conform Codului penal, minorul ce nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, fiind
prezumată lipsa de discernământ. Totuşi, acelaşi text de lege precizează în acest sens, că minorul
care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu
discernământ.

Dar legea stabileşte o vârstă minimă pentru încheierea căsătoriei. Raţiunile care stau la baza
acestei cerinţe legale, atât la bărbat, cât şi la femeie, sunt următoarele: „de ordin biologic şi
eugenic - viitorii soţi trebuie să aibă aptitudinea fizică de a se căsători, ceea ce înseamnă că ei
trebuie să fi ajuns la vârsta pubertăţii. Codul familiei prevede că vârsta minimă pentru căsătorie
este de 18 ani împliniţi pentru bărbaţi şi pentru femei.

În domeniul dreptului muncii, vârsta minimă necesară este de 15 ani. Astfel, art.45 din
Constituţie prevede că „minorii sub 15 ani nu pot fi angajaţi.

În cazul anumitor probleme personale, vârsta minimă scade la 10 ani. Conform prevederilor
Codului familiei, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea încredinţării copilului
după divorţ, instanţa va asculta şi opinia copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani. De
asemenea, copilul de 10 ani îşi va da consimţământul în situaţia când este adoptat. Tot de la
această vârstă, copilul adoptat poate cere desfacerea adopţiei.

În privinţa testamentului, Codul civil actualizat în 2014, stabileşte că numai minorul de 16 ani
poate dispune prin testament, cu restricţia că obiectul acestuia îl poate reprezenta numai jumătate
din bunurile de care ar dispune un adult.

Vârsta de la care se dobândeşte capacitatea procesuală de exerciţiu este de 18 ani.

Potrivit Codului de procedură civilă actualizat în 2014, persoanele care nu au exerciţiul

drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate sau autorizate aşa cum
arată legea.
- reprezentarea intervine în cazul minorilor sub 14 ani, deci a persoanelor fizice lipsite de
capacitate de exerciţiu. Aceştia nu pot sta personal în proces, ci prin reprezentanţi legali (părinţi
sau tutori);

- asistarea intervine în cazul minorilor între 14 şi 18 ani, deci a persoanelor fizice cu capacitate
restrânsă de exerciţiu. Aceştia vor fi citaţi şi vor sta personal în proces, dar asistaţi de părinţi, în
lipsa acestora de tutore, semnând, alături de minori, cererile adresate instanţei şi fiind citaţi în
acest scop la judecarea cauzei. Dacă minorul împlineşte în cursul procesului vârsta de 14 ani,
reprezentarea se transformă în asistare şi minorul va trebui citat personal, părinţii sau tutorii
asistându-l doar;

- autorizarea intervine în cazul în care reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de

exerciţiu sau ocrotitorul legal ce asistă pe minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă face acte
procesuale de dispoziţie, precum şi renunţarea la o cale de atac sau retragerea ei. Pentru
asemenea acte este nevoie de autorizarea specială a organului competent, de regulă, autoritatea
tutelară.

Un alt domeniu în care participarea este condiţionată de împlinirea unei anumite vârste îl
reprezintă satisfacerea stagiului militar. Astfel, dacă pe timp de pace, conform Constituţiei
României, serviciu militar nu este obligatoriu pentru bărbaţii, cetăţenii români care au împlinit
vârsta de 20 ani, în caz de conflict armat, pot fi înrolate în forţele armate persoanele care au împli
Conform legislaţiei în vigoare vârsta de 16 ani reprezintă şi pragul de la care un minor îşi poate
deschide singur un cont bancar, cu aprobarea prealabilă a ocrotitorului legal şi poate dispune
singur de aceste sume, în limitele stabilite de regulamentele instituţiilor la care sunt deschise
depozitele.nit 18 ani.

I. 7.INSTITUŢII ŞI SERVICII CU ATRIBUŢII ÎN PROTECŢIA DREPTURILOR

COPILULUI
 Instituţii la nivel central- Apărarea drepturilor şi libertăţilor copilului în raporturile
acestuia cu autorităţile publice, cu scopul de a promova şi de a îmbunătăţi condiţia
copilului se realizează şi prin instituţia Avocatul Poporului.
 Instituţii şi servicii la nivel local- Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia
să garanteze şi să promoveze respectarea drepturilor copiilor din unităţile administrativ-
teritoriale, asigurând prevenirea separării copilului de părinţii săi, precum şi protecţia
specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de îngrijirea părinţilor săi. Autorităţile
administraţiei publice locale au obligaţia de a implica colectivitatea locală în procesul de
identificare a nevoilor comunităţii şi de soluţionare la nivel local a problemelor sociale
care privesc copiii.

Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului este instituţie publică cu

personalitate juridică, înfiinţată în subordinea consiliului judeţean, care preia, în mod
corespunzător, funcţiile serviciului public de asistenţă socială de la nivelul judeţului şi, respectiv,
atribuţiile serviciului public de asistenţă socială de la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti.
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului exercită în domeniul protecţiei
drepturilor copilului atribuţiile prevăzute de prezenta lege, precum şi de alte acte normative în
vigoare. Structura organizatorică, numărul de personal şi finanţarea Direcţiei Generale de
Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului se aprobă prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a
consiliului local, care o înfiinţează, astfel încât să asigure îndeplinirea în mod corespunzător a
atribuţiilor ce îi revin, precum şi realizarea deplină şi exercitarea efectivă a drepturilor copilului.
Atribuţiile şi regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare ale Direcţiei Generale de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului
Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.

Serviciile publice de asistenţă socială organizate la nivelul municipiilor şi oraşelor, precum şi

persoanele cu atribuţii de asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale
îndeplinesc în domeniul protecţiei copilului următoarele atribuţii:

- monitorizează şi analizează situaţia copiilor din unitatea administrativteritorială, precum şi

modul de respectare a drepturilor copiilor

- realizează activitatea de prevenire a separării copilului de familia sa;

- identifică şi evaluează situaţiile care impun acordarea de servicii şi/sau prestaţii pentru
prevenirea separării copilului de familia sa;

- elaborează documentaţia necesară pentru acordarea serviciilor şi/sau prestaţiilor şi acordă

aceste servicii şi/sau prestaţii, în condiţiile legii;

- asigură consilierea şi informarea familiilor cu copii în întreţinere asupra drepturilor şi

obligaţiilor acestora, asupra drepturilor copilului şi asupra serviciilor disponibile pe plan local;

- asigură şi urmăresc aplicarea măsurilor de prevenire şi combatere a consumului de alcool şi

droguri, de prevenire şi combatere a violenţei în familie, precum şi a comportamentului
delincvent;

- vizitează periodic la domiciliu familiile şi copiii care beneficiază de servicii şi prestaţii;

- înaintează propuneri primarului, în cazul în care este necesară luarea unei măsuri de protecţie
specială, în condiţiile legii;

- urmăresc evoluţia dezvoltării copilului şi modul în care părinţii acestuia îşi exercită drepturile şi
îşi îndeplinesc obligaţiile cu privire la copilul care a beneficiat de o măsură de protecţie specială
şi a fost reintegrat în familia sa;

- colaborează cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului în domeniul

protecţiei copilului şi transmit acesteia toate datele şi informaţiile solicitate din acest domeniu.
I. 8.PRINCIPALELE OBIECTIVE ALE MĂSURILOR JURIDICE DIN DOMENIUL
DREPTURILOR COPILULUI

Adoptarea Codului Copilului trebuie sa satisfacă cerinţele menţionate, în concordanţă cu

actele internaţionale la care România este parte şi cu recomandările Adunării Europene a
Consiliului Europei referitoare la strategia europeană în favoarea copiilor.

Protecţia drepturilor copilului trebuie să se întemeieze pe următoarele principii:

- prioritatea intereselor copilului asupra oricăror altor considerente în luarea deciziilor care îl
privesc pe copil;

- responsabilitatea părinţilor, care sunt primii chemaţi să asigure copilului exercitarea

corespunzătoare şi realizarea deplină a drepturilor sale apelând, dacă este cazul, la sprijinul pe
care colectivitatea locală şi statul sunt obligate să le acorde în acest scop;

- principiul nondiscriminării, care permite tuturor copiilor să se bucure de măsurile de protecţie

prevăzute de lege şi prevenirea situaţiilor susceptibile de a pune copilul în dificultate.

Aceste principii trebuie să stea la baza aplicării măsurilor concrete de protecţie a drepturilor
copilului care:

- să permită copilului să crească într-un mediu familial favorabil dezvoltării depline şi

armonioase a personalităţii sale;

- să asigure educaţia şcolară a tuturor copiilor şi integrarea lor într-o activitate utilă;

- să acorde copilului posibilitatea de a-şi exprima opinia şi de a participa, în mod corespunzător

vârstei şi gradului său de maturitate, la luarea deciziilor care-l privesc;

- să considere copilul un membru activ al societăţii la toate nivelurile – familie, şcoală,

colectivitate;

- să creeze infrastructurile şi serviciile necesare aplicării efective a măsurilor de protecţie a

drepturilor copilului.

Un studiu asupra modului în care copiii şi adulţii percep drepturile copilului şi respectarea
acestora este, în acelaşi timp, un studiu despre viitorul societăţii româneşti. Popularizarea şi
apărarea drepturilor copilului nu trebuie văzute exclusiv prin prisma aspectelor umanitare,
caritabile, ci, mai ales, prin valoarea lor acţională, de construcţie a unui viitor mai bun, mai sigur.
Strategia guvernamentală în domeniul protecţiei drepturilor copilului se constituie din câteva
puncte de importanţă primordială în materie:

* cadrul normativ în domeniul protecţiei drepturilor copilului;

* descentralizarea activităţii de protecţie a drepturilor copilului;

* restructurarea şi diversificarea instituţiilor de ocrotire a copilului;

* alternative de tip familial la ocrotirea de tip rezidenţial a copilului;

* prevenirea prenatală a abandonului de copii şi a handicapului la naştere;

* creşterea rolului societăţii civile în activitatea de protecţie a drepturilor copilului