S Musteata Tendinte Curente in Protectia Patromoniului Arheologic Din Romania Si Republica Moldova PDF

TENDINTE CURENTE
TENDINTE CURENTE ÎN PROTECTIA PATRIMONIULUI ARHEOLOGIC ÎN ROMANIA SI REPUBLICA MOLDOVA

ÎN PROTECTIA
PATRIMONIULUI ARHEOLOGIC
ÎN ROMÂNIA
SI REPUBLICA MOLDOVA
Volum realizat în cadrul proiectului

„Tendinţe curente în protecţia patrimoniului arheologic:
perspective naţionale şi internaţionale“,
susţinut de CNCS –UEFISCDI, PN-II-ID-PCE-2011-3-0610 Editura ARC
TENDINTE CURENTE
ÎN PROTECTIA
ÎN ROMÂNIA
TENDINTE CURENTE
ÎN PROTECTIA
ÎN ROMÂNIA
Sergiu Musteață (ed.)
CHIȘINĂU • IAȘI – 2016

Volum publicat în cadrul cadrul proiectului „Tendinţe curente în protecţia patrimoniu-
lui arheologic: perspective naţionale şi internaţionale“, susţinut de CNCS-uEFISCDI,
PN-II-ID-PCE-2011-3-0610.
Coordonatorul volumului: Sergiu Musteață

Lectură şi tehnoredactare: Lilia Toma
Copertă şi concepţie grafică: Mihai Bacinschi
Editura Arc, str. G. Meniuc nr. 3, Chișinău;

tel.: (+373 22) 73-36-19, 73-53-29; fax (+373 22) 73-36-23
e-mail: info.edituraarc@gmail.com; www.edituraarc.md
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Tendinţe curente în protecţia patrimoniului arheologic în România și Republica
Moldova / Inst. de Arheologie, Iași ; ed., coord.: Sergiu Musteaţă. – Chișinău : Arc ; Iași :
S. n., 2016 (Imprimat în România). – 244 p.
Texte : lb. rom., engl. – Referinţe bibliogr. în subsol. – 200 ex.
ISBN 978-9975-137-41-6.
902/904(498+478)(082)=135.1=111
T 36
CUPRINS
Introducere de Sergiu Musteață 7

Capitolul 1. Protejarea patrimoniului cultural:
legislație și management.................................................................. 13
Corina BORȘ, Analiză asupra stadiului implementării
Convenției de la Valletta în România........................................................................ 15
Eugen S. TEODOR, How effective is the law’s protection?
Limes Transalutanus case.............................................................................................. 31
Gheorghe POSTICĂ, Legislaţia patrimoniului cultural
din Republica Moldova: tendinţe şi practici contemporane................................ 47
Mihaela SIMION, Considerații metodologice cu privire la realizarea
diagnosticului arheologic. Studii de caz, consecințe și implicații....................... 55
Irina OBERLÄNDER-TÂRNOVEANU, Arhivele arheologice.................................. 69
Sergiu MUSTEAȚĂ, Standarde pentru arhivele arheologice
în Europa vs. situația din România și Republica Moldova.............................. 83
Adrian CRĂCIUNESCU, Codul patrimoniului cultural al României:
teze prealabile.................................................................................................................... 93
Capitol 2. Braconajul arheologic și comerțul ilegal cu

antichități.......................................................................................... 109
Dan VLASE, Detectoarele de metale în Uniunea Europeană –
repere legislative............................................................................................................... 111
Marius-Mihai Ciută, Detectoriştii siturilor arheologice: încercare
de realizare a profilului detectoristului din România (1990-2016).............. 135
Victor BUNOIU, Detectoarele de metale în România –
vulnerabilitate națională în protejarea patrimoniului arheologic.................. 149
Maia MILEAC, Reflecții asupra acțiunilor de furt și tăinuire
a bunurilor culturale în Republica Moldova......................................................... 157
Vitalie JOSANU, Măsuri de protejare a patrimoniului arheologic........................... 169
Capitol 3. Patrimoniul cultural,
între cercetare și educație........................................................... 179
Alexandra ZBUCHEA, In dialogue with cultural heritage......................................... 181
Laurențiu Marin DOBRE, Arheologie subacvatică. Epave din lemn
descoperite în România în perioada 1989-2015.................................................. 191
Pîrvu IONICĂ, Instruirea specialiștilor cu activitate în domeniul
patrimoniului cultural.................................................................................................. 211
Rodica NASTAS, Valorificarea patrimoniului cultural
în învățământul preuniversitar din Republica Moldova................................... 233
INTRODUCERE
Patrimoniul cultural este elementul care defineşte într-o manieră sensibilă ve-
chimea şi originalitatea tradiţiilor fiecărei comunități umane. Bunurile culturale
sunt cartea de vizită a fiecărei așezări umane, care reprezintă un loc al memoriei și al
istoriei cu tradiții culturale acumulate de-a lungul deceniilor, secolelor și mileniilor.
Moștenirea culturală constituie totalitatea bunurilor materiale și imateriale produse
de oameni. Vestigiile arheologice sunt o parte componentă a patrimoniului cultural
material.
În contextul realităților economice și politice actuale patrimoniul cultural este
deseori supus riscului de a fi deteriorat sau distrus. Deci, pentru protejarea moşteni-
rii culturale avem nevoie de un management eficient care să propună un ansamblu
de măsuri pentru a salva, a cerceta, a conserva şi a restaura aceste resurse. Ținând
cont de posibilitățile moderne de valorificare a bunurile culturale, fiecare localitate,
regiune și stat are nevoie de strategii de protejare a moștenirii culturale. Protecţia
patrimoniului cultural ţine de înregistrarea, evidența, cercetarea, salvgardarea şi va-
lorificarea lui.
8
I nt r o d u c e r e
Reieșind din această realitate și necesitate, am impelementat, sub egida Insti-

tutului de Arheologie al Academiei Române, Filiala Iași, în perioada 2011-2016,
proiectul „Tendințe curente în protecția patrimoniului arheologic: perspective
naționale și internaționale”, susținut de CNCS-UEFISCDI. Timp de cinci ani am
realizat un șir de activități: două simpozioane, o conferință internațională, am pre-
zentat peste 25 de comunicări privind starea patrimoniului arheologic din România
și Republica Moldova la un șir de conferințe internaționale, am publicat peste 30
de articole și rezumate în culegeri și reviste cu impact internațional, am coordonat
apariția a trei volume de studii ce reflectă tendințele curente în protecția patrimo-
niului arheologic, atât la nivel național, cât și internațional. În același timp am lansat
teme pentru discuții, am organizat ateliere și sesiuni de dezbateri privind protecția
și managementul patrimoniului arheologic în cadrul celor mai importante forumuri
internaționale – World Archaeological Congress WAC-7 (Jordan, 2013), și WAC 8
(Japan, 2016), European Association of Archaeologists (Finland, 2012; Czech Re-
public, 2013; Turkey, 2014), Europae Archaeologiae Consilium (Albania, 2013; UK,
2016), Deutscher Archäologiekongress (Germany, 2014), Annual Meeting of Euro-
pean ICOMOS (Greece, 2016) etc. Totodată, am elaborat și dezvoltat pagina web
http://archaeoheritage.ro/, primul portal din România care monitorizează mass-me-
dia scrisă privind temele de patrimoniu cultural. Pagina web conține și o bază de
acte normative în domeniul protejării patrimoniului arheologic din România (peste
100 de acte normative). Pagina noastră s-a dovedit a fi destul de populară, având
peste 15 000 de vizualizări lunar.
9
TENDINTE CURENTE

ÎN PROTECTIA
ÎN ROMÂNIA
Editura ARC
Printre aceste acțiuni se înscrie şi Simpozionul „Patrimoniul cultural al județului

Iași: evidență, protejare și valorificare”, organizat la Iași în perioada 20-21 mai 2016.
La eveniment au participat 30 de specialiști în domeniul managementului patrimo-
niului cultural din România și Republica Moldova, din cadrul Ministerului Culturii
şi al direcţiilor judeţene pentru cultură şi din cadrul universităţilor şi muzeelor din
România și Republica Moldova. Simpozionul a avut ca scop atât discutarea politici-
lor naționale în domeniul patrimoniului cultural din cele două state, cât și realizarea
unui schimb de păreri și experienţe privind strategiile de ocrotire în acest domeniu
şi adaptarea lor la nivelul tendințelor internaționale. În cadrul simpozionului s-au
discutat şi subiecte privind catalogarea şi evidența siturilor, cercetarea şi protejarea
siturilor şi colecțiilor, valorificarea şi promovarea lor.
Pentru a spori impactul acestor discuții, am decis publicarea lucrărilor. În volu-
mul de față sunt incluse, în mare parte, contribuțiile participanților la simpozionul
de la Iaşi. Volumul este structurat în trei capitole tematice. În prima parte sunt in-
cluse șapte studii care dezbat probleme privind legislația din România și Republica
Moldova în domeniul protejării patrimoniului cultural, în general, şi a patrimoniului
arheologic, în special. În ambele state, schimbările majore în domeniul normativ s-au
produs în urma aderării la Convenția europeană privind protejarea patrimoniului ar-
heologic (Valletta, 1992). România a semnat Convenția de la Valletta în anul 1996,
a ratificat-o în 1997, intrarea în vigoare având loc în 1998, iar prima versiune a legii
în domeniul protejării patrimoniului arheologic a fost adoptată în 2000. Republica
Moldova a semnat Convenția de la Valletta în 1998, a ratificat-o în 2001, intrarea în
vigoare având loc în 2002, iar legea privind protecția patrimoniului arheologic a fost
10 votată în Parlament abia în anul 2010 și a intrat în vigoare în 2011. Deși constituțiile
ambelor state acordă prioritate prevederilor unui tratat internațional la care au ade-
rat, procesul implementării prevederilor legale este foarte anevoios. Se poate obser-
va de la bun început cât de diferit poate fi procesul armonizării legislației naționale
după semnarea unei convenții internaționale.
Partea a doua a volumului cuprinde alte cinci studii, care pun în discuție o
temă pe cât de actuală, pe atât de sensibilă pentru ambele state – problema folosi-
rii detectoarelor de metal. Pe lângă aspectele de ordin normativ, autorii au discutat
fenomenul „braconajului arheologic”, care este sursa principală a traficului ilicit de
antichități. Deși legislațiile din România și Republica Moldova sunt restrictive în
ceea ce privește folosirea detectoarelor de metal, „arheologia neagră” este practicată
pe larg în ambele state. Gestionarea acestui domeniu se dovedește a fi dificilă, cau-
zele braconajului fiind multiple, dar aspectul pecuniar rămâne predominant. Soluții
există, dar se cere, în primul rând din partea persoanelor cu funcții de răspundere,
mai multă voință și responsabilitate. Totodată, problema respectivă ține de educația
și responsabilitatea fiecărui cetățean.
În partea a treia a volumului, autorii analizează un domeniu foarte important,
dar modest dezvoltat atât în România, cât și în Republica Moldova – educația în
domeniul protejării patrimoniului cultural. În cadrul discuțiilor s-a constatat că nu
există o conexiune strictă între cercetare, formarea inițială și formarea continuă în
acest domeniu. Starea actuală se datorează, în mare parte, lipsei unei filosofii și vizi-
uni strategice privind educația generală și specială în domeniul protejării și valorifi-
cării patrimoniului cultural. Responsabilizarea cetățenilor față de moștenirea cultu-
rală trebuie realizată prin educație, atât pe cale instituțională, cât și privată. Educația
pentru patrimoniul cultural trebuie să fie un proces continuu, o parte a educației pe
tot parcursul vieții.
În cadrul simpozionului au fost discutate aspecte și realizări privind folosirea
noilor tehnologii în procesele de cercetare, protejare și valorificare a patrimoniului
cultural. Folosirea metodelor noninvazive este o tendință globală și România se în-
scrie perfect în acest proces. Un alt domeniu care merită a fi dezvoltat este arheo-
logia subacvatică, considerând că România deține un potențial cultural subacvatic
foarte puțin cercetat.
În final, putem observa că există o mulțime de similitudini în domeniul protejă-
rii patrimoniului cultural între România și Republica Moldova. Situația se datorează
atât trecutului istoric comun, cât și preluării pe larg de către Republica Moldova a
unor experiențe și conținuturi normative din România. Dar există experiențe reușite
și în Republica Moldova, care ar putea fi preluate și dezvoltate în România, cum ar
fi practica elaborării proiectelor arheologice, a raportării investigațiilor arheologice,
arhivarea documentației arheologice etc. Este evidentă necesitatea armonizării con-
tinue a legislației și a practicilor de management în domeniul protecției moștenirii
culturale din România și Republica Moldova. Dar pentru realizarea acestui dezide- 11
rat este nevoie de voință politică atât la București, cât și la Chișinău. De aceea, soli-
cităm politicienilor din ambele state, și pe această cale, o mai mare deschidere și o
trecere de la declarații la programe durabile.
Aducem mulţumiri CNCS-UEFISCDI, colegilor de la Institutul de Arheologie,
Academia Română – Filiala Iaşi, de la Facultatea de Istorie a Universității „Al. I.
Cuza”, Iaşi, de la Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural
Național Iași și de la Primăria municipiului Iași, care au sprijinit organizarea Sim-
pozionului.
Mulțumiri se cuvin și celor care și-au adus contribuţia la implementarea proiec-
tului „Tendinţe curente în protecţia patrimoniului arheologic: perspective naţionale
şi internaţionale” și la apariţia prezentei lucrări.
Sergiu MUSTEAȚĂ,
director de proiect
Capitolul 1
PROTEJAREA
PATRIMONIULUI CULTURAL:
LEGISLAȚIE ȘI MANAGEMENT
ANALIZĂ ASUPRA STADIULUI IMPLEMENTĂRII
PREVEDERILOR CONVENȚIEI DE LA VALLETTA ÎN ROMÂNIA
Corina BOR Ș*
Abstract
In 2017 there will be celebrated 25 years since the adoption of the European Con-
vention for the protection of the archaeological heritage (revised), known also as the
Valletta Convention. On the same time, there are more than 15 years since was legisla-
ted the Government Ordinance no. 43/2000 which still today is the main legislative re-
gulation concerning the protection of the archaeological heritage in Romania. Last but
not least, during the last decade no representative of Romania took part to the meeting
of the Europae Archaeologicae Consilium (EAC). This European body monitors the
way in which the Valletta Convention was set in practice in different European states,
as well is interested about its (possible) improvements. In such a context, this paper
presents a comparative analysis of the provisions of the Valletta Convention and how
exactly were these transposed in the Romanian legislation regarding the protection of
the archaeological heritage. There are also discussed the outcomes deriving from an
incongruous implementation in Romania of the principles and recommendations of this
European convention.
Cuvinte-cheie: Convenția de la Valletta, Europae Archaeologicae Consilium

(EAC), România, protejarea patrimoniului arheologic, managementul (gestio-
narea) patrimoniului arheologic.
Keywords: Valletta Convention, Europae Archaeologicae Consilium (EAC),
Romania, protection of the archaeological heritage, management of the ar-
chaeological heritage.
Preambul
În anul 2017 se vor împlini 25 de ani de la adoptarea Convenției europene pen-
tru protecția patrimoniului arheologic (revizuită), denumită și Convenția de la Val-
letta (în continuare, Convenția). De asemenea, în 2015 s-au împlinit 15 ani de
la adoptarea principalei reglementări legislative în domeniul protecției patrimo-
niului arheologic din România, anume Ordonanța de Guvern nr. 43/2000 privind
protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de in-
teres naţional. Se adaugă faptul că de aproape un deceniu România nu mai este
reprezentată și nu mai participă la întrunirile Europae Archaeologicae Consilium
_____________________
Muzeul Național de Istorie a României, corinabors.mnir@gmail.com

*
(EAC)1. La nivelul acestui organism european există o preocupare constantă cu
16 privire la modul în care Convenția de la Valletta este pusă în practică în diver-
se state europene, precum și cu privire la eventualele modificări (necesare) ale
A N AL IZ Ă A SU PR A S TA D I U LU I I M PL E M EN TĂR I I PR E V ED ER I LO R CO N V EN Ț I EI D E L A VA L L E T TA Î N R O M Â N IA
acestui act legislativ2 . În acest context, articolul de față cuprinde o analiză com-
parativă a prevederilor Convenției de la Valletta și a modului în care acestea sunt
actualmente transpuse în legislația națională cu privire la protejarea patrimoniu-
lui arheologic din România. Sunt discutate consecințele care derivă din aplicarea
incongruentă a principiilor enunțate de acest important act normativ european
referitor la protecția patrimoniului arheologic. De asemenea, ținând cont de ches-
tionarul standard transmis de către Europae Archaeologicae Consilium tuturor
statelor semnatare ale Convenției, la care – din păcate – nu este cunoscut, prin
nicio sursă de informare publică din România, cum a răspuns Ministerul Cultu-
rii3, am avut în vedere ca prin analiza preliminară prezentată aici să subliniez –
cât mai obiectiv și documentat cu putință – că trecerea cu vederea a principalelor
chestiuni de interes definite de Convenția de la Valletta nu are cum să conducă la
o mai bună protejare și gestionare a patrimoniului arheologic din România.
Originea și istoricul Convenției de la Valletta4

Luând în considerare faptul că originea și istoricul adoptării Convenției de
la Valletta sunt foarte puțin cunoscute în rândul arheologilor și al autorităților
cu atribuții în protejarea patrimoniului arheologic din România, am considerat
ca fiind utilă – în contextul articolului de față – prezentarea unor date sumare de
referință privind aceste chestiuni.
În anul 1954 a fost adoptată Convenţia culturală europeană (denumită și
Convenția de la Paris; European Cultural Convention / CETS No. 018)5, care a
intrat în vigoare la 5 mai 1955, textul acesteia cunoscând ulterior trei ratificări
1
Agendele reuniunilor anuale de lucru pe diverse tematici ale Europae Archaeologicae Consilium (EAC)
sunt disponibile on-line la adresa http://european-archaeological-council.org/activities-und-events/
annual-meetings.
2
Victoria M. van der Haas, Peter A. C. Schut (eds.), The Valletta Convention: Twenty Years After – Be-
nefits, Problems, Challenges, EAC Occasional Paper No. 9, Europae Archaeologicae Consilium (EAC),
(Brussels–Budapest: Archaeolingua, 2014).
3
Adrian Olivier, Paul van Lindt, „Valletta Convention Perspectives.” in The Valletta Convention: Twenty
Years After – Benefits, Problems, Challenges, ed. Victoria M. van der Haas, Peter A. C. Schut (Brussels–
Budapest: Archaeolingua, 2014), 165-76.
4
Willem J. H. Willems, „The work of making Malta: The Council of Europe’s Archaeology and Plan-
ning Committee. 1988-1996”, European Journal of Archaeology, 10, 1 (2007): 57-71; Willem J. H. Wil-
lems, „Sur la genèse de la Convention de Malte”, Constructions de l’archéologie. Archéopages (n° spécial)
(2008): 126-29.
5
Document disponibil on-line la adresa: https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/Di
splayDCTMContent?documentId=090000168006457e.
subsecvente. Cu privire la protejarea patrimoniului arheologic erau formula-
te recomandări specifice în special în articolele 1 și 5. Prima convenție euro- 17
peană referitoare la protejarea patrimoniului arheologic a fost adoptată în anul
B OR Ș
1969 – așa-numita Convenţie de la Londra (European Convention for the Protec-
tion of the Archaeological Heritage / ETS No. 066)6, care a fost revizuită integral
prin Convenția de la Valletta în contextul evoluției politicilor de urbanism din
țările europene în anii ’70-’80 ai secolului trecut. Astfel, în 1985 au fost adoptate
C o r i n a
Convenția de la Delphi (European Convention on Offences relating to Cultural Pro-
perty / ETS No. 119)7 și Convenția de la Granada (Convention for the Protection
of the Architectural Heritage of Europe / ETS No. 121)8. Tuturor acestora li s-au
adăugat o serie de recomandări ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
privind arheologia, în special recomandările nr. 848 (1978), nr. 921 (1981), nr.
1072 (1988) și nr. R(89) 5.
De asemenea, în anul 1990 binecunoscutele organizații internaționale ne-
guvernamentale ICOMOS (International Council on Monuments and Sites;
Consiliul Internațional pentru Situri și Monumente) și ICAHM (International
Committee on Archaeological Heritage Management; Comitetul Internațional
pentru Managementul Patrimoniului Arheologic) au elaborat Carta de la Lau-
sanne (Charter for the Protection and Management of the Archaeological Heritage),
care prefigurează o serie de elemente-cheie la nivelul teoretic al politicilor publice
privind protejarea patrimoniului arheologic, acestea fiind ulterior preluate pentru
redactarea Convenției de la Valletta. Aceste elemente-cheie se referă la:
 cooperarea între autorităţile guvernamentale, mediul academic (muzee,
institute şi facultăţi), firmele de stat şi private, dar şi publicul larg;
 activităţile de evaluare şi evidenţă – cât mai detaliate şi permanent ac-
tualizate – a resurselor arheologice acestea reprezentând un instrument
de lucru indispensabil în dezvoltarea strategiilor coerente de protejare şi
gestionare a patrimoniului arheologic;
 utilizarea raţională în cercetarea arheologică a metodelor distructive şi
încurajarea celor non-distructive cu scopul minimei perturbări a depune-
rilor arheologice;
 politicile de protejare a patrimoniului arheologic trebuie să constituie o
componentă integrantă obligatorie a celor de dezvoltare şi amenajare a te-
ritoriului, precum şi a celor culturale, de mediu şi educaţionale.
6
splayDCTMContent?documentId=0900001680072318.
7
splayDCTMContent?documentId=090000168007a085.
8
Document disponibil on-line la adresa: https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/
DisplayDCTMContent?documentId=090000168007a087.
Așadar, au existat la finalul anilor ’80 și începutul anilor ‘90 ai secolului XX
18 două direcţii strategice în jurul cărora s-au purtat dezbaterile şi, ulterior, au fost
elaborate documentele de referință pentru elaborarea Convenției, și anume:
 arheologia trebuie să devină parte a proceselor urbanistice şi de amena-

jare a teritoriului, opţiune motivată de durata de timp considerabilă şi de
costurile foarte mari ale unei cercetări de salvare care să întrunească stan-
dardele de calitate cu care operează mediul academic (după cum deja se
demonstrase în anii ’70-’80), precum și de viziunea conform căreia pentru
a păstra în mod efectiv un anumit vestigiu important este obligatoriu ca
acesta să fie recunoscut, delimitat şi comunicat în fazele incipiente (ceea
ce astăzi numim studiu de fezabilitate) ale oricărei lucrări de amploare
susceptibile să genereze perturbări semnificative ale solului şi subsolului;
 atunci când alte opțiuni de evitare a impactului asupra siturilor nu au putut
fi puse în practică şi cercetarea arheologică preventivă devine o necesitate,
costul unor asemenea lucrări trebuie să fie acoperit de cel care determină
această perturbare.
Pe cale de consecință, pornind de la unul dintre principiile-cheie ale dezvol-
tării durabile, şi anume cel care statuează că poluatorul plăteşte (polluter pays),
concept care îşi are originea în dreptul mediului, abordarea din perspectiva pro-
tejării patrimoniului a fost reconsiderată – în acei ani, dar şi ulterior – în formula
developer pays (dezvoltatorul plăteşte). Într-o asemenea perspectivă, patrimoniul
arheologic a fost redefinit ca fiind o resursă, care necesita adoptarea unei legislații
specifice și a unor politici publice axate pe gestionarea sa în contextul impactului
generat de dezvoltare. Astfel, s-a considerat că există patru caracteristici funda-
mentale care definesc, din perspectiva managementului, patrimoniul arheologic,
astfel că acesta
 reprezintă:
 o resursă (culturală) finită şi non-regenerabilă în ceea ce priveşte epoci-
le istorice anterioare;
 o chestiune de interes public;
 şi necesită:
 o legislaţie specifică pentru gestionarea sa din perspectiva dezvoltării
durabile;
 o evaluare constantă – pe măsura creşterii gradului de cunoaştere şi în-
ţelegere – a semnificaţiei sale.
Convenția de la Valletta – „fișa de date”
19

European Convention on the Protection of the Archaeological Heritage (Revi-
sed) / CETS No. 1439
B OR Ș

Data intrării în vigoare: 25.05.1995.

Semnată de 45 de state europene, dintre care 44 de state membre ale
Consiliului Europei și Sfântul Scaun (a fost semnată, dar nu a fost ratifi-
C o r i n a
cată de Luxemburg și nu a fost semnată de Islanda și Muntenegru, ambele
membre ale Consiliului Europei).

Adoptată și ratificată de România prin Legea nr. 150 din 24 iulie 1997,
publicată în Monitorul Oficial nr. 175 din 29 iulie 199710.
Convenția de la Valletta – elemente și principii generale

 definirea patrimoniului arheologic
 identificarea și evidența patrimoniului arheologic în vederea adoptării
măsurilor de protejare a sa
 conservarea integrată a patrimoniului arheologic
 promovarea conștientizării de către public a semnificației și importanței
patrimoniului arheologic
 prevenirea traficului ilicit de bunuri aparținând patrimoniului arheologic
 statuarea și punerea în practică a principiului developer pays (dezvoltatorul
plătește).
Convenția de la Valletta (denumită și Convenţia Malta) revizuieşte şi com-
pletează – considerabil – prevederile convenţiei europene anterioare cu privire la
patrimoniul arheologic (Convenţia de la Londra, 1969). Prin noul text legislativ,
adoptat de Consiliul Europei şi statele semnatare ale Convenţiei culturale europene
(1954), conservarea şi valorificarea patrimoniului arheologic devin unul din-
tre obiectivele majore ale politicilor urbanistice de planificare şi sistemati-
zare a teritoriului, la nivel urban şi regional, iar analizarea sa este obligatorie în
contextul realizării studiilor de impact asupra mediului (environmental im-
pact assessments) şi al formulării unor decizii subsecvente asociate emiterii unor
avize integrate de mediu.
Convenția face o serie de referiri specifice privind o serie de acțiuni care tre-
buie realizate pentru încurajarea şi promovarea cooperării între arheologi şi
urbanişti la nivel naţional şi regional pentru a asigura o conservare optimă a
9
Document disponibil on-line la adresa: https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/
DisplayDCTMContent?documentId=090000168007bd25
10
Document disponibil on-line la adresa: http://www.legex.ro/Legea-150-1997-12051.aspx
patrimoniului arheologic. Convenţia stabileşte un îndrumar general pentru fi-
20 nanţarea săpăturilor, a lucrărilor de cercetare şi de publicare a descoperirilor re-
zultate în urma cercetărilor.
Sunt formulate o serie de referiri privind accesul public în siturile arhe-

ologice şi acţiunile educaţionale care trebuie întreprinse pentru dezvoltarea
conştientizării şi conştiinţei publice a valorii patrimoniului arheologic.
Convenţia constituie practic un cadru instituţional pentru cooperarea paneuro-
peană în privinţa patrimoniului arheologic, determinând un schimb sistematic
de experienţă şi de experţi între state.
Recent, a fost instituit, în cadrul Europae Archaeologicae Consilium (EAC),
un comitet responsabil pentru monitorizarea aplicării Convenţiei, acesta
asumându-şi şi rolul de a întări şi a coordona politicile de patrimoniu arhe-
ologic în Europa. La mai bine de 20 de ani de la intrarea sa în vigoare, există în
rândul specialiştilor, şi nu numai, o dezbatere activă, autentică în sensul amendă-
rii şi îmbunătăţirii cadrului legislativ european creat de această convenţie11.
O analiză comparativă. Studiu de caz: România

În continuare, este prezentată o analiză a modului în care prevederile
Convenției de la Valletta au fost transpuse în legislația națională și care este gra-
dul în care acestea sunt de fapt implementate în prezent în ceea ce privește pro-
tejarea și gestionarea (managementul) patrimoniului arheologic. Pentru o mai
bună contextualizare a analizei, am citat principalele articole ale Convenției, ur-
mate de considerații punctuale.
Articolul 2. Fiecare parte se angajează să pună în aplicare, potrivit modali-
tăţilor specifice fiecărui stat, un regim juridic de protecţie a patrimoniului arheo-
logic, care să prevadă:
(i) ţinerea unei evidenţe a patrimoniului său arheologic şi clasarea unor mo-
numente sau zone protejate;
(ii) constituirea unor rezervaţii arheologice, chiar fără vestigii vizibile la su-
prafaţă sau sub apă, pentru conservarea unor mărturii materiale care să poată fi
studiate de către generaţiile viitoare;
(iii) obligaţia pentru descoperitor de a semnala autorităţilor competente des-
coperirea întâmplătoare a unor elemente ale patrimoniului arheologic şi de a le
pune la dispoziţie pentru examinare.
Referitor la art. 2 pct. (i) al Convenției, trebuie menționată instituirea Re-
pertoriului Arheologic Național în anul 2000, dar fără ca acesta să fie corelat cu
Vezi supra n. 2.
11
repertoriile arheologice județene publicate până în prezent și fără să urmeze veri-
ficări și recunoașteri în teren făcute de un personal de specialitate. De asemenea, 21
poate fi luată în considerare adoptarea primei forme oficiale (prin publicarea în
B OR Ș
Monitorul Oficial) a Listei monumentelor istorice în 2004, care însă nu a fost ur-
mată de actualizări pertinente cu ocazia republicării din anii 2010 și 2015. Per
ansamblu, se poate observa că evidența centralizată a siturilor arheologice nu ține
pasul cu ritmul foarte accelerat al descoperirilor (în special datorat realizării ma-
C o r i n a
rilor proiecte de infrastructură).
În ceea ce privește recomandarea formulată în art. 2 pct. (ii) al Convenției,
este de notat faptul că conceptul de „rezervații arheologice” nu mai există în
legislația națională de referință de câteva decenii.
Chestiunea declarării și predării descoperirilor întâmplătoare menționată la
art. 2 pct. (iii) este instituită prin legislația națională de referință, dar într-o ma-
nieră foarte puțin detaliată și care lasă loc de interpretări, astfel că necesită refor-
mulări și amendări de urgență.
Articolul 3. În vederea ocrotirii patrimoniului arheologic şi pentru garanta-
rea semnificaţiei ştiinţifice a operaţiunilor de cercetare arheologică, fiecare parte
se angajează:
(i) să instituie proceduri de autorizare şi de control al săpăturilor şi al altor
activităţi arheologice, în scopul:
a) de a preveni orice săpătură sau deplasare ilicită a unor elemente ale patri-
moniului arheologic;
b) de a asigura întreprinderea săpăturilor şi a prospecţiunilor arheologice
într-o manieră ştiinţifică şi sub rezerva:
– folosirii unor metode de investigaţie nedistructive, ori de câte ori este posibil;
– ca elementele patrimoniului arheologic să nu fie exhumate în timpul săpă-
turilor sau lăsate expuse în timpul sau după efectuarea acestora fără luarea unor
măsuri corespunzătoare pentru prezervarea, conservarea şi gestiunea lor;
(ii) să vegheze ca săpăturile şi alte tehnici potenţial distructive să nu fie prac-
ticate decât de către persoane calificate şi abilitate în acest scop;
(iii) să supună unei autorizări prealabile specifice, în cazurile prevăzute de
legislaţia internă a fiecărui stat, folosirea detectoarelor de metale sau a altor echi-
pamente de detecţie sau procedee de cercetare arheologică.
Referitor la art. 3 pct. (i) al Convenției, se poate considera că acesta este în
bună măsură implementat dacă se ține cont că există un sistem național de autori-
zare a săpăturilor (ACERA), dar lipsește orice control al Ministerului Culturii în
chestiunea referitoare la utilizarea detectoarelor de metale de către nespecialiști.
De departe cel mai flagrant caz îl constituie explozia braconajului arheologic și
a traficului de antichități astfel descoperite în zona Cetățile Dacice din Munții
22 Orăștiei – sit UNESCO, din ultimii peste 15 ani. Nu în ultimul rând, nu este im-
plementată în mod real o procedură de control/monitorizare a săpăturilor și a al-
tor activități arheologice (putând fi eventual luate în considerare Standardele și

procedurile arheologice din anul 2004, cu mențiunea că acestea sunt copiate după
standardele unei asociații profesionale britanice a Institute for Field Archaeolo-
gists, fără a fi adaptate situației arheologiei din România).
În ceea ce privește art. 3 pct. (i) lit. (a) din Convenție, s-au înregistrat în ulti-
mii 15 ani cazuri de notorietate precum cele de braconaj arheologic de la cetățile
dacice din Munții Orăștiei sau de la Troesmis, astfel că traficul ilicit de bunuri
de patrimoniu arheologic provenite din România în afara teritoriului național
(UE și non-UE) este la cote foarte ridicate. Este adevărat însă că în ultimii ani
autoritățile judiciare au reușit să repatrieze, prin cooperare internațională (inclu-
siv prin punerea în practică a prevederilor Convenției UNIDROIT), o seamă de
bunuri arheologice de primă importanță, precum brățările dacice din aur, o serie
de tezaure monetare sau tablele epigrafe din bronz conținând legile municipiului
antic Troesmis.
Analizând prevederile din art. 3 pct. (i) lit. (b) și art. 3 pct. (ii), menționăm
că cercetările arheologice pot fi efectuate numai de personal specializat, înscris în
Registrul Arheologilor, dar există o agresiune constantă asupra vestigiilor arheo-
logice din partea căutătorilor de comori, echipați cu detectoare de metale, astfel
că este necesară reformularea de urgență a prevederilor de referință din legislația
națională.
Privitor la cele menționate la art. 3 pct. (iii) al Convenției, se poate afirma
că această chestiune este parțial reglementată, dar prevederile legale sunt în fapt
inoperante dacă se ține cont de agresiunea asupra patrimoniului arheologic prac-
ticată de căutătorii de comori echipați cu detectoare de metale, în ultimii ani
acest fenomen căpătând o amploare deosebită.
Articolul 4. Fiecare parte se angajează să aplice măsuri de protecţie fizică a
patrimoniului arheologic, care să prevadă, în funcţie de împrejurări:
(i) achiziţionarea sau protejarea prin alte mijloace corespunzătoare, de către
autorităţile publice, a spaţiilor destinate constituirii unor rezervaţii arheologice;
(ii) conservarea şi întreţinerea patrimoniului arheologic, de preferinţă pe lo-
cul lui de origine;
(iii) amenajarea unor depozite corespunzătoare pentru vestigiile arheologice
deplasate din locul lor de origine.
La nivel teoretic, recomandările din cuprinsul art. 4 pct. (i) al Convenției
sunt reglementate în legislația națională, dar în fapt – cu foarte puține excepții
– nu sunt puse în practică, respectiv achiziția de către stat a unor terenuri în cu-
prinsul unor situri arheologice binecunoscute nu este înțeleasă ca un instrument 23
eficient de protejare a patrimoniului arheologic. În practica ultimilor ani sunt
B OR Ș
cunoscute doar achizițiile de terenuri efectuate de Ministerul Culturii în legă-
tură cu siturile arheologice de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa și Nufăru. Mai
recent, unele autorități publice locale (consilii județene) au înțeles necesitatea
achiziționării unor asemenea imobile în zone arheologice, dar nu se poate vorbi
C o r i n a
de o practică uzuală în domeniu, ci doar de situații punctuale.
Referitor la art. 4 pct. (ii) al Convenției, nu se poate vorbi de existența unei
strategii și/sau a unor politici publice în sensul păstrării vestigiilor de patrimoniu
in situ și al conservării lor adecvate. Pot fi amintite ca exemple profund negative
agresiunile înregistrate asupra patrimoniului arheologic în situri precum cetățile
dacice din Munții Orăștiei, Apulum, Tomis, Callatis, Drobeta, Ibida sau, mai re-
cent, asupra cetății dacice de la Piscu Crăsani.
Situația este mai gravă dacă sunt luate în discuție recomandările din art. 4
pct. (iii) al Convenției, ținând cont de criza instituțiilor muzeale și de cercetare
în domeniul arheologiei, de subfinanțarea acestora versus cantitățile impresionan-
te de material arheologic provenite în anumite cazuri din cercetările arheologice
preventive ocazionate de construirea infrastructurii (rutiere, feroviare etc.).
Articolul 5. Fiecare parte se angajează:
(i) să încerce concilierea şi articularea cerinţelor specifice ale arheologiei şi,
respectiv, ale amenajării teritoriului, urmărind ca arheologii să participe la:
a) elaborarea politicilor de planificare, în vederea stabilirii unor strategii
echilibrate de protecţie, conservare şi punere în valoare a siturilor ce prezintă un
interes arheologic;
b) derularea programelor de amenajare în diversele lor faze;
(ii) să asigure consultări sistematice între arheologi, urbanişti şi specialişti în
amenajarea teritoriului, pentru a permite:
a) modificarea planurilor de amenajare susceptibile de a altera patrimoniul
arheologic;
b) acordarea timpului şi a mijloacelor necesare efectuării unui studiu ştiinţi-
fic corespunzător asupra sitului, cu publicarea rezultatelor;
(iii) să vegheze ca studiile de impact asupra mediului şi hotărârile ce rezultă
din acestea să ţină în întregime seama de siturile arheologice şi de contextul lor;
(iv) să prevadă, în cazurile în care elemente ale patrimoniului arheologic au
fost găsite cu ocazia unor lucrări de amenajare şi când aceasta se dovedeşte posi-
bil, conservarea in situ a acestor elemente;
(v) să facă astfel încât deschiderea pentru public a siturilor arheologice, îndeo-
24 sebi amenajările pentru primirea unui număr mare de vizitatori, să nu aducă pre-
judicii caracterului arheologic şi ştiinţific al acestor situri şi al împrejurimilor lor.
Per ansamblu în ceea ce privește conținutul art. 5 al Convenției, se poate

vorbi despre o situație absolut critică, datorată lipsei de corelare între prevederile
legislative pentru protecția patrimoniului arheologic și cele privind urbanismul/
amenajarea teritoriului și protecția mediului, ignorând modul viabil de coopera-
re în aceste chestiuni din alte state europene. Analizând distinct recomandările
acestui articol, se constată că în practică:
 art. 5 pct. (i) lit. (a) este aproape complet inoperant;
 art. 5 pct. (i) lit. (b) este în bună măsură trecut cu vederea, eventual cu
excepția etapelor de diagnostic arheologic realizate în special în ultimii ani
în contextul marilor proiecte de infrastructură rutieră; între cele mai grave
situații care s-au înregistrat cu prilejul lucrărilor edilitare (unele cu fon-
duri europene) sunt de amintit cele din situri precum Apulum, Drobeta,
Tomis, Callatis (în toate cazurile fiind vorba de situri antice suprapuse de
orașe contemporane);
 art. 5 pct. (ii) a fost pentru o lungă perioadă de timp inoperant, de vreme
ce era un singur arheolog în Comisia Națională a Monumentelor Istori-
ce, recent fiind numiți mai mulți arheologi în cadrul comisiei naționale
și al celor zonale a monumentelor istorice; se adaugă situația arheologilor
în cadrul serviciilor deconcentrate ale Ministerului Culturii (direcțiilor
județene pentru cultură), al serviciilor de urbanism ale primăriilor etc.;
nu în ultimul rând se poate vorbi de neaplicarea standardelor minimale
de bună practică în cazul unor documentații de tip SIM (studiu de impact
asupra mediului) și de urbanism (PATN/PATJ/PUG/PUZ), respectiv
studiile arheologice necesare în cadrul unor asemenea docmentații să fie
realizate de către personal de specialitate atestat;
 recomandările din art. 5 pct. (ii) sunt parțial puse în practică, în special în
cazul celor mai recente proiecte mari de infrastructură rutieră;
 art. 5 pct. (iii) – deși există prevederi legislative în acest sens (în speci-
al în legislația de mediu), nu se realizează documentații de tip SIM nici
măcar în cazul marilor proiecte de construire a infrastructurii rutiere,
realizate cu fonduri europene (o singură excepție de documentație SIM
cu o componentă specifică privind patrimoniul arheologic este proiectul
Roșia Montană); practic principiul conservării integrate – deși enunțat în
legislație – este inoperant;
 art. 5 pct. (iv) – se înregistrează situații diverse, dar în general această pre-
vedere nu se aplică;

art. 5 pct. (v) – există aspecte pozitive, dacă este să luăm în calcul eveni-
mentele de tipul Ziua Porților Deschise, tot mai frecvente în ultimii ani 25
sau al unor festivaluri/evenimente culturale cu componente importante
B OR Ș
legate de reconstituiri istorice, însă există și chestiuni negative, dacă este
să ne referim la o serie de restaurări (inclusiv cu fonduri europene) făcute
în ultimul deceniu în cadrul unor situri antice (de ex. castrele romane Po-
C o r i n a
rolissum, Bucium sau cetatea Capidava) sau medievale (o serie de biserici
fortificate din Transilvania, Cetatea Sucevei, Cetatea Neamțului sau unele
edificii din cuprinsul Curții Domnești de la Târgoviște).
(i) să prevadă un sprijin material din partea autorităţilor publice naţionale,
regionale sau locale, pentru cercetarea arheologică, în funcţie de competenţele lor;
(ii) să sporească mijloacele materiale la dispoziţia arheologiei preventive:
a) dispunând măsuri corespunzătoare care să prevadă, în cazul marilor lu-
crări de amenajare publice sau private, suportarea integrală, din fonduri prove-
nind din sectorul public sau, după caz, din sectorul privat, a costurilor oricărei
operaţiuni arheologice necesare, legate de aceste lucrări;
b) incluzând în bugetele acestor lucrări, alături de studiile de impact impuse
de preocupările privind mediul şi amenajarea teritoriului, studiile şi prospecţiuni-
le arheologice prealabile, documentele ştiinţifice de sinteză, precum şi comunicări-
le şi publicaţiile complete asupra descoperirilor.
În ceea ce privește recomandările art. 6 pct. (i) al Convenției, realitatea in-
dică o scădere alarmantă a fondurilor publice destinate cercetării și conservării
patrimoniului arheologic, inclusiv o subfinanțare în domeniul muzeal. La nivel
central numai Ministerul Culturii (cu excepția anului 2015) acordă anual prin
bugetul său fonduri pentru cercetarea arheologică sistematică, în vreme de Mi-
nisterul Educației sau Academia Română nu mai alocă de peste un deceniu ase-
menea resurse financiare, în ciuda îndelungatei tradiții. La nivel local, există
exemple pozitive în care autoritățile județene acordă bugete anuale pentru cerce-
tare arheologică.
Referitor la conținutul art. 6 pct. (ii), legislația românească actuală conține
o prevedere unicat în raport cu legislația de referință din alte țări europene –
„procedura de descărcare de sarcină arheologică”; se adaugă o aplicare excesi-
vă (într-o anumită măsură) a principiului polluter/developer pays, în sensul că
toate obligațiile financiare în legătură cu identificarea, evidența, cercetarea și
valorificarea patrimoniului arheologic în contextul unor proiecte de amenaja-
re a teritoriului cad în sarcina investitorului (cel mai adesea privat, ca de exem-
plu constructorii marilor lucrări de infrastructură rutieră), în condițiile în care
autoritățile publice competente nu mai dezvoltă de peste un deceniu programe
26 naționale de identificare, evidență și protecție a patrimoniului arheologic (imo-
bil); de asemenea, trebuie luată în considerare imposibilitatea legală de a utiliza/
gestiona bugete multianuale care ar permite instituțiilor muzeale să elaboreze

strategii, proceduri și proiecte pe termen mediu pentru conservarea și restaurarea
artefactelor descoperite cu ocazia cercetărilor arheologice preventive, precum și
pentru publicarea adecvată a rezultatelor acestora.
Prevederile art. 6 pct. (ii) lit. (b) sunt evitate în mod frecvent în practica ul-
timului deceniu și jumătate, de vreme ce în cazul marilor proiecte de infrastruc-
tură rutieră se aplică pe scară largă „salvgardarea prin studiu și înregistrare”, dar
informațiile astfel rezultate nu sunt diseminate (nici măcar minimal – respectiv
publicarea unui raport în Cronica Cercetărilor Arheologice).
Articolul 7. În vederea facilitării studiului şi a difuzării cunoştinţelor pri-
vind descoperirile arheologice, fiecare parte se angajează:
(i) să realizeze şi să actualizeze anchetele, inventarele şi cartografia siturilor
arheologice din spaţiile supuse jurisdicţiei sale;
(ii) să adopte orice dispoziţii practice în vederea obţinerii, în urma operaţiu-
nilor arheologice, a unui document ştiinţific de sinteză publicabil, prealabil nece-
sarei difuzări integrale a studiilor specializate.
Analizând recomandările art. 7, raportate la situația actuală din România, se
poate vorbi de o situație absolut critică, având în vedere că nu există o hartă di-
gitală națională (de tip GIS) care să conțină localizarea detaliată și actualizată a
siturilor arheologice (conform categoriilor de patrimoniu definite prin O.G. nr.
43/2000), implicit niciun repertoriu național al acestora, ci doar evidențe dispa-
rate, care sunt departe de a cuprinde datele reale și de a oferi imagini de ansamblu
asupra siturilor arheologice (pe criterii de ordin cronologic, tipologic, pe catego-
rii juridice, tip de proprietate etc.).
(i) să faciliteze schimbul, pe plan naţional sau internaţional, de elemente ale
patrimoniului arheologic în scopuri ştiinţifice profesionale, dispunând, totodată,
măsurile necesare pentru ca această circulaţie să nu aducă în niciun fel prejudicii
valorii culturale şi ştiinţifice a acestor elemente;
(ii) să încurajeze schimburile de informaţii asupra cercetărilor arheologice
şi săpăturilor în curs de execuţie şi să contribuie la organizarea unor programe
internaţionale de cercetare.
Nici în ceea ce privește art. 8 al Convenției, nu se poate vorbi de o evoluție
pozitivă, ci dimpotrivă, atâta vreme cât în ultimii 15 ani cercetarea siturilor ar-
heologice din România a presupus participarea unui număr restrâns de misuni
arheologice străine (ca de exemplu în cazul siturilor Hârșova, Pietrele, Uivar, 27
Cornești, Băile Figa, Lăpuș, Roșia Montană, Apulum etc.) sau proiecte de cerce-
B OR Ș
tare finanțate de ANCS/UEFISDCI și granturi postdoctorale. Trebuie însă re-
marcat că în ultimii ani se înregistrează un trend ascendent privitor la cooperări
internaționale pentru investigarea unor situri arheologice din România.
C o r i n a
(i) să întreprindă acţiuni educative de natură a trezi şi a dezvolta în opinia
publică conştiinţa valorii patrimoniului arheologic, pentru cunoaşterea trecutului
şi a pericolelor ce ameninţă acest patrimoniu;
(ii) să promoveze accesul publicului la elementele importante ale patrimo-
niului său arheologic, îndeosebi la situri, şi să încurajeze expunerea publică a
unor bunuri arheologice selecţionate.
Referitor la recomandările din art. 9, raportate la situația actuală din Româ-
nia, pot fi aduse în discuție acțiuni puține și timide, neconcertate, exclusiv cu
impact local (în special cele de tip Ziua Porților Deschise); în fapt, nu se poate
vorbi de existența unei strategii naționale privind educația propatrimoniu la nivel
generic, cu atât mai puțin în ceea ce privește patrimoniul arheologic. Se adaugă
subfinanțarea cronică a sistemului muzeal (inclusiv în ceea ce privește muzeele
de sit), dar și situația învățământului superior arheologic versus posibilitățile de
angajare ale tinerilor arheologi în acest domeniu.
(i) să organizeze schimbul de informaţii dintre autorităţile publice compe-
tente şi instituţiile ştiinţifice asupra săpăturilor ilicite constatate;
(ii) să aducă la cunoştinţă forurilor competente ale statului de origine, parte
la această convenţie (revizuită), orice ofertă suspectă de a proveni din săpături
ilicite sau din deturnare de la săpături oficiale, împreună cu toate precizările ne-
cesare relative la aceasta;
(iii) în ceea ce priveşte muzeele şi alte instituţii similare, a căror politică de
achiziţii este supusă controlului statului, să ia măsurile necesare pentru ca acestea
să nu achiziţioneze elemente de patrimoniu arheologic suspecte de a proveni din
descoperiri necontrolate, din săpături ilicite sau din deturnări din săpături ofici-
ale;
(iv) pentru muzeele şi alte instituţii similare, situate pe teritoriul unei părţi,
dar a căror politică de achiziţii nu este supusă controlului statului:
a) să le transmită textul prezentei convenţii (revizuită);
b) să nu precupeţească niciun efort pentru a asigura respectarea de către
aceste muzee şi instituţii a principiilor formulate în paragraful (iii) de mai sus;
(v) să restrângă pe cât este cu putinţă, prin acţiuni educative, de informare,
28 de vigilenţă şi de cooperare, circulaţia elementelor patrimoniului arheologic pro-
venind din descoperiri necontrolate, din săpături ilicite sau din deturnări din să-
pături oficiale.
Se poate considera că prevederile art. 10 pct. (i) sunt puse actualmente în
practică, dacă se are în vedere colaborarea cu autoritățile cu competențe în do-
meniu referitor la celebrul caz „Aurul dacic” (inclusiv prin aplicarea prevederilor
Convenției UNIDROIT). Recomandările art. 10 pct. (ii) sunt parțial operante,
ca de altfel și cele din art. 10 pct. (iii), dată fiind lipsa de control efectiv în ceea ce
îi privește pe așa-numiții „căutători de comori” sau „detectoriști”. De asemenea,
cele prevăzute la art. 10 pct. (v) rămân încă la stadiul de deziderat, considerând
situația actuală din România.
Articolul 12. Părţile se angajează:
(i) să îşi acorde reciproc asistenţă tehnică şi ştiinţifică constând în schimb de
experienţă şi de experţi în problemele relative la patrimoniul arheologic;
(ii) să favorizeze, în cadrul legislaţiilor naţionale de profil sau al acordurilor
internaţionale prin care sunt legate, schimburile de specialişti în conservarea pa-
trimoniului arheologic, inclusiv în domeniul educaţiei permanente.
Per ansamblu, se poate considera că art. 12 al Convenției este mai degrabă
inoperant în practica din România, dacă luăm în considerare fie și numai faptul
că de aproape 10 ani România nu mai este reprezentată în Europae Archaeologi-
cae Consilium și nu mai participă la reuniunile anuale de lucru ale acestuia.
Articolul 13. În scopul aplicării prezentei convenţii (revizuită), un comitet
de experţi, instituit de către Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei în te-
meiul art. 17 al Statutului Consiliului Europei, este împuternicit să urmărească
aplicarea convenţiei (revizuită) şi, între altele:
(i) să supună periodic Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei un ra-
port privind situaţia politicilor de protecţie a patrimoniului arheologic în statele
contractante ale convenţiei (revizuită) şi aplicarea principiilor pe care aceasta le
enunţă;
(ii) să propună Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei orice măsuri
vizând aplicarea prevederilor convenţiei (revizuită), inclusiv în domeniul activi-
tăţilor multilaterale în materie de revizuire sau de amendare a convenţiei (revizu-
ită), precum şi în materie de informare a publicului asupra obiectivelor convenţiei
(revizuită);
(iii) să facă recomandări Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei cu
privire la invitarea unor state nemembre ale Consiliului Europei de a adera la
prezenta convenţie (revizuită).
Ca și în cazul articolului precedent al Convenției, aceste recomandări din art.
13 sunt mai degrabă inoperante în practica din România, ținând cont de faptul că 29
de 15 ani, în Ministerul Culturii din România lucrează doar doi arheologi, dar și
B OR Ș
de schimbările subsecvente ale legislației naționale de referință, care sunt impre-
sionante sub raport cantitativ, dar destul de incongruente sub raport calitativ12 .
În condițiile în care în ultimii ani elaborarea unui cod al patrimoniului
este un deziderat guvernamental anunțat public, iar în ultimul an există un de-
C o r i n a
mers susținut al Ministerului Culturii și al unei noi comisii institute de acesta
pentru această chestiune, este posibil ca pe termen mediu toate incongruențele
și disfuncțiile discutate în articolul de față să își găsească o soluționare. Pentru
aceasta credem că nu trebuie trecută cu vederea importanța Convenției de la Val-
letta, dar și posibila sa amendare în perspectivă13.
Bibliografie
Borș, Corina. Protejarea patrimoniului arheologic în România. Despre situri și monumente
arheologice din perspectiva evoluției cadrului legislativ în context european. Cluj-Napo-
ca–București: Editura Mega, 2014.
Van der Haas, Victoria, Schut, Peter A. C. (eds.). The Valletta Convention: Twenty Years
After – Benefits, Problems, Challenges, EAC Occasional Paper No. 9, Europae Ar-
chaeologicae Consilium (EAC). Brussels–Budapest: Archaeolingua, 2014.
Olivier, Adrian, Van Lindt, Paul. „Valletta Convention Perspectives”, in The Valletta
Convention: Twenty Years After – Benefits, Problems, Challenges, edited by Victoria
van der Haas, Peter A. C. Schut. Brussels–Budapest: Archaeolingua, 2014, 165-76.
Willems, Willem J. H. „The work of making Malta: The Council of Europe’s Archaeo-
logy and Planning Committee. 1988-1996”, European Journal of Archaeology, 10, 1
(2007): 57-71.
Willems, Willem J. H. „Sur la genèse de la Convention de Malte”, in Constructions de
l’archéologie, Archéopages (n° spécial) (2008): 126-129.
Willems, Willem J. H. „Malta and its consequences: a mixed blessing”, in The Valletta
Convention: Twenty Years After – Benefits, Problems, Challenges, edited by Victoria
M. van der Haas, Peter A. C. Schut. Brussels–Budapest: Archaeolingua, 2014, 151-
56.
12
Corina Borș, Protejarea patrimoniului arheologic în România. Despre situri și monumente arheologice
din perspectiva evoluției cadrului legislativ în context european (Cluj-Napoca–București: Editura Mega,
2014), 121-36, 143-48.
13
Willem J. H. Willems, „Malta and its consequences: a mixed blessing”, în Victoria M. van der Haas,
Peter A. C. Schut (eds.), The Valletta Convention: Twenty Years After – Benefits, Problems, Challenges,
EAC Occasional Paper No. 9, Europae Archaeologicae Consilium (EAC), Archaeolingua, Brussels–Bu-
dapest, 2014, p. 151-56; A. Olivier, P. van Lindt, „Valletta Convention Perspectives”, in The Valletta Con-
vention: Twenty Years After – Benefits, Problems, Challenges, edited by Victoria M. van der Haas, Peter A.
C. Schut, Brussels–Budapest: Archaeolingua, 2014, 165-76.
HOW EFFECTIVE IS THE LAW’S PROTECTION?
31
LIMES TRANSALUTANUS CASE
T E OD OR
Eugen S. TEODOR*
Abstract
The Roman frontier from the western Muntenia – an extension of the frontier from
S .
Lower Olt River – was built at the threshold of the second and third century and was
kept for less than a half century. It was devastated by the Carpi in the invasion from 245,
E u g e n
and never rebuilt. An ephemeral history – one could say; but twice as Antonine Wall,
which is today enlisted in UNESCO’s “Frontiers of the Roman Empire”.
I am leading from almost two years a research project along this frontier, aiming
essentially to improve the topographic knowledge of the elements composing the
frontier, on its southern part, between Danube and Argeş River. Giving the fact that the
so-called ‘tentative list’ is, first of all, a huge administrative effort, I am evaluating the
main legal documents through these monuments are protected, looking both at the legal
frame and the situation on the field.
One of the required criteria for the UNESCO’s “tentative list” is the specificity, i.e.
the relevance for the history of the humanity, the “originality” and uniqueness of the set
of the monuments (or just monument?) under evaluation. Do we have anything special
here? Anything else than the fact we are ploughing it? We shall see.
Key-words: archaeological heritage preservation, Roman frontier, Romania
The Aim
I am leading a research project in Southern Romania, about the so-called
Limes Transalutanus1. Driving up and down, along the former Roman frontier,
between Danube, near the Olt’s mouth, and Argeș River, where the city of Pitești
in standing2, almost 160 km on the path, but much longer on the modern routes,
I have to admit that something have changed in Romania; that is the agriculture.
Only fifteen years ago one could see working the field one tractor for three horses
and seven donkeys. Nothing like that today; during my last visit, in April 2016,
*
Muzeul Național de Istorie a României, București, eusteo@gmail.com
1
The name is modern, pointing out an extension of the province Dacia Malvensis in western Muntenia,
east of the Olt River, in the first half of the third century. For the general aims of the project see Teodor,
Ștefan 2014.
2 The frontier is much longer, crossing the Southern Carpathians and reaching the upper Olt River near
the city of Brașov. The current project is targeting only the section of the limes located in Romanian
Plain.
I barely saw a couple of donkeys pulling light carts driven by old men, and that
32 only inside the villages.
I am going to evaluate this new situation exclusively as an archaeologist. I
H OW EFFEC T I V E IS T H E L AW ’ S PR OT EC T I O N? L I M E S T R A N SA LU TA N US C A SE
have to tell you that I can see some advantages. For instance, the fragmentation of
the fields is decreasing each year, which is good for the aerial observation. Some
of the field roads turned flat and dry, covered with concrete slabs, enabling us to
go far inside the fields on any weather. When comes to a deal – for instance the
permission for research in a certain area – one don’t need to speak with all the
folks from the village; the legal administrator of the land will be enough.
From the same narrow and selfish point of view, I can see also a great danger:
simply, we are going to lose most of the Roman frontier from southern Romania
in the next five to ten years. This is the object of my paper. I will look at the law
and administration, and again at the field and the monuments.
The legal system. A brief description

The legislation concerning the heritage was settled down in Romania
beginning with the year 2000. The most interesting for my subject is the law
422/2001, for the Protection of the Historical Monuments3, which established
two classes of importance, named A (of national relevance) and B (of local
relevance)4. The protection area is “delimited and established simultaneously
with the classification” of the historical monument (Art. 9, §. 2), but the restrains
of the land use are established only by town planning regulations, endorsed by
public bodies related to Heritage Protection (Art. 9, § 4). This is right, because
one cannot predict, within the body of the law, the overwhelming diversity of
situations. Nevertheless, from exactly this point come out a lot of troubles.
Although the inventory list of the Monuments “is a database” (Art. 12, § 2),
the published List of the Historical monuments is a Portable Document (pdf)5, i.e.
an extract of the database which misses the critical information of the protection
polygon. Therefore, we know that the object is protected, by we don’t know for
sure what is protected de facto, if not a postal address available (and there is not
for most of the archaeological sites in the countryside).
The second set of disturbing situations is due from the fact that about half of
the communes from southern Romania have no urban regulations, although this
3
http://www.eui.eu/Projects/InternationalArtHeritageLaw/Documents/NationalLegislation/Roma-
nia/law-422-2001eng.pdf, for the English translation.
4
Law 422, Art. 8, § 1, which means also that the competence is given to the national or regional Commis-
sions of the Monuments.
5
Downloadable from http://patrimoniu.gov.ro/ro/monumente-istorice/lista-monumentelor-istorice,
edition 2015.
ratio is improving each year. Lacking that, we have to read again in the Law 422,
Art. 58, which is saying that the limit of protection is 200 m around the monument 33
inside the rural localities, but 500 m in their territories beyond the households.
T E OD OR
Such a “generous” protection means that around one square kilometre is taken
out of the economic use… Can you believe it is possible?... But where will be that?
Nobody knows exactly and, waiting to find out, they are ploughing all around…
There is an old Romanian joke (our national competence), saying that a Law
is like polenta, because one cannot touch it fresh, being so hot; after three days it
S .
is not good anymore, but for pigs. This is defining an anomic (but funny) society,
in which the local authority is the only “law”.
E u g e n
A second administrative level of protection is provided by the National
Archaeological Record (or Repertoriul Arheologic Național, RAN for short). It
is also a database, this time reachable per se6 , but also as an incomplete output,
missing something essential: the geographical limits as a list of coordinates.
It contains (theoretically, but most of the time) all the archaeological sites
contained by LMI (i.e. monuments’ list), but also all other known, theoretically
also… In practise, RAN was made using the archaeological reports from the
last two decades, but lacks all older records; there is no institutional support
to “scan” data from the published regional or cultural Repertoires, or just older
literature. The matter is established through the Law 378/2001, following the
Government Ordinance 43/2000, the last mentioned providing the full length
text. Although not so old, the law is truly obsolete, but it is not my intention to
prove it here. The law enforces investors to get an authorisation for building,
including from the offices entitle to protect the archaeological sites, for instance
the County Cultural Directorate (or Direcţia Judeţeană de Cultură, shortly DJC,
in Romanian language); these public bodies has yet no power in the matter of
agricultural works (Ordinance 43, Art. 2, § 13, lit. b).
Even worse, the database (RAN) comprises, today, 15749 records, but in my
evaluation they should be around 50,000, grossly three times many.
The unhappy marriage: the monument and the agriculture

The old archaeological school worked out a very narrow sense of limes. In
fact, the only object that matters was the Roman fort (improperly named “castru”,
from castrum7). One can easily understand this looking both at some well-known
http://ran.cimec.ro/sel.asp?Lang=EN.
6
This mainly in the administrative documents, as LMI or RAN. In the specialised literature, the for-
7
tifications of the auxiliary units are usually named castellum-castella. There is no definite word in the
Romanian archaeological literature (expressed in Romanian) for “fortlet”, but sometimes the situation
publications8 and at the List of the National Monuments, which is – more or
34 less – the administrative outcome of the scientific research. We shall see, for the
beginning, how lucky those monuments are, taking a tour from south to north,
along the area very well know from my own recent research activity.
The fort of Flămânda, located at the Danube’s bank, was the greatest on
Limes Transalutanus; “was”, because it is not any more. Measured on an older
military map9, it was covering almost seven hectares along the battlements, being
most likely an early camp of a vexillation joining the expeditionary force led by
the Emperor Trajanus in early second century, possibly reused (entirely?) by
Romans in the early third century as a logistic harbour for Limes Transalutanus.
In 1960’s and 1970’s have been done works in order to defend the crops from the
large meadow of Danube’s floods and a tall dike was setup, using the earth taken
from the old Roman ramparts and its layers of debris. The only thing left is a
short segment of the eastern rampart, near the north-eastern corner, about 40-50
m long. Nevertheless, the fort is “protected”, being enlisted in LMI10, in class B.
Some 18 km northward (as the crow flies) one can find a small fort, named
after the closest village, Putineiu, shaping square, closing only 0.17 hectares
inside the battlements, but having two gates and at least two ditches around11,
thus “fort” and not “fortlet”. It was surveying the passage over the main
valley between Danube and Vedea, named Călmățui. The western half was
archaeologically investigated by Ioana Bogdan Cătăniciu, in several campaigns
from 1970’s, with trenches left open, then mechanically levelled by local
authorities, after some years. The eastern half of the fort was covered in the same
period of time by a vineyard, thus not available for research. The site was affected
by the archaeological trenches, by the mechanical levelling and the deep holes
made for the vineyard; nevertheless, the site is listed in LMI, within the class A.
The reason of the classification is not obvious at all, but the protection itself is
welcome, because the site seems apparently – and surprisingly – yet in a relative
good shape; the location is not visible on aerial imagery, no matter the quality or
the resolution, but it is still visible with the naked eye as a place standing a half
meter above the rest of the field.
is expressed as burgus-burgi, which is only a half of a solution. Pitiful, we were not able to create a Ro-
manian nomenclature.
8
Gudea 1979 and 1997; Bogdan Cătăniciu 1977, 1981, 1997.
9
Planul Director de Tragere (app. Shooting Master Plan), no. 3636/1945 (see the provider’s site, http://
www.geo-spatial.org/harti/download-planuri-tragere.php?lang=en).
10
Usual acronym of the List of the Historical Monuments, from Romanian “Lista Monumentelor Istori-
ce”.
11
Bogdan Cătăniciu 1997, 105-106, figs. 76-77.
Călmățui Valley is the only valley to be surveyed from the both parts
by Roman fortifications and their garrisons. On the northern side, but four 35
kilometres northward, there are two Roman forts: a small one and a larger one,
T E OD OR
both named Băneasa, after the village located westward. The small (rectangular,
0.3 hectares) is probably earlier, from the early second century, thus not joining
Limes Transalutanus12 . The larger one (square, around 2 ha inside the battlements)
has a mysterious split, made by a wall crossing it almost at half. A recent aerial
snapshot proves that the middle wall is not an original work, but an added feature,
S .
most likely as a result of the diminishing of the garrison13. This fort has a short and
not reliable digging from between the wars14, but the research in the area should
E u g e n
be resumed, at last for at least two reasons: this is one of the largest forts on this
part of the limes and should host a relatively large and important military unit;
it is today menaced by both human and natural actions. Humans are ploughing
down to a meter deep15. The nature already sent its western curtain down, at the
foot of the terrace, and probably the both western corner towers are lost. A rescue
digging at those towers is to be made as quickly as possible.
Both forts from Băneasa are recorded in LMI, classified B (why??), but the
small one is absent from RAN.
The next Roman fort heading north is Valea Urlui16. It is rectangular, of
relatively small size, stretching on 0.3 ha. No archaeological research was ever
made on the site, but the aerial photography shows that it has two ditches on
the southern side17. It is recorded as historical monument of national importance
(class A). The fort is located in the middle of the ploughing land and no road drives
12
This fort has no archaeological research so far. I drew up this provisional hypothesis considering the
very dissimilar distribution of the archaeological remains on the field, proving that the two forts were
basically not contemporary. Due to the fact that a shrinking of the surface is visible for the other, larger
fort (see further), the small fort would be probably a road post from the early second century, used by a
small garrison, for a short span of time.
13
Teodor 2016 b, 103, fig. 4, is illustrating the difference of consistency between the original work and the
added wall closing later a smaller precinct.
14
Cantacuzino 1945.
15
This is a fact admitted by the administrator of the land.
16
Recorded in LMI as „Roşiori....”, a name possibly watering confusions. The fort is to be found on the
hinterland of Roşiorii de Vede, but rather far from the city. It is located near Valea (which means “val-
ley”) Urlui, recorded firstly by Pamfil Polonic, in the late 19 th century, as Urlui (Teodor 2015 b, 35-36,
217); the famous topographer was yet drawing a (Roman?) fort at Roşiori (Teodor 2015 b, 38, fig. 11),
a fact which easily confuses people, including some archaeologists; for instance, Nicolae Gudea, cata-
loguing the Roman forts of Limes Transalutanus from south to north, as I am doing now, mentioned
and numbered the fort Roşiori first, as no 51, then “Valea Urluii”, as no 52, see Gudea 1997, 74-75. The
same confusion made Ioana Bogdan Cătăniciu (1977, 334), writing “Valea Urlui” but referring the lost
fort from Roșiori. Valea Urlui and Urlueni are other names sometimes switched one for the other, as
happened to Pamfil Polonic.
17
Teodor 2016 b, 104, fig. 5.
to it, the access being long and difficult. The location is in the administrative
36 territory of the city Roşiorii de Vede. Interesting to note, the city has a brand
new Regulation of Urbanism (the Romanian acronym is PUG), from the late fall
2015, but the fort is still under the plough18. This fort is the only one along Limes
Transalutanus on which no archaeological diggings were done, except Albota,
near Piteşti, and Purcăreni, north of Argeş River.
The village Gresia is the end of this southern segment of the limes, having
a continuous vallum on the ground. It is strangely located in the meadow of
Vedea River, although the Roman road was not crossing the river. The fort is also
relatively small (0.4 ha)19 and almost square. It is the only fort to be located in the
middle of a modern locality, having the church and the graveyard at (and above)
its north-western limit. The land use is changed, accordingly: it is not a plough
land; it is partly a vineyard, partly a vegetable garden. The property is public, but
the illegal users are… poor, and the town hall turned them the blind eye. The fort
is listed in LMI, classified B.
From Gresia northward we are dealing with a ripa developed on the right
banc of the Vedea River, continued on the same side of the Cotmeana River,
summing around 40 km. Both rivers are rather small (under 7 cubic meters of
water per second), but their western terraces are relatively high (more than 20
m) and steep. In the middle sector of the ripa is located the fort Crâmpoia (near
the village with the same name), being also the single one depending on the Olt
County. This is a middle size fort – on the range known in western Muntenia
– having a prolonged rectangular plan and 0.7 hectares. It was until recently
also used by abusive farmers, but being located on the edge of the terrace it was
easier for the major to make them leave the place. Now we have there only some
growing bushes…
The fort from Crâmpoia had only one short campaign of diggings, in 1999,
made by the National Military Museum and led by Romeo Avram. The digging
is not published, the notes are lost, but the drawings were recovered. Avram
made four tranches, one for each side, from which two are still visible, being left
opened. Surprisingly for a fort with the short side around 70 m, it has a gate on
the southern, short part.
18
http://www.primariarosioriidevede.ro/PUG/Piese%20scrise/4911-PUG-regulament_pdf.pdf, see the
page 8. Surprisingly or not, the geographical description is wrong (the documentation was made by a
company from Alba Iulia, a city from the other part of the Carpathian Mountains…). The text does not
mention any kind of use restriction on the archaeological site. The location of the Roman fort is wrong
(http://www.primariarosioriidevede.ro/PUG/Piese%20desenate%20pdf/1_incadrare_teritoriu.pdf).
19
The report (Avram 2000) was giving larger figures, but the author was reporting the dimensions of the
fort including the ditches.
The fort from Crâmpoia is classified in LMI as a monument of local relevance
(class B)20. 37
We cannot leave Olt County and not mentioning one of the most striking
T E OD OR
errors in the List of the Historical Monuments (LMI). In the list of the Olt
County, no 10 is a “camp” (castru), located in the village Albești, commune
Poboru, code OT-I-s-A-08480 (class A!). There is no address, but the authorities
are confident: the camp is located on Limes Transalutanus. Great! What is a gap of
26 km – as the crow flies – for such a great army? Nothing... The error is known
S .
from years, including in the County Cultural Directorate, but the monument is
standing there, in the List, with proud. The declassification is impossible!21 The
E u g e n
really funny thing is that in the village Albești no Roman fort was ever observed,
or at least the information has been not published.
The ripa segment, having a length of 40 km, is ending at the hamlet
Afrimeşti, depending on the village Urlueni, Bârla commune, Argeș County. Up
on the terrace (about 30 m above the meadow of Cotmeana River) are standing
two large forts (at the standard of Limes Transalutanus): the bigger one is square,
covering 1.2 ha of land; the smaller covers today only 0.65 ha, having two sides
lost in the slope of the terrace, but one century ago it has been measured as having
112 x 85 m22 (or 0.95 ha) and being rectangular. Although they both has been
archaeologically investigated (more thoroughly the larger one)23, research stating
that both had more than one phase, the two forts from Urlueni24 (as known in
the literature) probably did not function together; the reason is plain: the smaller
fort is standing just in front of Porta Praetoria of the larger fort25. My guess, now,
is that the smaller fort was made the last.
20
The record is wrong, locating the fort in the village “Ghioca”. That was the name of the village Crâmpo-
ia about 50 years ago! Although in some archaeological papers and books it stands as “Ghioca” (making
“books from books” drives there!), the name of the village is changed from half a century, and LMI is an
official document, with impact in real life; for instance, a smart lawyer could stand up and say that his
client was never in his life in the village “Ghioca”, to play with the metal detector. What would be the
offence?... This old confusion drove to another recent error, in the documents for the Urbanistic Plans
and Regulations, where the fort appeared (in the draft) as being located in the point named “Ghioca”; in
fact, the toponym is Reduta Tătarilor (the Tartars’ Redoubt), and it is much more relevant for the local
anthropology.
21
Although the law says, simply, that the “material errors from the List (…) may be removed ex officio”
(English translation of the Law 422/2001, Art. 19, § 4).
22
Drawing made by Pamfil Polonic, published in Teodor 2015 b, 61.
23
Bogdan Cătăniciu 1997, 96-104. See also Bogdan Cătăniciu 1994.
24
The name of the village (and not of the hamlet) was borrowed as the usual name of the forts.
25
The two forts are separated only by one ditch (but large). Although Polonic saw only one gate to the lar-
ge fort, on the south-western side (Teodor 2015 b, 61, fig. 22), the diggings from 1970’s and later showed
both the orientation of principia and a gate tower on the south-eastern side. See Bogdan Cătăniciu 1997,
mainly fig. 67. See also Bogdan Cătăniciu 1994.
The archaeological trenches – about 20 of them – were left open when the
38 digging was abandoned (for financial reasons, no doubt, in the late troublesome
1990s), which offered a kind of “protection”, especially for the larger fort 26, which
went out of the agricultural use. The archaeological trenches from the smaller
fort were mechanically levelled – except one at the northern corner, still visible
(as robust bushes) – and the land was again used as a ploughing land, till very
recent27. Again, it is a case of abusive use of a public property.
Both forts from Urlueni are classified as historical monuments class A 28. So
what? The food is more important…
North of Urlueni the land use of the Roman forts is changing, along with the
general landscape, in which the woods are more present. More than a century ago
Pamfil Polonic was sketching the opened plateau on which the Izbășești 29 fort was
laying, at the edge of the Albu Valley (The White Valley). Today it is covered by a
young and very dense forest, making its exploration impossible. Its shape and size
was nevertheless observed in UAV images30, being rectangular and having an area
of 0.7 ha. One single digging was made here, in 1995, manu military, realising two
long trenches (left open) crossing the fort in the main geographical directions31.
The fort from Izbășești is missing from the List of the Historical Monuments
(LMI), but it is recorded in RAN (18983.01) with descriptive errors inherited
from the archaeological report. Nevertheless, this fort is the best protected of all:
the dense and spiky forest makes very difficult walking through it on two legs,
thus detecting there is unavailable. Far from any practicable road, this fort will
be not threatened by any real estate plan in the next century. A real hope for the
future of archaeology, defying its legal status!
26
See some recent orthophotos in Teodor 2016 a, 108, fig. 8.
27
Apparently as a consequence of a discussion with the major, in the last fall, I managed to convince him
– and the mysterious (?) user of the land – to leave the fort unworked. A success built on the sand, as log
as in this spring he told me “it would be impossible to change the (agricultural) use of that field”…
28
Again with errors in description. See Teodor 2015 a, 384, Table 4, with details.
29
Sometimes named Fâlfani, after the name of the village located on the western side of the main valley,
Cotmeana. The territory of Fâlfani never stretched east of the main valley, where the fort is located,
about one kilometre afar of Cotmeana. In the national database of the archaeological sites (RAN) the
fort is located right, in the village Izbășești, commune Stolnici, but the minor toponym, Corbeasca Hill,
is wrong (it is the hill located on the opposite side of Albu Valley). The errors are inherited from the
archaeological report (Petolescu et al. 2005; see also Avram 1996).
30
Taken in March 2015, without leaves on the trees. See the next note.
31
The orthophotography (Teodor 2016 b, 110, fig. 10) shows clearly how wrong was the report from 1995,
the relationship between the fort and the trenches being completely different of that represented on the
“plan”. See Petolescu et al. 2005, 35, fig. 1, where the archaeological trenches are parallel with the fort
sides and are crossing each other near a corner tower, both information being wrong; “a corner tower”
because the drawing has no orientation and confuses pretty much everything, the real north being at
the right, at least if looking back at the original sketch, see Teodor 2015 b, 75, fig. 30, vectorization after
Polonic’s drawing).
The next stop northward is Săpata de Jos. The name is “historic” and does
not match the current administrative structure. One can find in LMI no less than 39
five records related to “Săpata de Jos”, with a wrong administrative branching (it
T E OD OR
is recorded Săpata de Jos, but the real name of the next village is Mârțești, and the
commune is just “Săpata”). For the comfort of the reader I brought those five lines
in the Table 1 (below). The good news would be that the monuments are classified
as A, which is right, because they are important; for instance, that Roman thermae
from Săpata are the only known along Limes Transalutanus. The bad news is the
S .
usual: this is not a national record; this is X Files for archaeologists! The canabae
word is misplaced, because we don’t really have here a “camp”32 . OK, then, where
E u g e n
is the vicus? Nobody knows that because no information is available! The place
is an old and neglected orchard, with a wild nature around, and nothing can be
actually seen, except a high voltage pole, implanted in the middle of the small
fort. The civilian settlement was discovered, indeed, but in the spring 2016, on
the opposite side of the Cetății Valley (Valley of the Fortress), but this is already
another village (Lăngești) and another commune (Lunca Corbului)!
Table 1. National records for the Roman monuments from Săpata.
monument in LMI code LMI RAN observations
Săpata de Jos – castrul mare AG-I-m-A-13376.01 18581.01, descriptive diggings Christescu 1938;
(„great camp”) errors orchard
Săpata de Jos – “canabae” (?) AG-I-m-A-13376.02 mentioned, no number the word is wrong, the
meaning is not clear
Săpata de Jos – thermae AG-I-m-A-13376.03 mentioned, no number diggings Christescu 1938;
great bushes on the spot
Săpata de Jos – castrul mic AG-I-m-A-13376.04 18581.01, descriptive superficial diggings Chris-
(„small camp”) errors tescu 1938; orchard
Săpata de Jos – “sectorul AG-I-m-A-13376.05 mentioned, no number the meaning is not obvi-
limes-ului transalutan” ous at all (what a „limes” is
for LMI?)
The National List of the Monuments (LMI) also “protects” the “sector of
the Limes Transalutanus”, another item impossible to understand. One cannot
protect an abstraction like the “limes”, thus maybe the protection could refer
a vallum? There is anyway no linear embankment anywhere in the commune
Săpata (and nowhere close)! This is not “just an error”, it is exactly the level of
understanding for what we are protecting; the same “error” one will find for
the “limes” near Câmpulung and at Purcăreni, both north of Pitești and both
classified A 33.
32
http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1002/9781444338386.wbeah19027/abstract (The Encyclopae-
dia of Ancient History, s.v. canabae, Jonathan Eaton).
33
LMI for Argeș County (edition 2015, but the “error” is not new at any price…), no 10 for Câmpulung
and no 30 for Purcăreni. Neither of those places has a vallum.
Looking now at the records from RAN one can see other anomalies: those
40 five lines from LMI are displayed, but having the same RAN number (and no
subdivisions), which is not the usual practice. Worse than that, the forts are
mismatched, the large one being “a timber and earth”, and the small one “the
brick fort”.
Speaking of “protection”… That is the perfect place to do metal detection!
There is only a single way to reach the place, and that way can be easily observed
by a watchman. At the time of our last visit, in April 2016, on the large fort we
could see dozens of detecting pits, then lost count.
The large fort covers approximately 1.3 hectares, being rectangular; the
small fort is far smaller, stretching only on 0.16 ha. As a late minute result, I can
mention that, due to our own aerial research, we are now pretty sure that the
sequence of construction of those two forts is not the “classical” one (the small
fort first)34, but the other way around. The arguments will be displayed in a
proper publication of the results, but the reader can see the illustration already35.
The last fort on the way to the city of Piteşti is that located in the territory of
the village Albota. Discovered also by Pamfil Polonic in the late 19 th century, it
was for a long time lost and not found36. I finally traced it back, in the fall of 2012,
following a sketch made by Polonic37. It wouldn’t be then a surprise its absence
from List of the Monuments. It was very recently added (January 2016) in RAN
(13944.02), as a result of the file I sent to the keeper of the database. The surface
of the fort is slightly tilt heading the Ursului (Bear) Valley (2o), but well levelled,
the shape is rectangular, but not very regular, the upper side being longer, the
overall surface (between the ramparts) covering 0.56 ha. The fort is in the woods,
making it so difficult to spot without modern tools like LiDAR.
The bottom line

The diagnostic from above, oriented towards a certain group of historical
monuments, on which my knowledge is good enough to allow an audit, was meant
to show the things which are not going as intended. The group of monuments I
was looking for is known from over a century and one could presume that the
34
As many times sustained by Bogdan Cătăniciu 1997, passim, different places.
35
Teodor 2016 b, 112, fig. 11. The norther corner of the ditch closing the small fort is cutting the ditch of
the large fort. The same thing could be observed on the terrain model derived from the same orthopho-
tos. The very good resolution of the terrain model (0.23 cm), the study of some cross-sections of the
terrain, and a visual confirmation, in the field, make me that sure about this fact.
36
Nicolae Gudea (1997, 78) proposed a location at three km away from the real thing.
37
Teodor 2015 b, 92, fig. 39.
time was long enough to censure the inconsistencies in data; we just saw that
there is much more to go. 41
Let’s resume here the main outcome:
T E OD OR
• three of the Roman forts are not recorded in LMI;
• one fort of „national importance” does not exist and never did;
• the “material error” is all over, in descriptions, localization and
administrative branching;
• five forts are recorded in class A, and four – in class B, although the reasons
S .
in each case are not obvious at all;
• the greatest fort of all was almost completely destroyed, long time ago, but
E u g e n
it is still „protected”;
• seven forts are exposed to seasonal ploughing, even at one meter deep;
• one fort is a young vineyard (although „protected”) and the modern
cemetery is extending in its side;
• two forts are located in a deserted orchard, the heaven of the metal
detecting;
• two forts are lost in the woods; neither one is recorded in LMI, but both
are pretty well;
• no of the forts listed have a proper topographical survey; what we have are
only some „archaeological sketches”, more or less painfully wrong;
• no collection of archaeological artefacts from these forts is published (and
so on).
Stunning, isn’t it?... I am not going anyway to pinpoint guilty institutions or
persons; I am more interested in the way out. The distorted data can be easily
removed or corrected if the managers from the National Heritage Institute
give up the beauty sleep. The real issue is the shortage of specialised personnel.
The former Direction of the Historical Monuments, and the former Institute
for Cultural Memory, both today included in the Heritage National Institute,
running nowadays LMI and RAN, were never intended to be “archaeological
institutions”; they were and still are bureaucratic bodies, unattractive for the
trained archaeologists (with a few exceptions). The result is that those two
important teams, from the top of the system of protection of the monuments
and archaeological sites, are trying to solve an archaeological problem with non-
archaeologists. The outcome is sadly predictable.
The institutions meant to effectively accomplish the state policy in the matter
of heritage protection are the County Directorates for Culture. On their payrolls
one could find trained archaeologists... sometimes. The bureaucratic line of work
and the modest payment make that job unattractive for top archaeologists; thus
they hire what is left, like people looking for work. This kind of position seems
42 more interesting for wives, cousins and high-school mates.
There is a long talk – at least five years – about the administrative reform
in Romania. The main expected change is the so-called Euro-regions, meant

to gather five to eight counties, counting two or three millions inhabitants, not
400,000 to 500,000. I really hope that this will actually happen soon and the
competences related to monuments and archaeological sites will be transferred
to the Regions. There are good reasons to think that they will manage to collect
in public service better skilled personnel.
But the worst of all is the funding. Romanian culture plays Cinderella by
tradition, collecting from the public budget about 0.44%; expressed in currency,
the figures are chilling: about 560 million RONs38, or 124 million Euros. That
money should be enough for the state theatres and museums, subventions for
movie makers, art bodies, restorations and so on. The main problem here is not
that the state income is short, but the thought that the culture is... cheap. Not
only the governance is to blame for that; the public mentality is to be inquired
also. Unfortunately, this is the thing most difficult to change.
The nationalism is dead, or it looks like. This is a good thing, but not for the
monuments. Nationalism is dead and nothing has been found to replace it, for
the sake of our collective memory. This is an endangered nation, with loose ties.
If one doesn’t like the word “nationalism”, could try to replace it; for instance say
“pride”. “The pride is dead”... Looking for “European values” doesn’t work either,
as the case Limes Transalutanus proves, because the European idea contains its
nations, isn’t that so?
What about the other ‘archaeological sites’?

As I said from the beginning, the forts are only the most visible items
from a limes; the military system has been made from many other things. Most
visible of all should be the vallum – the frontier obstacle stretching on dozens
of kilometres. The long embankment was built continuously for almost 60
kilometres, connecting Danube and the Vedea Valley, to add here other segments
made south of Piteşti city. The volume of work needed to build it is tremendous:
about one million cubic meters... That would be about twenty times the effort to
make all the forts along the line.
What is the result, in our official documents, like LMI or RAN? Mostly
null. One segment is mentioned, near the forts from Săpata, but in that location
38
http://www.mfinante.ro/buget2015.html?pagina=domenii.
there is no linear embankment. Another segment is mentioned for Urlueni, but
wrongly located, at two kilometres south of the village; well, it is still there, but 43
at the north-eastern fringes of it... In the meantime, that million cubic meters of
T E OD OR
Roman building is systematically ploughed and is going to disappear shortly; this
is exactly why the book I wrote about this limes was entitled ‘The Invisible Giant’
(2015).
Another piece of functional building, for a limes, is the watching tower. Just
a couple years ago we knew only one, at Scrioaştea (not recorded in RAN and
S .
factually “lost in space”). Thanks to this research project granted by the Ministry
of Education and Science (and not by the Ministry of Culture), we know today
E u g e n
several such buildings... or ruins39, if you like better. Almost all of them are
located in the middle of the plough fields. Frankly, I cannot imagine that they
could ever be promoted on the List of the Monuments, to get a sort of protection.
The only thoughtful action would be to dig them as soon as possible, to save
the information. But how to do that? The grants for research (Romanian, as
well as European) are paying for “outstanding” something, not for diggings. Did
anybody create a found for rescue missions? I never heard of it. Maybe the recent
Committee for Limes? So far nothing of the intended actions has been made
public.
The civilian settlements along Limes Transalutanus make a brand new subject.
The old school of archaeology did not care about and none was recorded. What
we certainly know today, after less than two years in the field, is that they are
plenty..., where they should be, near the forts. More than that, we discovered so
far three settlements made on the frontier line, with no obvious connection with
any military feature. What to do with those fifteen settlements, from which one
is around 40 hectares?... Can we dig them? Of course not. I have to ask, then, how
to protect them, if we are not able to protect the most visible part of the limes, as
the forts? This is a really tricky question.
All those civilian settlements along the Roman frontier will be butchered
quickly, no doubt, by our new and European agriculture. What could one do to
avoid the loss? We can record them, and that is going to be made fast. We will
know at least how large they were. Is that enough? Surely not. We need there a
thorough action of the kind of field archaeology40, to enable us to understand the
39
See Teodor 2016 a. An English version has been sent for the proceedings of the 23rd Congress of the
Roman Frontiers (Ingolstadt, September 2015).
40
Which is the pedestrian part from the “landscape archaeology”; see, for instance, Rees 2013. This inclu-
des a detailed geophysics report, as well as test-diggings.
structure of the settlement41, the density, elements of demography, chronology42,
44 or culture43. But this is really Big. Does anyone expect to solve all these issues
within a research project earning 170,000 Euros? The Romanian state does not
feel any obligation? Maybe not. “Romanian” from “Rome”, if I got it right?
Why bother, then?

I am still owed an explanation: what is so important here, on Limes
Transalutanus, to worth a “crusade” against the peaceful farmers?
This is the shape of the Empire in its maximum territorial amplitude,
including the western Muntenia44.
This is the only proper limes from Romania, defended by a vallum and with
forts behind it45.
This is the only border wall made of burned adobe46, from the entire empire.
This is the only vallum which (at least apparently) has no ditch, from the
entire empire47.
This is the only Roman frontier starting at the Danube bank, at 20 m above
the sea, climbing a mountain, at 1130 m (Bran Pass) to reach a middle altitude
plateau, in Transylvania, 300 km farther.
41
We have already a good hint: along the communication paths (Teodor 2016 b, in several locations, for
instance for the civilian settlements from Putineiu, Valea Urlui, Crâmpoia, Urlueni, Săpata, for which
the connection is obvious).
42
This would be the easier part, if not confronting with that idiosyncrasy about the metal detectors, and a
much too complicated system of gaining an authorization (as a professional archaeologist is much more
complicated than for a treasure hunter; can you understand that?).
43
The preliminary results of the research project I am leading show that the typical Roman pottery is
strongly mixed with the so-called “Chilia-Militari Culture”, wrongly ascribed to the “Free Dacians”,
but of certain local extraction (Teodor et al. 2015). This is going to be a refreshing view about what a
“Roman provincial culture” is, in a border area.
44
Both Antoninus Wall and the German frontier (Raetia and Germania inferior limitis) were admitted in
the World Heritage Site as being the expression of the empire at its maximum extension. See *Antonine
Wall 2007, 17, “Criteria”.
45
Although the great archaeologist David Breeze fail to see it (Breeze 2004, 25, where he was listing as
“the only artificial frontiers along the European borders” only Hadrian Wall, Antonine Wall and the
German Limes). Lesser known, one can count in Romania a short wall in front of the fortress from Po-
rolissum (Gudea 1997, 45-50). Another wall of some extent is the one around the city of Galaţi (and the
fort Bărboşi), long of about 20 km; but this one has no forts behind the vallum. As already mentioned
here, the Transalutanus wall is almost 60 km long, continuously, from the Danube to the fort Gresia, on
the Vedea Valley. Some other segments could be found between Urlueni and Pitești.
46
If we are speaking about „burned adobe” (as a technology) or just about a “burned down” construction
(as a military event) long debates are still to come. My conviction was that the embankment was made
out of burned adobe. As a last minute event, a mechanical digging from 21 May 2016 proved that the
place was torched. The term “embankment” is also at the stake. But about all these – in a proper report.
47
Napoli 1997, 12, where Limes Transalutanus is considered „un peu particulière”, being classified apart of
all the others, exactly for the absence of the ditch.
This is very likely a frontier along which the Roman traditions and local
civilisation blended deep and durable48. 45
These are my conclusions!
T E OD OR
References
*Antonine Wall 2007 – Frontiers of the Roman Empire World Heritage Site proposed
extension. The Antonine Wall. Volume I. Nomination for extension of the World
Heritage Site, D. Breeze (ed), Edinburgh: Historic Scotland.
S .
Avram, Romeo, 1996 – Castrul roman de pământ de la Fâlfani-Izbăseşti, judeţul Argeş,
E u g e n
Revista Muzeului Militar Naţional. Supliment nr. 1, nr. 1, p. 14.
Avram, Romeo, 2000 – Fortificaţia romană de pământ de la Gresia (com. Stejaru, jud.
Teleorman, campania 1996), Revista Muzeului Militar Naţional, Supliment nr. 4, 5-8.
Bogdan Cătăniciu, Ioana, 1977 – Les limes du Sud-Est de la Dacie et les relations des
Romaines avec la population de la Valachie (IIe-III-e s.), Limes 10, 333-352.
Bogdan Cătăniciu, Ioana, 1981 – Evolution of the system of defense works in Roman Dacia,
Oxford: B.A.R. Intl. s. 116.
Bogdan Cătăniciu, Ioana, 1994 – Castella de la Urluieni, SCIVA, 45, 4, 327-355.
Bogdan Cătăniciu, Ioana, 1997 – Muntenia în sistemul defensiv al Imperiului roman, sec.
I-III p. CHr., Alexandria: Muzeul Judeţean Teleorman.
Breeze, David, 2004 – The Antonine Wall. The North-West Frontier of the Roman Empire.
Proposed as a World Heritage Site, Edinburgh: Historic Scotland.
Cantacuzino, Gh., 1945 – Le grand cap romain situé de la commune Baneasa (dép. de
Teleorman), Dacia, IX-X, 1941-1944 (1945), 441-472.
Christescu, Vasile, 1938 – Le <castellum> romain de Săpata-de-Jos, Dacia, V-VI, 1935-
1936 (1938), 435-447.
Gudea, Nicolae, 1979 – The Defensive System of Roman Dacia, Britannia, 10, 63-87.
Gudea, Nicolae, 1997 – Der dakische Limes. Materialien zu seiner Geschichte, Jahrbuch
des Römisch Germanischen Zentralmuseums Mainz 44, 2, 497-609.
Napoli, Joëlle, 1997 – Recherches sur les fortifications linéares romaines, Collection de
EFRA, 229, École Française de Rome.
Petolescu, C.C., Avram, R., Amon, L., Cioflan, T., 1995 – Castrul de pământ de la
Fâlfani-Isbăşeşti, jud. Argeş. Raport preliminar, Argesis, 7, 31-39.
Rees, Barbara E. 2013 – Landscape Archaeology Module Fieldwalking, CLASP website,
May 2013 (downloaded 26 Dec. 2015)
Teodor, Eugen S., 2015 a – A Romanian World Heritage Linear Site? Unsolved issues,
in AD FINEM IMPERII ROMANI. Studies in Honour of Coriolan H. Opreanu, Sorin
Cociş et al. (eds.), Cluj-Napoca: Mega, 373-390.
Teodor, Eugen S., 2015 b – The Invisible Giant: Limes Transalutanus. An overview south of
Argeș River, Târgoviște: Cetatea de Scaun.
48
The so-called Chilia-Militari Culture ended at the threshold of the third and the fourth century, half a
century after the Roman drawback, expressing a “Roman provincial culture” (Teodor et al, 2015, esp.
the conclusions). It was replaced by another symbiotic culture – Cherniakhov.
Teodor, Eugen S., 2016 a – De pază pe Limes Transalutanus. Despre turnurile de pe
46 segmentul sudic, Arheologia peisajului şi frontierele romane, E.S. Teodor (ed.),
Târgovişte: Cetatea de Scaun, 67-98.
Teodor, Eugen S., 2016 b – Stadiul identificării aşezărilor civile pe frontiera transalutană,
Arheologia peisajului şi frontierele romane, E.S. Teodor (ed.), Târgovişte: Cetatea de

Scaun, 97-122.
Teodor, E.S., Bădescu, A., Haită, C., 2015 – One Hundred Sherds. Chilia-Militari Culture
reloaded. Alexandria pottery case, Journal of Ancient History and Archaeology, 2,
2015, 90-135.
Teodor, E.S., Ștefan, M.M., 2014 – Landscape Archaeology along Limes Transalutanus,
Journal of Ancient History and Archaeology, 1, 3, 2014, 25-31.
WEB
City Hall Roşiorii de Vede website
http://www.primariarosioriidevede.ro
Community Landscape Archaeology Survey Project
http://claspweb.org.uk/
Ministry of Finance
http://www.mfinante.ro/buget2015.html?pagina=domenii
Registrul Arheologic Național (National Archaeological Record)
http://ran.cimec.ro/sel.asp?Lang=EN
Romanian Heritage Legislation (partly translated)
http://www.eui.eu/Projects/InternationalArtHeritageLaw/Romania.aspx
LEGISLAŢIA PATRIMONIULUI CULTURAL DIN REPUBLICA
47
MOLDOVA: TENDINŢE ŞI PRACTICI CONTEMPORANE
P O S T IC Ă
G h e o r g h e P O S T I C Ă*
Abstract
In the framework of this paper the author discusses the legal system for the pro-
G h e o r g h e
tection of the cultural heritage in the Republic of Moldavia. Thus, following a series of
attempts and efforts, since 2016 the Republic of Moldavia has a dedicated legislation for
the sector of the cultural heritage, well structured and with laws for each domain. These
new laws set a solid basis for the development and dissemination of sustainable heritage
policies. On the same time, the experience gathered from 2010 to 2016 can certainly be
a foundation for the further drafting of the Code for cultural heritage of the Republic
of Moldavia, following the examples of other European countries. Throughout such an
attempt there will be reached the top point in adopting the requirements concerning the
national cultural heritage to the ones of the Council of Europe and UNESCO.
Cuvinte cheie: protecția patrimoniului cultural, legislație, Republica Moldova

Key-words: cultural heritage preservation, legal framework, Republic of Mol-
dova
Perioada de constituire a Republicii Moldova la începutul anilor 90 ai se-

colului XX în calitate de stat independent a fost marcată printr-o legătură in-
dispensabilă de factorul cultural şi de ponderea procesului cultural în formarea
politicilor de stat. Atenţia sporită faţă de cultură şi politica culturală în acea peri-
oadă se explica prin atitudinea deosebită faţă de simbolurile identităţii naţionale
– limbă, grafie latină, drapel, valori culturale, patrimoniu naţional, tradiţii etc.
Lupta „simbolurilor naţionale” a stat la baza procesului de renaştere naţională în
fostele republici ale imperiului sovietic. Lupta pentru renaşterea identităţii naţio-
nale reprezenta, în fond, o revoluţie culturală, constituind fundamentul mişcării
de eliberare naţională şi independenţă. Cultura şi valorile culturale naţionale au
constituit pilonul statalităţii Republicii Moldova.
În perioada afirmării identităţii statale, politica culturală, ca şi percepţia ge-
nerală a procesului de guvernare independentă treceau prin perioada de forma-
re şi transformare radicală. Reformele economice demarate aveau drept obiectiv
trecerea de la economia planificată, administrată în mod centralizat şi autoritar
spre o economie de piaţă. Colapsul vechiului sistem economic a dus la o scădere
_____________________
Ministerul Culturii al Republicii Moldova, e-mail: gpostica@yahoo.com

*
substanţială a veniturilor populaţiei, la micşorarea alocaţiilor în sfera bugetară şi,
48 respectiv, în domeniul culturii.
Deficitul acut al mijloacelor financiare pentru dezvoltarea sectorului cultu-
L EG ISL AŢ IA PAT R I M O N I U LU I CU LT U R AL D I N R EPU B L I C A M O L D OVA : T EN D I N Ţ E ŞI PR AC T I CI CO N T E M P O R A N E
ral, lucru mai puţin obişnuit pentru perioada anterioară, a impus formarea unei
noi atitudini faţă de politica culturală în noile condiţii. Decretul Preşedintelui
Republicii Moldova nr. 203 din 21 septembrie 1992 „Despre măsurile de neamî-
nat privind dezvoltarea culturii” apare după aplanarea conflictului armat de pe
Nistru și reflectă situaţia gravă creată în domeniu.
Cu toate că Republica Moldova, în calitatea sa de stat independent, aderă
la numeroase organisme internaţionale, a căror competenţă se extinde şi asupra
domeniului culturii, o concepţie bine definită a procesului cultural, precum şi un
document strategic care ar sta la baza unui sistem integrat de acţiuni pe termen
mediu şi lung, practic, nu au fost elaborate.
Pornind de la experiența mondială, este de menționat că obiectivul funda-
mental al unor bune guvernări constă în activități pentru statornicirea societăţi-
lor sănătoase, sigure, tolerante şi creative. În această ordine, modelele de dezvoltare
acceptate de guvernări trebuie să promoveze prezentul fără a compromite capa-
citatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi, prin garantarea acce-
sului populaţiei la cultură şi la patrimoniul moştenit. Or, cultura, creativitatea şi
patrimoniul moştenit se înscriu în şirul necesităţilor naturale ale omului, în afara
cărora el nu poate exista.
Cultura nu este doar un consumator de resurse, cum se pretinde de multe
ori. Cultura este un factor important al dezvoltării sociale, un instrument prin
intermediul căruia pot fi rezolvate diverse probleme, inclusiv de ordin social-eco-
nomic. În acest sens, cultura apare ca un factor de dezvoltare comunitară, mo-
dernizare şi sustenabilitate, de identitate, coeziune şi integrare, fiind totodată şi
exponentul calităţii vieţii umane.
Într-o societate care îşi asumă dezvoltarea durabilă ca un obiectiv strategic
fundamental, indivizii trebuie să aibă condiţii de acces la educaţia de bază, la pro-
cesul de formare continuă şi îmbogăţire culturală continuă, să beneficieze de şan-
sa de a fi producători de cultură, depăşind astfel statutul de simpli consumatori
de divertisment, statut cu care sunt deseori identificaţi.
Privită din această perspectivă, dezvoltarea durabilă a societăţii este mai în-
tâi de toate o problemă de ordin cultural, în cadrul căreia patrimoniul cultural
reprezintă fundamentul și sursa de inspirație a mișcării sociale contemporane.
Or, patrimoniul cultural este ansamblul de resurse culturale moştenite, care
sunt o reflectare şi o expresie a valorilor, credinţelor, cunoştinţelor şi tradiţiilor
umane în continuă evoluţie. Astfel, importanța socială a patrimoniului cultural
este una definitorie. Cu toate acestea, la anumite etape ale ultimelor două de-
cenii, în condițiile promovării unor noi politici economice, patrimoniul cultural
național din Republica Moldova, de cele mai multe ori, a rămas în afara atenției 49
autorităților de stat, dar și a societății în ansamblu.
P O S T IC Ă
Către anul 2010, pe segmentul patrimoniului cultural al Republicii Moldova
se constatau trei provocări majore: degradarea continuă a patrimoniului cultural
naţional, lipsa mecanismelor legale în stare să asigure integritatea patrimoniu-
lui cultural naţional și absenţa fondurilor bugetare de stat pentru documentarea,
conservarea şi protejarea patrimoniului cultural naţional.
G h e o r g h e
Printre problemele majore ale domeniul patrimoniului cultural se enumerau:
1) lipsa unei viziuni strategice asupra problemei patrimoniului cultural; 2) lipsa
sau ineficienţa instrumentelor de protejare şi punere în valoare a patrimoniului
cultural naţional; 3) lipsa sau ineficienţa cadrului instituţional necesar pentru
protejarea patrimoniului cultural; 4) lipsa resurselor umane necesare pentru do-
cumentarea, conservarea şi managementul patrimoniului cultural; 5) lipsa sis-
temului instituţional de pregătire a cadrelor în domeniul protejării şi manage-
mentului patrimoniului cultural; 6) lipsa sistemului de reglementare în domeniul
proiectării şi intervenţiilor la monumentele istorice; 7) lipsa unei legături între
legislaţia construcţiilor noi şi legislaţia privind administraţia publică locală cu le-
gislaţia de patrimoniu cultural; 8) excluderea persoanelor fizice deţinătoare de
patrimoniu cultural din procesul protejării monumentelor istorice.
În acest context, pentru perioada de după 2010, Ministerul Culturii al Re-
publicii Moldova a stabilit trei priorităţi: 1) promovarea strategiei naționale pe
domeniul patrimoniului cultural; 2) asigurarea cadrului legal şi normativ al patri-
moniului cultural național și 3) crearea capacităţilor de documentare, protejare şi
administrare a patrimoniului cultural național.
I. Strategia patrimoniului cultural

În anul 2014 a fost definitivată și aprobată prin hotărâre de Guvern Strategia
de dezvoltare a culturii „Cultura 2020”1. În cadrul acestei strategii sunt stabilite
patru obiective generale: 1) salvgardarea patrimoniului cultural naţional în toată
diversitatea lui; 2) asigurarea circulaţiei reale şi virtuale a produsului cultural; 3)
creşterea ponderii economice a sectorului cultural şi a industriilor creative și 4)
creşterea contribuţiei sectorului cultural în dezvoltarea coeziunii sociale.
Astfel, în Strategia culturii din Republica Moldova, pentru prima dată, în
prim-plan era adus obiectivul general „Salvgardarea patrimoniului cultural
HG RM nr. 271 din 09.04.2014 cu privire la aprobarea Strategiei de dezvoltare a culturii „Cultura
1
2020” și a Planului de acțiuni privind implementarea acesteia. Publicat: 18.04.2014, Monitorul Oficial,

nr. 92-98.
național”, care cuprinde trei obiective specifice: 1) formarea unui sistem de do-
50 cumentare şi evidenţă a patrimoniului cultural; 2) crearea unui sistem de conser-
vare şi protejare a patrimoniului cultural și 3) integrarea patrimoniului cultural
în politicile publice şi valorificarea lui în interesul comunitar.

Fiecare dintre cele trei obiective specifice cuprinde acțiuni practice în stare
să amelioreze starea generală din domeniu. Astfel, obiectivul „Formarea unui
sistem de documentare şi evidenţă a patrimoniului cultural” prevede patru
acțiuni fundamentale: 1) inventarierea şi documentarea patrimoniului cultural
naţional; 2) expertizarea şi clasarea patrimoniului cultural naţional; 3) formarea
registrelor patrimoniului cultural naţional și 4) formarea cadastrelor patrimoniu-
lui cultural imobil şi memorial.
Cel de-al doilea obiectiv de patrimoniu, „Crearea unui sistem de conser-
vare şi protejare a patrimoniului cultural”, prevede realizarea practică a cinci
acţiuni: 1) elaborarea cadrului legal pentru conservarea şi protejarea patrimoniu-
lui cultural naţional; 2) crearea unui sistem eficient de protejare a patrimoniului
cultural național; 3) crearea sistemului instituţional de conservare, restaurare a
patrimoniului cultural naţional; 4) formarea/dezvoltarea sistemului de inspecta-
re şi monitorizare a patrimoniului cultural naţional și 5) formarea unui sistem de
proiectare şi restaurare a obiectelor de patrimoniu cultural bazat pe specialişti
atestaţi în domeniul patrimoniului cultural.
Al treilea obiectiv – „Integrarea patrimoniului cultural în politicile publi-
ce şi valorificarea lui în interesul comunitar” – prevede două acțiuni de bază:
1) integrarea patrimoniului cultural în sistemul naţional de educaţie, în politici
publice, planuri de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare durabilă, în activităţi
sociale, economice şi de mediu, naţionale şi comunitare și 2) valorificarea turisti-
că a patrimoniului cultural.
II. Legislaţia patrimoniului cultural

Cât privește procesul formării legislaţiei Republicii Moldova cu privire la pa-
trimoniul cultural, acesta cuprinde trei etape majore: 1993-1994, 1999-2008,
2010-2016.
În etapa I (1993-1994): a fost adoptată Legea privind ocrotirea monumen-
telor (nr. 1530 din 22.06.1993), a fost aprobat, fără a fi publicat, Registrul monu-
mentelor Republicii Moldova ocrotite de stat (Hotărârea Parlamentului nr. 1531
din 22.06.21993) și a fost ratificată Сonvenţia culturală europeană (19.12.1954,
Paris) la 24.05.1994.
În a II-a etapă (1999-2008): au fost adoptate trei legi organice: Legea cul-
turii (nr. 413 din 27.05.1999), Legea muzeelor (nr. 1596 din 27.12.2002) și Legea
privind constituirea Rezervaţiei Cultural-Naturale Orheiul Vechi (nr. 251 din
4.12.2008); au fost ratificate nouă convenţii de patrimoniu cultural: cinci con- 51
venţii UNESCO și patru convenţii europene, inclusiv:
P O S T IC Ă
– Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat,
împreună cu Protocolul I la Convenţie (14.05.1954, Haga, protocoale
1954, 1999), ratificată de Republica Moldova prin Legea nr. 597-XIV din
24.09.1999;
– Convenţia UNESCO asupra măsurilor ce urmează a fi luate pentru inter-
G h e o r g h e
zicerea şi împiedicarea operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer
de proprietate al bunurilor culturale (14.XI.1970, Paris), ratificată de Re-
publica Moldova prin Legea din 14.09.2007;
– Convenţia UNESCO privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi
natural (16.11.1972, Paris), ratificată de Republica Moldova prin Legea nr.
1113-XV din 06.06.2002;
– Convenţia UNESCO privind salvgardarea patrimoniului cultural imateri-
al (10.02.2003, Paris), ratificată de Republica Moldova prin Legea nr. 12-
XVI din 10.02.2006;
– Convenţia UNESCO privind protecţia şi promovarea diversităţii de ex-
presii culturale (20.10.2005, Paris), ratificată de Republica Moldova prin
Legea nr. 258-XVI din 27.07.2006.
– Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arhitectural al Euro-
pei din 03.10.1985, Granada (ratificată de Republica Moldova prin Legea
din 21.12.2001);
– Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arheologic (revizui-
tă) din 16.01.1992, La Valetta (ratificată de Republica Moldova prin Legea
nr. 533-XV din 11.10.2001);
– Convenţia europeană a peisajului din 20.10.2000, Florenţa (ratificată de
Republica Moldova prin Legea nr. 533-XV din 11.10.2001);
– Convenţia-cadru europeană privind valoarea patrimoniului cultural pen-
tru societate, adoptată la 11.11.2005 la Faro (ratificată de Republica Mol-
dova prin Legea nr. 198-XVI din 26.09.2008).
În a III-a etapă (2010-2016): au fost adoptate patru legi organice privind
protejarea patrimoniului cultural (arheologic, mobil, imaterial şi monumente de
for public) și două legi cu privire la modificarea şi completarea unor legi privind
ocrotirea monumentelor:
– Legea privind protejarea patrimoniului arheologic (nr. 218 din 17.09.2010)
– Legea monumentelor de for public (nr. 192 din 30.09.2011)
– Legea privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil (nr. 280
din 27.12.2011)
– Legea privind protejarea patrimoniului cultural imaterial (nr. 58 din
52 29.03.2012)
– Legea privind modificarea și completarea unor acte legislative (Legea mo-
numentelor) (nr. 62 din 04.04.2015)

– Legea privind modificarea și completarea unor acte legislative (Codul pe-
nal şi Codul contravenţional la compartimentul Patrimoniu cultural) (nr.
75 din 21.04.2016).
– A fost publicat, la 17 ani de la adoptare, Registrul monumentelor Republi-
cii Moldova ocrotite de stat (la 02.02.2010).
– În anul 2016 sunt elaborate patru proiecte de legi (monumente istorice,
morminte război etc.).
Cu aceste ocazii, în Codul penal au fost modificate 6 articole și introduse 5
articole noi, fiind stabilite pedepse penale pentru următoarele acţiuni:
– furt (art. 186), jaf (art. 187), tâlhărie (art. 188), excrocherie (art. 190), de-
lapidare (art. 191) a bunurilor de patrimoniu cultural din situri arheologi-
ce sau din zone cu potenţial arheologic;
– deteriorare a bunurilor de patrimoniu cultural (art. 1911, 1);
– distrugere a bunurilor de patrimoniu cultural (art. 1911, 2);
– efectuarea lucrărilor neautorizate în situri arheologice sau în zone cu po-
tenţial arheologic (art. 1912);
– efectuarea lucrărilor de construcţie în siturile arheologice sau în zonele cu
potenţial arheologic (art. 1912);
– tăinuirea sau păstrarea ilegală a bunurilor arheologice mobile (art. 1913);
– comercializarea neautorizată a bunurilor arheologice mobile şi a bunurilor
culturale mobile clasate (art. 1914);
– accesul neautorizat cu detectoare de metale sau cu alte aparate de telede-
tecţie și utilizarea lor în siturile arheologice sau în zonele cu potențial ar-
heologic (art. 1915).
În Codul contravențional au fost modificate 4 articole și a fost introdus un
articol nou, prin care se sancţionează:
– încălcarea regimului de protecţie şi de folosire a bunurilor de patrimoniu
cultural și a monumentelor de for public (art. 74, 1);
– edificarea monumentelor de for public fără aprobări legale (art. 74, 2);
– demontarea, strămutarea sau modificarea monumentelor de for public fără
aprobări legale (art. 74, 3);
– intervenţii de construcții neautorizate în zonele de protecţie a monumen-
telor de for public (art. 74, 4);
– neîndeplinirea atribuţiilor legate de întreţinere, îngrijire, conservare și re-
staurare a monumentelor de for public (art. 74, 5);
– nerespectarea de către primarul unităţii teritorial-administrative a preve-
derilor legale cu privire la asigurarea pazei patrimoniului arheologic (art. 53
74, 6);
P O S T IC Ă
– eliberarea de către emitent a autorizaţiei de construire în lipsa certificatu-
lui de descărcare de sarcină arheologică;
– împiedicarea de către proprietari sau de către titularii dreptului de posesie
a terenurilor a accesului personalului autorizat, în vederea cercetării şi pro-
tejării patrimoniului arheologic (art. 74, 8);
G h e o r g h e
– înstrăinarea de către proprietarii privați a terenurilor cu patrimoniu arhe-
ologic sau a monumentelor, fără notificarea prealabilă a Ministerului Cul-
turii (art. 74, 9).
Conform prevederilor Codului contravențional, constatarea contravențiilor
şi elaborarea proceselor-verbale pentru instanța de judecată (art. 4238) revin în
sarcina:
– Agenției de Inspectare și Restaurare a Monumentelor – în cazul monu-
mentelor de istorie şi cultură de categorie națională sau monumente de for
public de categoria A;
– Agenției Naționale Arheologice – în cazul siturilor arheologice;
– direcţiilor/secţiilor/serviciilor cultură ale autorităţilor publice locale – în
cazul monumentelor de istorie şi cultură de categorie locală sau monu-
mentelor de for public de categoria B;
– poliției – în cazul tuturor categoriilor de monumente și siturilor arheologi-
ce.
Ciclul legislației de patrimoniu în Republica Moldova se încheie cu patru
proiecte de legi elaborate care urmează a fi promovate pe parcursul anul 2016:
– Legea privind protejarea monumentelor istorice
– Legea privind protejarea mormintelor şi operelor comemorative de război
– Legea privind modificarea Legii administrației publice locale nr. 436
din 28.12.2006 şi a Legii privind descentralizarea administrativă nr. 435
din 28.12.2006 la compartimentul protejarea patrimoniului cultural
– Legea muzeelor (redacţie nouă).
III. Capacităţi de administrare a patrimoniului cultural național

În procesul de administrare a patrimoniului cultural național din Republica
Moldova din perioada de după 1991 se constată lacune substanțiale, inclusiv lip-
sa capacităților instituționale pe anumite segmente. Către anul 2010 Republica
Moldova dispunea de capacități instituționale de administrare a patrimoniului
mobil (muzee naționale, locale și ramurale), însă în afara administrării de către
instituțiile de specialitate se aflau următoarele categorii de patrimoniu cultural:
54 siturile arheologice, patrimoniul cultural construit, patrimoniul cultural imateri-
al, monumentele de for public.
Până în anul 2016 s-a reușit soluționarea parțială a problemelor enumerate.

Astfel, la sfârșitul anului 2009 a început să funcționeze real Agenția Națională de
Inspectare a Monumentelor Istorice. În anul 2010, pe baza Centrului Național
de Creație Populară a fost creat Centrul Național de Conservare și Promovare a
Patrimoniului Cultural Imaterial, care are în atribuții preocupările ce țin de salv-
gardarea patrimoniului imaterial. În anul 2013 a fost formată Agenția Națională
Arheologică, cu atribuții de salvgardare a siturilor arheologice. În același timp,
rămâne în proiect ministerial și guvernamental problema formării instituției spe-
cializate în domeniul documentării, proiectării și restaurării monumentelor is-
torice și de for public. În fine, încă o problemă deosebit de actuală în contextul
enunțat este lipsa acută a resursei umane în domeniul managementului și conser-
vării/restaurării patrimoniului cultural mobil, imobil și imaterial.
Concluzii
La momentul anului 2016, Republica Moldova dispune de o legislație sec-
torială de patrimoniu cultural închegată, cu acte distincte pentru fiecare dome-
niu, care constituie o bază solidă pentru construirea și promovarea în continu-
are a unor politici durabile de patrimoniu. Or, în anii care urmează, se impun
probleme practice de implementare a legislației de patrimoniu cultural, inclusiv:
1) finalizarea procesului de elaborare a actelor normative rezultate din legislația
adoptată, 2) consolidarea/formarea capacităților instituționale de administrare,
monitorizare și restaurare a obiectelor de patrimoniu cultural, 3) formarea resur-
selor umane necesare pentru managementul și conservarea/restaurarea patrimo-
niului cultural, 4) finalizarea procesului de documentare a patrimoniului cultu-
ral național, 5) elaborarea studiilor de fezabilitate și a proiectelor de conservare/
restaurare a obiectelor de patrimoniu cultural național, 6) identificarea surselor
de finanțare a lucrărilor de conservare/restaurare a obiectelor de patrimoniul cul-
tural, cu elaborarea și aplicarea proiectelor la fonduri naționale și internaționale.
Totodată, experiența acumulată în anii 2010-2016, cu siguranță, poate constitui
și un fundament pentru elaborarea la o etapă ulterioară a Codului patrimoniu-
lui cultural al Republicii Moldova, după exemplul altor țări europene, fapt care
va reprezenta un punct culminant în procesul de aducere a patrimoniul cultural
național la nivelul cerințelor Consiliului Europei și ale UNESCO.
CONSIDERAȚII CU PRIVIRE LA NECESITATEA REALIZĂRII
55
DIAGNOSTICULUI ARHEOLOGIC. STUDII DE CAZ,
CONSECINȚE ȘI IMPLICAȚII1
S I M ION
Mihaela SI MION*
M i h a e l a
Abstract
The two largest and most complex permits are the Environmental Impact
Assessment (EIA) and the Archeological Permit. Both of these take months to complete
(though they are normally carried out in parallel), and both are governed by complex
and detailed legislation. For both, compliance can carry significant costs to the project
promoter. However, the Environmental Impact Assessment does not use principle
agreements, while the Archeological Permit does. As a result, the EIA, once completed,
is not likely to generate unexpected costs or delays later. Unless the project undergoes
significant modification later in the project cycle, an EIA, once done, represents a set of
clear guidelines that allow straightforward calculation of likely costs and time issues.
Archeological permitting, on the other hand, often generates additional unexpected
costs and uncertainties far into the project cycle. The effective delay of the permitting
process leads to a number of problems, some of them potentially quite serious. The
overlapping of the archaeological research with the works execution stage has led to
various problems. These problems can lead, in turn, to additional knock-on effects.
These have included:
• a culture of rushing archaeological related procedures, which may potentially
lead to severe harm of the legally protected patrimony;
• a lack of mutual understanding and collaboration between the responsible
governmental bodies, typically the Ministry of Culture and the Ministry of
Transport (as the latter is the main promoter of projects with significant impact
on archaeological heritage). This, in turn, leads to reciprocal accusations and
mutual blame for project delays.
1
Articolul sintetizează o serie de probleme dintr-un studiu complex, realizat de o echipă de specialiști,
la cererea The World Bank, Europe and Central Asia Region, intitulat Romania. Improving the Natio-
nal Framework for Preparing and Implementing Public Investment Projects. Autorul articolului a fost unul
dintre specialiștii care au sintetizat problemele legate de gestionarea patrimoniului cultural. Datorită
complexității problemei, în acest studiu, un capitol întreg a fost dedicat subiectului „Arheologie”. Lu-
crurile sunt, așadar, știute și ar fi trebuit dezbatute cât mai profesionist cu putință. Din păcate, întreg
documentul încă se plimbă sau zace prăfuit prin diverse instituții ale statului, în vreme ce comisii și co-
mitete dezbat încă spinoasa problemă. Este știut, în România nu există autostrăzi din cauza „vinovatului
de servici” – arheologul român, înfățișat de presa „profesionistă” ca sursa tuturor relelor și principalul
obstacol în calea progresului!
* Muzeul Național de Istorie a României, București, e-mail: mihaela.simion98@gmail.com
Cuvinte cheie: patrimoniu arheologic, diagnosticare, proceduri, România
56
Key-words: archaeological heritage, archaeological related procedures, ar-
chaeological diagnosis, Romania
CO NSIDER AȚII CU PR IVIR E L A NECE SITATE A RE ALIZ ĂR II DIAGN OS TICULUI ARHEO LO GIC . S TUD II DE C A Z, CO NSECINȚE ȘI IMPLIC AȚII
Preambul
„Pentru realizarea obiectivelor şi pentru îndeplinirea atribuţiilor sale generale şi
specifice, pentru conceperea şi punerea în aplicare de politici şi acţiuni intersectoria-
le şi de parteneriate public-privat şi central-local, Ministerul Culturii şi Patrimoniului
Naţional acţionează în cooperare cu autorităţile administraţiei publice centrale şi loca-
le, cu instituţiile publice de specialitate, cu operatorii culturali, cu structurile societăţii
civile şi ale mediului de afaceri, din ţară şi din străinătate, conform legii.” 2
„Ministerul Transporturilor și Infrastructurii reprezintă organul de specialitate
al administrației publice centrale care stabilește politica în domeniul transporturilor la
nivel național, elaborează strategia și reglementările specifice de dezvoltare și de armo-
nizare a activităților de transport în cadrul politicii generale a Guvernului, ia măsuri
pentru a asigura implementarea acestor politici prin unitățile care i se subordonează și
îndeplinește rolul de autoritate de stat în domeniul transporturilor și al infrastructurii
de transport. Ministerul Transporturilor și Infrastructurii este autoritatea publică cen-
trala responsabilă cu elaborarea, reglementarea și implementarea politicilor de trans-
port comunitare.”3
Altfel spus, Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin structurile

sale, are responsabilitatea de a asigura furnizarea unei rețele sigure și eficiente de
infrastructură de transport rutier și feroviar (autostrăzi, drumuri naționale, căi
feroviare). Dezvoltarea unei astfel de rețele are un impact deosebit asupra patri-
moniului arheologic, care trebuie abordat pornind de la premisa că este o resursă
națională și universală neregenerabilă. Rolul de garant al respectării tuturor con-
strângerilor legate de protejarea patrimoniului ar trebui să fie activ îndeplinit de
Ministerul Culturii. Aceste două instituții ale statului sunt actorii principali într-
o problemă în care, de 25 de ani, ne dăm cu toții silința să asigurăm un echilibru
precar, în condițiile în care marile proiecte de dezvoltare a infrastructurii au fost,
peste tot în Europa și nu numai, o mare oportunitate pentru cunoașterea și cerce-
tarea istorico-arheologică.
2
Hotărârea de Guvern nr. 90 din 10 februarie 2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Culturii, Art. 7.
3
DOCUMENT DE POLITICI PUBLICE SECTORIALE, STRATEGIE ȘI COORDONAREA PO-
LITICILOR STRUCTURALE pentru anul 2010 și perspectiva 2011-2013. 1. TITULAR: MINIS-
TERUL TRANSPORTURILOR ȘI INFRASTRUCTURII. COD TITULAR: 24 2. MISIUNEA
INSTITUȚIEI PUBLICE (http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buget2010/24Ministerul_
Transport urilor_si_Infrastructurii.pdf)
Din păcate, la o radiografie, chiar și selectivă, asupra stării de fapt, lucrurile
par să fie încă încremenite în proiecte mai mult sau mai puțin rupte de realitate, 57
în care regulile sunt făcute de către cei doi actori, fără o minimă dorință de a-l
S I M ION
asculta pe celălalt. Sau, mai bine spus, fiecare doar îl aude pe celalalt, dar nu îl și
ascultă. Consecințele acestui pseudodialog pot genera stări de tensiune și frus-
trări instituționale și profesionale, cu efecte dramatice asupra ambelor misiuni
asumate de către cei doi actori.
În teorie, emiterea acordului de mediu este condiționată de rezolvarea tu-
M i h a e l a
turor problemelor legate de patrimoniu, de afectarea posibilelor structuri arheo-
logice și de emiterea tuturor avizelor, precum și a certificatelor de descărcare de
sarcină arheologică de către structurile Ministerului Culturii. Legislația cultura-
lă, așa cum este ea definită în acest moment, protejează, prin urmare, patrimoniul
arheologic. Intervențiile care sunt susceptibile de a afecta acest patrimoniu sunt
strict interzise fără aplicarea unor proceduri prealabile avizate și supravegheate
de Ministerul Culturii. România a ratificat, în 1997, Convenția europeană privind
protecția patrimoniului arheologic, al cărei domeniu de aplicare declarat este „de
a proteja patrimoniul arheologic ca sursă a memoriei colective europene și ca un
instrument de studiu istoric și științific”4. Aceasta impune principiul „conservării
integrate”5, astfel încât Ministerului Culturii îi revine atribuția de a examina, în
detaliu, impactul posibil al oricărui proiect propus asupra patrimoniului arheolo-
gic al țării.
În practică, procedura de emitere a acordului de mediu se desfășoară para-
lel și, am putea spune, independent de procedura de avizare a Ministerului Cul-
turii. Corolarul și sursa inadvertențelor în procedurile de obținere a avizelor și
autorizaților este așa-numitul „aviz de principiu”, emis de Ministerul Culturii:
când de structura sa centrală, când de instituțiile sale deconcentrate. Acordul de
mediu și avizarea din sarcina Ministerului Culturii sunt aproape întotdeauna so-
licitate, prelucrate și eliberate în paralel unul cu altul.
În tot acest „vârtej” administrativ, există o procedură arheologică, definită
ca parte a cercetării6, care – bine și la timp realizată, și nu confundată sau în-
locuită de „evaluarea teoretică” – ar produce beneficii majore pentru ambii ac-
tori, în termen de timp/respectarea termenelor de execuție, costuri/respectarea
specificațiilor tehnice și calitatea actului cercetării, ca sursă a cunoașterii istorice.
Este vorba despre DIAGNOSTICUL ARHEOLOGIC.
4
Prin Legea 150/1997.
5
Conceptul de „conservare integrată” apare pentru prima dată în textul Convenției de la Granada pentru
protecția patrimoniului arhitectural al Europei din 1985.
6
Standarde şi proceduri pentru cercetările arheologice (instituite prin OMCC, nr. 2392/2004).
Deşi este doar una dintre etapele de avizare, problema „avizului de principiu”
58 necesită o atenție specială din cel puțin trei motive distincte:
1. este o sursa frecventă de întârzieri în execuție și de probleme financiare,
care a generat, de-a lungul timpului, un număr foarte mare de plângeri

ale dezvoltatorilor de proiecte şi, în egală masură, ale profesioniştilor în
domeniul protecției patrimoniului;
2. din punctul de vedere al duratei procedurilor și al efectelor pe termen
scurt şi lung, se plaseasă pe primele două locuri în cadrul procedurii de
mediu;
3. procedura de avizare specifică devine redundantă în interacțiune cu cele-
lalte avizări specifice unui proiect.
Cum ar trebui să funcționeze sistemul?
I. Solicitare certificat de urbanism (CU)

II. CU (+ lista de avize și acorduri) este emis.
III. Avizele și acordurile solicitate în CU sunt obținute.
a) Avizul MC
Aplicare la Direcția de Direcția de Cultură infor- Instituția abilitată Se realizează Se delimitează siturile
Cultură pentru emi- mează aplicantul care sunt solicită autorizație diagnosticul și pentru care se solicită
terea avizului necesar zonele cu potențial, unde de diagnostic de se redactează de la MC autorizație de
eliberării AC se presupune cercetarea. la MC. raportul. cercetare preventivă.
Ca urmare a cercetărilor arheologice preven-

tive desfășurate, dezvoltatorul solicită certifi-
catul de descărcare de sarcină arheologică în
vederea obținerii AC.
Decizia MC
Respingerea avizului și Aviz favorabil cu:

solicitarea de modificări
de proiect
condiția suprave- condiția realizării cercetării
gherii arheologice preventive și obținerea
Modificarea proiectului certificatelor de descărcare
tehnic de sarcină arheologică
b) Avizul de mediu (inclusiv cu avizul MC) permit)
59
S I M ION
Procedurile de mediu Raportul de mediu, care conține recomandările MC
c) Alte avize și acorduri
M i h a e l a
IV. Autorizația de construcție
CU – certificat de urbanism
MC – Ministerul Culturii
DA – diagnostic arheologic
AC – autorizație de construcție
Pentru a obține avizele specifice Ministerului Culturii, dezvoltatorii trebuie

să respecte anumite condiții, care sunt furnizate de o serie de acte legislative7. În
timp ce procedurile legate de patrimoniul arheologic sunt la fel de complexe, ca
şi cele de mediu, legislația asociată nu este comparabilă din punctul de vedere al
coerenței şi al interpretării. Legislația de mediu defineşte un cadru instituțional
consolidat, cu obligațiile şi responsabilitățile aferente, stabilind în mod clar mă-
surile care trebuie întreprinse de către un promotor de proiect, de la comple-
tarea cererii inițiale până la eliberarea (sau respingerea) autorizației de mediu.
Legislația privind protecția patrimoniului arheologic, cu toate acestea, este de
multe ori lipsită de claritate şi concizie. Procedurile specifice pentru obținerea
avizelor Ministerului Culturii nu sunt urmate, potrivit legii, de către promotorii
de proiecte în etapa studiului de fezabilitate, deşi legislația relevantă este sufici-
7
O.G. 27/1992, O.G. 68/1994 și Legea nr. 11/1994; Legea nr. 5/2000; O.G. nr. 43/2000 privind proteja-
rea patrimoniului arheologic; Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice (cu modifi-
cările subsecvente); Legea nr. 378/2001 (legea de adoptare de către Parlament a O.G. nr. 43/2000); Le-
gea nr. 311/2003 privind muzeele și colecţiile publice (cu modificările ulterioare); Legea nr. 462/2003
(introduce noţiunea și definirea cercetărilor arheologice preventive); Legea nr. 258/2006 (referiri la
principiul conservării integrate, realizarea de lucrări arheologice specifice în contextul evaluării impac-
tului de mediu); O.M.C.C. nr. 2071/2000 pentru instituirea Regulamentului de organizare a săpătu-
rilor arheologice din România; O.M.C.C. nr. 2426/2005 privind aprobarea normelor metodologice de
înscriere a unor situri arheologice prioritare în Lista zonelor de interes arheologic naţional; O.M.C.C.
nr. 2483/2006 privind aprobarea Listei cuprinzând zonele de interes arheologic prioritar; O.M.C.C.
nr. 2066/2007 privind metodologia de aplicare a criteriilor de finanţare pentru șantierele arheologice
finanţate din bugetul Ministerului Culturii și Cultelor; O.M.C.C. nr. 2103/2007 privind coordonarea
activităţii de cercetare arheologică în siturile arheologice declarate zone de interes naţional; O.M.C.C.
nr. 2518/2007 pentru aprobarea Metodologiei de aplicare a procedurii de descărcare de sarcină arhe-
ologică; OMCC nr. 2260/2008 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare și inventariere a
monumentelor istorice etc.
ent de clară în ceea ce privește coordonarea și integrarea procesului de avizare,
60 din punctul de vedere al procedurilor arheologice, cu autorizarea lucrărilor de
construcții și cu procedurile legate de mediu.
În etapa studiului de fezabilitate proiectantul primește un „Aviz de princi-

piu” de la Ministerul Culturii doar în cazul în care avizul de la Ministerul Cul-
turii este solicitat prin certificatul de urbanism. De obicei, aceasta constă într-o
simplă declarație prin care Ministerul Culturii nu se opune proiectului, sub re-
zerva îndeplinirii tuturor procedurilor de cercetare arheologică, definite prin pre-
vederile legale în vigoare. Acest acord se bazează uneori pe un studiu realizat în
birou, ce cuprinde observații arheologice preliminare, dar poate fi eliberat și fără
acesta. Cu toate acestea, avizul de principiu poate fi utilizat de către promotorul
proiectului pentru obținerea acordului de mediu și, în consecință, a autorizației
de construcție. Așadar, avizele de principiu sunt considerate echivalente cu avi-
zele finale emise de alte agenții guvernamentale. Acest lucru înseamnă că aces-
tea sunt acceptate de către autoritățile competente pentru eliberarea autorizației
de construcție. Din cauza acestei scăpări procedurale, odată ce autorizația de
construcție este eliberată, cu tot ceea ce presupune din punct de vedere juridic,
din cauza complicațiilor constatate în situația reală din teren, odată implementată
faza de execuție, nu de puține ori Ministerul Culturii s-a considerat îndreptățit să
modifice, să extindă, să corecteze și chiar să modifice avizul inițial în întregime.
Procesul de avizare amână practic finalitatea până târziu, în faza de execuție
a proiectului, deci postemitere acord de mediu, astfel încât procedurile legate de
protecția patrimoniului (diagnosticul arheologic și cercetarea preventivă) ajung
să se deruleze în paralel cu execuția propriu-zisă a lucrărilor. Suprapunerea cer-
cetărilor arheologice cu etapa de execuție a lucrărilor a generat diverse probleme,
unele dintre ele cu potențial de a afecta determinant absorbția de fonduri europe-
ne și programul național de dezvoltare a economiei. Aceasta perpetuează lipsa de
înțelegere reciprocă și de colaborare între organismele guvernamentale responsa-
bile, de obicei Ministerul Culturii și Ministerul Transporturilor, nu de puține ori
ajungându-se la acuzații reciproce legate de responsabilitatea pentru întârzierea
proiectelor de interes național.
De cele mai multe ori, evaluările teoretice din etapa studiului de fezabilitate
puneau sub protecție zone în care nu exista potențial arheologic real, ci atribu-
it doar pe baza informațiilor din literatura de specialitate, fără o georeferențiere
riguroasă și pe baza observațiilor, în anumite cazuri, asupra unui material arhe-
ologic în poziție secundară. Doar pe baza unor astfel de date devine imposibilă
realizarea unor prognoze reale, în termeni de timp, logistică, specialiști și costuri,
relativ la gestionarea problemelor de patrimoniu.
Exemple de neconcordanță între seturile de date pe baza cărora s-a obținut
avizul de principiu inițial și situația reală din teren sunt numeroase, nefiind aici 61
locul pentru a analiza în detaliu acest aspect al problemei (pl. 1). Ceea ce trebu-
S I M ION
ie subliniat este faptul că lipsa unui diagnostic arheologic real, executat în etapa
studiului de fezabilitate sau măcar în faza de proiectare, ridică o serie de proble-
me cu privire la derularea etapelor cercetării arheologice preventive, dintre care
sintetizăm următoarele aspecte:
– costurile aferente procedurilor arheologice și contractările specifice nu
M i h a e l a
sunt cuantificate și deci nu sunt luate în considerare nici în analiza cost-
beneficiu, nici în bugetarea finală a proiectului. În unele cazuri, aceste cos-
turi pot afecta în mod semnificativ costurile totale și calendarul proiectu-
lui;
– resursele financiare dedicate cercetării arheologice preventive lipsesc din
bugetul contractului de lucrări. Procedurile de licitație și sumele licitate în
mod constant nu includ costurile reale sau probabile ale cercetării arheo-
logice preventive. Acest lucru poate duce la importante majorări de costuri
și poate genera o serie de alte probleme în procedurile de decontare;
– gestionarea inadecvată a procedurilor arheologice de către contractantul
lucrării, ale cărui priorități și interese de bază nu constau în protecția pa-
trimoniului arheologic, ci în respectarea termeneor, executarea lucrărilor
și profitul comercial;
– rezultatele cercetărilor arheologice preventive pot impune, în anumite ca-
zuri, modificări semnificative ale proiectului inițial, ceea ce complică foar-
te mult raporturile financiare între beneficiarul lucrării și executant, fiind
chestiuni neincluse în prevederile contractuale.
Comparativ cu alte state europene, în România se experimentează, din punc-
tul de vedere al managementului central al lucrărilor de infrastructură, o stranie
procedură. Potrivit principiului „dezvoltatorul plătește”, cercetările arheologice
preventive ar trebui să fie finanțate de către promotorii de proiecte (în speță sta-
tul, pentru proiectele de infrastructură). Abordarea specifică a dezvoltatorilor de
proiecte (MT, CNADNR), în acest caz specific, este una care contrazice princi-
piile de bază ale managementului. Se eludează aspectul potrivit căruia statul este
principalul actor interesat de păstrarea resursei neregenerabile care este patrimo-
niul, considerând întreaga problemă ca un risc și o complicație de care dorește să
scape. Se împinge responsabilitatea unei probleme proprii către contractantul lu-
crărilor, către antreprenor. Astfel, diverși antreprenori care au câștigat o licitație
pentru a construi un obiectiv de infrastructură (într-un termen de X luni și cu
Y costuri) se trezesc în fața realității în care, printr-un artificiu contractual, este
obligat să suporte din surse proprii o activitate despre care nu fusese informat
62
Autostrada Orăștie - Sibiu, lot 1. Poziţionarea siturilor identificate in urma evaluării de teren (2008)
Varianta de ocolire Deva - Orăştie. Poziţionarea siturilor delimitate în evaluarea teoretică
față de siturile identificate in urma lucrărilor de diagnostic (noiembrie-decembrie 2011).
faţă de tronsonul de autostrad şi faţă de siturile arheologice identificate în urma lucrărilor de diagnostic.
Vasilescu).
Varianta de ocolire a mun. Alexandria. Poziţionarea siturilor arheologice delimitate
Autostrada Orăștie - Sibiu, lot 2. Poziţionarea siturilor identificate în urma evaluării de teren (2008) față de siturile
în urma diagnosticului arheologic faţă de zonele cu descoperiri arheologice identificate în urma evaluării de teren.
identificate în urma lucrărilor de diagnostic (septembrie - octombrie 2011).
oretică/periegheză și situația reală constatată în urma diagnosticului arheologic (GIS– Florela

Planșa 1 – Exemple de neconcordanță între potențialul arheologic semnalat prin evaluare te-
coerent în caietul de sarcini. În general, documentele de licitație pentru con-
tractele de lucrări nu oferă o imagine clară și completă a procedurilor pe care 63
antreprenorul trebuie să le respecte și nici nu descriu activitățile asociate, ceea
S I M ION
ce creează confuzie. I se cere astfel antreprenorului să-și asume semnarea unui
contract, fără a fi informat cu privire la natura acestor activități, ce devin riscul
său personal, ceea ce poate conduce la costuri neașteptate și întârzieri semnifica-
tive. Pentru beneficiarul lucrării (statul român, prin instituțiile sale) procedurile
arheologice sunt văzute ca o oportunitate de reducere a costurilor. Pentru cerce-
M i h a e l a
tarea arheologică se utilizează astfel forța de munca a antreprenorului și utilajul
mecanizat al acestuia, în loc să mobilizeze și să bugeteze aceste resurse anteri-
or fazei de execuție. De fapt, având în vedere complicațiile care pot apărea, este
mult mai probabil că vor exista pierderi financiare semnificative. Riscul financiar
aferent este transferat către contractantul/antreprenorul lucrărilor într-un caz în
care principalul beneficiar este statul – cel care ar trebui să fie direct interesat de
protecția patrimoniului propriu.
Antreprenorii (constructorii) sunt obligați să-și asume responsabilitatea cer-
cetării arheologice și a protecției patrimoniului, deși acest lucru nu este obiectul
lor de activitate. Astfel, în caietele de sarcini specifice licitațiilor de atribuire de
lucrări se include o scurtă secțiune – „Asistența tehnică arheologică”. Aici se sti-
pulează că antreprenorul trebuie:
1. să respecte dispozițiile OG 43/2000,
2. să asigure „asistența tehnică arheologică”,
3. să întreprindă toate măsurile necesare în vederea obținerii certificatului de
descărcare de sarcină arheologică, în cazul în care este necesar,
4. dacă este nevoie, să asigure protecția siturilor arheologice.
Ca efect direct, listele de cantități și schemele de prețuri cuprind, de obicei,
un articol general, pentru care i se cere contractantului să includă toate costurile
legate de activitățile descrise. Antreprenorii au puțină experiență în materie de
prețuri alocate cercetării arheologice (înțelegând prin „asistență tehnică arheolo-
gică” doar supravegherea). Astfel, ÎNTOTDEAUNA costurile aferente arheolo-
giei sunt subestimate, efectul fiind o mare discrepanță între suma alocată și cos-
turile reale cu care se confruntă, acestea fiind suportate din fonduri proprii (de
unde tendința de a eluda procedurile arheologice a majorității antreprenorilor,
care consideră aruncarea în sarcina lor a unei obligații a statului ca fiind profund
incorectă și injustă).
Una dintre cauzele secundare a lipsei diagnosticului arheologic din etapa de
studiu de fezabilitate și împingerea lui către faza de execuție este lipsa accesului
la terenul pe care s-ar efectua procedura arheologică. HG nr. 53/2011 (normele
metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010) și OG 43/2000 cuprind prevederi
specifice referitoare la obligația proprietarilor de teren de a permite accesul pen-
64 tru cercetări arheologice, cu o compensație financiară adecvată. Totuși, nu există
o procedură specifică detaliată pe care promotorul proiectului să o urmeze.
Cu toate aceste probleme, chiar și în faza de execuție, realizarea unui dia-

gnostic arheologic permite o distribuție judicioasă a resurselor și canalizarea
eforturilor echipei de cercetare pentru un maxim beneficiu, din punct de vede-
re științific, într-un termen de execuție ce poate fi stabilit mult mai exact. De
asemenea, un diagnostic realizat cu acuratețe permite gestionarea, din perspec-
tiva competențelor, a unui colectiv de cercetare specializat pe palierul cronologic
identificat, modelul predictiv obținut permițând și previziunile financiare ale fa-
zei postcercetare (pl. 2). Împunerea către dezvoltator a acestui sistem de previ-
zionare a cheltuielilor ocazionate de cercetarea arheologică preventivă, în cadrul
unui proiect major de infrastructură, ar evita abordarea și execuțía superficială
a cercetării arheologice preventive, ceea poate conduce la daune majore asupra
patrimoniului arheologic protejat (pl. 3). Există tendința de a minimiza costurile
și durata de execuție a acestor lucrări și din cauza faptului că:
– cercetarile arheologice nu sunt recunoscute ca o categorie de lucrări speci-
fice în devizul general al conținutului-cadru de investiții aprobat prin HG
nr. 28/2008, unde există doar o referire generală la costuri legate de „alte
avize și autorizații”;
– deși legea prevede în mod clar integrarea procedurilor aferente arheo-
logiei în cadrul mai larg al sistemului de autorizare de mediu, nu există
responsabilități instituționale clar definite pentru a face acest lucru. Ca
urmare, avizarea pentru partea de arheologie este distinctă și separată;
– nu există proceduri interne consolidate pentru eliberarea avizelor. Ca ur-
mare, avize similare, care sunt emise de diferite unități descentralizate ale
Ministerului Culturii (direcțiile județene de cultură), pot varia în mod
semnificativ ca formă și conținut;
– nu există nicio descriere clară, coerentă și detaliată a procedurii care tre-
buie urmată de către un dezvoltator de proiect, de la emiterea certificatu-
lui de urbanism până la acordarea avizului final care îi permite executarea
lucrărilor de construcție;
– necunoașterea și ignorarea legislației privind protecția patrimoniului arhe-
ologic și a procedurilor aferente de către promotorii de proiecte. Uneori de
necunoașterea și de ignorarea legislației specifice dau dovadă și instituțiile
prestatoare de lucrări de cercetare arheologică preventivă. Prin urmare,
contractele de servicii pentru pregătirea studiilor de fezabilitate nu includ
deloc sau includ doar o trimitere ambiguă la obligații specifice legate de
65
S I M ION
M i h a e l a
Planșa 2 – Exemplu de gestionare prin planificare detaliată în termeni de timp/resurse/abordare Pl. 2

a unui tronson complex de autostradă – Autostrada Orăștie-Sibiu – Lot 1. Contractorul cercetării
arheologice preventive – Muzeul Național de Istorie a României. Asistență tehnică și prelucrare
date – Vanderlay; antreprenor – STRABAG; beneficiar – CNADNR SA.
1. FIȘĂ PENTRU SITUL ARHEOLOGIC XXXXX - km. 0+000,
66 IDENTIFICAT ÎN URMA LUCRĂRILOR DE DIAGNOSTIC ARHEOLOGIC
1. Tronson autostradă
2. Beneficiar/constructor
3. Localitate, unitate administrativă superioară
4. Județ
5. Instituția care a realizat diagnosticul
6. Responsabil științific
7. Nr. autorizație de diagnostic arheologic
8. Poziția sitului pe tronsonul de autostradă (în km.)
9. Denumire sit arheologic/zonă cu posibil potențial
arheologic
10. Perioada în care s-a desfășurat diagnosticul pentru
respectivul sit
11. Număr de secțiuni de diagnostic
12. Descriere tehnică
13 Stratigrafia generală a sitului
14 Principalele descoperiri (complexe și elemente de -
inventar)
15 Elemente de cronologie relativă și absolută
16 Propuneri cercetare (supraveghere
arheologică/cercetare arheologică preventivă)
17 Propuneri pentru devizul contractului de cercetare
arheologică preventivă pentru sit
- Durata contractului (în săptămâni)
- Propuneri colectiv de cercetare (număr membri,
specializare)
- Număr și tip utilaje pentru decaparea mecanizată
- Număr personal necalificat
- Alte dotări necesare
18. Inventar de coordonate ST 70 (delimitare pe zona afectată de proiect)
NR X Y
Planșa 3 – Propunere de formular de fișă pentru sit arheologic identificat în urma diagnosticu- Pl. 3
lui, pe baza căreia se pot face proiecțiile financiare și de termene în etapa cercetării arheologice
preventive (model elaborat de Mihaela Simion și Florela Vasilescu).
protecția patrimoniului și de multe ori nu includ alocații financiare cores-
punzătoare; 67
– nu există standarde generale de cost pentru cercetarea arheologică în res-
S I M ION
pectul bunei practici europene;
– prevederile Ordinului MC nr. 2562/2010 (de stabilire a competențelor te-
ritoriale ale muzeelor locale) limitează drastic numărul de entități ce au
permisiunea legală de a efectua astfel de activități. Aplicarea acestuia com-
binată cu lipsa standardelor de cost are ca rezultat imediat imposibilitatea
M i h a e l a
controlării costurilor în respectul calității actului de cercetare, promotorii
de proiecte fiind practic supuși unui monopol local, care dictează prețul
după norme proprii. În conformitate cu prevederile Ordinului MC nr.
2562/2010, un dezvoltator de proiecte este obligat să contracteze muzeul
local pentru tot ceea ce înseamnă activitățile arheologice (lucru specificat
expres uneori în avizele emise de unele direcții de cultură). Există cazuri în
care muzeele locale nu dispun de personal suficient pentru a realiza lucrări
de o asemenea complexitate sau nu au capacitatea managerială de a derula
un astfel de proiect. Acest lucru poate duce la prelungirea investigațiilor de
teren și la costuri extreme;
– lipsa semnificativă a personalului arheologic disponibil. Arheologii din
muzee care efectuează investigații de teren nu sunt salarizați pe bază de
proiect. Remunerația acestora, în calitate de angajați ai muzeelor însărci-
nate cu cercetările preventive, este departe de a fi atractivă. Prin urma-
re, deși Registrul național al arheologilor cuprinde în prezent peste 800
de membri, există un deficit semnificativ de personal capabil de a efectua
munca de teren;
– riscul generat de problemele de patrimoniu ar trebui asumat de partea cea
mai capabilă să îl gestioneze și care este direct responsabilă – statul –, prin
dezvoltatorul de proiecte (CNADNR, MTI, MC). Dar se constată practica
de a deplasa acest risc risc „în aval”, la contractantul lucrărilor;
– nu există condiții standard de contract de cercetare arheologică preven-
tivă. Alte țări europene au contracte standard, servind interesele atât ale
dezvoltatorului, cât și ale cercetării arheologice. Cum în România nu exis-
tă așa ceva, fiecare proiect de cercetare arheologică preventivă trebuie să
reinventeze roata și să dezvolte termenii contractuali de la zero;
– înregistrările și delimitările siturilor arheologice protejate (RAN și LMI)
nu sunt întotdeauna complete, corecte sau conforme cu realitatea. Acest
lucru a dus uneori la cheltuieli semnificative decontate ca cercetare pre-
ventivă în zone fără potențial, nejustificându-se întreaga sumă investită și
creându-se un curent de opinie defavorabil arheologiei.
Spre deosebire de alte țări europene, acolo unde programele de mari lucrări
68 de infrastructură s-au finalizat sau sunt în fază de finalizare, România a rămas
încremenită în debutul acestora. Pentru arheologia din România aceasta se poate
considera încă o șansă și o oportunitate de a se consolida și de a-și afirma cu tă-

rie statutul de serviciu public. Pentru patrimoniu este valabil paradoxul potrivit
căruia această importantă resursă națională poate fi mai bine cunoscută în con-
textul afectării sale parțiale de către proiectele de infrastructură. Acest lucru pre-
supune un efort de durată, un dialog instituțional real și coerent între principalii
actori, într-o manieră structurată și strategică. Rămâne însă un deziderat aborda-
rea coerentă şi consecventă în gestionarea aspectelor specifice patrimoniului în
spiritul legislației romăne și europene.
ARHIVELE ARHEOLOGICE
69
I r i n a O B E R L Ä N D E R -T Â R N O V E A N U *
OB E R L Ä N DE R-TÂ R NOV E A N U
Abstract
This paper addresses issues related to the creation, maintenance, cataloging, digiti-
zing and facilitate access to archaeological archives. In the first part I discuss methodolo-
gical issues, standards and usage trends for archaeological archives and in the second part
some personal experiences related to the processing and digitizing them.
Cuvinte-cheie: arhive arheologice, patrimoniu arheologic, protejare.

Keywords: archaeological archive, archaeological heritage, preservation.
Definiție
Prin arhive arheologice înțelegem, în general, toate artefactele, ecofactele și
documentația rezultate dintr-o cercetare arheologică, respectiv: documentele scri-
se (jurnale de săpături, note și rapoarte, inventare de descoperiri, procese-verbale,
fișe, buletine de analiză și altele), imaginile și înregistrările video și audio, hărțile și
I r i n a
planurile, desenele și releveele, mostrele, interviurile și orice alt tip de informație
relevantă, pe suport clasic sau digital. Arhivele arheologice sunt relativ recent con-
stituite, arheologia fiind ea însăși o știință tânără, care și-a perfecționat metodele
de investigare în ultima jumătate de secol.
Există cel puțin trei tipuri principale de arhive arheologice:
• arhive arheologice private, aparținând unor cercetători sau moștenitorilor
acestora;
• arhive arheologice organizaționale, aparținând institutelor de cercetare,
universităților și muzeelor, rezultate din cercetări și proiecte proprii sau
din donații;
• arhive arheologice regionale și naționale, ca urmare a dezvoltării inventa-
relor de situri, monumente și colecții în secolul trecut, păstrate de instituții
și agenții publice dedicate.
Valoarea arhivelor arheologice

Dezvoltarea metodologiilor de cercetare științifică și tehnicii spre sfârșitul se-
colului XIX și începutul secolului XX a mers mână în mână cu interesul tot mai
_____________________
Institutul Național al Patrimoniului, e-mail: irinaober@yahoo.com

*
mare pentru contextul descoperirilor, pentru siturile și peisajul cultural, pentru
70 studiul societăților din trecut și pentru realizările lor economice, sociale și intelec-
tuale. În instituții și colecții particulare, descoperirile au fost tot mai mult însoțite
AR H I V EL E A R H EO LO G I CE
de materiale documentare: inventare științifice, jurnale, note de cercetare pe teren,

corespondență, desene, planuri, hărți și fotografii. Nu toate s-au păstrat. Multe lu-
cruri s-au pierdut din cauza războaielor, incendiilor, managementului defectuos,
neglijenței, cenzurii, spațiilor de depozitare necorespunzătoare, precum și din lipsa
conservării. Eroziunea timpului și-a adus contribuția. Doar o parte din aceste arhi-
ve timpurii au fost studiate sau chiar cunoscute.
Cea mai mare parte a materialului arheologic din muzeele noastre județene –
cele mai multe dintre ele create după Al Doilea Război Mondial – a început să fie
colectat în anii 1950-60. Numărul tot mai mare de săpături și noile cerințe pentru
gestionarea colecțiilor au dus la un număr tot mai mare de materiale rezultate din
cercetări și la o cantitate tot mai mare de documente.
Una dintre problemele acute în arheologie este că cercetăm mai mult decât
putem procesa și publica. Situri arheologice importante au fost insuficient docu-
mentate și informațiile s-au pierdut în mare parte. O imagine generală a arheologi-
ei românești ar fi plină de „găuri negre”. Chiar și unele monografii publicate înainte
de 1990 sunt doar o selecție severă, influențată atât de contextul cultural și ideo-
logic al timpului, cât și de calitățile personale ale autorului. Anumite categorii de
obiecte au fost eliminate doar pentru că semnificația lor nu era cunoscută sau pen-
tru că au fost considerate lipsite de importanță.
Hărțile arheologice publicate în perioada comunistă au nevoie de o revizuire
atentă. În timpul Războiului Rece, țările din Europa de Est au adoptat reglementări
foarte severe în ceea ce privește utilizarea și publicarea hărților. Orice plan dincolo
de scara 1:500 a fost considerat un potențial secret militar, la fel și indicarea alti-
tudinilor și a detalilor topografice. Hărțile publicate în acea perioadă lungă, la un
moment în care săpături arheologice s-au făcut pe o scară largă, sunt incomplete și
chiar false. Zone de cultură au fost uneori trasate fără nicio bază reală (de exemplu
aria culturii Ipotești-Cândești). Ele au nevoie de revizuire, în conformitate cu rea-
litatea arheologică.
În mod ideal, o investigație arheologică produce patru categorii de informații:
• colecțiile de artefacte și structuri descoperite și documentația asociată
acestora;
• arhiva digitală (baze de date, fișiere text, rapoarte, imagini, hărți digitale
etc.);
• interpretarea științifică a rezultatelor (rapoarte de cercetare, articole, mo-
nografia sitului/zonei);
• interpretarea rezultatelor și comunicarea lor pentru curiozitatea, educarea
și delectarea publicului (situri web, cărți, ghiduri, articole și interviuri). 71
Publicarea unei monografii sau a unui raport final al rezultatelor cercetărilor
arheologice este un proces selectiv. O mulțime de materiale vor rămâne în afara
publicației, uneori pentru totdeauna. Din cauza spațiului și timpului limitat pen-
tru a procesa descoperirile, cercetătorul preferă să selecteze acele descoperiri care
confirmă mai bine ideile sale pentru a evita lucruri greu de explicat și să amâne o
publicare completă pentru o dată ulterioară, care poate să nu mai vină niciodată.
Fără arhive arheologice accesibile și documentate, informațiile adunate în cursul
cercetărilor arheologice se pierd pentru investigații viitoare.
Arhivele arheologice sunt importante din mai multe motive (în afară de cea
sentimentală, de respect pentru istoria disciplinei noastre):
• ele conțin informații primare valoroase despre cercetări de teren, descope-
riri întâmplătoare și istoria unor situri;
• s-au adunat într-un moment în care vestigiile arheologice au fost mult mai
vizibile decât în prezent;
• informațiile pot fi revizuite, reanalizate și comparate în conformitate cu
progresul teoriei, al metodelor și cu noile descoperiri științifice.
Orice organizație trebuie să aibă responsabilități față de informațiile pe care
I r i n a
le creează și păstrează. În realitate, multe arhive arheologice sunt prost conservate,
dificil de accesat, iar costul de publicare este ridicat. Este puțin probabil ca muze-
ele, mai ales cele de dimensiuni mici și mijlocii, să aibă personal dedicat îngrijirii
arhivelor lor. Nici cu institutele de cercetare sau universități nu stăm mult mai bine.
Prin urmare, riscăm în continuare să se piardă o mulțime de informații valoroase.
Numai un acces deplin la săpăturile arheologice și arhive inventare complete
și ilustrate ar putea asigura reconsiderarea periodică a cercetărilor anterioare și noi
conexiuni, ceea ce duce la o întreagă viziune nouă asupra unor culturi arheologice.
Arhivele arheologice reprezintă o investiție semnificativă de timp și resurse finan-
ciare, intelectuale, de personal, iar acest lucru generează o responsabilitate pentru a
maximiza beneficiile care pot fi obținute din această investiție prin asigurarea con-
servării lor, oferind un acces adecvat, precum și încurajarea reutilizării acestora.
O cercetare arheologică este unică și nu poate fi repetată, fie că este vorba de
săpătura arheologică, un tip de cercetare prin excelență distructivă, fie că este vor-
ba de supraveghere arheologică a unor lucrări de construcție care vor schimba ra-
dical aspectul unei zone, fie de alte tipuri de cercetări de teren nedistructive, care
pot surprinde o stare de lucruri nerepetabilă, un peisaj în schimbare continuă prin
dinamica dezvoltării contemporane. De aici și importanța păstrării arhivelor rezul-
tate din aceste cercetări, singurele care păstrează mărturiile unor situații dispărute
și permit reluarea unor cercetări, analize și interpretări ulterioare.
Iar păstrarea trebuie să fie gândită pe termen lung, ca să nu spunem pentru tot-
72 deauna. Aici nu încape casare, deși criza uneori dramatică de spații de depozitare
a dus la vehicularea unor propuneri de selecție și renunțare la unele materiale mai
vechi pentru a face loc altora, mai recente. Dar cine face selecția și ce garanții avem
că ceea ce ni se pare astăzi redundant și inutil nu va fi în viitor indispensabil pentru
cercetarea și reinterpretarea datelor prin noi metode, pe care nu le putem prevedea
acum? Și cum justificăm sumele importante, cheltuite de investitori pentru cerce-
tări arheologice preventive în toate țările cu legislație obligatorie în acest sens, când
rezultatele acestor investigații se duc, în parte, la gunoi? Iar documentațiile pe su-
port de hârtie, chiar scanate, trebuie păstrate în original. Digitizarea prin scanare
sau fotografiere digitală este un instrument excelent pentru facilitarea accesului la
arhive și pentru conservare, dar nu unul infailibil. Mediul digital s-a dovedit fragil
și instabil, schimbările tehnologice au fost rapide, atât pe hard cât și pe soft, până la
a face necitibile date digitale de acum 15-20 de ani. Suporturile de informație au o
durată de viață mult mai mică, decât s-a estimat inițial. Rămâne valabilă regula de
bază pentru arhive, că datele trebuie păstrate pe suporturi diferite și în locații dife-
rite pentru a asigura șanse de supraviețuire în timp.
Arhivele sunt cu atât mai utile, cu cât cercetarea arheologică și documentația
rezultată au fost realizate urmând standarde și proceduri unitare. Se știe cât de di-
ficil poate fi să interpretezi informații consemnate după reguli laxe sau fără nicio
regulă, după inspirația și conștiinciozitatea fiecărui arheolog sau în mod diferit
de la un șantier arheologic la altul, de la o perioadă la alta. Creșterea birocrației
în arheologie din ultimele două decenii, formularele obligatorii și tot volumul de
timp alocat completării acestora au drept scop reducerea arbitrariului, neglijenței,
asigurarea unui minimum de informație inteligibilă și standardizată. La standardi-
zare a contribuit, desigur, și informatizarea. Standardele se rediscută periodic și se
adaptează, cu oarecare întârzieri, evoluției practicii arheologice și noilor tehnologii
informatice și de comunicare. Nu de puține ori, printr-o complicare, nu simplifica-
re (a se vedea obligația de a trimite documentația pentru cercetare arheologică atât
pe suport hârtie, cu ștampile și semnături, cât și pe suport digital, plus o declarație
suplimentară, pe hârtie, pe propria răspundere, că ceea ce se trimite pe suport di-
gital este identic cu documentația pe hârtie; asta se cheamă la Ministerul Culturii
debirocratizare în anul 2016!1). În exces, birocratizarea riscă să omoare creativita-
tea, inovația și originalitatea cercetării arheologice în favoarea îndeplinirii formale
a unor obligații. Nu contează ce faci pe teren, contează cât de complete sunt ru-
Anunț privind depunerea online a documentațiilor supuse avizării (3.10.2016), http://cultura.ro/arti-

1
col/1197
bricile formularelor obligatorii, copiate de la un an la altul aproape identic? Și aici
trebuie moderație și discernământ. 73
Pare de la sine înțeles că descoperirile materiale și documentația cercetării tre-
buie să fie păstrate împreună. Nu a fost adesea așa în trecut, și nici acum nu suntem
siguri că se respectă această regulă elementară, cu toată condiția impusă la noi unei
autorizări de cercetare arheologică să încheie un protocol cu o instituție muzeală
pentru preluarea bunurilor mobile descoperite și protejarea sitului cercetat2. Nu se
prevede explicit și predarea documentației de șantier. Dacă artefactele descoperite
rămân la un muzeu (spălate, marcate, cu inventar complet, cu fișe de evidență?), iar
documentația de săpătură este păstrată la arheolog sau la instituția organizatoare a
cercetării, cercetarea și valorificarea ulterioară sunt compromise.
În alte țări, muzeele, excedate de lipsa spațiului de depozitare, au început să
impună standarde stricte pentru preluarea arhivelor arheologice, a căror întreținere
a devenit costisitoare prin mărime, dar și prin noile norme de conservare și securi-
tate pentru colecții. Multe muzee și arhive arheologice își publică online condițiile
de preluare a unor noi materiale arheologice. Un ghid de bună practică a fost fina-
lizat din 2007 de Historic England, cu sprijinul Archaeological Archives Forum, în
Marea Britanie3. La nivel european, Europae Archaeologiae Consilium a inițiat un
standard și ghid de bună practică pentru arhivele arheologice din Europa4, dezvol-
I r i n a
tat în proiectul european ARCHES5, iar la nivel mondial o astfel de preocupare o
are Grupul de lucru pentru situri arheologice al CIDOC/ICOM6, mai ales când
atâtea expediții științifice multinaționale întreprind cercetări arheologice pe terito-
riul altor state.
Arhivele arheologice necesită spațiu de depozitare corespunzător, mobilat și
securizat și servere pentru păstrarea și accesarea datelor electronice. Dar la fel de
2
„(7) În cazul cercetărilor arheologice efectuate de instituţii de profil muzeal, de cercetare sau de învă-
ţământ superior, acestea au obligația încheierii unui protocol cu muzeul judeţean al unităţii adminis-
trativ-teritoriale pe care se află situl arheologic, care trebuie să cuprindă măsurile privind protejarea
patrimoniului descoperit, precum și destinația bunurilor culturale mobile rezultate în urma cercetării
arheologice.” (OMCPN nr. 2562/2010), http://cultura.ro/page/240.
3
Duncan H. Brown, Archaeological Archives. A Guide to best practice in creation, compilation, transfer and
curation, 2007, 2011, http://www.archaeologyuk.org/archives/aaf_archaeological_archives_2011.pdf
4
‘A Standard and Guide to Best Practice for Archaeological Archiving in Europe, http://european-ar-
chaeological-council.org/files/arches_v1_gb.compressed.pdf http://archaeologydataservice.ac.uk/
arches/Wiki.jsp?page=Main
5
http://archaeologydataservice.ac.uk/arches/Wiki.jsp?page=Main; o analiză a sustenabilității standar-
dului la Guus Lange, The European Archaeological Archiving Standards and Guidance. Ensuring the Sus-
tainability. Discussion paper, 2013, http://archaeologydataservice.ac.uk/arches/attach/SUSTAINABI-
LITY%20REPORT/Sustainability%20of%20the%20ARCHES%20Guideline%20-%20discussion%20
paper%202.0.pdf
6
CIDOC Basic Standard for the disposition of archaeological archives, http://network.icom.museum/
cidoc/working-groups/archaeological-sites/projects/archives/
important este să existe și să fie ținut la zi un sistem de regăsire a informațiilor, de
74 obicei un catalog-bază de date cu metadate de căutare și regăsire a informației, care
poate fi accesat local sau online. Dacă există deja un catalog-fișier pe hârtie pentru
materialele mai vechi, trecerea acestuia pe suport digital este o operațiune destul de
costisitoare și consumatoare de timp. Nicăieri nu sunt angajați și fonduri suficiente.
Se recurge la voluntari, la finanțare pe proiecte din alte surse decât bugetul curent,
la contracte de muncă temporare, donații și granturi. Într-o viziune de ansamblu
unitară și cu viziune pe termen lung, se țese treptat, din bucăți finalizate, catalogul
digital al arhivei, în paralel cu inventarierea, ordonarea, etichetarea, fotografierea
digitală și ambalarea/reambalarea artefactelor, scanarea documentelor etc. Una
din cele mai performante arhive arheologice este cea a Muzeului Londrei, care
găzduiește, într-un fost depozit industrial reamenajat, descoperirile de pe teritoriul
metropolei (peste 7 500 de situri și 3 000 de proiecte arheologice de cercetare) și
are un catalog online7. Pentru catalogarea și ordonarea colecțiilor au lucrat ani la
rând sute de voluntari8. Din păcate, nu peste tot există tradiția voluntariatului.
Arhivele ca sursă pentru harta arheologică

Arhivele arheologice sunt surse majore de date pentru completarea repertori-
ilor arheologice locale, regionale sau naționale. Când am fost prima dată în vizită
la un centru de documentare arheologică din străinătate, la Copenhaga (în prezent
înglobat în Agenția Daneză pentru Cultură9), în 1991, am aflat două informații
surprinzătoare: prima, că baza lor de date, deja pe calculator, avea peste 150 000
de înregistrări ale siturilor și monumentelor arheologice din Danemarca (localiza-
te geografic), într-o țară cu o suprafață de 42 925 km2 (România, cu o suprafață de
cinci ori mai mare, avea o listă sumară de vreo 4 000 de situri, iar acum are vreo 16
000 în Repertoriul Arheologic Național10); a doua, că inventarierea siturilor arhe-
ologice, începută pe la 1873, includea informații detaliate din arhive arheologice,
inclusiv că un anume obiect preistoric a fost descoperit întâmplător de un…porc.
Am avut apoi ocazia să văd arhivele arheologice din Marea Britanie, de la
Royal Commission on the Historical Monuments of England (în prezent Historic
England11), la Swindon, Londra și Southampton, pe cele de la Museum of Lon-
7
http://archive.museumoflondon.org.uk/laarc/catalogue/?_ga=1.71176656.1134938483.1475948513
8
http://blog.museumoflondon.org.uk/10-years-of-laarchaeology-2002-2005/
9
The Danish Agency for Culture, http://english.slks.dk
10
http://ran.cimec.ro
11
https://historicengland.org.uk/research/approaches/research-methods/Archaeology/archaeological-
archives/
don12, pentru care s-a amenajat o clădire specială în 2002, de la Archaeology Data
Service, York University pentru arhivele digitale13 și am văzut eforturile de catalo- 75
gare și digitizare a documentațiilor arheologice pentru a le pune la dispoziția publi-
cului și cercetătorilor interesați, dar și pentru a completa repertoriile arheologice.
În 2002-2004, un proiect european – ARENA – a adunat într-o rețea tran-
seuropeană arhive de situri și monumente arheologice din mai multe țări sub un
portal comun, explorând totodată câteva din multele probleme legate de procesa-
rea informațiilor din documente vechi, digitizarea, indexarea și cartografierea da-
telor și legate de acces: instrumente de căutare printr-un portal comun în baze de
date diferite, corespondențe cronologice, indexarea cu descriptori comuni, accesul
multilingv14. Dedicat extinderii accesului on-line și conservării digitale a arhivelor
arheologice europene, proiectul a reunit șase coorganizatori europeni și trei parte-
neri asociați din Danemarca, Islanda, Norvegia, Polonia, România și Regatul Unit,
în scopul de a dezvolta un cadru pentru a proteja și a promova arhive culturale
digitale de importanță europeană. Și alte proiecte europene au explorat tema arhi-
velor arheologice și importanța digitizării acestora15.
Digitizarea informațiilor arheologice
I r i n a
Digitizarea documentelor și a imaginilor este o modalitate de a salva, a con-
serva, a cataloga și a facilita accesul la astfel de resurse documentare. Prin digiti-
zare, granița dintre arhivă și publicarea acesteia poate fi eliminată. O colecție de
documente pe suport digital este o publicație pe un suport alternativ: mai puțin
costisitoare, mai accesibilă în mediul online. În prezent, utilizarea redusă a arhive-
lor nu se datorează lipsei cererii, ci lipsei de accesibilitate. Cum putem realiza acest
lucru? Mă voi referi la câteva principii și probleme tehnice și voi exemplifica prin
descrierea proiectelor derulate și finalizate la Institutul Național al Patrimoniului,
Direcția patrimoniu mobil, intangibil și digital (fostul Institut de Memorie Cultu-
rală/CIMEC până în 2011).
12
The London Archaeological Archive & Research Centre (LAARC), http://www.museumoflondon.org.
uk/collections/other-collection-databases-and-libraries/museum-london-archaeological-archive
13
http://archaeologydataservice.ac.uk/
14
http://ads.ahds.ac.uk/arena/archindex.cfm ; http://ads.ahds.ac.uk/arena/ ; C. Dam and H. J. Han-
sen, 2005, „The European Digital Resource in Archaeology: Sites and Monuments Data as a common
European Web Resource”, Internet Archaeology 18, http://dx.doi.org/10.11141/ia.18.4; Irina Oberlän-
der-Târnoveanu, „Multilingual Access to Cultural Heritage Resources”, Internet Archaeology 18, 2005,
http://intarch.ac.uk/journal/issue18/oberlander_toc.html
15
O prezentare mai amănunțită aici: Irina Oberländer-Târnoveanu, „Digital Archiving in Archaeology.
Speaking about the Past to the Future”, Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos, vol. XIX, Vladimir Dumi-
trescu – 100 de ani de la naştere, Călăraşi, 2002, 199-230.
Proiectele de arhivare digitală nu sunt foarte complexe la nivel instituțional,
76 dar necesită o bună organizare și continuitate. Pentru a identifica și a scana do-
cumente, pentru a redenumi fișierele de imagine rezultate după reguli prestabilite,
pentru a înregistra informații de identificare minimale pentru fiecare obiect digital

și a le salva pe mai multe suporturi și formate, este nevoie de echipamente necosti-
sitoare și de o echipă de persoane bine instruite.
Fișierele de imagine rezultate trebuie să aibă o rezoluție înaltă pentru arhivare
pe termen lung și o copie în format comprimat pentru utilizare curentă. Nu voi
intra în detalii tehnice, mai ales că acestea se pot schimba rapid. Este necesară ur-
mărirea recomandărilor din domeniu și consultarea unui informatician. Fișierelor
trebuie să li se acorde denumiri semnificative, care să reflecte conținutul lor, un
mod structurat și previzibil. Numele fișierelor trebuie să includă fie identificarea
relevantă a proiectului/sitului (de exemplu codul de sit, acronim, codul de proiect)
sau un număr unic de referință. Numele fișierului trebuie să includă numărul versi-
unii atunci când este necesar.
Strategiile de conservare pe termen lung a fișierelor digitale includ conserva-
rea tehnologiei, migrația, interoperabilitatea și formatele standard.
Prezervarea tehnologiei este o strategie bazată pe conservarea hardware-ului
original, sistemului de operare și aplicației software necesare pentru accesarea unei
resurse digitale. O persoană trebuie să știe să folosească. Aceasta poate fi doar o
soluție pe termen scurt. Efortul este nerezonabil pe termen lung.
Migrarea datelor este strategia cea mai larg adoptată. Este un transfer al unei
resurse digitale de pe o platformă hardware și software pe alta prin intermediul
unor programe de conversie. Multe pachete software comune permit ca fișiere
create folosind o versiune anterioară să fie convertite la cea mai recentă versiune.
Compatibilitatea inversă este de obicei limitată la cea mai recentă versiune anteri-
oară.
Interoperabilitatea este o capacitate a sistemelor informatice de a comunica și
a schimba date într-un mod consistent și eficient.
Utilizarea de formate standard acceptate pe scară largă, independent de softwa-
re, este o soluție bună pentru anumite tipuri de date (de exemplu HTML pentru
text și TIFF pentru imagini). Utilizarea unor astfel de formate internaționale are
avantajul de a permite accesul pe orice tip de calculator, resursele digitale nemaifi-
ind dependente de niciun pachet software special.
Provocarea este de a menține autenticitatea resurselor digitale originale, în ori-
care dintre procedurile alese (de exemplu, pentru a evita pierderea sau modificarea
datelor într-un mod necontrolat). Există preocupări pentru identificarea celor mai
bune metode și formate de păstrare a unor seturi de date, cum sunt prospecțiunile
geomagnetice16. 77
Pentru regăsirea informațiilor, fișierele digitale trebuie să fie catalogate folo-
sind metadate, de obicei într-o bază de date. Unul dintre cele mai populare stan-
darde de metadate este așa-numitul Dublin Core Metadata Element Set17. Este un
sistem simplu și util pentru fișierele de arheologie. Acesta oferă 15 elemente de
bază, desemnate pentru a descrie orice tip de resursă informațională:
1. ID (identificator unic pentru o resursă)
2. TITLU (numele dat unei resurse)
3. DESCRIERE (text liber de descriere a conținutului)
4. SUBIECT (cuvinte-cheie tematice)
5. ACOPERIRE (caracteristici spațiale și temporale ale conținutului)
6. CREATOR (persoanele/organizațiile responsabile în primul rând pen-
tru crearea de conținut intelectual al unei resurse; pot exista mai multe
roluri de creator asociate cu o resursă)
7. CONTRIBUTOR (persoanele/organizațiile care au contribuit la
conținut)
8. DATA (datele de creare, publicare, disponibilitate ale resursei)
9. FORMAT (formatul datelor)
I r i n a
10. LIMBA (limba conținutului intelectual al unei resurse – în general, re-
prezentat de ISO 639 cu două coduri de litere, de exemplu RO pentru
română)
11. EDITOR (entitate responsabilă pentru a face o resursă disponibilă în
forma sa actuală)
12. LEGĂTURI (legate de resurse – identificatori, referințe bibliografice
etc.)
13. DREPTURI (drepturile de proprietate intelectuală, drepturile de autor,
condițiile de acces etc.)
14. SURSA (informații despre o resursă din care cea catalogată este deriva-
tă, de exemplu cărți, arhive – de obicei referințe către un ISSN, ISBN,
URL)
15. TIP (tip de resursă – carte, articol, set de date, fotografie etc.).
16
Alexandru Popa, „Din nou despre arhivele cercetării arheologice: ce și cum păstrăm pentru generațiile
viitoare. Studiu de caz: cercetări multidisciplinare în castrele romane din sud-estul Transilvaniei, in
Arheologia și politicile de protejare a patrimoniului cultural în România. Culegere de studii, Chișinău-Iași,
2014, 107-119. http://archaeoheritage.ro/downloads/Sergiu-Musteata-Arheologia-si-politicile-de-pro-
tejare-a-patrimoniului-cultural-full-volume.pdf
17
Dublin Core, s.v. https://en.wikipedia.org/wiki/Dublin_Core
78
Fig. 1. Documente și fotografii din arhiva Vladimir Dumitrescu: extras dintr-un curs de preistorie
ținut în anii 30 ai sec. XX la Universitatea București
Toate elementele sunt repetabile în Dublin Core, cu excepția identificatorului,

care este în mod necesar unic.
Orice organizație poate digitiza arhiva, dar păstrarea pe termen lung ar trebui
să fie responsabilitatea unui organism special, finanțat în acest scop și capabil să în-
deplinească operațiile tehnice mai complicate. Un model de astfel de serviciu este
Archaeology Data Service (ADS), York University.
De-a lungul anilor eu și colegii mei am fost preocupați de digitizarea arhive-
lor arheologice și asigurarea accesului la acestea pe web. Am colaborat cu arheo-
logi care dețineau arhive personale pentru completarea informațiilor și ilustrației
privind situri preistorice din aria culturii Gumelnița (arhiva Vladimir Dumitrescu,
păstrată de Silvia Marinescu-Bîlcu18) (fig. 1); pentru cetatea romană Tropaeum
Traiani (arhiva Ioana Bogdan Cătăniciu19) (fig. 2); pentru siturile mezolitice din
Clisura Dunării, de la Ostrovu Mare și Schela Cladovei (arhiva Vasile Boroneanț20)
(fig. 3).
Am avut o colaborare de câțiva ani cu Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”
din București pentru digitizarea unor fonduri din arhiva arheologică a Muzeului
Național de Antichități: inventare, corespondență, albume de imagini, fonduri do-
18
O civilizație „necunoscută”: Gumelnița, http://www.cimec.ro/arheologie/gumelnita/cd/default.htm
19
Ioana Bogdan Cătăniciu, Tropaeum Trajani. The City, http://www.cimec.ro/arheologie/tropaeum/ce-
tateaen/index.html
20
Vasile Boroneanţ, „The Mesolithic Habitation Complexes in the Balkans and the Danube Basin”, Living
Past, 1, 1999, URL: http://www.cimec.ro/livingpast/nr1/boroneant/mesolithic.htm
79
Fig. 2. Arhiva Ioana Bogdan Cătăniciu: imagini de la Tropaeum Traiani (Adamclisi, jud. Constanța)
I r i n a
Fig. 3. Arhiva Vasile Boroneanț: diapozitive color de la cercetările arheologice de salvare din
zona Clisura Dunării, înainte de construirea hidrocentralei de la Porțile de Fier
cumentare Pamfil Polonic, Grigore Tocilescu și Dimitrie Butculescu și altele21. Cel

mai complex proiect a fost cel de digitizare a arhivei-fișier „Repertoriul Arheologic
al României” (RAR).
Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din București a început cu o jumătate
de secol în urmă (în 1949-1950) documentația pentru Repertoriul Arheologic din
România (RAR). Ea a rezultat într-o cantitate importantă de fișe de hârtie lega-
te împreună în dosare, aranjate pe regiuni, raioane și localități, în funcție de or-
21
http://www.cimec.ro/Arheologie/Arhiva-Digitala/Index.htm
ganizarea administrativă a timpului. Activitatea s-a oprit în 1956, din cauza lipsei
80 de fonduri. Arhiva de hârtie nu a fost niciodată publicată, cu toate că arheologii
care au lucrat pentru repertorii arheologice teritoriale au consultat arhiva în timpul
documentării preliminare. Proiectul a avut ambiția de a înregistra orice mențiune

de descoperire arheologică în literatura de specialitate cunoscută încă din secolul
XVIII, precum și studii de teren nepublicate. Rezultatul a fost un volum destul de
eterogen de informații. In ciuda acestui fapt, Repertoriul Arheologic al României a
devenit un mit. Legenda unui conținut unic și valoros de informații, împreună cu
accesul foarte limitat și selectiv la ea, a indus ideea că arhiva este o necesitate pen-
tru orice încercare de a face un inventar arheologic, în orice parte a țării.
În ultimii cincizeci de ani, singura intervenție asupra arhivei a fost făcută în
1968, atunci când directorul Institutului, regretatul profesor D. M. Pippidi, a inițiat
o actualizare a informațiilor de localizare în conformitate cu noua organizare admi-
nistrativă din România (din 1965), în patruzeci și unu de județe, în loc de raioane
și regiuni. Fișele de manuscris au fost dactilografiate – fără verificarea suplimentară
a calității și a corectitudinii conținutului. Regiunile și raioanele pentru fiecare loca-
litate sau loc de descoperire au fost convertite în județele corespondente. Apoi, din
nou tăcere, cu toate că din când în când ideea de a aduce la zi și de a publica reper-
toriul a intrat în discuție, fără acțiuni ulterioare. Fișe îngălbenite, cerneala decolo-
rată și iar trecerea timpului au făcut actualizarea și interpretarea critică a arhivei din
ce în ce mai dificilă.
Între timp, muzeele județene au început să publice repertorii județene, deși
metodologia, conținutul și ilustrația nu au fost cele mai bune. Multe dintre ele au
inclus informații extrase din arhiva RAR, fie că citează sau nu (la fel ca în Reper-
toriul Arheologic al județului Cluj). Numai o treime din teritoriul românesc a fost
acoperit.
Proiectul de digitizare a arhivei RAR a început în anul 2001, ca urmare a unui
acord de cooperare între Institutul de Memorie Culturală și Institutul de Arheo-
logie și s-a realizat în proporție de circa 70% prin scanarea fișelor originale, pro-
cesarea imaginilor și salvarea lor. Fișele de repertoriu au fost indexate într-o bază
de date cu date de epocă/perioadă/cultură, localizare și tip de sit/descoperire,
referințe bibliografice. Baza de date RAR este accesibilă online22 (fig. 4). Cel puțin
o copie pe suport digital este stocată în fiecare locație.
Proiectul a urmat mai multe etape. Prima operație a fost inventarierea arhivei.
Nimeni nu a știut înainte dacă sunt 100 000 sau 50 000 de pagini. După identi-
ficarea și înregistrarea localităților pentru fiecare județ, am putea stabili volumul
Arhiva Repertoriul Arheologic al României a Institutului „Vasile Pârvan” – Index de locuri, http://
22
www.cimec.ro/scripts/ARH/RAR-Index/sel.asp
81
Fig. 4. Baza de date a arhivei Repertoriul Arheologic al României (RAR) online
de informații: existau 32 000 de documente, care acoperă 4 600 de localități. In-

dexul de localități ne-a permis pentru prima dată să obținem o situație statistică a
conținutului arhivei, pe județe și localități. La două luni după ce a început lucra-
I r i n a
rea, am rezolvat enigma numărului total de fișe și am dat numere de identificare
pe fiecare pagină, pentru referință. La CIMEC, localitățile și zonele de descoperiri
au fost identificate și completate cu codurile SIRUTA, ceea ce a permis ulterior
afișarea acestora pe un server cartografic (fig. 5).
Fig. 5. Serverul cartografic – interfață geografică de acces la baza de date a arhivei Repertoriul
Arheologic al României (RAR)
82
Fig. 6. Baza de date a arhivei Repertoriul Arheologic al României (RAR) online: acces la fișa de
repertoriu scanată și la localizare pe harta digitală
A doua operație a fost să înceapă, în paralel, scanarea arhivei de text și extrage-

rea și indexarea conținutului său, în scopul de a crea o bază de date.
În a treia etapă, conținutul bazei de date a fost uniformizat, verificat cu fișele
originale și pregătit pentru publicare pe web de către Bogdan Șandric, asistat de
programatorul Cosmin Miu. Pentru orice sit se poate vedea atât localizarea pe har-
tă, cât și fișa originală scanată (fig. 6).
Aceste prime experiențe ne-au inspirat să dezvoltăm biblioteca digitală de ar-
heologie, incluzând atât literatură publicată, cât și „literatură gri” și alte proiecte de
digitizare. Credem că i-au inspirat și pe alții să se ocupe mai atent de arhivele arhe-
ologice, să le salveze de uitare și să le facă accesibile.
STANDARDE PENTRU ARHIVELE ARHEOLOGICE ÎN EUROPA
83
VS. SITUAȚIA DIN ROMÂNIA ȘI REPUBLICA MOLDOVA
M U S T E AȚĂ
S e r g i u M U S T E A ȚĂ*
Abstract
The subject of archaeological archives is increasingly discussed in recent years, in
terms of storing, preserving and providing access to information and archaeological
goods. In this context Europae Archaeologicae Consiulum (EAC) initiated in 2008
S e r g i u
discussions on this topic and in 2014 published A standard and guide to best practice for
archaeological archiving in Europe, that could become a landmark for the development
of national documents that are meant to regulate and order in terms of archaeological
archives. Article represents analysis on situation in Romania, Republic of Moldova
and comments the most important elements of the EAC Guide´s – definitions,
responsibilities, standards, steps and storage conditions of the documentation and
archaeological remains.
Cuvinte-cheie: patrimoniu arheologic, arhive arheologice.

Keywords: archaeological heritage, archaeological archiving.
Introducere
Subiectul arhivelor arheologice este tot mai mult
discutat în ultimii ani, în ceea ce privește depozitarea,
păstrarea și asigurarea accesului la informația și bunu-
rile arheologice1. În acest context, Europae Archaeo-
logicae Consiulum (EAC) a inițiat în 2008 discuții la
acest subiect, iar în 2014 a publicat A standard and gui-
de to best practice for archaeological archiving in Europe,
care poate deveni un punct de reper pentru elaborarea
unor documente naționale ce au menirea să reglemen-
teze și să facă ordine în domeniul arhivelor arheologice2 .
*
Institutul de Arheologie, Academia Română, Filiala Iași, e-mail: sergiu_musteata@yahoo.com
1
Subiectul este dezbătut și în România, a se vedea detalii în următoarele studii: I. Oberländer-Târnovea-
nu, „Digital Archiving in Archaeology. Speaking about the Past to the Future”, in Cultură și civilizaţie la
Dunărea de Jos, XIX, Vladimir Dumitrescu – 100 de ani de la naștere, Călărași, 2002, 199-200; I. Oberlän-
der-Târnoveanu, „Access to Romanian Archaeological Archives”, ADS Newsletter Online, issue 15,
Spring 2004, http://ads.ahds.ac.uk/newsletter/issue15/romanian.html (ultima accesare 08.10.2016).
2
K. Perrin, D. H. Brown, G. Lange, D. Bibby, A. Carlsson, A. Degraeve, M. Kuna, Y. Larsson, S. U.
Pálsdóttir, B. Stoll-Tucker, C. Dunning, A. R. von Bieberstein, A standard and guide to best practice for
archaeological archiving in Europe. EAC Guidelines 1, Namur, 2014.
În cele ce urmează vom face o analiză a situației din România și din Republica
84 Moldova și vom face comentarii pe marginea celor mai importante elemente ale
ghidului EAC – definiții, responsabilități, standarde, etape și condiții de păstrare
S TA N DA R D E PEN T R U AR H I V EL E AR H EO LO G I CE Î N EU R O PA V S . SI T UAȚ IA D I N R O M ÂN IA ȘI R EPU B L I C A M O L D OVA
a documentației și vestigiilor arheologice.
Cadrul normativ în România și Republica Moldova

vs. convenții internaționale
Deși protejarea patrimoniului arheologic din România are deja o tradiție se-
culară, cele mai semnificative reglementări în domeniu au fost realizate în ulti-
mele două decenii. Ordonanţa Guvernului României nr. 43/2000 privind protecţia
patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţi-
onal nu conține practic nimic despre arhivele arheologice sau depozitarea bunu-
rilor și documentației arheologice. În conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. (d) şi art.
5 alin. (9), Direcţia patrimoniu cultural din cadrul Ministerului Culturii şi Patri-
moniului Național al României autorizează instituţia organizatoare să efectueze
cercetări arheologice sistematice în situl arheologic, fără a menționa ceva despre
traseul bunurilor descoperite.
Regulamentul privind administrarea Repertoriului Arheologic Naţional
menționează faptul că „Repertoriul Arheologic Naţional cuprinde date ştiinţifi-
ce, cartografice, topografice, imagini şi planuri, precum şi orice alte informaţii
privitoare la patrimoniul arheologic, indiferent de sursa de finanţare a cercetării”,
care trebuie permanent actualizate cu „informaţii extrase din repertoriile arheo-
logice publicate, precum şi din arhivele instituţiilor deţinătoare de date privind
patrimoniul arheologic”. Astfel, în acest act normativ apare, fără multe detalii,
noțiunea „arhive deținătoare de date privind patrimoniul arheologic”. În același
context general, referindu-se la arhivele instituțiilor statului, întâlnim obligația
instituțiilor statului deținătoare de arhive de a oferi accesul la arhivele lor și de
a colecta informații privind identificarea, delimitarea și protejarea patrimoniului
arheologic: „Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi oficiile
din subordinea sa au obligaţia să furnizeze la cerere, cu titlu gratuit, pe orice tip
de suport, documentele necesare Ministerului Culturii şi Patrimoniului Național
şi serviciilor sale deconcentrate, pentru realizarea Listei monumentelor istorice, a
Repertoriului arheologic naţional şi a arhivei proprii necesare identificării, deli-
mitării şi protejării patrimoniului arheologic şi a monumentelor istorice”.
Ordonanța 43/2000 a instituit Repertoriul Arheologic Național (RAN),
administrat astăzi de Institutul Național al Patrimoniului. Regulamentul pri-
vind Repertoriul Arheologic Național (2004)3, care are la bază Standardul mini-
3
http://www.cimec.ro/Legislatie/OMC2432RegulamentRAN.doc (ultima accesare 07.10.2016).
mal pentru situri și monumente arheologice al Consiliului Europei (1993-1995),
stabilește structura și conținutul acestuia (fișe de sit, fișe de cercetare arheologi- 85
că, rapoarte anuale de cercetare, repertorii județene publicate, publicații, referințe
M U S T E AȚĂ
cartografice, imagini etc.). Astăzi RAN conține 15 914 de situri, dar, după unele
estimări generale, ar trebuie să fie peste 100 000 de situri4.
În afară de RAN, în România mai există alte trei baze de date în domeniul
arheologiei. Sistemul de Administrare a Cercetărilor Arheologice din România
(ACERA) a fost conceput pentru stocarea informației privind cercetările auto-
rizate, evaluările autorizate de teren, Registrul arheologilor, lista autorizațiilor
emise de Ministerul Culturii și fișele tehnice de cercetare5. Cronica cercetărilor
S e r g i u
arheologice din România (CRONICA) a fost concepută ca un modul pentru ra-
poartele de cercetare și include până în prezent peste 4 000 de rapoarte prelimi-
nare de cercetare arheologică din perioada 1983-20156. O altă bază de date este
Arhiva Repertoriului Arheologic al României de la Institutul de Arheologie „Va-
sile Pârvan” 7, proiect destul de important, dar care este încă modest dezvoltat și
merită să fie investite resurse mai importante pentru a-l transforma într-un in-
strument valoros.
Aceste baze de date merită să fie dezvoltate sau să fuzioneze pentru a deveni
instrumente reale de management și monitorizare a patrimoniului arheologic în
România8. Însă desele schimbări politice și administrative din cadrul Ministeru-
lui Culturii au avut un impact negativ asupra dezvoltării acestor baze de date.
Din condițiile Procedurilor de acordare a autorizaţiilor pentru cercetarea ar-
heologică deducem că „în cazul cercetărilor arheologice efectuate de instituţii de
profil muzeal, de cercetare sau de învăţământ superior, acestea au obligaţia în-
cheierii unui protocol cu muzeul judeţean al unităţii administrativ-teritoriale pe
care se află situl arheologic, care trebuie să cuprindă măsurile privind protejarea
patrimoniului descoperit, precum şi destinaţia bunurilor culturale mobile rezul-
tate în urma cercetării arheologice”. Se înțelege indirect că atât muzeele județene,
cât și instituţiile de profil muzeal, de cercetare sau de învăţământ superior care
efectuează cercetări arheologice pot păstra bunurile culturale descoperite. Ane-
xa 2 a Formularului pentru solicitarea eliberării autorizaţiei pentru cercetare arhe-
ologică sistematică este mai specifică și, la p. 19, solicită să fie indicată „instituţia
4
http://ran.cimec.ro/ (ultima accesare 09.10.2016).
5
http://acera.cimec.ro/ (ultima accesare 09.10.2016).
6
http://cronica.cimec.ro/ (ultima accesare 09.10.2016).
7
http://www.cimec.ro/scripts/ARH/RAR-Index/sel.asp (ultima accesare 09.10.2016).
8
A se vedea detalii despre starea bazelor de date în studiul: I. Oberländer-Târnoveanu, „Patrimoniul ar-
heologic național: politici, documentare, acces”, in S. Musteaţă (ed.), Arheologia și politicile de protejare a
patrimoniului cultural în România. Culegere de studii, Chișinău/Iași, Editura ARC, 2014, 13-42, precum
și în articolul dnei I. Oberländer-Târnoveanu din prezentul volum.
deţinătoare a arhivei şi a materialului arheologic”. Deci, în normele privind regle-
86 mentarea investigațiilor arheologice din România, mai apare o formulare privind
custodia vestigiilor arheologice – „instituţii deţinătoare a arhivei şi a materialului
arheologic”, dar fără alte detalii privind dreptul de deținere, condițiile de păstra-
re, valorificare și asigurare a accesului la bunurile și informația cu caracter arhe-
ologic.
Puțin mai exact în ceea ce privește realizarea unei arhive de profil este Pro-
gramul naţional de cercetare arheologică şi arhitecturală „Centrul Istoric al Munici-
piului Bucureşti”9. Articolul 3 menționează că „programul îşi propune realizarea
de către Institutul Naţional al Monumentelor Istorice a unei arhive documenta-
re referitoare la Centrul Istoric Bucureşti, precum şi promovarea zonei centrului
istoric, pentru facilitarea atragerii investitorilor şi crearea de parteneriate cultu-
rale”. Dar programul sus-menționat nu detaliază modul în care va fi organizată și
administrată o astfel de arhivă.
În cazul legislației privind monumentele istorice din România, noțiunea de
arhive este mai des atestată. În art. 28 alin. (3) lit. (f) din Legea nr. 422 din 18
iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice se indică, printre principalele
atribuţii ale Institutului Naţional al Monumentelor Istorice10, și atribuții privind
fondul arhivistic: „administrarea inventarului şi fondului documentar al monu-
mentelor istorice, care cuprinde: arhiva, fototeca, fondul cartografic şi biblioteca
monumentelor istorice, care sunt proprietatea publică a statului român”. În urma
schimbărilor de ordin legislativ și instituțional, potrivit Hotărârii Guvernului nr.
593/2011, Institutului Național al Patrimoniului îi revine și funcția de custode al
unei arhive de profil, având obligația de a centraliza şi procesa datele „primite de
la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, de la operatorii culturali şi din
alte surse”, de a asigura „evidenţa informatizată, administrarea documentelor şi
fişierelor destinate actualizării bazelor de date, arhivarea acestora şi publicarea,
inclusiv pe internet, a datelor de interes public”.
Situația în acest domeniu din Republica Moldova nu diferă mult de cea din
România. Dar, în baza legii noi privind protecția patrimoniului arheologic – Le-
gea Republicii Moldova nr. 218 din 17 septembrie 2010, în scopul promovării
unei politici durabile în domeniul protejării şi valorificării patrimoniului arheo-
logic Ministerul Culturii este obligat să formeze arhiva de rapoarte arheologice
şi documentaţie arheologică de teren, să asigure condiţii adecvate de păstrare
şi de exploatare a acesteia [art. 12 alin. (3) lit. (q)]. Totodată, în sarcina Agen-
ţiei Naţionale Arheologice intră instituirea arhivei siturilor arheologice, care să
9
Ordinul Ministerului Culturii și Cultelor nr. 2065 din 9.02.2007, http://cultura.ro/uploads/files/
OMCC-2065-2007.pdf
10
Azi, Institutul Național al Patrimoniului.
reprezinte totalitatea dosarelor siturilor arheologice din Republica Moldova, ce
constituie documentarul primar prin care orice descoperire arheologică este lua- 87
tă la evidenţa de stat11. Putem observa că se încearcă delimitarea responsabilității
M U S T E AȚĂ
unei autorităţi publice cu atribuţii în domeniul protejării patrimoniului arheolo-
gic să formeze o arhivă cu profil arheologic. Regulamentul cu privire la evidenţa și
clasarea patrimoniului arheologic conține mai multe detalii privind „arhiva situ-
rilor arheologice” (cap. IV, art. 20-21). Astfel, fiecare sit arheologic trebuie să
dispună de un dosar în care să fie acumulate date privind istoria descoperirilor,
protejării, cercetării și valorificării (cap. IV, art. 27). Articolul 30 din Regulament
dispune că „dosarele siturilor arheologice servesc drept bază pentru elaborarea şi
S e r g i u
actualizarea Repertoriului arheologic naţional şi Cadastrului arheologic al Repu-
blicii Moldova”.
Pe de altă parte, Ministerul Culturii al Republicii Moldova a decis ca ra-
poartele ştiinţifice privind cercetările arheologice să fie sub auspiciile Muzeului
Național de Istorie a Moldovei: „Raportul pe suport de hârtie şi în format electro-
nic se prezintă în două exemplare, unul fiind depus în Arhiva Muzeului Naţional
de Arheologie şi Istorie a Moldovei, iar al doilea în arhiva instituţiei responsabile
de cercetarea arheologică”12 .
Reieșind din prevederile legislației Republicii Moldova, astăzi există mai
multe arhive arheologice: una sub auspiciile Agenției Naționale Arheologice (ar-
hiva siturilor arheologice), alta sub egida Muzeului Național de Istorie a Moldo-
vei (arhiva rapoartelor științifice) și a muzeelor în custodia cărora intră bunurile
arheologice.
Cât privește convențiile europene și internaționale, constatăm că și ele sunt
modeste în ceea ce privește „arhivele arheologice”. Convenţia Consiliului Europei
privind protecţia patrimoniului arheologic (revizuită), La Valletta, 1992, îndeam-
nă părțile semnatare să asigure o cercetare și o conservare adecvată a siturilor
arheologice, să asigure accesul publicului larg la vestigiile arheologice etc., dar
nu prevede nimic despre custodia bunurilor arheologice și modul de organiza-
re a arhivelor. Carta internaţională pentru conservarea şi restaurarea monumentelor
şi siturilor, ICOMOS, 1965, în articolul său 16, solicită părților implicate în cer-
cetarea arheologică, pe lângă elaborarea unei documentații precise, depozitarea
acesteia în arhivele organelor publice: „Lucrările de conservare, restaurare şi de
11
Regulamentul cu privire la evidenţa și clasarea patrimoniului arheologic, aprobat prin Ordinul Ministru-
lui Culturii Republicii Moldova, nr. 126 din 25 aprilie 2013, cap. IV, art. 20, http://lex.justice.md/vi-
ewdoc.php?action=view&view=doc&id=347992&lang=1 (ultima accesare 10.10.2016).
12
Vezi detalii privind cerințele față de un astfel de raport în Capitolul XI „Cerinţe tehnice privind ela-
borarea Raportului ştiinţific privind cercetările arheologice” din Regulamentul privind cercetarea şi
expertiza arheologică în Republica Moldova, aprobat prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 126 din
25 aprilie 2013.
săpătură vor fi întotdeauna însoţite de elaborarea unei documentaţii precise, sub
88 formă de rapoarte analitice şi critice, ilustrate cu desene şi fotografii. Toate eta-
pele lucrului de degajare, de consolidare, de reconstituire şi de integrare, precum
şi elementele tehnice şi formale identificate în timpul lucrărilor vor fi aici con-

semnate. Această documentaţie va fi depozitată în arhivele unui organ public şi
puse la dispoziţia cercetătorilor; publicarea acestor documente este recomanda-
tă”. În consonanță cu aceste idei este Codul european de bună practică „Arheologia
şi proiectul urban”13, care, la compartimentul „Arhivare şi stocare” (cap. III, alin.
7), îndeamnă instituțiile și persoanele responsabile „să asigure depozitarea obiec-
telor arheologice mobile, a documentelor şi rapoartelor arheologice în instituţii
adecvate”.
Deci, la o scurtă trecere în revistă a unor acte normative naționale și
internaționale, constatăm că domeniul „arhivelor arheologice” este prezentat
și delimitat foarte general. În primul rând, nu este clar definită o astfel de ar-
hivă. În al doilea rând, dat fiind că sarcinile de depozitare sunt puse pe seama
„instituțiilor adecvate”, „arhivelor organelor publice”, „arhivelor instituţiilor de-
ţinătoare de date privind patrimoniul arheologic” etc., în România și Republica
Moldova există câteva instituții și câteva baze de date care exercită rolul arhivelor
arheologice14.
În această situație, considerăm că inițiativa lui Europae Archaeologicae Con-
siulum (EAC) din 2008, finalizată cu publicarea A standard and guide to best prac-
tice for archaeological archiving in Europe în 2014, este oportună și utilă15. În cele
ce urmează vom comenta pe scurt aceste norme și ghidul și valabilitatea lor pen-
tru statele noastre.
Standarde și ghid al bunelor practici pentru arhivele arheologice

În secolul XXI, noțiunea de arhivă a depășit cu mult înțelesul ei clasic. Teh-
nologiile informaționale facilitează astăzi atât modul de înregistrare, păstrarea,
cât și accesul la bunurile de patrimoniu cultural. În acest context, și noțiunea
13
Comitetul patrimoniului cultural al Consiliului Europei, Codul european de bună practică „Arheologia
şi proiectul urban”, martie 2000, http://archaeoheritage.ro/downloads/ArchaeoHeritage.ro%20-%20
European%20Archaeological%20Legislation%20(Romanian).pdf, p. 35-38.
14
I. Oberländer-Târnoveanu, Dan Matei, Standarde și recomandări în documentarea bunurilor cultu-
rale, București, 2009, http://www.cimec.ro/Biblioteca-Digitala/Biblioteca.html (ultima accesare
08.10.2016); I. Oberländer-Târnoveanu, „Patrimoniul arheologic național: politici, documentare, ac-
ces”, in S. Musteaţă (ed.), Arheologia și politicile de protejare a patrimoniului cultural în România. Cule-
gere de studii, Chișinău/Iași, Editura ARC, 2014, 13-42.
15
http://archaeologydataservice.ac.uk/arches/Wiki.jsp?page=The%20Standard%20and%20Guide%20
to%20Best%20Practice%20in%20Archaeological%20Archiving%20in%20Europe (ultima accesare
8.10.2016).
de arhivă arheologică a căpătat un sens mai larg, depășind sensul unei instituții
în custodia căreia se află doar vestigii arheologice. Astăzi, o arhivă arheologică 89
presupune totalitatea de informații și bunuri care au legătură cu domeniul ar-
M U S T E AȚĂ
heologic. Pentru a colecta documentația și bunurile arheologice, avem nevoie
de anumite standarde. Bunele practici în acest domeniu trebuie doar preluate
și adaptate realităților noastre. EAC, care întrunește experți din structurile de
management al patrimoniului arheologic din majoritatea statelor europene, a
elaborat A standard and guide to best practice for archaeological archiving in Euro-
pe (în continuare, Ghidul), reieșind anume din acest considerent. O echipă de
profesioniști din Belgia, Elveția, Germania, Islanda, Marea Britanie, Olanda, Re-
S e r g i u
publica Cehă, Suedia au elaborat această lucrare care poate fi un punct de pornire
și pentru România și Republica Moldova în procesul de elaborare a unui ghid al
arhivelor arheologice.
Ghidul cuprinde opt componente: introducere, proiectul arheologic, rolul
arhivării în cadrul unui proiect arheologic, standarde pentru arhivarea arheolo-
gică, ghid pentru arhivarea arheologică, lista de verificare a cerințelor de arhiva-
re arheologică, glosar și bibliografie. Autorii au considerat pe bună dreptate că
discuțiile despre arhivele și arhivarea arheologică trebuie să înceapă de la faza de
proiectare a unei investigații arheologice. Doar având stabilite din start anumite
standarde față de un proiect arheologic, putem să colectăm calitativ și să elabo-
răm o documentație adecvată, iar mai apoi să implementăm proiectul, să dezvol-
tăm documentația arheologică, să colectăm bunurile și să le transmitem arhivelor
arheologice. Ghidul european vine și cu un glosar de termeni în acest domeniu.
În acest context, trebuie urmate câteva etape: planificare, colectare de date, ana-
liza, raportarea și transferul în arhivă, îngrijirea și custodia. Procesul de arhivare
trebuie să fie unul dinamic, respectând acțiunile și standardele caracteristice fi-
ecărei etape. Dar, pentru respectarea normelor, personalul implicat trebuie să-și
cunoască foarte bine rolul și responsabilitățile (manager de proiect, manageri de
echipe, manager de arhivă, conservator, restaurator, specialiști etc.).
Conform Ghidului, o arhivă arheologică cuprinde două componente
esențiale: înregistrările și documentația elaborate în cadrul unui proiect ar-
heologic; materiale și bunuri arheologice descoperite întâmplător sau în urma
investigațiilor arheologice. Ambele componente pot ajunge în arhivele arheolo-
gice atât în urma elaborării și colectării informației de pe situl arheologic, cât și
prin transfer de la o persoană sau instituție care le deține deja. În acest context,
partea documentară a arhivei arheologice conține hărți, note, planuri, desene, fo-
tografii, înregistrări video, microfilme, negative, fișiere electronice și alte date di-
gitale, datele analizelor de laborator, informații privind sondajele neinvazive etc.
Astăzi, în era tehnologiilor informaționale, caracterul informației documentare
în domeniul arheologic este foarte variat. De aceea, arhivele arheologice trebuie
90 să includă toate tipurile de informații care conțin date din acest domeniu. Cât
privește bunurile arheologice, în custodia arhivelor, indiferent de forma lor de or-
ganizare (de exemplu muzeu, depozit), intră toate tipurile de vestigii arheologice,
indiferent de materia primă și starea lor (integrală sau fragmente). Gama de arte-
facte arheologice este extrem de largă: ceramică, sticlă, pietre prelucrate, obiecte
de metal, oase prelucrate, piese de os, piei de animale, textile, lemn sau obiecte de
lemn, flora și faună, oase umane etc.
Pentru o păstrare adecvată a documentației și bunurilor arheologice sunt
necesare anumite standarde, pe care autorii Ghidului le împart în două catego-
rii: generale și specifice, dar care sunt valabile pentru toate etapele procesului ar-
heologic. Ghidul stabilește 20 de standarde, recomandate pentru organizarea și
funcționarea unei arhive arheologice16.
Standarde generale
1. Toate elementele de arhivă trebuie în permanență tratate cu atenție și
transmise, ambalate și depozitate în condiții care să minimizeze riscurile
de deteriorare, pierdere sau furt.
2. Toate elementele de arhivă trebuie să fie marcate sau etichetate cu un nu-
măr de identificare unic legat de proiectul arheologic și/sau depozit.
3. Arhiva trebuie să fie organizată astfel încât să se păstreze relația contextu-
ală dintre documentația și materialul (vestigiile) de arhivă.
4. Criteriile și procedurile de selecție trebuie să fie pe deplin documentate și
incluse în arhiva proiectului.
5. Depozitarea pe termen lung trebuie să fie propice pentru conservarea, se-
curitatea și accesibilitatea elementelor de arhivă.
Standarde specifice
Arhiva documentară
6. Toate tipurile de înregistrări trebuie să fie indexate și create în confor-
mitate cu standarde acceptate, privind conținutul, formatul, denumirea
fișierelor și utilizarea terminologiei corecte.
7. La crearea înregistrărilor scrise sau vizuale trebuie folosite materiale stabi-
le sau mass-media recunoscute.
A standard and guide to best practice for archaeological archiving in Europe. EAC Guidelines 1, Namur,
16
2014, p. 22-23.
8. Toate înregistrările originale, inclusiv a celor produse digital, trebuie să fie
luate în considerare pentru a fi incluse în arhivă. 91
Hârtie
M U S T E AȚĂ
9. Fiecare tip de document scris trebuie să fie plasat împreună, înainte de
transferul la arhivă; de exemplu toate desenele trebuie să fie plasate împre-
ună, conform numărului de ordine al foilor.
Înregistrări vizuale
10. Toate desenele și fotografiile trebuie să identifice obiectul și, după caz, să
includă scara și orientarea spre nord sau alți indici de localizare/orienta-
S e r g i u
re.
11. Mass-media adecvată pentru stocarea pe termen lung, în forma sa
inițială trebuie să fie utilizată pentru fotografii irepetabile, de exemplu
cele realizate la fața locului în timpul unei săpături arheologice.
Digital
12. O copie de rezervă a versiunii digitale trebuie să fie plasată la începutul
unui proiect implementat.
13. Crearea arhivei digitale trebuie să fie pe deplin documentată, cu
informații, cum ar fi software-ul utilizat, sisteme de operare, tipuri de
hardware, date, creatori, descrierea domeniilor, precum și sensurile co-
durilor.
14. Transferul și stocarea pe termen scurt a informației nu sunt adecvate
pentru păstrarea pe termen lung a arhivei digitale și ar trebui să fie folo-
site numai pentru a trimite materiale digitale pentru arhivare permanen-
tă.
15. Toate fișierele digitale și de transfer media trebuie să fie fără viruși și
strict verificate înainte de depunere în arhivă.
16. Un indice de arhivă digitală trebuie să fie compilat și depus în format
digital în arhiva digitală.
17. Depozitarea pe termen lung trebuie să fie pe servere permanente, unde
sunt făcute copii cu regularitate și unde toate software și hardware sunt
actualizate, iar datele arhivate pot fi migrate în funcție de necesități. Ac-
tualizarea hardware și software și migrarea datelor trebuie să fie pe de-
plin documentate.
18. Arhiva digitală trebuie să fie depozitată într-un depozit digital de încre-
dere în cazul în care aceasta poate fi păstrată și menținută pe termen
lung și asigurat accesul la ea.
Arhiva materială (vestigii)
92 19. Toate vestigiile trebuie să fie curățate și/sau conservate conform stan-
dardele recunoscute, și folosind metode coerente, pentru a le asigura
păstrarea lor pe termen lung.

20. Toate descoperirile trebuie să fie marcate sau etichetate, după caz, cu
proiectul și contextul identificării, dacă este cazul, descoperitorul piesei
individuale.
Un domeniu foarte important pentru arhivele arheologice este cel legat de
asigurarea condițiilor de securitate. Unul din standarde doar menționează aceas-
tă condiție (nr. 5), fără a intra în detalii. În cadrul Simpozionului „Patrimoniul
cultural al județului Iași: evidență, protejare și valorificare”, Iași, 20-21 mai 2016,
Decebal Vleja a vorbit despre acest domeniu, definind starea actuală foarte bine
- O problemă despre care nu vorbim! Patrimoniul și situațiile de urgență. În acest
context, consider că problema securității arhivelor arheologice trebuie dezvoltată
într-un standard separat. Deoarece, este un domeniu care cere o abordare com-
plexă, pornind de la condițiile de păstrare și asigurarea accesului la bunurile de
arhivă, instruirea personalului și stabilirea normelor clare privind intervențiile
în cazurile stărilor excepționale (incendiu, inundație etc.). Ținând cont de
importanța domeniului, vom organiza o dezbatere publică în viitorul apropiat.
Concluzii
Din cele relatate, putem constata că atât în România, cât și în Republica Mol-
dova s-au făcut în ultimii ani mai mulți pași care contribuie la dezvoltarea unui
sistem de management al patrimoniului arheologic. Dar desele intervenții ale po-
liticului, lipsa unei finanțări adecvate și constante împiedică o dezvoltare dura-
bilă și un management eficient al domeniului. Cât privește arhivele arheologice,
deși avem anumite realizări și prevederi legale, este necesară o claritate mai bună
în ambele state. Consider că autoritățile responsabile și experții în domeniu tre-
buie să pornească de la tendințele și bunele practici europene în acest domeniu
și să stabilească o viziune clară de organizare și administrare a unei arhive arhe-
ologice. Din start trebuie definite noțiunile principale și instituțiile abilitate cu
dreptul de a organiza și a deține arhive arheologice și baze de date arheologice.
În așa mod se vor exclude suprapunerile și se vor delimita principiile, criteriile,
conținuturile și responsabilitățile unei astfel de instituții. Ținând cont de intere-
sul comun, cred că România și Republica Moldova trebuie să conlucreze strâns în
acest domeniu. Doar în așa mod se va câștiga timp, se vor folosi mult mai rațional
resursele și se va asigura un progres rapid în procesul de protejare, cercetare și
valorificare a moștenirii arheologice.
CODUL PATRIMONIULUI CULTURAL CA NECESITATE
93
PENTRU ROMÂNIA
C R ĂC I U N E S C U
Adrian CR ĂCIU NESCU*
Abstract
During the last 10 years, under the aegis of the Ministry of Culture there have been
made a series of attempts to draft a Code of the Cultural Heritage. In 2016 this long and
complex process was focused on preparing a series of preliminary theses concerning the
cultural heritage in Romania. Also it is in the intention of the current working group who
prepares the code to answering to the following questions: What expects the society form
A d r i a n
the cultural heritage?; Who and how much has to be paid in regard to the cultural assets? Are
there limits in such an endeavor?; Can be applied the same principles to all the cultural assets
framed by the notion of cultural heritage?. The paper includes also a brief history concerning
the attempts to draft this code of cultural heritage, as well as the main principles and the
relation with the required politic consensus. There are also commented the preliminary
theses of the cultural heritage, which recently became subject to public debate. These
theses are defined based on 10 principles referring to: the heritage – a non-renewable
resource, part of sustainable development; public interest and state responsibilities;
diversity and complementarity of the cultural identities; citizenship responsibility; the
liaison between cultural heritage and its context; authenticity; specialization; education;
inclusion and accessibility; identity and the priority of obligations.
Cuvinte-cheie: legislație, Codul Patrimoniului Cultural, România

Keywords: legislation, Cultural Heritage Code, Romania
Deşi problema codificării legislaţiei patrimoniului este una veche în Româ-

nia, se pare că se va reuşi trecerea într-o etapă superioară abia spre finalul anului
2016. Această etapă constă în transformarea unor intenţii în ceea ce este primul
pas administrativ concret pe care legea îl prevede – aprobarea tezelor prealabile
ale unui cod.
În toată această perioadă de circa 10 de ani de când se vehiculează această
idee, nu s-a reuşit însă o chestiune fundamentală, și anume lămurirea aspecte-
lor pentru care ne străduim ca societate să asigurăm un cadru legal de protecţie
unor anumite bunuri culturale. Ce vrem de fapt de la patrimoniul cultural? Şi,
mai ales, cine şi cât trebuie să plătească pentru protejarea acestuia şi în ce limi-
te? Putem aplica aceleaşi principii tuturor bunurilor care se încadrează în această
_____________________
*
Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Micu”, București, e-mail: adi_craciunescu@hotmail.com
noţiune de „patrimoniu”? Probabil că nu putem, cu siguranță nu în condiţiile de
94 percepţie actuale, condiţii care sunt cu totul diferite pentru bunurile mobile faţă
de cele imobile, de exemplu.
CO D U L PAT R I M O N I U LU I CU LT U R AL C A N ECE SI TAT E PEN T R U R O M Â N IA
Căpătând însărcinarea de a coordona eforturile unor echipe de specialişti

din varii domenii ale patrimoniului cultural, am putut să exprim percepţia mea
privind evoluţia procesului de codificare, început aproximativ din momentul în
care eu părăseam sistemul administraţiei centrale. Rămânând însă conectat pro-
blemelor administrative, am putut observa „de pe margine” maniera inegală de
dezvoltare a ideii de cod, manieră depinzând de orientările politice şi de interesul
real al persoanelor care au condus actualul Minister al Culturii, în sarcina căruia
cad problemele de gestionare a cadrului legal al protejării patrimoniului cultural.
În documentul numit „Teze prealabile ale Codului Patrimoniului Cultural” am
descris această evoluţie într-o formulă pe care o reiau aproape identic mai jos.
Scurt istoric al dezvoltării ideii de cod al patrimoniului cultural

Intenţia de a elabora un cod al patrimoniului a fost luată în calcul de Minis-
terul Culturii (şi Cultelor, la momentul iniţial) din România încă din perioada
anilor 2005-2008, atunci când acest obiectiv a fost cuprins în strategia patrimo-
niului cultural naţional ce a fost urmată de reluarea acestei teme în toate progra-
mele de guvernare şi ale miniştrilor culturii de după anul 2008. Originea acestei
intenţii pare să fi fost legată de procese de codificare similare ce au avut loc în
Franţa, în Italia (ţări latine şi cu o tradiţie administrativă axată pe centralism, la
nivel de stat sau de regiuni ale statului) la începutul anului 2004. Ulterior, mai
multe alte ţări au adoptat legi unificate privind protecţia patrimoniului cultural,
cu concretizări de dată recentă, chiar în spaţiul nostru geografic, în ţări precum
Bulgaria, Croaţia, Serbia sau Muntenegru. Exista deja un proces de reformă pe
domeniul legislaţiei patrimoniului în Marea Britanie (mai exact, în Anglia), ca
exemplu de stat bazat pe o altă tradiţie administrativă şi juridică decât Franţa sau
Italia. Acest proces fusese iniţiat în cursul anului 2000, iar în 2008, atunci când
în Romania se punea această problemă şi la nivel instituţional, în Marea Britanie
era în derulare un proces amplu de dezbateri publice prilejuite de o primă schiţă a
legii (Draft Heritage Protection Bill). Această dezbatere a dus în 2013 la ceea ce se
numeşte Enterprise and Regulatory Reform Act, text legislativ ce pare să adapteze
nevoia protejării patrimoniului cultural la presiunile mediului economic, în spe-
cial în segmentul imobiliar.
Dacă în Franţa procesul legislativ a fost unul relativ rapid, practic de colare a
legislaţiei deja existente într-un singur pachet normativ, în Italia, ca şi în Anglia,
procesul de reformă a fost unul îndelungat, de 7 şi, respectiv, de 13 ani. Procesul
similar din Romania a fost unul la fel de îndelungat şi anevoios, însă din cu totul
alte motive, faţă de aceste exemple internaţionale. 95
În România putem vorbi practic despre o iniţiativă mai curând mimetică în
primă instanţă, poate asociată şi procesului de aderare la Uniunea Europeană, cu
intenţia de a fi armonizaţi cu tendinţele europene cele mai relevante în dome-
niu pentru spaţiul românesc, acesta fiind influenţat în mod prioritar şi tradiţional
de legislaţia şi practicile de restaurare franceze sau italiene. Această decizie de a
moderniza şi a reforma legislaţia existentă în România poate fi legată şi de creşte-
rea presiunii publice pentru corectarea unor practici administrative defectuoase
denunţate de numeroasele organizaţii neguvernamentale care s-au constituit în
vederea protejării şi punerii în valoare a patrimoniului cultural din ţara noastră
şi care, de la începutul anilor 2000, au început să capete o voce din ce în ce mai
A d r i a n
puternică în societatea noastră. La rândul său, presiunea publică s-a format ca
urmare a unei creşteri a presiunilor dezvoltării infrastructurii (rutiere, ferovia-
re, industriale), uneori cu efecte directe distructive asupra bunurilor de interes
arheologic, asupra unor zone ample urbane sau rurale şi chiar asupra peisajului
unor rezevaţii naturale. Majoritatea problemelor care au coagulat aceasta presi-
une publică se leagă în special de patrimoniul construit fie în cazul monumente-
lor istorice, fie în cazul proceselor legate de dezvoltarea urbanistică ce afectează
sever zonele protejate, atât cele construite cât şi cele de mediu. Nu trebuie uitat
impactul deosebit produs de acţiunile de braconaj arheologic în zona cetăţilor
dacice din Munţii Orăstiei şi de emoţia publică produsă de recuperarea spectacu-
loasă a brăţărilor dacice, expuse azi la Muzeul Naţional de Istorie. Cazul notoriu
al Roşiei Montane sau al demolărilor semnificative din Bucureşti dar şi din alte
mari oraşe (Constanţa fiind un exemplu în acest sens), degradarea unor zone tra-
diţionale rurale precum satele săseşti ori cele maramureşene, toate acestea au ge-
nerat luări de poziţie publice chiar şi în mediul internaţional (rezoluţii ICOMOS
privind cazul Sighişoarei sau al Roşiei Montane, diverse acţiuni cu mare impact
mediatic ale prinţului Charles al Marii Britanii), precum şi unele poziţii critice
ale organizaţiilor neguvernamentale locale, care au culminat recent cu mişcări
politice izvorâte tocmai din aceste demersuri.
Scopurile acestei necesare reforme legislative au fost însă relativ vagi în pri-
mă instanţă, varianta codului fiind considerată a fi inutilă de o parte a societăţii,
ţinând cont că în România sunt în vigoare legi ce acoperă toate marile domenii cu
implicaţii în protecţia patrimoniului cultural şi că majoritatea acestor legi erau de
dată foarte recentă la nivelul anului 2008. Astfel, România are în prezent o lege a
monumentelor istorice din 2001, o lege privind arheologia iniţiată ca ordonanţă
de urgenţă în 2000, o lege a patrimoniului mobil din 2001, o lege a muzeelor şi
colecţiilor din anul 2003, o lege a patrimoniului imaterial din anul 2007, o lege a
patrimoniului industrial din anul 2008. Legislaţia în domeniul urbanismului, cu
96 trimitere la zone protejate se bazează pe hotărârea Guvernului din anul 1996 care
a adoptat Regulamentul general de urbanism, pe legea din 2000 privind amena-
jarea teritoriului naţional, care are o secţiune dedicată zonelor protejate, precum
şi pe legea specifică a urbanismului din anul 2001. La fel ca legea autorizării în
construcţii care, fiind adoptată în 1991 este una dintre cele mai vechi, legea ur-
banismului a fost amendată de mai multe ori, ultimele schimbări fiind chiar în
curs de adoptare în acest an, în paralel cu eforturile de codificare şi a legislaţiei
acestui domeniu. Deci, s-ar putea spune că Romania nu duce lipsă de legislaţie
care să acopere nevoile specifice ale patrimoniului cultural şi că aceasta ar trebui
să fie una modernă, niciuna dintre legile esenţiale nefiind mai veche de 20 de ani.
Totuşi, multiplele iniţiative de amendare a acestor legi, ineficienţa în protejarea
efectivă a patrimoniului, semnalată de o parte a societăţii civile, inexistenţa unor
norme clare de aplicare a unora dintre prevederile legilor au pus pe agenda publi-
că ideea de codificare în anul 2008. Procesul de aderare la Uniunea Europeană a
evidenţiat în plus şi nevoia de a ajusta cadrul legislativ intern pentru a consacra
efectiv în practica internă convenţiile internaţionale deja asumate de România.
Procesul a fost sprijinit în anul 2009 şi prin insituirea unei comisii prezidenţiale
de analiză a stării patrimoniului naţional, care a produs un raport în acest sens.
Lipsa de resurse umane, inegalitatea sprijinului politic pentru o asemenea
iniţiativă, schimbările mult prea dese de la nivelul conducerii Ministerului Cul-
turii din 2008 şi pâna în prezent (12 persoane care au deţinut sau deţin mandat
deplin ori interimar, două persoane având mandate multiple, corespunzând unor
guverne diferite) au făcut ca procesul să fie unul inegal şi anevoios, deşi acest de-
ziderat a făcut parte practic din toate programele de guvernare ale ultimilor 8 ani.
În plus, tendinţa a fost una de a crea un codex, şi nu un cod, adică de a cuprinde
legislaţia existentă într-o singură anvelopă, spre deosebire de acţiunea mai com-
plexă avută în vedere în prezent, care ar putea fi caracterizată ca fiind o iniţiativă
de reformă.
Lipsa sprijinului politic real poate fi legată şi de moştenirea ultimilor ani ai
perioadei comuniste, ce a fost marcată de masivele acţiuni de ştergere a mărtu-
riilor culturale ale „sistemului burghezo-moşieresc”, cu distrugerea sistematică a
centrelor istorice ale celor mai importante oraşe ale României, dar şi a numeroa-
se vetre ale unor localităţi rurale. Deşi nu poate fi probată prin studii sociologi-
ce, mentalitatea acelor ani s-a făcut simţită în conduita mediului politic sau de
afaceri de după 1990, medii care au avut în permanenţă tendinţa de a conside-
ra chestiunea patrimoniului doar o simplă piedică în calea „dezvoltării”, proble-
ma continuităţii, a integrării şi a valorificării patrimoniului încă existent nefiind
aproape niciodată luată în calcul. Este de notorietate în acest sens acţiunea Pri-
măriei Generale a Municipiului Bucureşti pe axa Buzeşti‒Uranus, care a fost sus-
ţinută în mediul public de ideea igienizării unei zone istorice prin demolarea sa, şi 97
nu de asanare prin reabilitare urbană. De aceeaşi notorietate se bucură acţiunea
comercială a unei companii miniere, sustinută de un întreg aparat administrativ
local din judeţul Alba cu argumentaţia că patrimoniul cultural nu are nicio va-
loare economică reală şi că singura dezvoltare viabilă a zonei Roşia Montană ar
fi doar mineritul, ceea ce ar presupune anihilarea totală a peisajului cultural. În
acest caz, în una din dezbaterile publice organizate la TVR, reprezentantul com-
paniei a prezentat situaţia exploatării preconizate, susţinând că localitatea Roşia
Montană se suprapune peste terenul exploatării, şi nu invers. Şi în domeniul ar-
heologiei existau frecvent situaţii în care se constata că lucrări importante de in-
frastructură rutieră nu avuseseră în calcul descoperirile potenţiale pentru simplul
A d r i a n
motiv că pregătirea lucrărilor nu luase în calcul acest aspect, ce ar fi fost mai mult
decât evident prin simpla consultare prealabilă a instituţiilor muzeale. Consecin-
ţa era mereu oprirea neprevăzută a lucrărilor pentru efectuarea investigaţiilor sub
presiunea creşterii duratei şi a costurilor respectivelor investiţii şi comunicarea
publică a faptului că investiţiile stagnează sau chiar sunt împiedicate din vina
vestigiilor arheologice. Un exemplu de notorietate pentru această speţă este re-
alizarea parcării subterane din Piaţa Universităţii din Bucureşti. Această lucrare
a demarat doar în baza unui proiect tehnic a parcajului din subsol, care nici nu
a anticipat descoperirile arheologice şi nici nu avea o soluţie pentru amenajarea
spaţiului public atât de important de la suprafaţă. Mass-media a prezentat atunci
ca o mare surpriză descoperirea unui cimitir şi a unor fundaţii de imobile de se-
cole XVII-XIX, despre care simpla consultare a planurilor istorice ale oraşului şi
a bibliografiei legate de istoricul locului ar fi putut indica faptul că acolo se aflau
complexul mânăstirii şi al Academiei Domneşti de la Sf. Sava, cu tot cu cimitirul
amplasat în jurul bisericii (conform tradiţiilor anterioare Regulamentelor organi-
ce).
La nivel naţional se poate spune că o asemenea mentalitate de plasare în plan
secund, dacă nu chiar de desconsiderare totală a problemelor de protejare a pa-
trimoniului cultural naţional, a fost probată în timp de sumele alocate culturii,
acestea fiind cele mai mici din Uniunea Europeană (conform unui interviu al mi-
nistrului culturii din 2010). În ciuda acestei constatări din 2010, bugetul alocat
culturii prin ministerul de resort a fost din ce în ce mai mic, alocările bugetare
respective fiind întotdeauna considerate o cheltuială, şi nu o investiţie.
Chiar şi în privinţa rolului patrimoniului în atragerea fondurilor europene a
existat pentru primul ciclu postaderare o lipsă de interes pentru acest domeniu.
În ultimă instanţă, pe când schema-cadru a absorbţiei fondurilor structurale şi
de coeziune era deja configurată, Ministerul Culturii a încercat în cursul anului
2006 să introducă prevederi care să permită finanţarea acţiunilor care să vizeze
98 şi reabilitarea patrimoniului cultural. În ciuda faptului că patrimoniul poate fi un
concept integrator, cu implicaţii sociale, în dezvoltarea abilităţilor profesionale,
în reabilitarea centrelor urbane şi rurale, cu atingere a sectorului turistic sau a

altor servicii, nu s-a reuşit o bună cuprindere a sa. Astfel se face că segmentele de
oportunitate pentru finanţarea patrimoniului au fost puţine, asimilate în special
dezvoltării rurale, şi nu la o scară mai amplă şi conform importanţei sale, aşa cum
ţări ca Grecia, Portugalia sau Spania au înţeles să-i dea în raport cu finanţarea
europeană. În loc ca România să beneficieze majoritar de bugetele alocate de UE,
chestiunea patrimoniului a fost mult mai intens vizată de fondurile provenite din
mecanismul de finanţare SEE, rezultat din Memorandumul de înţelegere între
ţarile asociate UE, anume Regatul Norvegiei, Republica Islanda, Principatul Lie-
chtenstein şi Guvernul Românei pentru perioada 2009-2014, intrat în vigoare în
2012. În actualul ciclu de finanţare situaţia s-a îmbunătăţit în mod relativ, acum
existând o linie distinctă de finanţare pentru tema reabilitării patrimoniului cul-
tural prin Programul Operaţional Regional. Fondurile disponibile prin progra-
mul de dezvoltare rurală pentru măsura 7, dedicată serviciilor şi înnoirii satelor,
au fost deja epuizate, sumele disponibile pentru fiecare proiect de restaurare sau
de intervenţie în infrastructură fiind relativ mici.
Un impact important în începutul schimbării de mentalitate l-a constitu-
it succesul deosebit în sens economic şi social pe care l-a avut programul Sibiu
– Capitala Culturală Europeană 2007. De asemenea, după o lungă perioadă de
abandon al centrului istoric al Bucureştiului, în general perceput ca o vastă ruină
ce trebuie mai curând asanată şi demolată, aşa cum s-a susţinut că a fost nevoie
în cazul Halei Matache, s-a constatat că după investiţiile făcute în perioada 2006-
2010 în domeniul public (reabilitarea infrastructurii străzilor), a apărut un interes
public deosebit pentru acest spaţiu urban. Coagularea rapidă a investiţiilor priva-
te a transformat un spaţiu lipsit iniţial de orice interes într-o zonă ce focalizează
o mare parte din activităţile de loisir şi de turism ale capitalei, în ciuda faptului că
majoritatea clădirilor au rămas într-o stare tehnică relativ critică. Aceste exemple
foarte vizibile în media au generat un interes din ce în ce mai mare al autorităţilor
publice de a profita de oportunităţile de piaţă existente şi insuficient exploatate
până în ultimii 5-10 ani, perioadă ce coincide şi cu procesul de elaborare a codu-
lui patrimoniului.
Din păcate, se poate constata că în ultimii ani, pe fondul descoperirii acestui
potenţial de finanţare existent, o serie de proiecte au fost dezvoltate având ca ţintă
în special această oportunitate de atragere a unor fonduri pentru lucrări la monu-
mente istorice, lăsând chestiunile legate direct de calitatea intervenţiilor într-un
plan mai mult decât secundar. Efectele unor astfel de politici de finanţare au avut
efecte devastatoare pentru unele monumente istorice prin denaturarea autentici-
tăţii acestor imobile sau chiar prin distrugeri ireversibile ale substanţei originale. 99
Sunt de menţionat într-o ordine aleatorie: intervenţiile în spiritul scenografiei de
film din Cetatea Râşnov şi din piaţa veche a acestui oraş, unde s-a făcut o parca-
re subterană, invenţiile arhitecturale nepermise doctrinar de la importante situri
arheologice precum Cetatea Sucevei sau a Capidavei, distrugerile impardonabile
de la amenajarea parcului Cetăţii Alba Iulia, unde s-a săpat cu buldozerul oraşul
roman, „modernizările” cu tâmplării PVC cu geam termopan la vestigiile arheo-
logice ale Cetăţii Domneşti de la Târgovişte. Mai mult, modelul a fost transferat
şi în Republica Moldova, unde, sub explicaţia modernizării infrastructurii turis-
tice, a fost mutilat caricatural simbolul oraşului Soroca – Cetatea lui Ştefan cel
Mare şi Sfânt. Din păcate, ultimele exemple sunt rezultatul unui aport financiar
A d r i a n
important constituit de finanţarea europeană. Chestiunea denaturării mărturii-
lor istorice autentice nu este însă una specifică României. Reuniunea preşedin-
ţilor de comitete naţionale ICOMOS din Europa din iunie 2016, de la Atena, a
evidenţiat îngrijorări pentru acest aspect în special din ţările est-europene, adică
cele cu nevoile de investiţii cele mai mari pe acest sector.
Prin urmare, codul patrimoniului va trebui să aibă în vedere anticiparea aces-
tei presiuni economice, astfel încât nevoile protejării şi punerii în valoare a patri-
moniului să nu fie în conflict cu procedurile financiare şi cu rezultatele urmărite
preponderent sub aspectul rentabilităţii sau al corectitudinii desfăşurării progra-
melor de finanţare. De aceea, s-ar putea constata că programele dedicate în mod
special patrimoniului probabil că nu sunt eficiente şi că, pe viitor, ar trebui regân-
dit sistemul astfel încât să se recunoască rolul integrator pe care patrimoniul îl are
în dezvoltarea durabilă. Ca urmare, în toate liniile de finanţare existente pe ma-
rile programe operaţionale ar fi poate mai eficient să existe clauze de prioritizare
a acelor proiecte care conţin o componentă de patrimoniu cultural, componentă
ce ar putea fi prezentă în absolut toate cele 9 programe operaţionale existente în
prezent1. Pentru acest motiv este necesară acceptarea principiului fundamental,
enunţat ca atare, care constată că unul din cei patru piloni ai dezvoltării dura-
bile este păstrarea şi afirmarea diversităţii culturale (UNESCO, The Universal
Declaration on Cultural Diversity, 2001; UN, Johannesburg World Summit on
Sustainable Development, 2002; UNESCO, The Paris Declaration „On Heritage
as a driver for development”, 2011).
Un alt aspect legat de importanţa patrimoniului în cadrul dezvoltării dura-
bile este cel al peisajelor. Deşi România este una dintre primele ţări ce a ratificat
Convenţia europeană a peisajului de la Florenţa, nu s-a luat încă nicio măsură ce
http://www.fonduri-structurale.ro
1
decurgea din această convenţie. Ignorarea problemei peisajului ca element funda-
100 mental al patrimoniului cultural naţional, dar şi ca mecanism esenţial al dezvol-
tării durabile a determinat distrugerea multor areale unice (de exemplu litoralul
Mării Negre), fapt ce a generat şi generează în siaj inclusiv importante pierderi

economice. În acest sens, peisajul poate reprezenta instrumentul integrator al po-
liticilor de protejare a patrimoniului cultural şi natural cu politicile de dezvoltare.
Cu toate acestea, importanţa acestuia a rămas până în acest moment doar la nivel
declarativ, nefiind prevăzute mecanisme de operaţionalizare în teritoriu. Astfel,
Strategia naţională şi Planul de acţiune pentru conservarea biodiversităţii 2014-
2020 pun accent pe importanţa peisajului atât ca parte a patrimoniului naţional,
cât şi ca element de planificare a dezvoltării echilibrate, dar nu reuşesc să deter-
mine niciun instrument specific.
Se poate deci spune că a existat şi există în continuare o lipsă de apreciere
a potenţialului economic şi social pe care patrimoniul îl poartă şi că în ultimii
ani a apărut tendinţa periculoasă ca, prin intermediul unor programe de finanţa-
re insuficient controlate din punctul de vedere al calităţii intervenţiilor, să existe
mai curând efecte negative şi chiar ireversibile asupra patrimoniului cultural, cu
precădere asupra celui imobil. Această temă a fost menţionată explicit şi în Par-
lamentul European ca fiind o temă comună europeană, identificarea sa fiind cu-
prinsă în raportul vicepreşedintelui Comisiei pentru cultură şi educaţie, raportor
pentru această chestiune, raportul fiind prezentat public în plenul Adunării Par-
lamentare în septembrie 20152 .
Pe acest fond, în cursul anului 2015 a fost revizuită Strategia Naţională de
Apărare a Ţării3, aducând patrimoniul cultural între valorile, interesele şi simbo-
lurile care definesc o Românie puternică. Din acest punct de vedere, parimoniul
cultural constituie astăzi unul dintre obiectivele interne de securitate naţională.
De asemenea, în cursul anului 2014 s-a reluat lucrul la definitivarea proiectului
codului patrimoniului prin instituirea unui grup de lucru cu această sarcină pre-
cisă, revizuind practic total materialele preluate de la echipele din aparatul ad-
ministrativ ce lucraseră anterior la acest proiect. Schimbarea de la conducerea
ministerului ca urmare a modificării structurii Guvernului a avut ca urmare opri-
rea lucrului la proiectul de cod, ce a fost reluat doar odată cu schimbarea Guver-
nului la sfârşitul anului 2015. La începutul anului 2016 a fost numit prin ordin
al ministrului un nou grup de lucru care în cursul anului a dezbătut principii-
2
Comisia pentru cultură și educație a Parlamentului European. Raportor: Mircea Diaconu, „Spre o
abordare integrată a patrimoniului cultural european”, 24 iunie 2015, http://www.europarl.europa.eu/
sides/getDoc.do? pubRef=-//EP//TEXT+REPORT+A8-2015-0207+0+DOC+XML+V0//RO
3
Administrația Prezidențială, Strategia Naţională de Apărare a Ţării pentru perioada 2015-2019, 2015,
http://www.presidency.ro/files/userfiles/Strategia_Nationala_de_Aparare_a_Tarii_1.pdf
le, structura şi o mare parte din conţinutul propunerii legislative. La încheierea
mandatului limitat al acestui grup de lucru, într-o formulă restrânsă a echipei re- 101
spective, s-au finalizat tezele şi structura proiectului de cod avansate în circuitul
prevăzut de lege în vederea aprobării acestora prin hotărâre a Guvernului.
Aceasta ar fi pe scurt descrierea contextului în care a crescut ideea de codi-
ficare, precum şi a parcursului acestei idei. Eşecul de până acum în încercarea de
a produce un text concret şi concentrat, care să poată servi drept cadru legal unic
pentru chestiunea patrimoniului cultural, poate fi explicat în mai multe feluri de-
cât cele exprimate mai sus, prin textul cuprins în fundamentarea Tezelor preala-
bile ca istoric al dezvoltării codului.
Cine să producă textul de reformă a legii?
A d r i a n
Spuneam într-un articol publicat în 20154 că există această dilemă legată de
sarcina întocmirii noii legi. Identificam acolo un motiv pentru care eram sceptic
în ceea ce privea operativitatea în producerea unei legislaţii mai clare şi mai efi-
ciente a patrimoniului și acesta se lega de profilul persoanelor chemate să scrie
legea. Avem dilema dacă cei care trebuie să elaboreze legile sunt oamenii siste-
mului politico-administrativ sau dacă aceştia trebuie să preia propuneri ale „oa-
menilor de cultură”. Sunt două opţiuni care pot genera abordări radical diferite.
Iar problema majoră ce rezultă din această dilemă este una de natură pragmati-
că. Politicienii şi cei aflaţi în domeniile juridic şi administrativ nu au deloc cu-
prinderea problemelor şi aplecarea asupra necesităţilor patrimoniului, în timp ce
oamenii de cultură nu au nicio experienţă sau apetenţă pentru înţelegerea siste-
mului politico-administrativ. Problema devenise încă şi mai complicată sub acest
aspect, având în vedere că primele încercări de producere a codului au fost făcute
de funcţionarii ministerului care, printre picături, aveau de făcut propunerile sal-
vatoare. În fapt, cu toţii erau debordaţi de sarcinile de serviciu curente şi fiecare
în parte se concentra pe propriul domeniu de expertiză, fără să pară că ar fi existat
o viziune unificatoare. În acest caz, prin viziune s-ar fi înţeles cel puţin punerea
întrebărilor cu care am început această expunere şi care ar putea fi concentrate în
câteva forme simplificate, generice: „de ce?”, „ce anume?”, „în ce limite?”, „cu ce
preţ?”, „cine?” sau alte asemenea.
Adrian Crăciunescu, „Patrimoniul cultural politic”, Dilema veche, nr. 584, 23-29 aprilie 2015, http://
4
dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/patrimoniul-cultural-politic (accesat septembrie

2016)
De „jos în sus” versus „de sus în jos”
102
O altă explicaţie se leagă de felul în care s-a gândit structurarea informaţiilor
juridice necesar a fi cuprinse în noua lege. Nu este totuna dacă îţi propui să aduni
toate articolele existente în legislaţia actuală pentru a le cerne şi selecta într-un

text centralizator sau dacă îţi propui să te raportezi la nişte principii care ar con-
tura o viziune oarecare (socială, politică, morală, economică sau de altă natură
similară) şi pe care le-ai traduce prin nişte definiţii, reguli generale şi proceduri
într-un nou text de lege. Prima variantă ar fi o muncă titanică, probabil fără o
finalitate clară. Improbabilitatea finalităţii decurge din faptul că această cale este
greu să genereze o unitate de viziune pentru toate speciile patrimoniului cultural.
O altă problemă a acestei abordări constă şi în faptul că pentru multe dintre mă-
surile aflate acum în vigoare pare că s-au pierdut originile motivaţiilor acestora
sau că reinterpretarea lor în prezent distorsionează scopurile pentru care acestea
au fost introduse pentru prima dată în legislaţia românească, în urmă cu mult
peste un secol în unele cazuri. Pentru exemplificare se poate menţiona prevede-
rea dreptului de preemţiune a statului. Un alt exemplu este cel legat de exproprie-
rea pentru cauză de utilitate publică. În ambele situaţii se tinde a se rezolva forma
în care să fie acestea exprimate, dar fondul pare că iese din discuţie. Exproprierea
pentru cauză de utilitate publică în vederea salvării monumentelor istorice nu s-a
aplicat niciodată din cauza ambiguităţii formulării scopurilor definite atât de le-
gea monumentelor, cât şi de cea specială, a exproprierii. Nu este clar astăzi pentru
majoritatea cetăţenilor şi, din păcate, chiar şi pentru cei din serviciul public dacă
exproprierea este un scop în sine sau un instrument, dacă este o sancţiune sau o
măsură extremă pentru cazuri extreme. Nici dreptul de preemţiune prezent în
lege nu poate fi explicat cu precizie, astfel că pare să nu se materializeze practic
niciodată din aceeaşi cauză a ambiguităţii definirii conceptului. De ce trebuie fă-
cută achiziţia, în ce cazuri şi cu ce criterii? Nefiind subordonate unor principii şi
reguli clar definite şi susţinute de societate ca atare, astfel de concepte ajung să fie
distorsionate în textul legii, mai ales că traseul unei legi este foarte lung şi poate
conduce la multe modificări sau amendamente care să ajungă să schimbe total
intenţia iniţiatorului.
Principiile şi consensul politic

Obstacolele în calea conceperii unui text coerent al codului ce au fost enun-
ţate mai sus pot fi depăşite simultan atunci când se acceptă ideea ce stă la baza
acestui proiect de cod, aceea că nu putem obţine nişte rezultate viabile dacă nu
identificăm un set de principii care să fie uşor de explicat şi înţeles şi care, în spe-
cial, să capete o acceptare largă în societate. Această concluzie este subliniată în
textul de fundamentare a proiectului de cod, în partea care identifică o serie de
aspecte ce necesită un minim consens politic, pentru ca, în viitor, legea să poată 103
funcţiona cu adevărat. Le reiau aici, în forma expusă în „Tezele prealabile”.
În mod evident, chestiunea protejării patrimoniului cultural implică inevita-
bil servituţi asupra drepturilor de proprietate în raport cu bunurile culturale vizate
de legislaţia specifică, presupune costuri în general mai mari privind întreţinerea
sau utilizarea curentă a respectivelor bunuri, impune necesităţi speciale de selec-
tare a materialelor sau a manoperei ce rezultă din nevoile tehnice speciale în cazul
lucrărilor de întreţinere sau de restaurare. Toate aceste aspecte conduc la măsuri
ce presupun o mai mare sau mai mică pondere a implicării statului prin: facilităţi
fiscale, subvenţii sau finanţări directe, intervenţii directe prin instituţiile proprii
specializate, precum şi un sistem de coerciţie, formând un ansamblu ce poate fi
A d r i a n
perceput ca fiind lax sau restrictiv, în funcţie de doctrina politică a fiecărui partid
îndrituit prin vot să participe la procesul legislativ prin prezenţa în parlament. De
aceea, trasarea limitelor între care acţiunea politicilor publice s-ar putea desfăşura
conform noului cadru legislativ ar trebui să aibă o acceptare cât mai largă în ca-
drul societăţii în general – fie ea reprezentată politic în parlament, fie reprezentată
prin diversele organizaţii neguvernamentale, identificate îndeobşte drept „socie-
tate civilă” –, astfel încât gradul de aplicare a legii în mod voluntar şi cu suport
administrativ cât mai eficient să poată avea loc. Aceste limite rezonabile pentru
un spectru cât mai larg al societăţii se referă în special la: nivelurile la care poate fi
îngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor culturale protejate, gradul în care
proprietarii privaţi pot fi sprijiniţi prin bugetele publice pentru a proteja şi pune în
valoare bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural naţional, asprimea sau tole-
ranţa sistemului de sancţiuni atât în formele infracţionale, cât şi în cele contraven-
ţionale, opţiunea sau obligaţia statului de a interveni în situaţii speciale ce ar putea
fi identificate într-o paletă restrânsă sau, dimpotrivă, extinsă. Pe de altă parte, pre-
eminenţa interesului public asupra interesului privat şi faptul că protecţia patri-
moniului (cultural sau natural) este o activitate de interes public sunt concepte al
căror enunţ nici nu este explicit şi nici nu este încă unanim acceptat.
De exemplu, se poate constata prevalenţa în legislaţie a chestiunilor legate
de mediu faţă de cele legate de prezervarea patrimoniului. Cazul Roşiei Montane
oferă cea mai bună ilustrare a acestei stări de fapt. S-a putut vedea în acest caz
că opoziţia majoritară faţă de proiectul minier de acolo era legat prioritar de si-
guranţa de mediu, de distrugerea peisajului a patru munţi şi utilizarea la o scară
uriaşă a unei acumulări de cianuri, în timp ce chestiunea patrimoniului milenar a
fost prea puţin prezent în spaţiul public. Totuşi ar fi fost poate nevoie ca, înainte
de a discuta orice chestiune de poluare, să constatăm că problema patrimoniu-
lui cultural ce s-ar pierde ireversibil acolo ar fi fost cea fundamentală, pentru că,
după cum se poate constata din numeroasele apeluri internaţionale pentru inclu-
104 derea acestui obiectiv în Lista patrimoniului mondial UNESCO, patrimoniul de
la Roşia are nişte caracteristici unice, relevante pentru istoria umanităţii. Această
atitudine reflectă încă o dată efectele negative ale ignorării peisajului ca instru-
ment de planificare şi dezvoltare, instrument ce integrează patrimoniul cultural
cu cel natural, acestea fiind în fapt inseparabile.
Prevalenţa problemelor de mediu faţă de cele de patrimoniu este însă cea
mai vizibilă în cazul „reabilitării termice”. În acest caz nu a existat nicio problemă
pentru elaborarea unui cadru legislativ care a permis câteodată subvenţionarea
totală a refacerii anvelopantei locuinţelor colective private în vederea creşterii efi-
cienţei termice. Intervenţia în sensul refacerii faţadelor monument istoric aflate
în proprietate privată generează însă reacţia autorităţilor publice de a se disculpa
pentru degradarea continuă a spaţiului public prin a afirma că „nu se poate inter-
veni asupra unei proprietăţi private”, atunci când ar fi necesară punerea în sigu-
ranţă şi restaurarea elementelor de faţadă. Pe de altă parte, autorităţile nu au nicio
problemă în a interveni asupra aceloraşi proprietăţi private pentru a distruge re-
spectivele elemente în numele siguranţei publice, fapt ce s-a întâmplat recent atât
la Cluj, cât şi la Bucureşti. Chiar şi programul „Sibiu – Capitală culturală euro-
peană 2007” ar fi putut intra într-un grav impas în urmă cu un deceniu, în ciuda
prevederilor existente la acel moment din Legea 422/2001 şi în două hotărâri ale
Guvernului care, în teorie, permiteau susţinerea proprietarilor privaţi de monu-
mente. A fost nevoie de un act normativ suplimentar – HG 237/2006, pentru ca
în cadrul programului să poată fi restaurate faţadele monumentelor aflate în pro-
prietate privată, cu beneficiile pe care astăzi le putem constata încă, la ani buni
după încheierea acelui amplu program cultural, devenit unul de succes economic
cu impact naţional.
O altă problemă fundamental politică ce poate duce la frânarea procesului de
definitivare a proiectului de cod este nivelul descentralizării. În proiectele pro-
movate până acum privind descentralizarea au existat suficiente propuneri care
ar fi lăsat autoritatea centrală în domeniul patrimoniului fără nicio pârghie de a
exercita un control real în teritoriu, cu transferul total al competenţelor la nivel
local pe segmentele avizare, autorizare control, fapt ce a alarmat practic întreaga
comunitate din domeniul protejării patrimoniului construit. Problemele zonelor
protejate sunt cu certitudine o problemă prioritar locală, ce ţine de prerogativele
administraţiei locale de a-şi regla dezvoltarea urbanistică, însă soarta unor astfel
de zone nu ţin exclusiv de competenţa locală în care se protejează centrele istori-
ce. În mod evident, orice eroare ce s-ar impune prin forţa politică sau presiunea
locală a momentului poate duce la alterarea unui patrimoniu care generează ima-
gine publică şi beneficii economice la nivel naţional, fie şi numai dacă luăm în
calcul fluxul de turişti străini ce-l vizitează. Acest aspect este aplicabil cel puţin
tuturor acelor localităţi istorice care se află incluse în Lista patrimoniului mondi- 105
al UNESCO dar nu numai acestora. Deci, pentru a decide unde este limita raţio-
nală ce trebuie trasă în procesul descentralizării, astfel încât să existe un echilibru
între competenţele administraţiei locale şi cele ale administraţiei centrale, trebu-
ie de ajuns la un consens politic larg, dincolo de cel necesar strict adoptării unui
cadru legal, ci unul care să vizeze atingerea unei mentalităţi şi a unor practici care
să asigure constanţă şi predictibilitate în abordarea nevoilor patrimoniului cul-
tural. În acest context este din nou necesar a sublinia că trebuie limpezită şi în
această direcţie chestiunea interesului public, respectiv al preeminenţei interesu-
lui general faţă de cel local, în condiţiile în care patrimoniul cultural naţional, în
mod firesc, nu poate fi considerat altfel decât a fi de interes public general.
A d r i a n
Dependentă total de consensul politic este şi determinarea celui mai potrivit
sistem de finanţare pentru protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cul-
tural în condiţiile în care este evident că sistemul de alocări bugetare directe nu
este unul satisfăcător. Problema timbrului monumentelor istorice a ilustrat foar-
te bine această nevoie, atunci când finanţarea a fost cuplată şi apoi desprinsă de
colectările bugetare legate de jocurile de noroc. La introducerea timbrului mo-
numentelor istorice în Legea nr. 259/2006 de modificare şi completare a Legii
nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, prima reacţie a Loteriei
Naţionale a fost să scumpească preţul variantei de joc şi să imprime pe versoul
buletinelor de joc faptul că scumpirea s-ar datora monumentelor istorice, ca ur-
mare a introducerii timbrului de 2%. Un astfel de mesaj arată o aversiune faţă de
cauza patrimoniului, având în vedere că legea prevedea explicit direcţionarea pre-
cisă a 2% din încasări, şi nu suplimentarea cu această valoare. Ca urmare a crizei
economice începute în 2008, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 77/2009 veniturile
din jocurile de noroc alocate protejării monumentelor istorice au fost redirecţi-
onate către buget, fără o destinaţie clar precizată. Iniţiativa legislativă din 2010
(Propunere legislativă nr. L391/2010, Propunere legislativă pentru completarea
articolului 53 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istori-
ce, republicată, cu modificările şi completările ulterioare) care viza readucerea
acestei surse de venit în beneficiul patrimoniului cultural naţional a fost definitiv
respinsă în Camera Deputaţilor în şedinţa plenului din 03.06.2014. Nu întâmplă-
tor, în multe alte ţări europene finanţarea patrimoniului cultural naţional se face
din resursele financiare generate prin loteriile naţionale. Este un fapt istoric că
la introducerea sistemului de loterie în România secolului al XIX-lea, pe model
francez, această activitate era un monopol al statului, iar permisiunea de a orga-
niza loterii era strictă, avea scopuri precise, anume de a sprijini artele sau cazurile
sociale ori de a favoriza dezvoltarea turistică a anumitor zone de vilegiatură (nu
întâmplător, cazinourile istorice sunt embleme ale unor vechi staţiuni balneare).
106 Prin urmare, identificarea scopurilor sociale în care sumele încasate din taxarea
jocurilor de noroc ar fi o problemă majoră de ordin politic, fundamentală pen-
tru capacitatea financiară a statului de a susţine cauza patrimoniului său cultural,

fără a genera pentru acest scop taxe sau impozite suplimentare pentru populaţie.
La fel de politică este oportunitatea de a decide dacă modelul finaciar sau fis-
cal ce va fi instituit prin Codul Patrimoniului va merge în continuare pe modelul
deficitar al subvenţiilor de stat sau dacă acesta va fi reformat pentru a utiliza fie
o redirecţionare clară a unor procentaje din încasările fluctuante (dar care nu ar
greva bugetul statului constituit prin taxele şi impozitele curente) ale Loteriei Na-
ţionale, fie de a institui o formă de fond de investiţii suveran care să finanţeze pro-
grame multianuale în mod independent (de exemplu Premiile Nobel sunt acordate
din fondurile ce rezultă din administrarea averii inventatorului norvegian de către
fundaţia ce îi poartă numele, ca legatar testamentar al acestuia 5, bursele Gojdu se
acordau cândva din beneficiile administrării averii patriotului român, constituite
prin testament ca legaţie către Fundaţia Gojdu). O reformă în acest sens este abso-
lut necesară, iar opţiunile nu pot să aibă decât o origine politică.
Se simte deci nevoia ajungerii la un consens politic mai larg, astfel încât să
avem o viziune coerentă în ceea ce priveşte patrimoniul cultural şi protejarea
acestuia. Un astfel de consens nu poate exista cu adevărat dacă nu se cristalizează
în jurul unor principii clare. Cu sprijinul ICOMOS România6, au fost identificate,
amendate şi completate câteva reguli ce pot fi considerate esenţiale şi care pot
da sens eforturilor de a contura un cod al patrimoniului viabil. Acestea au fost
apoi discutate în grupurile de lucru instituite prin ordine ale ministrului culturii
cu scopul elaborării codului. În urma acestor discuţii au fost sintetizate cele 10
reguli, care au fost apoi prezentate ca fiind absolut necesar a fi aşezate la baza
legii. Aceste principii ar urma să fie cuprinse chiar în corpul legii, în titlul preli-
minar al acesteia, cu indicaţia precisă a rolului acestora de a putea determina dacă
o măsură publică sau privată luată în raport cu patrimoniul cultural poate sau nu
poate fi considerată legitimă. Mai mult, principiile generează o organizare pira-
midală a informaţiei juridice, pornind de la enunţul lor care ar fi aplicabil tuturor
practicilor administrative în relaţie cu patrimoniul. Pe această bază se poate apoi
stabili un set de reguli comune tuturor speciilor patrimoniului cultural (tangibil
sau intangibil), descriind apoi separat toate acele măsuri ce sunt necesare în mod
specific doar uneia sau alteia dintre componentele acestui patrimoniu. Reiau aici
https://www.nobelprize.org/press/
5
Comitetul Naţional Român ICOMOS a publicat pe pagina sa de internet acest decalog al patrimoniului
6
cu ocazia Zilei Culturii Naţionale din 15 ianuarie 2015: http://www.icomos.ro/COMUNICAT-CNR-

ICOMOS-TEZELE-PATRIMONIULUI.pdf (accesat septembrie 2016).
principiile aşa cum le-am formulat şi în cuprinsul „Tezelor prealabile ale Codului
Patrimoniului Cultural”. 107
I. Principiul resursei neregenerabile şi al dezvoltării durabile:
Patrimoniul cultural este un ansamblu de valori materiale şi imateriale ce
constituie o resursă de identitate naţională neregenerabilă, fundamentală pentru
o dezvoltare durabilă.
II. Principiul interesului public şi al responsabilităţilor statului:
Protejarea patrimoniul cultural este de utilitate publică şi angajează respon-
sabilitatea statului, aşa cum decurge ea din Constituţie.
III. Principiul diversităţii şi al complementarităţii identităţilor cultura-
le, fără discriminare:
Protejarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural naţional implică
A d r i a n
menţinerea diversităţii și complementarităţii tuturor expresiilor şi formelor sale,
locale şi regionale, indiferent de caracterul majoritar sau minoritar al grupului so-
cial care le-a generat.
IV. Principiul responsabilităţilor cetăţeneşti echitabile în protejarea pa-
trimoniului cultural:
Protejarea patrimoniului cultural naţional este în responsabilitatea fiecărui
cetăţean, dar nu trebuie să devină povară pentru niciunul dintre ei.
V. Principiul unităţii dintre patrimoniul cultural şi contextul său:
Patrimoniul cultural este un complex de expresii, format atât din elemente
majore cât şi din elemente minore, dar care pot constitui contextul primelor, a
cărui valoare culturală este generată prin asocierea lor.
VI. Principiul autenticităţii:
Protejarea patrimoniului cultural are ca scop păstrarea şi transmiterea resur-
sei culturale către generaţiile viitoare în forma sa autentică şi nealterată.
VII. Principiul specializării:
Protejarea patrimoniului cultural presupune un complex de acţiuni care ne-
cesită înaltă specializare.
VIII. Principiul educaţiei:
Patrimoniul cultural face parte integrantă din formarea şi educaţia perma-
nentă a cetăţenilor.
IX. Principiul incluziunii şi al accesibilităţii:
Patrimoniul cultural este fundament al unei societăţi incluzive şi participative.
X. Principiul identităţii şi al priorităţii obligaţiilor în context internaţi-
onal:
Patrimoniul cultural este o parte importantă a politicilor externe ale Româ-
niei, iar respectarea tratatelor internaționale privind protejarea patrimoniului
cultural ratificate este prioritară.
Dacă aceste principii ar fi adoptate şi asumate de întreg spectrul politic, iar la
108 nivelul societăţii ar exista o acceptare largă a lor, un oarecare viitor pentru Codul
Patrimoniului Cultural s-ar putea întrezări cu adevărat. Fără o masă critică lucru-
rile vor rămâne nemişcate, căci dincolo de aprobarea Tezelor prealabile de către
Guvern se aşterne o cale lungă de scriere a textelor de lege propriu-zise. Fireşte,
scheletul bine configurat al acestor articole există deja. Însă trebuie să fie foarte
limpede pentru toată lumea că un acord ştiinţific şi profesional s-ar putea să fie
mult mai greu de obţinut chiar şi decât unul politic, ceea ce înseamnă că lucrurile
vor mai trena o vreme până să avem un text final relativ complet, dar pe deplin
coerent. Coerenţa, simplitatea şi claritatea viitoarei legi sunt premisele unei bune
administrări ulterioare.
Ceea ce este însă cel mai important de urmărit prin promovarea acestor prin-
cipii în textul de lege şi apoi în politicile publice viitoare (iar proiectul de cod îşi
propune un asemenea ţel) este ca ceea ce va rezulta în final să fie un cadru atrac-
tiv, care să determine conformarea voluntară a cetăţenilor, a persoanelor juridice,
la rigorile necesare conservării şi punerii în valoare a moştenirii noastre culturale.
În loc de concluzii
În cursul lunii octombrie 2016 se vor încheia formalităţile prevăzute de lege
pentru lansarea în circuitul avizării şi al aprobării de către Guvern a Tezelor pre-
alabile ale Codului Patrimoniului Cultural. Conform prevederilor legale, ar urma
parcursul scrierii articolelor în sensul orientării generale şi al soluţiilor de prin-
cipiu enunţate de aceste teze. Probabil că, dat fiind contextul politic al alegeri-
lor ce se apropie, problema continuării procesului de codificare a legislaţiei va fi
din nou pusă deoparte o vreme. Fără o voinţă politică reală, proiectul acesta, atât
de important, va fi din nou îngropat şi ne vom mulţumi cu alte şi alte corecturi
punctuale ale legilor. Unele chiar îşi fac drum în acest moment prin hăţişul admi-
nistrativ al iniţiativelor legislative, în ideea că dacă nu răzbeşte Codul, măcar să se
corecteze nişte lucruri presante. Până la urmă însă, toate aceste corecturi nu sunt
decât nişte cârpeli ale unor haine vechi, care pe măsură ce sunt peticite într-un
loc se rup în altul, iar atunci când le îmbraci, ca să ieşi în lume, sigur vei face pe
cineva să-ţi atragă atenţia că un buzunar roşu cusut cu o aţă albă pe mâneca verde
nu este ceva de cel mai bun gust vestimentar.
În acest context, cred că dacă se va izbuti ca în finalul acestui an să existe un
document asumat de Guvern şi care să consacre măcar principiile enunţate mai
sus, atunci un mare pas pentru reforma în domeniul patrimoniului cultural se va
fi petrecut.
Capitolul 2
BRACONAJUL ARHEOLOGIC
ȘI COMERȚUL ILEGAL
CU ANTICHITĂȚI
DETECTOARELE DE METALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ.
REPERE LEGISLATIVE
Dan-Ştefan V LASE*
Abstract
The issues concerning the metal detectors are
of high interest nowadays since the use of these
devices is one of the major vulnerability in regard
to the safeguarding of the archaeological heritage
in Romania. The essence of this matter is a com-
plex one, but a major factor is given by the fact that
the legislative provisions are not enough explicit
for the regime of the cultural artefacts uncovered
by using metal detectors. The initiative to elabo-
Fig.1. Detectoristi – posibil braconieri
(The Independent). ** rate a code of heritage, aiming to gather in such
framework all the legal provisions concerning the
protection of the archaeological heritage is welcomed. But the non-uniform and someti-
mes inapplicable approaches require additional perspectives. The clarification of the re-
levant legislation has to be made by taking into account the national realities, but as for
the phenomenon of metal detecting and archaeological looting might be desirable also
a legal perspective derived from the current practice of other member states of the Eu-
ropean Union. Such a perspective can led to the identification of applicable solution in
Romania. Since there is no unitary approach on this matter at the level of the European
Union, is necessary to follow the current practices from EU member states by addres-
sing a series of general reference points covered by the legislation of all these countries,
such as the legal framing of the discoveries made by the use of metal detectors, in other
words these stray finds or are they consciously made, is it mandatory a permit for having
in possession such metal detectors or a permit for their use, the obligation to announce
and / or deliver the finds to the authorities, the reward for making such discoveries, or
the permit for the access with metal detectors in a given public or private perimeter and
the necessity to have the owner’s agreement for land access.
Cuvinte-cheie: detectoare de metale, patrimoniu arheologic, Uniunea Euro-

peană, legislaţie, politici naţionale
Key-words: metal detectors, archaeological heritage, European Union, legal
framework, national policies
Direcția Județeană pentru Cultură Timiș, e-mail: vlase.dan@gmail.com

*
**
http://www.independent.co.uk/news/uk/home-news/nighthawks-tracking-the-criminals-plundering-
ancient-sites-with-the-latest-equipment-a6789921.html
Introducere
112
Patrimoniul cultural reprezintă o componentă importantă în identitatea dife-
ritelor grupuri politico-sociale ale Europei, iar un segment semnificativ din aces-
D E T EC TOAR EL E D E M E TAL E Î N U N I U N E A EU R O PE AN Ă . R EPER E L EG ISL AT I V E
ta este constituit de vestigiile arheologice. Protejarea acestora este, pe de o parte,

un palier important în strategiile de valorificare, iar pe de altă parte, o chestiune
de actualitate, mai ales pe fondul traficului ilicit1. Însă chiar şi o privire sumară
aruncată peste problematică evidenţiază un aspect clar: la nivelul Uniunii Euro-
pene, cu atât mai mult la nivelul Europei, nu există o abordare unitară în ceea ce
priveşte protejarea patrimoniului arheologic. Acest fapt este cauzat de mai mulţi
factori, printre care se numără priorităţile diferite ale statelor membre şi realită-
ţile cu care se confruntă fiecare în parte. O componentă-cheie în ceea ce priveşte
protejarea patrimoniului arheologic este problematica detectoarelor de metale.
Utilizarea acestora este privită diferit în ţările U.E., fiind în unele state membre
considerată drept un hobby, pe când în altele este considerată o ameninţare gravă
pentru patrimoniul arheologic2, deseori cu motive întemeiate3.
Întrucât, la momentul actual, în România, se încearcă întocmirea unui cod
al patrimoniului, este necesară lămurirea legislaţiei specifice şi în ceea ce priveşte
aspectul protejării patrimoniului arheologic, în general, şi problematica detectoa-
relor de metale, în mod special. Legislaţia statelor membre ale U.E. poate servi
drept inspiraţie pentru clarificarea legislaţiei româneşti specifice pentru detec-
toarele de metale şi utilizarea acestora. Totodată, trebuie de ţinut cont de un as-
pect menţionat anterior, referitor la priorităţile diferite ale statelor membre U.E.,
la situaţiile diferite cu care se confruntă acestea şi, prin urmare, la legislaţia dis-
parată ce ar putea servi drept inspiraţie. Acest fapt nu înseamnă că legislaţia state-
lor membre U.E. este prea dificil de urmărit, ci înseamnă că trebuie fixate câteva
repere clare pentru a obţine date concrete şi utilizabile în demersul de actualizare
legislativă în vederea întocmirii Codului Patrimoniului.
În acest sens, demersul de faţă îşi propune să urmărească anumite repere ge-
neral aplicabile şi posibil de urmărit în legislaţia specifică a oricărui stat membru
U.E., indiferent de priorităţile şi situaţia cu care se confruntă acesta. Prezentul
demers propune următoarele repere de urmărit pentru problema detectoarelor de
metale: 1) încadrarea legislativă a descoperirilor efectuate în urma utilizării de-
1
Study on preventing and fighting illicit trafficking in cultural goods in the European Union by the CECO-
JI-CNRS – UMR 6224 Contract No. Home/2009/ISEC/PR/019-A2 Annex Final Report – October
2011.
2
Willem J.H. Willems, “Archaeology and Heritage management in Europe: trends and developments”, în
European Journal of Archaeology, Vol. 1(3), 1998, p. 293-296.
3
Jaime Almansa Sánchez, (ed.): „FORUM – The looting of archaeological heritage”, în AP: Online Jour-
nal in Public Archaeology, Volume 3 – 2013, p. 5-45.
tectoarelor de metale; 2) necesitatea deţinerii unei autorizaţii de deţinere, respec-
tiv utilizare, a unui detector de metale; 3) obligaţiile utilizatorilor de detectoare 113
de metale, mai exact obligaţia de anunţare a descoperirilor şi obligaţia predării
V L A S E
acestora; 4) recompensarea descoperirilor efectuate în urma utilizării detec-
toarelor de metale; 5) accesul pe teren, indiferent de regimul de proprietare, cu
detectoare de metale. În vederea exemplificării acestor repere şi a informaţiilor
pertinente obţinute în urma aplicării acestora, prezentul demers este completat
D a n - Şt e f a n
de șase studii de caz, alese astfel încât să acopere toate poziţiile relevante în ceea
ce priveşte cele două extreme ale abordării detectoarelor de metale: interzicerea
completă şi liberalizarea acestora aproape în totalitate.
Prezenta lucrare utilizează actele normative accesibile pentru fiecare stat, cu
câteva repere bibliografice relevante. În prezentarea generală, vor fi menţionate
procentele aferente fiecărei practici. Acest demers nu ia în calcul România. În pro-
centajele prezentate mai jos, se observă diferite valori în înşiruiri care includ Re-
gatul Unit, însă fiecare stat component al acestuia este reprezentat ca un sfert din
întreg, afectând astfel procentul în funcţie de criteriu şi de abordarea individuală.
I. Încadrarea legislativă a descoperirilor

Încadrarea legislativă a descoperirilor făcute în urma utilizării detectoarelor
de metale este principalul reper, întrucât încadrarea la categoria descoperire inten-
ţionată sau la cea de descoperire întâmplătoare reprezintă viziunea statului care a
reglementat această încadrare, cu privire la gradul de risc sau ameninţarea pe care
utilizarea detectoarelor de metale o reprezintă pentru patrimoniul arheologic.
Considerăm că acest reper este cel mai pertinent în vederea stabilirii statutului
avut de utilizare a detectoarelor de metale în statele U.E.
I.1. Descoperire intenţionată

Indiferent de stat, descoperirea intenţionată este definită la nivelul U.E. ca fi-
ind acea descoperire făcută în urma unei activităţi menite să descopere/exploreze
vestigii arheologice. Încadrarea descoperirilor făcute în urma utilizării detectoa-
relor de metale la această categorie este bazată pe intenţie, mai exact utilizarea
unui mijloc de detecţie implică automat intenţia de a găsi vestigii arheologice şi,
prin urmare, aceste descoperiri nu pot fi considerate altfel decât intenţionate.
Încadrarea în această categorie a descoperirilor făcute cu detectoarele de
metale este principala direcţie urmată la nivelul U.E.4, fiind reglementată astfel
Paolo Ciuchini, (2010), Archaeological policies and practices across Europe: national developments and
4
international trends Sursa: http://archaeojobs.blogspot.com/2010/07/archaeological-policiesand-prac-

tices.html (accesat 28.07.2015), p. 6-8.
de 15 state membre, precum şi de Irlanda de Nord din cadrul Regatului Unit,
114 ceea ce reprezintă 56,48%. Încadrarea juridică în descoperiri intenţionate este
însoţită şi de prevederea prin care utilizarea detectoarelor de metale este, legal,
permisă doar pentru cercetarea arheologică. Pe baza acestui criteriu, statele5 care
încadrează acest tip de descoperiri în categoria celor intenţionate sunt Austria,
Bulgaria, Croaţia, Cipru, Franţa, Grecia, Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia6,
Portugalia, Regatul Unit (Irlanda de Nord), Slovacia, Slovenia7, Suedia şi Unga-
ria. În patru state U.E., ceea ce reprezintă 14,81%, utilizarea detectoarelor de me-
tale este permisă şi pentru amatorii care utilizează aceste mijloace de detecţie în
practicarea hobby-ului lor, însă ceea ce rezultă ca urmare a utilizării detectoare-
lor de metale se încadrează de asemenea în categoria descoperirilor intenţionate,
întrucât, indiferent de utilizator, din punct de vedere legal, această utilizare tot
presupune o acţiune de căutare deliberată. Statele8 în care este aplicată această
variantă sunt Belgia, Estonia, Irlanda9 şi Spania10.
I.2. Descoperire întâmplătoare

Descoperirea întâmplătoare este definită ca acea descoperire făcută în urma
unei activităţi care nu are scopul de a căuta/explora vestigii arheologice. Majori-
tatea statelor în care se practică această abordare nu prevăd în legislaţia specifică
excepţii pentru cazuri deosebite. Deşi anumite state U.E. nu utilizează această
abordare, cele care o fac au totuşi în legislaţie prevederi care exclud descoperirile
făcute în situri protejate, indiferent de mijloacele prin care s-au făcut, acestea in-
trând în jurisdicţia prevederilor referitoare la braconajul arheologic.
În cinci state membre ale U.E., precum şi în Regatul Unit (fără Irlanda de
Nord), descoperirile făcute în urma utilizării detectoarelor de metale sunt con-
5
Denkmalschutzgesetz-BGBl Nr. 2/2008; Culture Heritage Act/2009/2012; OG 69/1999; Legea anti-
chităţilor/1935/ 1973; Code du patrimoine/2004-L. 542; Law 3028/2002 on the Protection of Anti-
quities And Cultural Heritage In General; Law on National Monuments/1987; Legea din 1966 privind
excavări şi obiecte culturale mobile; Legea Protejării Antichităţilor 1925/1974/1979; Archaeology
Act/2007; The Protection and Care of Historical Monuments Act/2003; Lei n.o 107/2001; Historic
Monuments Act (NI) 1971; Act No. 208/2009 Z.z.; ZVKD-1/2008; Lag 1988:950/Lag 2007:1097);
Act LXIX/2001 on the Protection of Cultural Heritage.
6
Zbigniew Kobyliński; Piotr Szpanowski, “Metal Detector Users and Archaeology in Poland: The Cur-
rent State of Affairs”, în Metal Detecting and Archaeology, Newcastle, Boydell Press, 2009, p. 13-24.
7
Alenka Miškec, The law and practice regarding coin finds – Slovenian laws regarding coin finds, Sursa:
http://www.inc-cin.org/assets/pdf/articles/laws-slovenia.pdf (accesat 23.02.2016).
8
Heritage Conservation Act/200/2011; Legea monumentelor naţionale/1987 modificată.
9
Eamonn P. Kelly, “Treasure-hunting in Ireland - its rise and fall”, în ANTIQUITY, 67 (1993), 378-81;
Eamonn P. Kelly, “Protecting Ireland’s Archaeological Heritage”, în ANTIQUITIES: Trade or Betrayed.
Legal, Ethical & Conservation Issues, University of Michigan, Ann Arbor, 1995, p. 235-243.
10
Spania reprezintă un caz aparte, fiind un stat federal, iar aceste prevederi variază, în general, de la o
regiune la alta.
siderate întâmplătoare, însă doar dacă nu au loc în situri protejate. Statele11 care
utilizează această abordare sunt Cehia, Danemarca, Italia, Letonia, Lituania, Re- 115
gatul Unit (Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor). Această abordare este clar minoritară,
V L A S E
după cum reiese şi din procentajul însumat, mic comparativ cu principala abor-
dare menţionată anterior, reprezentând 21,3% din 27 de state membre ale U.E.,
în afară de România. Germania, deşi legislaţia generală ar include acest stat la
această abordare12, are legislaţie specifică pentru fiecare land, care nu se confor-
D a n - Şt e f a n
mează în fiecare caz cu cea federală.
II. Autorizaţia pentru detectoare

Al doilea reper relevant în problematica detectoarelor de metale este repre-
zentat de autorizaţia pentru deţinere şi/sau de utilizare, mai exact de obligativita-
tea sau nu a acestei autorizaţii pentru detectoriştii amatori. În acest caz, situaţia
este mai echilibrată, nefiind sesizabilă nicio direcţie majoră în ceea ce priveşte
abordările statelor membre U.E., fiind constatată mai degrabă lipsa de reglemen-
tări specifice. Asta deşi necesitatea unei autorizaţii pentru deţinerea şi, mai im-
portant, utilizarea unui detector constituie un mijloc semnificativ de reglemen-
tare a situaţiei, mai ales în ceea ce priveşte comercializarea acestor dispozitive.
II.1. Autorizaţia pentru deţinere

Autorizaţia pentru deţinerea detectoarelor, împreună cu prevederile legale
conexe, reprezintă una din principalele pârghii de restricţionare a efectelor uti-
lizării detectoarelor de metale. În acest sens, obligativitatea unei autorizaţii de
deţinere este relevantă. Însă acest aspect este tratat în mod diferit în Uniunea
Europeană, astfel încât nu există nici măcar o abordare majoritară. În 7 state
U.E., precum și în Anglia şi Ţara Galilor din cadrul Regatului Unit, reprezentând
27,78% din total, reglementările legale nu prevăd explicit necesitatea autorizaţiei
pentru deţinerea detectoarelor, nefiind prezentă în legislaţie nicio menţiune cu
privire la criteriile de deţinere sau de comercializare a acestora. Statele13 care uti-
11
Act on Museums LBK nr. 1505/1984/1989; Decreto Legislativo n. 42/2004; Law on Cultural Monu-
ments Protection/1997; Law on Protection of Movable Cultural Valuables/1996; National Heritage Act
1983, Treasure Act + Code of Practice (1996) (DCMS 2002a), Ancient Monuments and Archaeological
Areas Act/1979.
12
KultSchG/1955/1999/2007.
13
Act on Museums LBK nr. 1505/1984/1989; Heritage Conservation Act/2002/2011; Legea antichităţi-
lor/1963; KultSchG/1955/1999/2007; Archaeology Act/2007; National Heritage Act 1983, Treasure
Act + Code of Practice (1996) (DCMS 2002a); ZVKD-1/2008.
lizează această abordare sunt Danemarca14, Estonia, Finlanda, Italia, Germania,
116 Olanda, Regatul Unit (Anglia şi Ţara Galilor), precum şi Slovenia.
Pe de altă parte, în alte 7 state U.E., precum şi în Irlanda de Nord din cadrul
Regatului Unit, reprezentând 26,85% din total, este prevăzută în mod explicit
necesitatea obţinerii unei autorizaţii în vederea deţinerii detectoarelor de meta-
le. Autorizaţia trebuie obţinută înaintea achiziţionării unui asemenea dispozitiv.
Statele care impun obligativitatea autorizaţiei15 sunt Belgia, Bulgaria, Polonia,
Portugalia, Regatul Unit (Irlanda de Nord), Slovacia, Spania şi Ungaria.
Există cazuri în care state membre ale U.E. au inclus în legislaţie interdicţia
deţinerii detectoarelor de către persoane fizice, indiferent în ce scop sunt utiliza-
te acestea, ele fiind permise doar pentru instituţii abilitate, ca să utilizeze aseme-
nea mijloace tehnologice în acţiuni specifice activităţii lor, conform legii. Cele
două state16, reprezentând 7,41%, sunt Grecia şi Suedia.
În ultimul rând, în 8 state U.E., precum şi în Scoţia din cadrul Regatului
Unit, reprezentând 30,56%, necesitatea obţinerii unei autorizaţii pentru deţine-
rea unui detector de metale nu este reglementată explicit, creându-se astfel un
cadru permisiv17 pentru comercializarea şi deţinerea detectoarelor de metale fără
niciun fel de oprelişte. Statele cu această abordare sunt Croaţia, Cipru, Cehia,
Franţa, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta şi Regatul Unit (Scoţia).
II.2. Autorizaţia pentru utilizare

Al doilea palier de reglementare, pe lângă obligativitatea unei autorizaţii de
deţinere, este reprezentat de dispozițiile privind obligativitatea unei autorizaţii
de utilizare, care acoperă, de la caz la caz, mai multe aspecte conexe. Abordările
privind obligativitatea unei autorizaţii de utilizare urmează, în general, aceleaşi
direcţii observate în cazul autorizaţiilor de deţinere. Astfel, în 6 state U.E., pre-
cum şi în Regatul Unit (mai puţin Irlanda de Nord), reprezentând 25% din to-
tal, prevederile legale referitoare la utilizarea detectoarelor nu impun autorizaţie
pentru amatori. Desigur, există prevederi cu privire la zonele protejate, în care
14
Andres S. Dobat, “Between Rescue and Research: An Evaluation after 30 Years of Liberal Metal Detec-
ting in Archaeological Research and Heritage Practice in Denmark”, în European Journal of Archaeology,
Vol. 16(4), 2013, 704-725.
15
SG nr. 19/2009, SG nr. 82/2012; The Protection and Care of Historical Monuments Act/2003; Lei
n.o 107/2001; Historic Monuments Act (NI) 1971; Act No. 49/2002 Z.z., Codul Penal; Real Decreto
111/1986; OG 39/2015.
16
Law 3028/2002 on the Protection of Antiquities and Cultural Heritage in General; Lag 1988:950/Lag
2007:1097.
17
OG 69/99; Legea antichităţilor/1935/1973; Code du patrimoine-L.542; Law on Cultural Monuments
Protection 1995/2005; Law on Cultural Monuments Protection/1997; Legea din 1966 privind exca-
vări şi obiecte culturale mobile; Legea protejării antichităţilor/1925/1974; Ancient Monuments and
Archaeological Areas Act/1979.
este interzis accesul cu detectoare sau utilizarea acestora fără autorizaţie preala-
bilă, de obicei restricţionată pentru amatori. Statele18 în care funcționează această 117
abordare sunt Cehia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Letonia, Lituania, Regatul
V L A S E
Unit (Anglia, Ţara Galilor şi Scoţia).
Reglementări care restricţionează, într-o măsură mai mare sau mai mică,
utilizarea detectoarelor de metale în afara zonelor protejate ale siturilor arheo-
logice se regăsesc în 4 state U.E., reprezentând 14,81%. În acestea, utilizarea de-
D a n - Şt e f a n
tectoarelor în afara zonelor protejate necesită autorizaţie atât pentru specialişti,
cât şi pentru amatori. Statele19 cu această practică sunt Bulgaria, Belgia, Estonia
şi Franţa.
Diferenţa între abordările referitoare la autorizaţia de deţinere şi cea de utili-
zare este una care priveşte existenţa unei direcţii majore. Astfel, în 13 state U.E.,
precum şi în Irlanda de Nord din cadrul Regatului Unit, reprezentând 49,07%,
utilizarea detectoarelor de metale în sau în afara zonelor protejate este restric-
ţionată considerabil. Motivul pentru această restricţie este încadrarea utilizării
detectoarelor de metale în rândul metodelor de cercetare arheologică, ele fiind
astfel restricţionate pentru amatori şi fiind disponibile doar pentru instituţiile
abilitate de cercetare sau pentru arheologi. Statele20 unde există această practică
sunt Austria, Croaţia, Cipru, Grecia, Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portu-
galia, Regatul Unit (Irlanda de Nord), Slovacia, Slovenia, Suedia şi Ungaria.
În această chestiune, două state membre ale U.E. – Germania şi Spania – au
un caracter federal, motiv pentru care în aceste state este prezentă o abordare
neunitară, iar legile federale nu acoperă acest subiect. Astfel, regiunile Spaniei şi
landurile Germaniei au reglementări legale individuale, şi exemple reprezentative
pentru fiecare vor urma în cadrul studiilor de caz.
III. Obligaţiile detectoriştilor

Obligaţiile celor care descoperă vestigii arheologice în urma utilizării de-
tectoarelor de metale reprezintă un reper relevant. Însă aceste obligaţii sunt
numeroase: de la interdicţia de a utiliza detectoarele în zonele protejate, la obli-
18
Act on Museums LBK nr. 1505/1984/1989; Legea antichităţilor/1963; Legea monumentelor naţiona-
le/1987; Law on Cultural monuments protection/1997; Legea siguranţei naţionale/1996; Treasure Act
+ Code of Practice (1996) (DCMS 2002a); Ancient Monuments and Archaeological Areas Act/1979;
19
Culture Heritage Act/2009/2012; Heritage Conservation Act/2002/2011; Code du patrimoine-L.542.
20
Denkmalschutzgesetz-BGBl Nr. 2/2008; OG 69/1999; Legea antichităţilor/1935/1973; Law
3028/2002 on the Protection of Antiquities and Cultural Heritage in General; Legea din 1966 privind
excavări şi obiecte culturale mobile; Legea protejării antichităţilor/1925/1974; Archaeology Act/2007;
The Protection and Care of Historical Monuments Act/2003; Lei n.o 107/2001; Historic Monuments
Act (NI) 1971; Act No. 49/2002 Z.z.; ZVKD-1/2008; Lag 1988:950/Lag 2007:1097; OG 39/2015;
gativitatea de a înregistra descoperirile într-un anumit mod – în statele care re-
118 glementează acest aspect. Cu toate acestea, sunt câteva situații care, mai presus
de orice, trebuie urmărite, întrucât sunt prezente în toate statele, într-o formă sau
alta, sau sunt absente fie prin reglementări vagi sau prin lipsa acestora. Aceste
criterii principale includ obligativitatea anunţării descoperirilor făcute în urma
utilizării detectoarelor de metale şi obligativitatea predării bunurilor arheologice
mobile descoperite, cu sau fără obligaţii specifice suplimentare în funcţie de stat.
Astfel, în toate statele membre ale U.E., adică 100%, descoperirile făcute în
urma utilizării detectoarelor de metale trebuie anunţate, deşi termenul legal în
care trebuie anunţată descoperirea diferă. De asemenea, sunt unele cazuri în care
există reglementări suplimentare în ceea ce priveşte anunţarea descoperirilor. În
7 state U.E., precum şi în Anglia şi în Ţara Galilor din cadrul Regatului Unit,
reprezentând 27,78%, există reglementări suplimentare anunţării. Mai exact:
descoperirile trebuie şi înregistrate, conform unor norme specifice. Aceste sta-
te21 a căror legislaţie prevede măsuri suplimentare de înregistrare sunt Finlanda,
Franţa, Italia, Olanda, Regatul Unit (Anglia şi Ţara Galilor), Slovacia, Spania şi
Ungaria. Două state U.E., precum şi Irlanda de Nord din cadrul Regatului Unit,
reprezentând 8,33%, prevăd şi obligația ca, pe lângă anunţarea descoperirilor,
acestea să fie lăsate neexcavate in situ (precum în cazul Estoniei22). Aceste state23
sunt Estonia, Regatul Unit (Irlanda de Nord) şi Slovenia.
În ceea ce priveşte predarea bunurilor arheologice mobile descoperite în
urma utilizării detectoarelor de metale, obligativitatea predării imediate a aces-
tora este prevăzută în legislaţia a 6 state U.E., precum şi în Scoţia din cadrul Re-
gatului Unit, reprezentând 23,15%. Statele24 în care descoperirile trebuie preda-
te imediat sunt Bulgaria, Croaţia, Cipru, Grecia, Lituania, Portugalia şi Regatul
Unit (Scoţia). Reglementări suplimentare sau diferite se întâlnesc în 4 state U.E.,
reprezentând 14,81%. În Danemarca, Polonia, Slovacia şi Spania, trebuie predate
21
Legea antichităţilor/1963; Code du patrimoine-L.531-14; Decreto Legislativo n. 42/2004; Archaeo-
logy Act/2007; Treasure Act + Code of Practice (1996) (DCMS 2002a), Portable Antiquities Scheme
(DNH 1997); Act No. 49/2002 Z.z.; Ley nr. 16/1985; Act LXIX/2001 on the Protection of Cultural
Heritage.
22
Ingrid Ulst, „The problems of “Black Archaeology” in Estonia”, în Estonian Journal of Archaeology, Vol.
14(2), 2010, p. 153-169.
23
Heritage Conservation Act/2002/ 2011; 1995 No. 1625 (N.I. 9); ZVKD-1/2008.
24
Culture Heritage Act/2009/2012; OG 69/1999; Legea antichităţilor/1935/1973; Law 3028/2002 on
the Protection of Antiquities and Cultural Heritage in General; Law on Protection of Movable Cultural
Valuables/1996; Lei n.o 107/2001; Ancient Monuments and Archaeological Areas Act/1979 cu modifi-
cări.
doar anumite categorii de descoperiri25, criteriile fiind, desigur, specifice pentru
fiecare stat în parte. 119
V L A S E
IV. Recompensarea descoperirilor
Problematica detectoarelor de metale conţine şi un aspect de încurajare sau
descurajare a activităţii de detectare sau a motivaţiei detectoriştilor de a anun-
D a n - Şt e f a n
ţa descoperirile. În numeroase cazuri, principala motivaţie pentru cei care au
utilizat detectoare de metale a fost primirea unei recompense pentru vestigiile
arheologice descoperite26. Problema recompensei sau a lipsei acesteia este o com-
ponentă importantă în gestionarea şi protejarea patrimoniului arheologic. Abor-
dările din U.E. diferă de la stat la stat, în funcţie de abordarea generală în ceea ce
priveşte detectoarele de metale, şi anume încadrarea utilizării acestora ca hobby,
ca mijloc de cercetare arheologică sau ca mijloc de braconaj arheologic. Nu există
o abordare majoritară în rândul statelor membre ale U.E., cu atât mai mult cu cât
priorităţile acestora sunt la fel diferite, precum abordarea generală a problemei
detectoarelor de metale.
Una dintre direcţiile observate în abordările statelor este încadrarea desco-
peririlor de vestigii arheologice în categoria de bunuri care sunt automat pro-
prietatea statului. Astfel, proprietatea statului elimină conceptul de recompen-
să în mare parte dintre cazuri, această practică fiind utilizată mai degrabă doar
în cazul unor descoperiri cu adevărat întâmplătoare sau deosebite27. Abordarea
menționată anterior este justificată în primul rând, chiar în mod explicit la nivel
de legislaţie, prin trimiteri fie la constituţiile statelor, fie la alte legi ale proprie-
tăţii care primează în faţa acelora care reglementează detectoarele de metale, în
mod particular, şi descoperirile arheologice, în mod general. Sunt 5 state membre
ale U.E., precum şi Irlanda de Nord din cadrul Regatului Unit, care consideră, la
nivel legislativ, că vestigiile arheologice, indiferent de categoria în care sunt inclu-
se acestea, sunt automat proprietatea statului (19,44% din total). Aceste state28
sunt Bulgaria, Germania, Lituania, Regatul Unit (Irlanda de Nord), Slovenia şi
Ungaria.
25
Act on Museums-LBK nr. 1505/1984; The Protection and Care of Historical Monuments Act/2003;
Act No. 49/2002 Z.z.; Ley nr. 16/1985.
26
Ingrid Ulst, The Regulation of Metal Detectors and Responsible Metal-Detecting: the Examples of the UK,
Sweden and Denmark. Seminar Paper, University of Tartu - Faculty of Philosophy – Institute for History
and Archaeology, 2010. Sursa: http://www.arheo.ut.ee/Sem10IngridUlst.pdf (accesat 15.08.2015).
27
Willem J.H. Willems, “Archaeology and Heritage management in Europe: trends and developments”, în
European Journal of Archaeology, Vol. 1(3), 1998, p. 298.
28
Culture Heritage Act/2009/2012; KultSchG/1955/1999/2007; The Protection and Care of Historical
Monuments Act/2003; 1995 No. 1625 (N.I. 9); ZVKD-1/2008; Act LXIX/2001 on the Protection of
Cultural Heritage.
Dreptul de proprietate al statului în ceea ce priveşte vestigiile arheologice,
120 mai ales bunurile mobile, se regăseşte şi în alte state membre, însă există mai mul-
te nuanţe în ceea ce priveşte această încadrare automată în proprietatea statului.
Astfel, în 3 state U.E., reprezentând 11,11% din total, doar anumite categorii de
descoperiri sunt considerate automat proprietatea statului, în funcţie de criterii
specifice. Aceste țări 29 sunt Danemarca, Italia, Letonia. În Suedia şi în Regatul
Unit, mai precis în Scoţia, reprezentând 4,63%, dreptul de proprietate asupra
bunurilor arheologice mobile descoperite revine descoperitorului, însă legislaţia
încadrează aceste descoperiri sub incidenţa dreptului de preemţiune al statului,
indiferent de tipul descoperirii30.
Practica recompensării descoperirilor, indiferent de modul în care sunt făcu-
te, cu excepţia celor ilegale, se regăseşte la nivelul U.E. doar în 6 state membre şi
parţial în Regatul Unit, ceea ce reprezintă 24,07%. Motivaţia pentru utilizarea
acestei abordări este specifică acestor state şi porneşte de la premisa că este re-
compensat actul descoperirii, dar nu înseamnă că obiectul în sine este răscum-
părat de la descoperitor. Statele31 în care descoperirile se recompensează sunt:
Austria, Danemarca, Italia, Germania, Lituania, Regatul Unit (Anglia şi Ţara
Galilor) şi Suedia.
Pe de ală parte, recompensa lipseşte în întregime sau este prevăzută doar în
cazuri excepţionale în legislaţia a 7 state U.E., reprezentând 25,93%. Statele32
unde descoperirile nu se recompensează: Bulgaria, Croaţia, Polonia, Slovacia,
Slovenia, Spania şi Ungaria.
V. Accesul pe teren
Utilizarea detectoarelor de metale, fie de către amatori, fie de către persoane
sau instituţii abilitate, este reglementată indirect în toate statele U.E. prin preve-
deri legale din fiecare stat cu privire la accesul persoanelor altele decât proprieta-
rul pe un anume teren. Astfel, prevederile constituţionale sau legile proprietăţii
reprezintă, în majoritatea cazurilor, un obstacol pentru cei care vor să utilizeze
detectoarele de metale. Practic, este adeseori dificil ca un utilizator de astfel de
29
Act on Museums-LBK nr. 1505/1984; Legge n. 1089/1939; Law on Cultural Monuments Protecti-
on/1997.
30
Ancient Monuments and Archaeological Areas Act/1979; Lag 1988:950/Lag 2007:1097.
31
Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch; Act on Museums-LBK nr. 1505/1984/1989; Legge n. 1089/1939;
KultSchG/1955/1999/2007; Decizia Curţii Constituţionale a Lituaniei nr. 7/98 din 16.03.1999; Trea-
sure Act + Code of Practice (1996) (DCMS 2002a); Lag 1988:950/Lag 2007:1097.
32
Culture Heritage Act/2009/2012; OG 69/1999; The Protection and Care of Historical Monuments
Act/2003; Act No. 49/2002 Z.z.; ZVKD-1/2008; Ley nr. 16/1985; Act LXIX/2001 on the Protection
of Cultural Heritage.
mijloace de detecţie să acceseze un
teren, indiferent de regimul de propri- 121
etate, fără acordul proprietarului. De
V L A S E
multe ori, conform legislaţiei, acordul
trebuie obţinut, în prealabil, în scris.
Indiferent de forma de proprieta-
te, toate statele membre ale U.E. inter-
D a n - Şt e f a n
zic accesul în zonele protejate ale mo-
numentelor istorice sau ale siturilor
Fig. 2. Detectorist – posibil braconier***. arheologice fără autorizaţie prealabi-
lă. De asemenea, este interzis accesul
amatorilor în zone protejate. Interdicţia căutării de vestigii arheologice nu se li-
mitează la situri arheologice sau monumente istorice şi zonele lor protejate în 13
state U.E. (reprezentând 48,15%), unde este în vigoare o interdicţie de căutare a
vestigiilor pentru detectoriştii amatori. Aceste state33 sunt Austria, Croaţia, Ci-
pru, Grecia, Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia,
Suedia şi Ungaria.
În ceea ce priveşte terenurile aflate în afara zonelor protejate, în unele state
din U.E. accesul detectoriştilor amatori, indiferent de intenţie, este condiţionat
de acordul proprietarului terenului. Acest acord este reglementat de legile pro-
prietăţii, dar este menţionat şi în legislaţia specifică a fiecărui stat, în măsuri di-
ferite. În 12 state U.E., dar şi în Regatul Unit fără Irlanda de Nord, reprezentând
47,22%, este necesar acordul proprietarului pentru zonele neprotejate. Aceste
state34 sunt Bulgaria, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania,
Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Regatul Unit (Anglia, Ţara Galilor şi Scoţia),
Spania.
În afară de acordul proprietarului, accesul pe teren în scopul utilizării unui
detector de metale este condiţionat şi de alte reglementări legale în unele sta-
33
Denkmalschutzgesetz-BGBl Nr. 2/2008; OG 69/1999; Legea antichităţilor/1935/1973; Law 3028/2002
on the Protection of Antiquities and Cultural Heritage In General; Legea din 1966 privind excavări şi
obiecte culturale mobile; Legea protejării antichităţilor/1925/1974/1979; Archaeology Act/2007; The
Protection and Care of Historical Monuments Act/2003; Lei n.o 107/2001; No. 49/2002 Z.z.; ZVKD-
1/2008; Lag 1988:950/Lag 2007:1097; Act LXIX/2001 on the Protection of Cultural Heritage
34
Culture Heritage Act/2009/2012; Act on Museums-LBK nr. 1505/1984/1989; Heritage Conservation
Act/2002/ 2011; Legea antichităţilor/1963; Code du patrimoine-L. 542; KultSchG/1955/1999/2007;
Legea monumentelor naţionale/1987; Decreto Legislativo n. 42/2004, Legge n. 1376/2002, n. 137; Law
on Cultural Monuments Protection/1997; Law on Protection of Movable Cultural Valuables/1996;
Treasure Act + Code of Practice (1996) (DCMS 2002a); Ley nr. 16/1985.
***
https://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=images&cd=&cad=rja&uact=8&ved=0a
hUKEwiY8MrY05DOAhUF5xoKHQQ0CIkQ jB0IBg&url=http%3A%2F%2Fwww.metaldetectorsa-
lesni.com%2F&psig=AFQ jCNFo7C_k6ksGaNwrmb53ih-fo11tJg&ust=1469606153980047
te, întrucât anumite terenuri au un statut aparte. Această situaţie se regăseşte în
122 mod explicit în 2 state U.E., precum şi în Irlanda de Nord, reprezentând 8,33%
din total. Astfel, în Danemarca, Regatul Unit (Irlanda de Nord) şi Spania este, în
anumite situaţii, necesar acordul unei instituţii de stat 35.
VI. Studii de caz

După cum se poate observa în rândurile anterioare, situaţia detectoarelor de
metale la nivelul U.E. este una cu mai multe nuanţe şi specificităţi locale, toate
pe fondul câtorva direcţii generale întâlnite în mai multe state membre. În con-
tinuare, pentru a exemplifica situaţia generală, urmează câteva studii de caz. În
prezentarea acestora, vor fi urmărite reperele utilizate anterior, însă în fiecare caz
va fi prezentată, pe scurt, şi situaţia în mod concret, dincolo de legislaţie, în mă-
sura în care au fost disponibile date în acest sens. Statele membre alese pentru
studiile de caz acoperă întreaga gamă de poziţii întâlnită la nivelul U.E., fiind pre-
zente atât extremele, cât şi poziţiile moderate. Acestea sunt Spania şi Germania,
ca state federale, apoi Franţa, Austria, Suedia şi Anglia şi Ţara Galilor din cadrul
Regatului Unit.
VI.1. Spania
Regatul Spaniei este o monarhie constituţională şi are un pronunţat caracter
federal. Din acest motiv, legislaţia la nivelul întregii ţări este neuniformă, însă
există două repere legislative principale care stau la baza celor regionale, deşi uti-
lizarea prevederilor acestora nu este obligatorie.
Prima dintre acestea este legea privind patrimoniul – Ley nr. 16/1985 de
Patrimonio Histórico Español din 25.06.1985. Această lege este cuprinzătoare în
ceea ce priveşte prevederile legate de patrimoniu, inclusiv arheologic, imobil sau
mobil, motiv pentru care este actul legislativ primar pentru încadrarea legislativă
a descoperirilor făcute în urma utilizării detectoarelor de metale. Articolul 41 din
Ley nr. 16/1985 prevede că orice intervenţie asupra solului şi subsolului cu scopul
de a cerceta şi a descoperi vestigii este considerată cercetare arheologică. Aceste
descoperiri sunt încadrate în categoria celor intenţionate.
O completare pentru legea menţionată anterior este Decretul regal nr. 111
– Real Decreto 111/1986, de 10 de enero, de desarrollo parcial de la Ley 16/1985,
de 25 de junio, del Patrimonio Histórico Español (BOE de 28 de enero de 1986).
Acest decret aduce reglementări suplimentare în domeniu, întrucât instituie ca
fiind obligatorie obţinerea unei autorizaţii pentru deţinerea unui detector de me-
Act on Museums-LBK nr. 1505/1984/1989; Historic Monuments Act (NI) 1971; Real Decreto
35
111/1986.
tale. Acelaşi decret impune necesitatea unei autorizaţii asemănătoare şi pentru
importul detectoarelor de metale. 123
În unele regiuni ale Spaniei, deşi există un cadru legislativ federal, problema
V L A S E
detectoarelor de metale şi a utilizării lor nu a fost percepută drept una de interes
imediat. În acest sens, exemple sunt Ţara Bascilor şi Catalunia, regiuni ale că-
ror parlamente nu au considerat necesară reglementarea detectoarelor de metale,
neexistând niciun fel de menţiune pe această temă în legislaţiile celor două regi-
D a n - Şt e f a n
uni36. Nu este clar dacă această situaţie este cauzată de lipsa completă de interes
pentru problemă sau dacă legislaţia federală a fost considerată suficientă.
Un exemplu în cealaltă extremă este Comunitatea Madrid. Conform artico-
lului 44, alineatul 1 din Ley 10/1998, de 9 julio 1998 – Ley del Patrimonio His-
tórico de la Comunidad de Madrid, utilizarea detectoarelor de metale sau a altor
instrumente similare în domeniul bunurilor incluse în patrimoniul Comunității
Madrid, cu excepţia cazului autorizat de Ministerul Educaţiei și Culturii numai
în scopuri de cercetare sau de prevenţie, este interzisă. Un alt exemplu asemănă-
tor este regiunea Asturias. Conform articolului 63, alineatul 2 din Ley 1/2001,
de 6 marzo 2001 – Normas reguladoras del Patrimonio Cultural, orice utilizare a
detectoarelor în zone cu potenţial arheologic este asimilată cercetării arheologi-
ce, iar aceasta trebuie autorizată în prealabil. Conform articolului 108, litera h,
utilizarea fără autorizaţie a detectoarelor de metale este considerată infracţiune
gravă. În Andalucía întâlnim aceeaşi abordare, conform articolului 60, respectiv
articolului 109, litera q din Ley 14/2007, de 26 de noviembre, del Patrimonio His-
tórico de Andalucía. Această lege este bazată pe proprietatea publică a vestigiilor
arheologice, caracterul finit al acestora şi primatul interesului public asupra celui
privat, chiar şi în ceea ce priveşte proprietatea 37.
VI.2. Germania
Caracterul federal al Germaniei implică o legislaţie neuniformă. Totoda-
tă, la nivelul majorităţii landurilor nu există prevederi legislative specifice pen-
tru această problemă. Acest aspect este observabil în cazul landurilor Sachsen-
Anhalt, Hesse, Bayern şi Rheinland-Pfalz. În acestea, utilizarea detectoarelor nu
este reglementată explicit, dar orice căutare de vestigii în zone protejate/cu po-
tenţial arheologic necesită autorizaţie38.
36
Ley 7/1990, de 3 julio 1990 – Regulación del Patrimonio Cultural Vasco (Ţara Bascilor); Ley 9/1993,
de 30 septiembre 1993 – Regula del patrimonio cultural (Catalunya).
37
Ignacio Rodríguez Temiño; Ana Yáñez Vega; Mónica Ortiz Sánchez; “Arqueología y el uso de detec-
tores en España: el caso de Andalucía”, în La Linde: revista digital de arqueología profesíonal, 5-2015, p.
55-59.
38
Denkmalschutzgesetz Sachsen-Anhalt, 1991/2005; Denkmalschutzgesetz Hesse, 1974/2001;
Denkmalschutzgesetz Bayern, 1973/2009; Denkmalschutzgesetz Rheinland-Pfalz, 1978/2012.
Există un caz aparte în landul Schleswig-Holstein. Conform articolului 18
124 din Denkmalschutzgesetz Schleswig-Holstein 2005/2012, căutarea de „monumente
culturale” necesită o autorizaţie emisă de oficiul pentru protecţia monumentelor
al landului. Acordarea acesteia este însă condiţionată de absolvirea unui curs de

perfecţionare, inclusiv arheologică, apoi de o evaluare, iar de două ori pe an este
necesar un curs de „reîmprospătare”. Această abordare este necesară din motive
de siguranță, întrucât încă există câmpuri minate rămase din Al Doilea Război
Mondial39. În cazul Schleswig-Holstein, sistemul este unul de cooperare între
specialişti şi amatori, cu rezultate relevante. În acest sens, semnalăm rezultatele
pozitive ale acestei abordări, exemplificată de descoperiri importante făcute în
urma angajării detectoriştilor amatori în procesul de cercetare de teren. Un astfel
de exemplu este descoperirea a numeroase situri din epoca bronzului şi epoca
fierului, cu artefacte înregistrate corespunzător în ultimul deceniu40.
VI.3. Franţa
Franţa are un cadru legislativ relativ cuprinzător, mare parte din prevederile
legislative în ceea ce priveşte problematica în cauză fiind incluse în Code du patri-
moine din 2004. Cel mai relevant articol din acesta este L. 542. Conform alinea-
tului 1 al acestuia, este necesară obţinerea unei autorizaţii pentru folosirea detec-
toarelor de metale. De asemenea, este exclusă încadrarea descoperirilor făcute cu
ajutorul acestora la descoperiri întâmplătoare, întrucât presupune intenţie. Prin
alineatul 2 este interzisă utilizarea detectoarelor de metal lângă sau în perimetrul
unui monument, inclusiv situri arheologice clasate ca atare, pentru căutarea de
obiecte de interes pentru preistorie, istorie, artă sau arheologie fără o autorizaţie
administrativă prealabilă, care poate fi acordată în funcţie de calificările aplican-
tului, natura şi scopul căutării. În practică, această autorizaţie este dată aproape
exclusiv pentru arheologi.
Conform articolului L. 531, alineatul 14, descoperirile trebuie anunţate de
către descoperitor şi proprietar primarului comunei în raza căreia s-a făcut des-
coperirea. Dacă descoperirea a fost semnalată de o terţă parte, aceasta trebuie să
fie inclusă în anunţarea descoperirii, iar proprietarul terenului unde s-a făcut des-
coperirea are obligaţia de a asigura integritatea descoperirii. Code du patrimoine
nu prevede explicit recompensarea descoperirilor, doar obligativitatea anunţării.
În ceea ce priveşte accesul pe teren, dacă activitatea de căutare, cu sau fără detec-
39
Bente Sven Majchczack, “The current model of archaeological metal detecting and its success in
Schleswig-Holstein”, în MARTENS, J.; RAVN, M., PLØYEJORD SOM KONTEKST – Nye utfordrin-
ger for forskning, forvaltning og formidling Artikkelsamling, Kulturhistorisk museum, Universitetet i Oslo
– Portal, Oslo, 2016, p. 89-91.
40
Ibidem, p. 91-98.
toare de metale, urmează să se desfăşoare pe teren privat, cererea de autorizaţie
(pentru arheologi) trebuie însoţită de acordul prealabil scris al proprietarului. 125
Legislaţia este strictă, însă aplicarea sa lasă de dorit, dintr-o multitudine
V L A S E
de factori, astfel apărând ocazional cazuri grave de braconaj arheologic, în care
patrimoniul arheologic este jefuit şi degradat iremediabil41. La nivelul Franţei,
raportat la anul 2013, se estimează că sunt peste 10.000 de detectorişti activi42,
această estimare fiind necesară, întrucât nu există statistici oficiale cu privire la
D a n - Şt e f a n
numărul exact al detectoriştilor. Deşi legislaţia este strictă, aplicarea neuniformă
sau deficitară a acesteia a dus la sustragerea unui număr foarte mare de artefacte
din situri arheologice după 1991, estimat la aproximativ 10 milioane de artefacte
la nivelul anului 201143. Situaţia din Franţa nu este încurajatoare, dar există pro-
puneri pentru îmbunătăţirea sa44.
VI.4. Austria
Austria are prevederi legislative cu privire la protecţia monumentelor istorice
din 1923. Denkmalschutzgesetz (DMSG), publicată iniţial în BGBl. 533/1923 şi
apoi modificată în BGBl. 473/1990, BGBl 170/1999 şi BGBl Nr. 2/2008, a înre-
gistrat o înăsprire graduală a prevederilor.
Principalul articol aplicabil în problema detectoarelor de metale este arti-
colul 11. Alineatul 1 din acesta prevede că utilizarea detectoarelor de metale în
contexte arheologice (suprateran, subteran şi subacvatic) necesită autorizaţie de
excavare emisă de Bundesdenkmalamt (Autoritatea Federală a Monumentelor),
întrucât activitatea de căutare cu ajutorul detectoarelor de metale este considera-
tă o „excavare cu scopul de a descoperi şi a explora monumente mobile şi imobi-
le”. Autorizaţia de utilizare se acordă doar persoanelor cu studii de specialitate în
domeniul arheologiei. Conform articolului 8, descoperirile, indiferent de modul
în care sunt făcute, trebuie anunţate autorităţilor în termen de 48 de ore, existând
însă câteva prevederi suplimentare legate de proprietatea asupra descoperirilor.
Aceste prevederi suplimentare sunt prezente în articolele 399 şi 400 din Allgemei-
nes bürgerliches Gesetzbuch, care reglementează proprietatea.
Referitor la înăsprirea prevederilor, se observă că după DMSG din BGBl.
473/1990, doar persoanele cu studii de specialitate sau ale căror competenţe au
fost evaluate pot primi autorizaţie. Urmează apoi DMSG din BGBl. 170/1999,
41
Conseil National de la Recherche Archeologique, Détecteurs de métaux et pillage: le patrimoine archéolo-
gique national en danger, Paris, 2011, p. 2-4.
42
Jean-Olivier Gransard-Desmond, “Can we really differentiate between treasure hunters and non-pro-
fessional archaeologists?” în Internet Archaeology, 33, 2013, 4.1, Sursa: http://dx.doi.org/10.11141/
ia.33.2 (accesat 06.05.2016).
43
Ibidem.
44
CNRA 2011, p. 5-10.
prin care doar persoanele cu studii de specialitate pot primi autorizaţie. Măsura
126 de înăsprire, deşi bine intenţionată, nu a avut efectul dorit, neînregistrându-se
deloc o îmbunătăţire a situaţiei în ceea ce priveşte restricţionarea detectoriştilor
amatori45. Mai mult, aplicarea articolului 11 este deficitară şi creează motivaţia

pentru distrugerea monumentelor şi siturilor de către proprietari46.
Ineficienţa înăspririi restricţiilor este observată şi la nivelul statisticilor în-
registrate în privinţa anunţării descoperirilor. Astfel, în 1987 au fost 481 de des-
coperiri anunţate, dintre care 371 au fost anunţate de către amatori. În ceea ce
priveşte descoperitorii, 48 au fost arheologi şi 131 amatori. În 2008 însă numărul
de descoperiri anunţate scade la 396, dintre care doar 107 de către amatori, iar
descoperitori au fost 195 de arheologi şi doar 31 de amatori, dintre care doar 17
au anunţat singuri47. Dezbaterea privind daunele produse de utilizatorii de de-
tectoare a adus în discuţie şi probabilitatea redusă a descoperirilor, deci implicit
a daunelor, în ciuda numărului relativ ridicat de detectorişti amatori şi de gradul
de acoperire la nivel teritorial. Astfel, dezbaterea a ajuns recent la deficienţele le-
gislative şi la necesitatea cooptării detectoriştilor48.
VI.5. Suedia
Suedia are una din cele mai restrictive legislaţii în această problemă la nivelul
întregii Uniuni Europene, atât de restrictivă încât a fost atenţionată de Comisia
Europeană în 2010 pentru încălcarea prevederilor comunitare cu privire la circu-
laţia bunurilor, motivul fiind criteriile extrem de dure privind importul de detec-
toare de metale49. Nu au fost disponibile informaţii care să arate dacă Suedia s-a
45
Raimund Karl, “On the Highway to Hell: Thoughts on the Unintended Consequences for Portable
Antiquities of § 11(1) Austrian Denkmalschutzgesetz”, în The historic environment, Vol. 2, Nr. 2, Oc-
tober, 2011, 113. Sursa: https://www.researchgate.net/publication/233503288_On_the_Highway_
to_Hell_Thoughts_on_the_Unintended_Consequences_for_Portable_Antiquities_of_111_Austri-
an_DenkmalschutzgesetzI (accesat 09.05.2016).
46
Raimund Karl, “Illicit heritage management in Austria?”, 2015, p. 3-5, Sursa: https://www.google.ro/sear
ch?num=20&safe=off&q=Raimund+Karl+Illicit+heritage+management+in+Austria%3F+&oq=Raimu
nd+Karl+Illicit+heritage+management+in+Austria%3F+&gs_l=serp.3...117614.120617.0.121582.3.3.0
.0.0.0.197.566.0j3.3.0....0...1c.1.64.serp..0.1.190...30i10.PmwvzgCNHos (accesat 09.05.2016).
47
Karl, „Unintended consequences”, 118.
48
Raimund Karl, “Do as we say, not as we do! Archaeological heritage protection and the excluded Austri-
an public”, în A. Lagerlöf, (ed.), Who cares? Perspectives on Public Awareness, Participation and Protection
in Archaeological Heritage Management, EAC Occasional Paper No. 8, Jambes: Europae Archaeologiae
Consilium, p. 120.
49
„Commission requests Sweden” - European Commision, Free movement of goods – Commission requests
Sweden to comply with EU rules as regards metal detectors, http://europa.eu/rapid/press-release_IP-10-
1223_en.htm?locale=en (accesat 14.01.2016).
conformat cu solicitarea Comisiei de a-şi modifica prevederile legale în prezent,
însă în 2012 acest lucru nu se întâmplase încă 50. 127
Conservarea şi protejarea patrimoniului în Suedia se află sub jurisdicţia Lag
V L A S E
1988:950 om kulturminnen, modificată prin Lag 2007:1097 şi, într-o măsură mai
mică, sub jurisdicția Ordonanţei 1988:1188, modificată SFS 2002:970. Conform
articolelor 19 şi 20 din Lag 1988:950, este interzisă transportarea detectoarelor
de metale în orice areal, în afară de drumurile publice. De asemenea, utilizarea în
D a n - Şt e f a n
alte scopuri decât cercetarea arheologică este permisă doar pentru armată sau au-
torităţi publice cu activităţi specifice altele decât căutarea de vestigii arheologice.
Articolul 20 interzice deţinerea şi utilizarea de către amatori, iar orice utilizare
de către arheologi sau autorităţi se face doar cu autorizaţie. Articolul 4 prevede
că descoperirile întâmplătoare trebuie anunţate imediat; acestea revin descope-
ritorului, însă statul are drept de preemţiune şi descoperitorul are obligativitatea
de a contacta statul imediat pentru tranzacţie. În Suedia se recompensează totuşi
descoperirile întâmplătoare. Conform articolului 16, acestea se recompensează
în funcţie de valoarea descoperirii; obiectele de metal preţios se recompensează
cu o sumă echivalentă cu valoarea greutăţii metalului preţios şi încă o optime din
valoare.
Politica restrictivă din Suedia a dus la o relaţie tensionată între autorităţi şi
detectorişti, fapt concretizat prin numărul extrem de redus de descoperiri anun-
ţate de către descoperitorii amatori. De asemenea, eşecul actualelor prevederilor
legale de a stopa braconajul a dus la o reacţie de schimbare a abordării51, necon-
cretizată încă.
VI.6. Anglia şi Ţara Galilor

Regatul Unit, prin Anglia şi Ţara Galilor, reprezintă exemplul opus Suedi-
ei, având cea mai liberală abordare în ceea ce priveşte utilizarea detectoarelor de
metale. Cadrul naţional al Regatului Unit este reprezentat de National Herita-
ge Act/1983, cu amendamente, însă fiecare stat al Regatului Unit are legislaţia
sa proprie. Astfel, în Anglia şi Ţara Galilor, această legislaţie constă în Treasure
Act/1996, precum şi în Code of Practice (DCMS 2002a). În acestea nu sunt regle-
mentate detectoarele, dar este interzisă utilizarea fără autorizaţie în situri proteja-
te. Prin urmare, deţinerea unui detector nu necesită autorizaţie, iar utilizarea este
reglementată doar în cazul siturilor şi monumentelor. Ulterior, Code of Practice
on Responsible Metal Detecting/2007 reglementează codul de practică pentru toţi
detectoriştii, inclusiv modul în care trebuie înregistrate descoperirile. Atât Trea-
50
Report from Swedish National Heritage Board – Metal Detectors: Suggestions for new regulations on the
use of metal detectors in the Swedish Heritage Conservation Act, Stockholm, 2012, 6-8.
51
Swedish Report 2012, 15-19.
sure Act, cât şi Code of Practice vizează în principal descoperirile monetare, doar
128 monedele mai vechi de 300 de ani şi cu un conţinut de minimum 10% metale
preţioase intrând sub jurisdicţia acestor acte normative. De asemenea, conform
acestora, artefactele sunt răscumpărate de la descoperitor, iar suma este la preţul

pieţei şi se împarte egal între acesta şi proprietarul terenului pe care a fost făcută
descoperirea. Procedura de înregistrare voluntară a descoperirilor de către ama-
tori a fost introdusă prin Portable Antiquities Scheme (DNH 1997), articolul 40,
alineatul 1.
Abordarea extrem de permisivă implementată prin PAS este considerată de
majoritatea celor implicaţi în problemă un succes52, datorită numărului ridicat de
descoperiri anunţate şi înregistrate de cei aproximativ 10-15 mii de detectorişti
în baza de date PAS: aproximativ 1,173 milioane de artefacte în mai 201653. De
când a fost instituită baza de date, s-a înregistrat o creştere anuală de peste 150%
a numărului de descoperiri anunţate şi înregistrate54. Oficial, cazurile de braconaj
sunt rare, deşi există, însă acestea sunt un argument suplimentar pentru cei care
susţin că abordarea implementată în Anglia şi Ţara Galilor nu este cea mai potri-
vită, arătând că abordarea nu este unanim acceptată 55.
Concluzii
Problema detectoarelor de metale la nivelul Uniunii Europene este una com-
plexă, chiar şi privită prin intermediul criteriilor alese pentru acest demers. Ast-
fel, majoritatea statelor membre, cu puţine excepţii, încadrează descoperirile fă-
cute cu ajutorul detectorului de metal în categoria celor intenţionate. În ceea ce
priveşte autorizaţia de deţinere, în unele state membre aceasta este necesară, dar
în altele – nu. Însă o mare parte dintre statele membre nu reglementează explicit
autorizaţia de deţinere. Obţinerea unei autorizaţii de utilizare, în schimb, este
necesară în aproape jumătate dintre statele membre chiar şi pentru zone neprote-
jate. În restul statelor, restricţia fie nu există, fie este atenuată substanţial.
52
Suzie Thomas, “Portable antiquities: archaeology, collecting, metaldetecting”, în Internet Archaeo-
logy, 33, 2013, 6-7. Sursa: https://www.academia.edu/3037087/S._Thomas_2013_Editorial_-_Por-
table_antiquities_ archaeology_collecting_metal_detecting_ Internet_Archaeology_33 (accesat
29.01.2016).
53
Portable Antiquities Scheme Database, https://finds.org.uk/database (accesat 15.05.2016).
54
Felicity Winkley, “The Phenomenology of Metal Detecting: Insights from a Unique Type of Landsca-
pe Experience”, în Papers from the Institute of Archaeology, 25(2), 2016: 13, p. 1–3, DOI: http://dx.doi.
org/10.5334/pia.496 (accesat 11.03.2016).
55
Roger Bland, “The development and future of the Treasure Act and Portable Antiquities Scheme”, în
Suzie Thomas; Peter Stone, (eds), Metal Detecting and Archaeology, The Boydell Press, Woodbridge,
2008, p. 67-69, 78.
În toate statele U.E., descoperirile trebuie anunţate, în unele state fiind obli-
gatorii şi anumite norme suplimentare referitoare la modul în care trebuie abor- 129
date descoperirile. Astfel, în unele state acestea trebuie predate imediat, în câteva
V L A S E
cazuri doar anumite tipuri de descoperiri trebuie predate, iar în altele trebuie lă-
sate in situ. Se observă lipsa unei abordări majoritare. Recompensarea, la nivelul
U.E., este neuniform utilizată: în unele state se recompensează actul descoperirii,
în altele se recompensează doar anumite tipuri de descoperiri; în câteva state des-
D a n - Şt e f a n
coperirile sunt automat proprietatea statului şi nu se recompensează, indiferent
de modul în care sunt făcute. Accesul pe teren cu detectoare de metale este rela-
tiv uniform, în sensul în care în toate statele U.E. este interzis accesul amatorilor
în zone protejate; o parte dintre state interzice accesul amatorilor şi în zone ne-
protejate, pe când în restul statelor este necesar acordul proprietarului terenului.
Complexitatea problemei şi specificităţile locale exclud posibilitatea imple-
mentării unei soluţii universal valabile la nivelul întregii Uniuni Europene. Gama
de abordări, de la o extremă la alta, arată că atât abordarea permisivă, cât şi cea
restrictivă sunt departe de a fi ideale, fapt observabil în rezultatele mixte în cazul
fiecărei abordări. Însă în anumite cazuri, se observă că o abordare moderată este
o variantă mai plauzibilă şi cu un potenţial de succes mult mai ridicat.
Bibliografie
Publicaţii
Almansa Sánchez, Jaime (ed.): „FORUM – The looting of archaeological heritage”, în
AP: Online Journal in Public Archaeology, Volume 3 – 2013, p. 5-45.
Bland, Roger, “The development and future of the Treasure Act and Portable Anti-
quities Scheme”, în THOMAS, Suzie; STONE, Peter (eds.), Metal Detecting and
Archaeology, The Boydell Press, Woodbridge, 2008, p. 63-85.
Ciuchini, Paolo (2010), Archaeological policies and practices across Europe: natio-
nal developments and international trends Sursa: http://archaeojobs.blogspot.
com/2010/07/archaeological-policiesand-practices.html (accesat 28.07.2015).
Dobat, Andres S., “Between Rescue and Research: An Evaluation after 30 Years of
Liberal Metal Detecting in Archaeological Research and Heritage Practice in
Denmark”, în European Journal of Archaeology, Vol. 16(4), 2013, p. 704-725.
Gransard-Desmond, Jean-Olivier, “Can we really differentiate between treasure hun-
ters and non-professional archaeologists?” în Internet Archaeology, 33, 2013, Sursa:
http://dx.doi.org/10.11141/ia.33.2 (accesat 06.05.2016).
Karl, Raimund, “Do as we say, not as we do! Archaeological heritage protection and
the excluded Austrian public”, în A. Lagerlöf, (ed.), Who cares? Perspectives on
Public Awareness, Participation and Protection in Archaeological Heritage Manage-
ment, EAC Occasional Paper No. 8, Jambes: Europae Archaeologiae Consilium, p.
130 117-124.
Karl, Raimund, “Illicit heritage management in Austria?”, 2015, Sursa: https://www.
google.ro/search?num=20&safe=off&q=Raimund+Karl+Illicit+heritage+manage
ment+in+Austria%3F+&oq=Raimund+Karl+Illicit+heritage+management+in+Au
stria%3F+&gs_l=serp.3...117614.120617.0.121582.3.3.0.0.0.0.197.566.0j3.3.0....0...
1c.1.64.serp..0.1.190...30i10.PmwvzgCNHos (accesat 09.05.2016).
Karl, Raimund, “On the Highway to Hell: Thoughts on the Unintended Consequences
for Portable Antiquities of § 11(1) Austrian Denkmalschutzgesetz”, în The historic
environment, Vol. 2, Nr. 2, October, 2011, 111-133. Sursa: https://www.resear-
chgate.net/publication/233503288_On_the_Highway_to_Hell_Thoughts_on_
the_Unintended_Consequences_for_Portable_Antiquities_of_111_Austrian_
DenkmalschutzgesetzI (accesat 09.05.2016)
Kelly, Eamonn P., “Protecting Ireland’s Archaeological Heritage”, în ANTIQUITIES:
Trade or Betrayed. Legal, Ethical & Conservation Issues, University of Michigan,
Ann Arbor, 1995.
Kelly, Eamonn P., “Treasure-hunting in Ireland - its rise and fall”, în ANTIQUITY, 67
(1993), p. 378-81.
Kobyliński, Zbigniew; Piotr Szpanowski, “Metal Detector Users and Archaeology in
Poland: The Current State of Affairs”, în Metal Detecting and Archaeology, Ne-
wcastle, Boydell Press, 2009, p. 13-24.
Majchczack, Bente Sven, “The current model of archaeological metal detecting and its
success in Schleswig-Holstein”, în J. Martens; M. Ravn, Pløyejord Som Kontekst –
Nye utfordringer for forskning, forvaltning og formidling Artikkelsamling, Kulturhis-
torisk museum, Universitetet i Oslo – Portal, Oslo, 2016, p. 89-100.
Miškec, Alenka, The law and practice regarding coin finds – Slovenian laws regarding coin
finds, Sursa: http://www.inc-cin.org/assets/pdf/articles/laws-slovenia.pdf (accesat
23.02.2016).
Rodríguez Temiño, Ignacio; Yáñez Vega, Ana; Ortiz Sánchez, Mónica; “Arqueología y
el uso de detectores en España: el caso de Andalucía”, în La Linde: revista digital de
arqueología profesíonal, 5-2015, p. 53-73.
Thomas, Suzie, “Portable antiquities: archaeology, collecting, metaldetecting”, în
Internet Archaeology, 33, 2013. Sursa: https://www.academia.edu/3037087/S._
Thomas_2013_Editorial_-_Portable_antiquities_ archaeology_collecting_me-
tal_detecting_ Internet_Archaeology_33 (accesat 29.01.2016).
Ulst, Ingrid, „The problems of “Black Archaeology” in Estonia”, în Estonian Journal of
Archaeology, Vol. 14(2), 2010, p. 153-169.
Ulst, Ingrid, The Regulation of Metal Detectors and Responsible Metal-Detecting: the
Examples of the UK, Sweden and Denmark. Seminar Paper, University of Tartu - Fa-
culty of Philosophy – Institute for History and Archaeology, 2010. Sursa: http://
www.arheo.ut.ee/Sem10IngridUlst.pdf (accesat 15.08.2015).
Van Londen, Heleen; Vossen, Nathalie; Schlaman, Marjo; Scharringhausen, Karin,
Discovering the Archaeologists of the Netherlands 2012-14, University of Amster- 131
dam, Amsterdam, 2014.
V L A S E
Willems, Willem J.H., “Archaeology and Heritage management in Europe: trends and
developments”, în European Journal of Archaeology, Vol. 1(3), 1998, p. 293-311.
Winkley, Felicity, “The Phenomenology of Metal Detecting: Insights from a Unique
Type of Landscape Experience”, în Papers from the Institute of Archaeology, 25(2),
2016: 13, p. 1–15, DOI: http://dx.doi.org/10.5334/pia.496 (accesat 11.03.2016).
D a n - Şt e f a n
Communicate presă
„Commission requests Sweden” - European Commision, Free movement of goods –
Commission requests Sweden to comply with EU rules as regards metal detectors,
http://europa.eu/rapid/press-release_IP-10-1223_en.htm?locale=en (accesat
14.01.2016)
Rapoarte
CECOJI-CNRS 2011 - Study on preventing and fighting illicit trafficking in cultural
goods in the European Union by the CECOJI-CNRS – UMR 6224 Contract No.
Home/2009/ISEC/PR/019-A2 Annex Final Report – October 2011
CNRA 2011 - Conseil National de la Recherche Archeologique, Détecteurs de métaux
et pillage: le patrimoine archéologique national en danger, Paris, 2011.
Swedish Report 2012 - Report from Swedish National Heritage Board – Metal De-
tectors: Suggestions for new regulations on the use of metal detectors in the Swedish
Heritage Conservation Act, Stockholm, 2012.
Surse online
PAS - Portable Antiquities Scheme Database, https://finds.org.uk/database (accesat
15.05.2016).
Legislaţie
1. Austria: Denkmalschutzgesetz – DMSG BGBl. 533/1923(Legea protejării monu-
mentelor) – secţ. II; modificată prin BGBl. 473/1990, BGBl 170/1999 şi BGBl Nr.
2/2008; Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch.
2. Bulgaria: Cultural Heritage Act, SG nr. 19/03.2009 (modificată prin SG nr.
82/26.10.2012).
3. Croaţia: Law on the Protection and Preservation of Cultural Heritage 1999 (OG
69/99).
4. Cipru: Legea antichităţilor/1935, amendată 1973: Secţ. 2, Secţ. 14.
5. Danemarca: Act on Museums (LBK nr. 1505 din 06.06.1984, revizuită în 31.08.1989),
secţ. 30 (1), secţ 30 (2) şi secţ. 30 (3).
6. Estonia: Heritage Conservation Act (2002, modificată în 2011).
132 7. Finlanda: Legea Antichităţilor 1963, Sec. 16.
8. Germania: Denkmalschutzgesetz Schleswig-Holstein 2005/2012; Denkmalschutzge-
setz Hesse, 1974/2001; Denkmalschutzgesetz Bayern, 1973/2009; Denkmalschutzge-

setz Sachsen-Anhalt, 1991/2005; Denkmalschutzgesetz Rheinland-Pfalz, 1978/2012.
9. Grecia: LAW 3028/2002 on the Protection of Antiquities and Cultural Heritage in \
general (Official Gazette: Α 153 20020628).
10. Irlanda: Legea monumentelor naţionale (1987), modificată.
11. Italia: Legge 11 giugno 1922, n. 778 – Per la tutela delle bellezze naturali e degli im-
mobili di particolare interesse storico; Legge 22 maggio 1939, n. 823 – Riordinamento
delle Soprintendenze alle antichitá e all’arte; Legge 1 giugno 1939, n. 1089 – Tutela
delle cose d’interesse Artistico e storico; Legge 6 dicembre 1991, n. 394 – Legge quadro
sulle aree protette; Legge 8 ottobre 1997, n. 352 – Disposizini sui beni culturali; Legge
30 marzo 1998, n. 88 – Norme sulla circoluzione del beni culturali; Decreto Legislativo
22 gennaio 2004, n. 42 – Codice dei beni culturali e del paesaggio, ai sensi dell’articolo
10 Legge 6 Iuglio 2002, n. 137;
12. Franţa: Code du Patrimoine, O 2004-178/20.02.2004, în JORF din 24.02.2004, Art.
L531-14, L542-1, L542-2.
13. Lituania: Law on Protection of Movable Cultural Valuables (1996); Legea siguranţei
naţionale (1996).
14. Letonia: Law on Cultural Monuments Protection/12.02.1995, modificată în
28.04.2005; Law on Museums/27.10.2007.
15. Luxemburg: Legea din 1966 privind excavări şi obiecte culturale mobile.
16. Malta: Legea protejării antichităţilor (1925/1974)
17. Olanda: Cultural Heritage Preservation Act/1984, modificată în 2002 şi 2009; Mo-
numents and Historic Buildings Act/1961, modificată 1988; Archaeology Act/2007
(implementare Convenţia de la La Valletta).
18. Polonia: The Protection and Care of Historical Monuments Act/23.07.2003.
19. Portugalia: Decreto-Lei n.o 270/1999; Lei n.o 107/2001, art. 75, al. 6.
20. Regatul Unit: National Heritage Act/1983, cu amendamente; Anglia şi Ţara Galilor
– Treasure Act + Code of Practice (1996) (DCMS 2002a), Code of Practice on Respon-
sible Metal Detecting (2007), Portable Antiquities Scheme (DNH 1997, 40-1); Irlanda
de Nord: Historic Monuments Act (NI) 1971-IV.11., 1995 No. 1625 (N.I. 9) Historic
Monuments and Archaeological Objects – Northern Ireland – Order 1995 -42.1; Sco-
ţia: Ancient Monuments and Archaeological Areas Act/1979, cu modificări, art. 42.
21. Slovacia: Act No. 49/2002 Z.z. of 19 December 2001 on the protection of monuments
and historic sites, as amended by Act No. 479/2005 Z.z. and Act No. 208/2009 Z.z.
(art. 36, al. 6); Codul Penal (art. 248a, art. 249).
22. Slovenia: Cultural Heritage Protection Act (ZVKD-1): (art. 32) – publicată în Moni-
torul Oficial 16/2008 din 15.02.2008.
23. Spania: Ley de Patrimonio Histórico Español/25.06.1985; REAL DECRETO
111/1986, de 10 de enero, de desarrollo parcial de la Ley 16/1985, de 25 de junio, 133
del Patrimonio Histórico Español (BOE de 28 de enero de 1986); REAL DECRE-
TO 64/1994, de 21 de enero, por el que se modifica el Real Decreto 111/1986, de
V L A S E
10 de enero, de desarrollo parcial de la Ley 16/1985, de 25 de junio, del Patrimonio
Histórico Español. (BOE nº 52 de 2 de marzo de 1994); Ley 10/1998, de 9 julio
1998 – Ley del Patrimonio Histórico de la Comunidad de Madrid; Ley 7/1990, de 3
julio 1990 – Regulación del Patrimonio Cultural Vasco (Ţara Bascilor); Ley 1/2001,
D a n - Şt e f a n
de 6 marzo 2001 – Normas reguladoras del Patrimonio Cultural (Asturias); Ley
9/1993, de 30 septiembre 1993 – Regula del patrimonio cultural (Catalunya); Ley
14/2007, de 26 de noviembre – del Patrimonio Histórico de Andalucía.
24. Suedia: Lag 1988:950 om kulturminnen (modificată prin Lag 2007:1097). Herita-
ge Conservation Ordinance (1988:1188), modificată SFS 2002:970;
25. Ungaria: Act LXIX/2001 on the Protection of Cultural Heritage (art. 24 – al. 1, art.
20, art. 20/A, art. 24 – al. 1); Ordonanţa de Guvern 39/2015. (III. 11.), art. 10.
DETECTORISMUL, ÎNTRE AMATORISM ȘI NEVOIA DE
135
ÎMBOGĂȚIRE. O ÎNCERCARE DE A SCHIŢA PROFILUL
DETECTORISTULUI DIN ROMÂNIA (1993-2016)
C I U TĂ
M a r i u s - M i h a i C I U TĂ*
Abstract
M a r i u s - M i h a i
The present study attempts to conduct an analysis of the metal detectorists profile
in Romania in the past 20 years. A phenomenon that cannot be overlooked is charac-
terized by multifaceted, with features but also by an evident evolution. From a simple
obscured rush for treasures specifies 90s, locals of the area Mountains Orăştiei where still
enduring legends of fabulous hoards of gold Dacian, hidden in the citadels on the tops
of the mountains, to the systematic activity of several organized groups that are effecti-
vely compete for occupation of areas of archaeological potential, its early 2000s to recoil
from 2005-2010, when criminal cases known as „Aurul Dacilor” (Dacians´ Gold) engi-
nes evolved to a maximum revolution, finally diversify specific interval after 2010 when
the phenomenon acquires a breadth and complexity unsuspected nationally amplified
by modern media of communication, the return of persons left to work and become
meantime: European citizens, but also the management of unfortunate cases of public
institutions, highly publicized cases in interest expense archaeological sites.
Cuvinte-cheie: detectorişti, artefacte, căutători de comori, legislaţie, profil.

Keywords: detectorists, artifacts, treasure hunters, evolution, legislation,
profile.
Fără nicio îndoială, intervalul temporal 1989-2016 va rămâne în evoluția istorică

a atitudinii față de patrimoniul cultural național din România ca o perioadă a mari-
lor distrugeri, a celor mai sistematice și celebre jafuri din siturile arheologice, a celor
mai frecvente braconări ale contextelor păstrate in situ, dar și a celor mai neinspirate
intervenții, declarate ca protective, efectuate asupra monumentelor arheologice de că-
tre instituțiile publice. Dacă în ceea ce privește activitățile desfășurate de nespecialiști
în domeniul cercetării arheologice – și aici ne referim în primul rând la categoria
detectoriști/căutători de comori – ar exista o ipotetică circumstanță atenuantă (!) ce le-
ar putea fi atribuită, și anume necunoașterea valorii patrimoniale a contextului arhe-
ologic, nu același lucru se poate afirma despre entitățile de la care ne-am aștepta să ia
deciziile optime privind protejarea patrimoniului arheologic, care, prin atitudinea și
faptele lor, favorizează, provoacă sau justifică, de pe înalte poziții de responsabilitate,
pierderea acestui patrimoniu, iar uneori merg până acolo încât se transformă în verita-
bili apărători ai celor care se fac vinovați de aceste infracțiuni.
Având ca premisă experiențele recente din domeniul judiciar, vom prezenta în stu-
diul de față diverse cazuri în care, printr-o nefericită răsturnare a sistemului de valori
_____________________
*
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, e-mail: mariusciuta@yahoo.com
deontologice pe care arheologia românească pretinde că le-a instituit (dar nu și le-a
136 însușit!), situri arheologice extrem de importante au fost profund afectate prin decizii
luate de oamenii din interior sau, altfel spus, de factorii intra muros. Istoria ne-a învățat și
ne învață că cele mai periculoase vulnerabilități în cadrul stărilor de conflict (iar ceea
DETECTORISMUL, ÎNTRE AMATORISM ȘI NEVOIA DE ÎMBOGĂȚIRE. O ÎNCERCARE DE A SCHIŢA PROFILUL DETECTORISTULUI DIN ROMÂNIA (1993-2016)
ce se întâmplă acum cu patrimoniul arheologic românesc poate fi definit ca o stare de

acest tip) sunt acelea generate din interior, de situațiile în care persoanele angajate în
asumarea unor responsabilități și în soluționarea unor disfuncții operează în termeni
aflați în deplină contradicție cu regulile și normele acceptate de sistem. Rezultatul nu
poate fi decât o alienare a sistemului însuși, incapabil de a mai reacționa normal, în
conformitate cu propriile standarde, iar când aceste excepții tind să devină regulă, sis-
temul nu are o altă perspectivă decât cea a colapsului.
Una dintre marile deficiențe ale sistemului reprezentat de arheologia din Ro-
mânia este incapacitatea de a emite norme interne complete și coerente și de a pune
la punct pârghii prin care aceste norme să fie controlate, aplicate și respectate. Mult
prea preocupată de rezolvarea problemelor personale și de grup, breasla arheologilor
români, marcată în special de subfinanțarea cercetării din veniturile publice, a igno-
rat, printre multe altele, instituirea unui propriu mecanism de reglementare, control și
aplicare a actelor normative (atât organice, cât și interne), realități speculate din plin
de apărătorii suspecților și inculpaților din dosarele penale ce au ca obiect infracțiunile
la regimul de protejare a patrimoniului cultural. Consecința: crearea unor preceden-
te dezastruoase pentru practica judiciară (jurisprudența) legată de infracționalitatea
din domeniul patrimoniului cultural, precedente care își vor face simțită prezența pe
termen lung, descurajând din fașă orice preocupare a organelor judiciare de aplicare a
regimului sancționator în cazul celor care nu respectă legea. Un act normativ este efi-
cient atâta vreme, cât precizează situații concrete, fără echivoc, ce contravin normelor
instituite și le completează cu un sistem sancționator proporțional. Dacă acesta din
urmă lipsește, tot eșafodajul teoretic al actului normativ este practic inutil, iar atâta
vreme cât consecințele unor activități ce duc atingere patrimoniului cultural sunt nule,
putem afirma că ele invită efectiv la repetarea lor. Este similar cazului în care un orga-
nism și-a pierdut capacitatea de a-și forma anticorpii care să lupte pentru funcționarea
lui în parametrii optimi.
Ca orice fenomen de ordin social, cel al detectorismului – ca formă de mani-

festare a unui anumit grup de entuziaști ai prospecțiilor geofizice, cum am putea să
le spunem în mod îngăduitor – a fost și este supus anumitor transformări, modi-
ficări, evoluții. În România ultimilor 26 de ani acest fenomen a beneficiat de nu-
meroase abordări mediatice, de atenția organelor judiciare, de isteria provocată de
marile lovituri date cu ajutorul detectorului de metale, de indignarea breslei arhe-
ologilor, generată de frecventele decontextualizări ale artefactelor arheologice și
distrugeri ale contextelor originare. Nimeni nu a încercat însă să observe fenome-
nul în evoluția sa, pornind de la o analiză atentă a exponenților săi, a implicațiilor
și mecanismelor intime de la nivelul subconștientului care îl generează (printre
altele și celebrul sindrom Indiana Jones), a modului în care a fost perceput de so-
cietate, în fine, din perspecti-
va strategiilor de adaptare a 137
acestuia la realitățile vremii.
C I U TĂ
De la o simplă goană
ocultată după comori, speci-
fică anilor 90, a localnicilor
din arealul Munților Orăștiei
– unde încă mai dăinuiau
legendele despre fabuloase-
le tezaure de aur ale dacilor,
ascunse în cetățile aninate de
vârfurile munților – la activi-
Foto 1. Groapă de braconaj arheologic de pe acropola
cetății dacice de la Căpâlna (jud. Alba). Din acest context tatea sistematică a mai mul-
au fost sustrase colierul și perechea de cercei din aur. tor grupuri organizate, aflate
efectiv în competiție pentru
ocuparea arealelor cu potențial arheologic, specifică începutului anilor 2000, la
reculul din perioada 2005-2010, când dosarele penale cunoscute sub numele de
Aurul Dacilor evoluau cu motoarele turate la maxim, și, în fine, la diversificarea
specifică intervalului de după 2010, când fenomenul capătă o anvergură și o com-
plexitate nebănuite la nivel național, amplificat fiind de mediile moderne de co-
municare, de revenirea în țară a unor persoane plecate la muncă și devenite, între
timp, cetățeni europeni cu drepturi, dar și de gestionarea nefericită a unor cazuri
din partea instituțiilor publice, cazuri intens mediatizate în detrimentul interesu-
lui siturilor arheologice.
De la bun început precizăm faptul că nu trebuie să pornim în analiza noastră
de la premisa, apriori, că toți detectoriștii1 autorizați din România sunt potențiali
braconieri2 . Despre cei neautorizați nu are rost să mai discutăm… O tristă con-
statare însă trebuie enunțată: dacă factorii de decizie nu vor lua urgent măsurile
care se impun, având în vedere situația reală a siturilor arheologice dar și practica
juridică europeană, fenomenul va exacerba în special pe latura sa negativă, iar
consecința va fi una deloc fericită pentru patrimoniul arheologic.
1
Vom folosi acest termen pentru a-i indica pe cei care, utilizând un detector de metale, efectuează pro-
specţii în diverse areale în speranţa descoperirii unor artefacte arheologice sau, după cum afirmă unii
dintre ei, a meteoriţilor. Deşi termenul nu figurează în dicţionarele limbii române, probabil şi din cauza
intrării recente a termenului în limbajul de specialitate, nu-l vom utiliza la modul peiorativ, cum sunt
tentaţi unii arheologi, ci la modul general, deja invocat.
2
Deși, dacă este să ne referim în termeni și formulări statistice, specifice, de pildă, firmelor de asigurări,
putem accepta și parafraza formularea preferată de acestea: există deținători de detectoare care braconea-
ză siturile arheologice și există deținători de detectoare de metale care încă nu au braconat situri arheologice!
Anii imediat următori schimbării regimului politic din România au adus noi
138 atitudini privind posibilitatea de a exploata potențialul depunerilor arheologice
pentru obținerea unor avantaje financiare nebănuite. Primele încercări, timide,
au fost relevate în localităţile din arealul Munţilor Orăştiei, în special cele situate
pe Valea Grădiştei. Acest areal este cel pe care îl vom considera ca reprezentativ
pentru fenomenul mai sus precizat, deoarece aici au fost cele mai timpurii mani-
festări, dar şi cele mai evidente dezvoltări ulterioare.
Prima descoperire a unui tezaur monetar din aur, compus din monede de tip
Koson, a fost localizată în timp undeva în anul 1993, când un localnic din loca-
litatea Beriu (jud. Hunedoara), cunoscut sub pseudonimul Australianul, a reuşit
prima lovitură prin descoperirea unui tezaur. Datele sunt foarte puţine, disparate,
incoerente, specifice acelei vremi oarecum îndepărtate. Se cunoaşte doar faptul
că, după mai bine de 100 de ani în care pe piaţa europeană și nord-americană de
antichităţi au circulat undeva cca 20-30 de Kosoni, la sfârşitul anului 1993 o casă
de licitaţii din Australia (!?) scotea la vânzare peste 50 de astfel de monede! Eve-
nimentul a trecut aproape neobservat chiar şi în lumea cunoscătorilor, dovadă
a caracterului ocultat al descoperirii. Se presupune că a fost o operaţiune blitz:
proaspăt întors din Australia, unde a fost plecat la lucru, un localnic, utilizând
de unul singur un detector de metale, probabil într-un loc cunoscut anterior cu
potențial, a găsit tezaurul, pe care, în aceeaşi manieră, l-a scos din țară şi l-a pus
în circuitul de antichități. În mediul local, extrem de greu de penetrat informativ,
există doar zvonuri, care deja tind să se transforme în mituri și legende.
Primii detectorişti din zona Munților Orăştiei au fost mai degrabă diletanții
curioși. Prin anul 1995 localnici din satele de pe valea Grădiştei începeau să se in-
tereseze tot mai insistent despre modul în care se pot procura detectoare de me-
tale, evident din străinătate, deoarece aceste dispozitive nu se găseau în comerțul
local. Un cetățean din Orăştie, plecat în Franța înainte de 1989, a adus un detec-
tor de metale, probabil la sugestia unei rude din satul Târsa (jud. Hunedoara),
animat probabil de povestirea acestuia din urma cu privire la flăcările pe care le-a
văzut pe versantul de vest al Dealului Muncelului, în liziera pădurii de deasupra
casei pădurarului Bodea Vasilie. Entuziasmul cu care au fost efectuate detecţiile
cu ajutorul aparatului a fost bine fixat prin fotografiile făcute cu aceasta ocazie,
în care apar mai multe rude, utilizând dispozitivul în diverse puncte ale Văii Gră-
diştei3. A urmat un episod mai bine cunoscut, cel al descoperirii în luna august
a anului 1996 a tezaurului compus din circa 3.600-4.000 de monede Koson din
aur de la Dealul Muncelu, mai precis de la Fagii lui Bodea, care a intrat în literatu-
ra de specialitate sub denumirea de Tezaurul de la Târsa, tocmai ca urmare a mo-
3
Fotografiile au fost găsite şi ridicate din albumul fotografic al persoanei.
dului în care au fost oferite date false de către descoperitori, pentru ascunderea
originii reale, respectiv a contextului arheologic de origine. Simptomatic pentru 139
acest moment al detectorismului este faptul că o parte din tezaur a fost segmen-
C I U TĂ
tat în loturi mici (20-40 monede) şi vândut la diferite instituţii publice din ţară4
(Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane
din Deva, Muzeul Naţional al Transilvaniei din Cluj-Napoca, Banca Naţională a
României, Bancorex şi persoane particulare) tocmai în încercarea de a da o apa-
renţă de legalitate operaţiunii de spălare a artefactelor arheologice. Tot simptomatic
este faptul că operaţiunea de spălare a originii a fost pusă la punct de către însuşi
comandantul poliţiei oraşului Orăştie, care a devenit nu numai ordonatorul de...
artefacte sustrase din contextul arheologic originar, dar şi cel care a sugerat local-
nicului din Târsa care a folosit detectorul să precizeze că a găsit tezaurul monetar
în streaşina casei sale, adică o moştenire mai veche din familie, despre care nu
ştia nimeni. Vestea şi detaliile descoperirii acestui tezaur s-a răspândit destul de
repede, fiind relativ simplă reconstituirea drumului urmat de fragmentele de te-
zaur care au rămas în ţară. Ca şi în primul caz, afacerea a fost una de familie, cei
care au folosit detectorul şi au găsit-împărţit tezaurul monetar fiind rude.
Unda de şoc nu a întârziat să-şi arate efectele. Tot mai multe persoane din
zona Văii Grădiştei erau interesate de achiziţionarea de detectoare de metale, pe
care să le folosească în areale doar de strămoşii lor ştiute, de la acest moment
putând fi descrisă activitatea de detecţii ca o adevărată „febră a aurului”. Se spu-
ne că, la un moment dat, prin preajma anului 2000, aproape toţi localnicii de pe
Valea Grădiştii aveau detectoare de metale. Majoritatea lor erau persoane fără
pregătire în domeniul istoriei sau arheologiei 5, iar unii chiar fără studii liceale.
Afacerea devenise una de familie, pentru multe dintre cele din satele situate între
Orăştie şi Orăştioara de Sus. Evident, într-un timp relativ scurt apar şi liderii aces-
tui fenomen. Bunăoară, un detectorist devenit celebru, care era electrician la bază,
dar cu o bogată disponibilitate de a se autoperfecţiona, decide să se specializeze
în utilizarea detectoarelor şi intervine chiar pe aceste aparate, modificându-le pa-
rametrii de utilizare pentru a le mări eficienţa. Experienţa de ani de zile, în care
a acţionat nederanjat în arealul cetăţilor dacice, între 1995 și 2000, ajutat şi de o
falsă acoperire legală, a făcut ca acesta să devină un adevărat maestru al detectoa-
relor, ale cărui cunoştinţe şi abilităţi erau frecvent solicitate de detectoriştii aflaţi
la primele încercări. Nu mai puţin adevărat este că însuşi şeful postului de poliție
4
Cea mai mare parte a tezaurului (partea francezului) a luat drumul Franţei, unde piesele au fost vândute
pe căi necunoscute încă, din sumele obţinute fiind cumpărate imobile, autoturisme sport (Pontiac Fire-
bird) etc.
5
Chiar dacă unii dintre ei participaseră, ca muncitori zilieri, pe diverse şantiere arheologice din cetăţile
dacice, unii având chiar anumite abilităţi în identificarea artefactelor dacice.
de la Orăştioara de Sus,
140 unde se petreceau majori-
tatea activităţilor ilegale,
deşi cunoştea situaţia ope-

rativă destul de bine, era
implicat şi el prin modul
în care îi favoriza pe unii
detectorişti în detrimen-
tul altora. Omerta6 era
legea care guverna Valea
Grădiştei, spiritul conser-
vator al locuitorilor satelor
Foto 2. Groapă de braconaj arheologic din proximitatea Zo- fiind cel care făcea dificilă
nei Sacre a Cetății Sarmizegetusa Regia: Muchia Căprăreței. penetrarea şi obţinerea de
Din acest context au fost sustrase 10 brățări din aur, multispi-
ralice cu protome zoomorfe.
informaţii.
Rezultatele nu au
întârziat. Anii 1998-2006 au fost cei mai prolifici în descoperirea de artefacte7.
Deja „toată Orăştia” cunoştea despre localnicii din satele dinspre munte, care în
timpul şcolii şi liceului erau săraci sau chiar foarte săraci, iar acum îşi deschideau
spălătorii de maşini, baruri, gatere, afaceri, magazine în oraş, își construiau case
noi, aveau conturi în bănci etc. Cei mai de succes detectorişti se bucurau deja de o
oarecare faimă, încurajată şi de lipsa de reacţie a organelor de poliţie sau de solu-
ţiile de-a dreptul hilare date în unele dosare penale deschise în anii 2000-2004,
în care neînceperea urmăririi penale era omniprezentă.
Rezultatele răsunătoare sunt cele care au determinat, în preajma anului
2000, ca în ecuaţie să intre şi unii interlopi din Deva, care au simţit potenţialul
de câştig rapid şi sigur. Odată cu intrarea pe scena detectoriştilor a acestor grupări
interlope, asistăm la intrarea într-o nouă etapă de evoluţie a detectorismului, ace-
ea a stratificărilor ierarhice. Dacă până acum vorbeam de o afacere de familie sau
de camaraderie, din acest moment în lumea detectoriştilor apar liderii (cei care
asigurau logistic detecţiile – aparate performante, maşini de teren, staţii de emi-
sie-recepţie, alimente etc.), la care ajungea produsul infracţiunii şi care se ocupau
6
Termen de origine italiană, provenit din jargonul grupărilor de tip mafiot, care îl utilizează în sen-
sul păstrării tăcerii. Face referire la un cod al onoarei, implică „interdicția categorică de cooperare
cu autoritățile statului sau recurgerea la serviciile sale, chiar și atunci când cineva a fost victima unei
infracțiuni”. Încălcarea regulii omertei este pedepsită cu moartea de către clanul mafiot, iar consecințele
se răsfrâng asupra întregii familii.
7
A. Lazăr, A. A. Lazăr, „Metodologia investigării infracţiunilor din domeniul patrimoniului cultural
naţional”, in Combaterea criminalităţii contra patrimoniului cultural european, ed. Aug. Lazăr et al., Cluj-
Napoca, Ed. Mega, 2009, 391-474.
de valorificarea sa, intermediarii (localnici mai abili în teren, care cunosc bine
situaţia şi îi pot identifica pe cei interesaţi să presteze servicii discrete), pălmaşii 141
(cei care efectuau efectiv detecţiile în teren în contul unor sume mici de bani,
C I U TĂ
alimente şi băuturi alcoolice).
Lumea arheologică a reacționat lent sau a reacționat, evident, cu ostilitate
la adresa acestor dispozitive, văzute de marea majoritate a arheologilor, cu mici
excepții8, ca nomina odiosa, ca aparate care nu au ce căuta în cadrul cercetării
arheologice, deoarece dau peste cap o serie din principiile deontologice ale cer-
cetării științifice, dar și a elementelor fundamentale ale fair-play-ului9. Utiliza-
rea detectorului de metale într-un sit arheologic putea fi acceptată doar ca ele-
ment de informare, de cunoaștere apriori a posibilității existenței unor artefacte
confecționate din metal, în cadrul structurilor stratigrafice și/sau contextuale.
Arheologii au rămas constanți în afirmarea faptului că un detector este mai de-
grabă un instrument prin care se trișează, motiv pentru care nu este bine să-l ai
pe șantier, deoarece arheologii care se respectă nu sunt căutători de comori, iar
înşelăciunea în arheologie poate fi uşor scoasă la lumină. Primele apariții, palide,
ale detectorului de metale în cadrul siturilor arheologice cercetate sistematic s-au
rezumat la verificările făcute cu aparatul în pământul depus în afara unităților de
cercetare, în ideea recuperării obiectelor care au scăpat de ochiul vigilent al ar-
heologului, verificări nu de puține ori concretizate prin rezultate notabile10. Abia
ultimii ani au însemnat o modificare în abordarea utilizării detectorului în cadrul
cercetărilor arheologice,
A fost rolul salutar al mass-mediei, şi trebuie să recunoaştem acest lucru –
acela de a atrage atenţia supra fenomenului detectorismului din Munţii Orăştiei.
O serie de articole au apărut în presa locală, apoi în cea centrală, privind tot mai
frecventele braconaje încununate cu succes din cetăţile dacice. Filme documen-
tare sau de anchetă jurnalistică apar la unele posturi de televiziune. Jefuirea ce-
tăţilor dacice de către detectorişti devenise un subiect, fără îndoială, extrem de
atractiv. Tot fără îndoială descoperirea celebrelor brăţări multispiralice din aur
8
Mă gândesc aici, în primul rând, la arheologii medieviști, care au mare nevoie de astfel de dispozitive
mai ales în cazul cercetării necropolelor, dar nu numai.
9
Este simptomatic faptul că la Sesiunea Națională de Rapoarte Arheologice din anul 2000, organizată la
Deva, deși apăruseră primele comentarii cu privire la descoperirea de către detectoriști a unor artefacte
fabuloase dacice din aur în Munții Orăștiei (cum ar fi brățările multispiralice cu extremități zoomorfe),
lumea arheologică a preferat să încadreze aceste informații la categoria zvonuri nedemne de luat în seamă
sau chiar fabulații.
10
Personal autorul acestor rânduri reţine prima utilizare a detectoarelor de metale, în anii 1999-2000, în
cadrul sitului arheologic Podei-Dealul Furcilor din Alba Iulia, unde se află una din cele mai mari necro-
pole de epocă romană din provincia Dacia. Prospecţiile cu detectorul de metale, efectuate cu prilejul
proiectului Apulum, care a implicat și cercetători veniți din Germania, Anglia, Austria etc., s-au bucurat
de rezultate notabile, dar şi de voci nefavorabile în cadrul breslei arheologilor
a fost cea care a avut efectul unei descărcări electrice, care a făcut ca atenţia să
142 cadă asupra fenomenului imediat după anul 2001, deși primele brățări fuseseră
descoperite încă din 1998! La începutul anilor 2000, urmare a semnalelor de
alarmă trimise de statele din UE, România adoptă câteva acte normative urmând
modelul european, prin care încearcă să reglementeze activităţile în siturile ar-
heologice şi, evident, să stopeze fenomenul braconajelor arheologice efectuate cu
ajutorul detectoarelor11. Tot acum se reglementează, pentru prima dată, modul de
utilizare a detectoarelor de metale în situri de metale. Potrivit legii 182/2000, se
înfiinţa o structură distinctă în cadrul Poliţiei Române, care să gestioneze proble-
matica ridicată de protejarea patrimoniului cultural. Începuturile au fost deosebit
de anevoioase şi a fost nevoie de cca 5-6 ani, ca lucrurile să evolueze normal.
Emiterea actelor normative şi înfiinţarea structurii de protejare a patrimo-
niului cultural naţional nu au oprit fenomenul. Anii 1998-2006, aşa cum preci-
zam mai sus, au reprezentat intervalul cel mai prolific pentru detectorişti12 . Acum
sunt descoperite zeci de tezaure dacice din aur şi argint, compuse din podoabe,
monede, unelte, arme, obiecte casnice etc. Acum se dau adevărate lupte între di-
verse grupuri ale detectoriştilor în încercarea de a deţine monopolul efectuării
detecţiilor în arealele cu potenţialul cel mai ridicat de tezaure. Acum dispar efec-
tiv unii jucători de pe piaţă, deoarece nu rezistă la presiunile şi capacitatea de a
dezvolta chiar violenţă a interlopilor din Deva. Fenomenul detectorismului depă-
şeşte faza incipientă, familială, care este înlocuită cu cea organizată a grupurilor
cu conexiuni în lumea politică, în lumea mondenă şi cu legături cu canalele de
traficanţi de antichităţi din Serbia, Ungaria, Germania, Elveţia, Franţa.
Abia în anul 2004 este redeschis dosarul care avea să rămână în opinia publi-
că sub numele de Dosarul Aurului Dacic, sau Dosarul Brăţărilor Dacice13. Impac-
tul mediatic a fost pe măsură. În anul 2005 au loc primele percheziţii domiciliare,
11
OG 43/2000 privind protejarea patrimoniului arheologic; Legea 182/2000 privind protejarea patrimo-
niului mobil; Legea 422/2001 privind protejarea patrimoniului imobil.
12
A. Lazăr, A. A. Lazăr, „Metodologia investigării infracţiunilor din domeniul patrimoniului cultural
naţional”, in Combaterea criminalităţii contra patrimoniului cultural european, ed. Aug. Lazăr et al., Cluj-
Napoca, Mega, 2009, 391-474; M.-M. Ciută, A. Condruz, „Posibile orientări astronomice ale contexte-
lor cu depuneri de artefacte din aur, descoperite în proximitatea Sarmizegetusei Regia (com. Orăştioara
de Sus, jud. Hunedoara)”, în Combaterea traficului cu bunuri culturale – Recuperarea trecutului, ed. A.
Lazăr et al., Bucureşti, Universul Juridic, 2013, 175-198; A. Condruz, „Proceduri utilizate pentru iden-
tificarea, recuperarea și repatrierea bunurilor culturale urmărite internațional”, în Combaterea crimina-
lităţii contra patrimoniului cultural european, ed. A. Lazăr et al., Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2009, 361-370.
13
A. Lazăr, A. A. Lazăr, „Metodologia investigării infracţiunilor din domeniul patrimoniului cultural na-
ţional”, in Combaterea criminalităţii contra patrimoniului cultural european, ed. A. Lazăr et al., Cluj-Na-
poca, Mega, 2009, 391-474; M.-M. Ciută, A. Condruz, „Posibile orientări astronomice ale contextelor
cu depuneri de artefacte din aur, descoperite în proximitatea Sarmizegetusei regia (com. Orăştioara de
Sus, jud. Hunedoara)”, în Combaterea traficului cu bunuri culturale – Recuperarea trecutului, ed. A. Lazăr
et al., Bucureşti, Universul Juridic, 2013, 175-198.
primele descinderi în teren,
primele arestări, primele lo- 143
vituri mediatice. Încet dar
C I U TĂ
sigur, detectoristul devenea
bad-guy-ul siturilor arheolo-
gice, distrugătorul de contex-
te şi traficantul de antichităţi.
Era tot mai evident că detec-
toristul devenise nomina odi-
osa şi nimeni nu se mai îndoia
cu privire la adevăratele in-
tenţii ale acestora. Se atinsese
Foto 3. Groapa de braconaj arheologic la cetatea dacică
Piatra Roșie. Din acest context au fost sustrase scuturile din faza coerentă a fenomenului,
fier cu reprezentări zoomorfe. tinzând către cea postcoeren-
tă.
Ca orice fenomen social, acesta a produs şi surprize. Avocaţii detectoriştilor,
în special cei ai liderilor interlopi, au început să caute breşe în sistem, acestea nefi-
ind greu de găsit. Actele normative erau destul de evazive, ambigue ca formulare
şi cu multe „portiţe”. Detectoriştii au fost învăţaţi de avocaţi să declare că au făcut
toate descoperirile înainte de anul 2000, deci înainte ca regimul de protejare a
siturilor să fie legiferat. Tot ei declarau că artefactele au fost găsite întâmplător şi
nu ca urmare a unor activităţi organizate. Legăturile cu lumea politică, cu cea a
afacerilor şi cu unele canale mass-media aruncă primele provocări la adresa an-
chetatorilor. Foarte repede se lansează teoria falsului brăţărilor dacice, falsului
monedelor Koson, falsului legat de activitatea de braconaj cu ajutorul detectoare-
lor de metale. Evident, bijutierul care le-a creat era mort. Apare inclusiv un expert
judiciar care afirmă că brățările din aur multispiralice recuperate de organele ju-
diciare sunt false. Se încearcă împingerea temei legate de detectorişti în derizoriu.
În mod uimitor, mulţi reprezentanţi ai breslei arheologice aderă la ideea contra-
facerii brăţărilor din aur şi a apartenenţei tezaurelor monetare la epoca renascen-
tistă: ceea ce nu cunoşti şi nu poţi înţelege este mai uşor să negi. Dacă unii reputați
specialiști își prezintă îndoielile din necunoașterea nemijlocită a artefactelor, alții
își manifestă orgoliul profesional, lezat de faptul că nu au fost solicitați să efectu-
eze expertiza pieselor. Nimic nou sub soare în breasla arheologilor!
Abia în urma recuperării brăţărilor, monedelor, podoabelor, a conceperii pri-
melor rapoarte de expertiză ştiinţifică asupra acestora14 şi a confirmării autenti-
Primele expertize asupra acestor piese au fost efectuate în Franţa (laboratorul muzeului Louvre), Ger-
14
mania şi SUA. Toate au confirmat autenticitatea pieselor.

cităţii lor, coroborate cu probele judiciare din dosarele penale, care luaseră urma
144 banilor murdari, dar identificaseră şi suficienţi martori ai jafului cetăţilor dacice
şi evidentele urme ale activităţilor detectoriștilor, lumea arheologilor din Româ-
nia a acceptat, în sfârşit, cu mare greutate, acest fenomen, înfierând detectorismul

ca practică legată de prospectarea neautorizată a siturilor arheologice. Destul de
târziu, deoarece noi provocări urmau să încerce patrimoniul arheologic dar şi ezi-
tanta lume a arheologilor, care, în sfârșit, a acceptat faptul că detectoriștii pot fi
nomina odiosa.
Dacă intervalul 2005-2010 a fost unul în care fenomenul detectorismului a
înregistrat un recul considerabil, din motivele sus-enumerate, după anul 2010 so-
cietatea românească asistă la noi realităţi care se vor reflecta asupra fenomenului
în discuţie. Criza economico-financiară a determinat întoarcerea în ţară a multor
cetăţeni care au lucrat în diverse ţări ale Uniunii Europene şi în Statele Unite. În
mod evident, acolo se familiarizaseră cu o nouă condiţie, aceea a cetăţeanului eu-
ropean cu drepturi şi libertăţi, dar şi cu situaţii diferite, de la caz la caz, privind po-
liticile de abordare şi protejare a patrimoniului arheologic. Mulţi dintre cei care
au experimentat detectorismul în ţările Uniunii Europene au dorit să repete aces-
te activităţi şi pe meleagurile României, fără să ştie că aici vorbim de un regim
legislativ diferit, de o abordare diferită și că, deşi există o tradiţie de peste 100
de ani în cercetarea arheologică, în România nu toate siturile sunt cuprinse în
repertoriile arheologice sau în Lista monumentelor istorice şi, prin urmare, acestea
nu se bucură declarativ de protecţia legii. Acest lucru se pare că nu este cunoscut
nici de reprezentanţii Ministerului Culturii sau ai serviciilor deconcentrate din
teritoriu15, iar aici apar problemele reale.
Ultimii cinci ani au însemnat apariţia unui tip nou de detectorist. Este un
individ educat, cu studii superioare, cu abilităţi în domeniul IT, atent la tot ceea
ce este mai nou în domeniul tehnologiei, capabil să comunice cu persoanele care
au preocupări similare și care, de regulă, cunoaşte realităţile din alte ţări ale spa-
ţiului comunitar, la care face mereu referire comparativ. Actul normativ care a
fost emis ca o completare la OG43/2000, privind protejarea siturilor arheologice,
respectiv Ordinul comun al Ministrului Administraţiei şi Internelor, al Ministrului
Culturii, al Ministrului Economiei şi al Ministrului Apărării, care urmărea să re-
glementeze regimul comercializării şi deţinerii detectoarelor de metale, emis în
15
Cum altfel putem cataloga situaţia în care situri arheologice bine cunoscute de arheologii de la sfârşitul
secolului XIX, unele cercetate (şi publicate!) nu apar în repertoriile arheologice şi, prin urmare… nu
sunt protejate. Nu vom da exemple, însă ele sunt supărător de multe. Mai mult, cum putem cataloga situ-
aţia în care direcţiile judeţene pentru cultură nu sunt capabile să efectueze demersurile necesare clasării
unor situri arheologice la doi ani de la „redescoperirea” lor, evident, în urma activităţii detectoriştilor…
Ce să mai vorbim despre semnalizarea, marcarea și delimitarea siturilor arheologice.
anul 2004, deşi a apărut în condiţiile în care la nivel naţional se cerea o contro-
lare fermă a fenomenului detectorismului, a fost pus în situaţia de a fi depăşit de 145
realităţile noi. Singura situaţie în care organul de poliţie poate declina/respinge o
C I U TĂ
solicitare de obţinere a autorizaţiei, respectiv a detectorului de metale, este aceea
a cercetării sau a condamnării anterioare pentru infracţiunea prevăzută de art. 26
al OG 43/2000: pătrunderea cu detectorul de metale într-un sit arheologic. Condiție
insuficientă, mai ales că, nu de puține ori, de exemplu, au fost sesizate situații în
care unii solicitanți ai autorizațiilor de deținere a detectoarelor de metale ar fi
trecut cu greu un examen de evaluare psihologică.
Condiţiile extrem de relaxate care sunt prevăzute pentru achiziţionarea prin
cumpărare a unui detector, lipsa unor reglementări ferme şi chiar a unor formu-
lări fără echivoc16, ca să nu mai vorbim despre faptul că niciunul din actele nor-
mative enumerate nu defineşte exact17 termeni ca detector de metale, descoperire
întâmplătoare etc., au făcut ca ultimii ani să însemne o adevărată explozie în ceea
16
Pornim în această idee chiar de la formularea din primul articol al Ordinului, care prevede: „Persoane-
le fizice şi juridice care deţin şi/sau comercializează detectoare de metale sunt obligate să obţină, ÎN
PREALABIL [subl. n.], autorizaţia inspectoratului de poliţie al judeţului, respectiv a Direcţiei Genera-
le de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în a căror rază teritorială îşi au domiciliul sau, după caz, sediul, şi
să se înregistreze la aceste autorităţi”. Toate dicționarele limbii române definesc termenul „în prealabil”
ca însemnând „ÎNAINTE DE”. Este posibil ca legiuitorul să fi folosit acest termen fără o solidă bază
conștientă. A autoriza persoane care vin la poliţie cu detectorul deja cumpărat de la firmă este, din
această perspectivă, o greșeală, iar culpabile sunt și firmele, care au interesul de a vinde, nefiind inte-
resate de anunțarea organului de poliție și, cu atât mai puțin, de rezultatul investigațiilor efectuate de
polițiști pentru obținerea autorizației. Invocata imposibilitate de a obţine date despre detector înainte
de a fi cumpărat, frecvent folosită de detectorişti, nu poate sta în picioare, din moment ce orice firmă
poate emite facturi pro forma.
17
Recent, în contextul discuţiilor legate de Codul Patrimoniului, un act normativ pe care l-au promis
ultimii 8-9 miniştrii ai culturii care s-au peregrinat la conducerea Ministerului, s-a cerut şi punctul de
vedere al poliţiştilor de patrimoniu cultural. Am propus următoarea definiţie a detectorului de metale:
orice dispozitiv electronic sau electric care, utilizând gama metodelor și mijloacelor de teledetecție și
bazându-se pe proprietățile geofizice ale structurilor scoarței terestre (magnetism, electromagnetism,
conductivitate electrică etc.), poate sesiza obiecte/entități metalice în structura solului și/sau a altor
structuri compacte. Detectorul de metale cu aplicabilitate în arheologie reprezintă orice dispozitiv
electronic sau electric (detectorul de metale clasic, magnetometrul, rezistivimetrul, georadarul, gra-
vimetrul, seismometrul, pin-pointerul etc.) cu ajutorul căruia, utilizându-se metodele teledetecției și
caracteristicile geofizice ale scoarței terestre, pot fi sesizate, prin prospecții de suprafață, artefacte de
natură metalică păstrate în sol în cadrul contextelor (siturilor) arheologice sau în afara lor. Altfel spus,
detectorul de metale nu este doar aparatul clasic, cunoscut din documentarele de pe canalul Disco-
very. Detectorul de metale are o gamă extrem de variată a prezentărilor ca dispozitiv. Detectoarele de
metale cu aplicabilitate în arheologie au ca principiu de bază al funcționării caracteristica distinctă a
artefactelor metalice de a se manifesta prin parametri diferiți de structura de sol în care se păstrează.
Metalul, ca produs al unui proces care a presupus arderea la temperaturi foarte înalte, prezintă caracte-
ristici magnetice, electrice, structurale diferite de cele ale solului. Ca urmare, prin utilizarea metodelor
de teledetecție geofizică (magnetism, electromagnetism, conductivitate electrică etc.), acestea ies în
evidență, diferențiindu-se evident de caracteristicile normale ale solului.
ce priveşte numărul persoanelor care s-au autorizat la deţinerea unui detector de
146 metale.
La acest nou fenomen au contribuit, fără nicio îndoială, deciziile regretabile
ale unor persoane din sfera deciziei executive de la cel mai înalt nivel, care au
premiat în mod absolut inexplicabil (populism, propagandă, consiliere dezastru-
oasă?) pe unii descoperitori ai unor tezaure monetare18. Mediatizarea excesivă
a acestor momente a trezit instinctul de Indiana Jones din foarte mulţi cetăţeni,
care au trecut la demersurile obţinerii autorizaţiei, respectiv aparatului de detec-
tat metale, în speranţa loviturii vieţii lor, a îmbogăţirii rapide şi a prestigiului dat
de recunoaşterea generală. Asistăm azi la o adevărată competiţie între societăţile
care comercializează detectoare în România. Ultimii trei ani au însemnat o tri-
plare a numărului de deţinători autorizaţi de astfel de dispozitive, la începutul
anului 2016 fiind depăşită cifra de 5000 de deţinători oficiali. O estimare a celor
neautorizaţi pare să treacă de 200 la nivel naţional. Numărul ofiţerilor specialişti
de patrimoniu este de 51. Nu cred că mai este loc de comentarii cu privire la
această situație.
Detectoristul anului 2016 este unul complet diferit de cel al anilor 1993-2000
sau chiar al perioadei 2000-2010. Avem de a face cu persoane cu un statut social
bine precizat19, care aderă la asociaţii de tip profesional, cu membri, statute, cu
forumuri, pe care comunică extrem de eficient, cu întâlniri periodice, cu capaci-
tatea de a se reprezenta inclusiv pe canalele media. Altfel spus, avem de a face cu
o structură redutabilă atât numeric, cât şi valoric. Sunt persoane cu potențial fi-
nanciar, care dispun de autoturisme de teren, de dispozitive de localizare satelita-
ră, de detectoare performante, în general de dotări logistice de ultimă generație.
Sunt persoane care cunosc legile de patrimoniu, cunosc Codul Penal şi Codul de
Procedură Penală. Capacitatea de comunicare excelentă, facilitată de forumurile
din cadrul platformelor de Internet, le-a oferit un avantaj enorm, fiind în situaţia
de a-şi oferi reciproc sfaturi şi recomandări legate de modul în care trebuie să
18
Asupra problemei vezi: M.-M. Ciută, „Reflecţii asupra unui posibil diagnostic privind starea protejării
patrimoniului arheologic național”, in Combaterea criminalităţii contra patrimoniului cultural european,
ed. A. Lazăr et al., Cluj-Napoca, Mega, 2009, 271-284; M.-M. Ciută, „Reflecții asupra unui posibil dia-
gnostic privind starea protejării patrimoniului arheologic național (2)”, în Arheologia și politicile de pro-
tejare a patrimoniului cultural în România, editor Sergiu Musteaţă, Chişinău-Iași, 2014, 60-75; S. Teodor,
„Detecţia de metal, între drepturile omului și agresiune culturală”, în Arheologia și politicile de protejare
a patrimoniului cultural în România, editor Sergiu Musteaţă, Chişinău-Iași, 2014, 43-59; M.-M. Ciu-
tă, E.-B. Ciută, „Un pumnal eneolitic din cupru, descoperit la Bulbuc-Pietrele Bulbucului (com. Ceru
Băcăinți, jud. Alba)”, în Terra Sebus, VII, 2015, 59-72.
19
Avem la momentul de față detectorişti jurişti, lideri politici locali, avocaţi, arhitecţi, ingineri, muzeo-
grafi, poliţişti, astfel că nu mai este mult până vom avea şi magistraţi (procurori, judecători) sau chiar,
de ce nu, lideri politici naționali, senatori, deputaţi şi chiar membrii ai guvernului! În fond, și ei sunt
cetățeni europeni, nu-i așa?
reacţioneze în diverse situaţii. Au existat şi încercări de apropiere sau de comu-
nicare cu breasla arheologică. Deocamdată, ele au fost timide şi fără o finalitate 147
concretă în sfera actelor normative. Nu cred că greşesc dacă afirm că, din punct
C I U TĂ
de vedere organizatoric, dar şi al solidarităţii, sunt superiori arheologilor. Nume-
ric, i-au depăşit demult pe aceştia din urmă.
Un ultim act în analiza prezentată îl reprezintă emiterea, în anul 2016, mai
precis la 8 aprilie, a unui act normativ de către ministrul Culturii. Este vorba des-
pre deja controversata Instrucțiune nr. 2 din 08.04.2016 privind regimul descoperi-
rilor arheologice întâmplătoare20. Nu voi intra în detaliile acestui act normativ, care
își dorea, lăudabilă încercare, să acopere din lacunele actelor normative anteri-
oare privind protejarea patrimoniului arheologic. În integralitate documentul se
caracterizează printr-o rigurozitate și o precizie deosebite, dovada conceperii sale
de către consultanți cu experiență arheologică. Este definită, în sfârșit, noțiunea
de descoperire întâmplătoare, premisa esențială de la care trebuia pornit în up-da-
tarea actelor invocate mai sus. În fine, este respinsă ca aparținând categoriei des-
coperirilor întâmplătoare orice descoperire realizată cu detectorul de metale. O
perspectivă radicală, am spune, comparativ cu textul OG 43/2000, dar necesară
dacă privim evoluția fenomenului din ultimii ani. În fine, este definită noțiunea
de braconaj arheologic, fiind asimilată prevederilor art. 253, alin. 3 din Codul
Penal. Obligativitatea predării descoperirilor arheologice către primarul unității
administrative în termen de 72 de ore este menținută (nefericit, am spune noi,
deoarece majoritatea descoperirilor sunt făcute în zone greu accesibile, care sunt
greu de identificat ca aparținând unei sau altei localități, ca să nu mai vorbim de
profunda cunoaștere a primarilor din România a responsabilităților ce le revin,
conform legii, în protejarea și gestionarea patrimoniului arheologic, în particular,
și istoric, în general). Ultima prevedere a actului: „Descoperirea de bunuri sus-
ceptibile a face parte din patrimoniul arheologic efectuată în mod repetat poate fi
considerat[ă] ca element care probează intenția. Folosirea detectorului de metale
la descoperirea intenționată de bunuri susceptibile a face parte din patrimoniul
arheologic constituie circumstanță agravantă”; încă o dată avem de a face cu o
prevedere care trădează consultanța de specialitate a arheologilor practicieni. Ni-
cio vorbă însă despre responsabilitatea structurilor publice privind identificarea,
semnalizarea, delimitarea și marcarea siturilor arheologice.
Toate bune și foarte frumoase, însă intervine o problemă gravă de ordin ju-
ridic: o instrucțiune, fie ea emisă de un ministru în funcție, nu poate abroga un
articol dintr-o lege organică! Altfel spus, valoarea juridică a instrucțiunii este nulă
20
Ministerul Culturii al României, Instrucțiune nr. 2/08.04.2016 privind regimul descoperirilor arheologice
întâmplătoare, http://cultura.ro/uploads/files/2910CM_-08.04_instructiune_2-2016.pdf
în fața textului de lege orga-
148 nică. Pentru ca aceasta să fie
viabilă, aplicabilă și să produ-
că consecințe juridice, trebu-

ie să parcurgă etapele prevă-
zute de lege. Fără trecerea ei
printr-o ordonanță de urgență
a Guvernului sau o republi-
care în Monitorul Oficial ca
urmare a deciziei Parlamen-
Foto. 4. Sarcofag roman vandalizat de detectoriști, la fina- tului, ea nu poate avea decât,
lizarea unei cercetări arheologice în Alba Iulia. cel mult, o valoare deontolo-
gică internă, exclusiv pentru
instituțiile subordonate ale Ministerului Culturii în cazul nostru. Mai mult, ea
poate fi (și este!) prilejul unor interpretări nefericite, de la caz la caz, din partea
funcționarilor acestor instituții, dovadă fiind refuzul unor muzee sau a direcțiilor
pentru cultură de a mai prelua bunurile arheologice descoperite de detectoriști.
Rezultatul: o confuzie și mai mare în rândul angajaților muzeelor și instituțiilor
cu responsabilități în domeniul protejării patrimoniului arheologic și o mobiliza-
re fără precedent a detectoriștilor pe platformele de socializare, conștientizând
eroarea în care se află structurile publice. Refuzul preluării artefactelor arheo-
logice generează din partea detectoriștilor – care oricum nu sunt interesați să se
autoincrimineze –, în mod firesc, orientarea către alte căi de valorificare a aces-
tora, iar pentru organele judiciare imposibilitatea identificării elementelor pe
baza cărora să poată derula o activitate penală, în urma căreia să se stabilească
circumstanțele descoperirii lor. Certă rămâne doar ridicata probabilitate ca aces-
tea să fie pierdute definitiv pentru patrimoniul cultural național.
O concluzie posibilă a studiului nostru este aceea că societatea românească,
în ansamblul ei, se dovedește a nu fi pregătită să înțeleagă implicațiile proliferă-
rii fenomenului detectorismului, legiuitorul nebănuind la începutul anilor 2000,
când au fost emise principalele acte normative care reglementează activitățile
specifice, dimensiunea pe care o va căpăta acest firav fenomen, privit în general cu
îngăduință de cetățeanul de rând, care este, oricum, dezinteresat de problematica
protejării patrimoniului cultural național. Cifra deținătorilor autorizați de de-
tectoare la nivel național, care probabil a trecut de 6000 la momentul publicării
articolului de față, vorbește de la sine despre un fenomen care ia amploare, une-
ori în progresie aritmetică, urmare și a ignoranței sau a slabei reacții a factorilor
responsabili.
DETECTOARELE DE METALE ÎN ROMÂNIA –
149
VULNERABILITATE NAȚIONALĂ ÎN PROTEJAREA
BU NOI U
Victor BU NOIU*
Abstract
V i c t o r
Given the current practice in regard to the protection of the archaeological heritage
there have been observed numerous vulnerabilities as regards the regime of the cultural
artefacts discovered by using metal detectors in Romania. The phenomenon of metal
detecting became more and more acute during the last three years. Nowadays is obvious
the need for clarifying, revision and update of the current legislation concerning these
matters, especially the one regarding the legal regime (framing) of the discoveries
made by using metal detectors, the procedures by which these cultural goods reach the
qualified institutions. On the same time there is a need to proper regulate the use of the
metal detectors as clear and strict as possible. The solutions for modifying the Romanian
legislation on this matter need to take into consideration both the national realities but
also to analyse the relevant legislation of other European countries concerning this
phenomenon.
Cuvinte-cheie: detectoare de metale, patrimoniu arheologic, descoperiri în-

tâmplătoare
Key-words: metal detectors, archaeological heritage, stray finds
Deși legislația din România1 conține prevederi privind utilizarea detectoa-

relor de metale și regimul descoperirilor arheologice întâmplătoare, din practica
curentă privind protejarea patrimoniului s-a constatat că legislația actuală pri-
vind protejarea patrimoniului arheologic nu este suficient de explicită cu pri-
vire la regimul bunurilor culturale rezultate în urma utilizării detectoarelor de
metale. Totodată, la nivelul instituțiilor publice cu atribuții în protejarea patri-
moniului arheologic din România (muzee, direcții județene pentru cultură) nu
există o interpretare uniformă a legislației în vigoare pe această tematică. Acest
fapt a condus la proceduri diferite de la o instituție la alta, uneori chiar ilegale:
achiziționarea de către muzee a unor bunuri culturale descoperite cu detectorul
de metale.
*
Direcția Județeană pentru Cultură Timiș, e-mail: victor.bunoiu@gmail.com
1
Constituția României, Legea nr. 150/1997 privind ratificarea Convenției europene pentru protecția
patrimoniului arheologic, adoptată la La Valetta, OG nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului ar-
heologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național, Legea nr. 182/2000 privind
protejarea patrimoniului cultural naţional mobil.
Pornind de la aspectele practice privind protejarea patrimoniului arheologic
150 din România în prezent, precum:
 lipsa coordonatelor Stereo 70 pentru identificarea și delimitarea siturilor
D E T EC TOA R EL E D E M E TAL E Î N R O M Â N IA – V U L N ER AB I L I TAT E N AȚ I O N AL Ă Î N PR OT E JAR E A PAT R I M O N I U LU I A R H EO LO G I C
arheologice înregistrate în Lista monumentelor istorice și Repertoriul Ar-

heologic Național (situație diferită la nivelul județelor, după caz)2;
 lipsa unei strategii naționale a Ministerului Culturii pentru cartarea situri-
lor deja cunoscute, precum și pentru identificarea de noi situri arheologice
ca modalitate primordială de protejare a lor;
 lipsa de informații publice on-line privind delimitarea spațială a siturilor
arheologice protejate de lege;
 penuria de specialiști din instituțiile publice cu atribuții principale în pro-
tejarea patrimoniului arheologic (direcții județene pentru cultură) din Ro-
mânia;
 lipsa acută de experți acreditați în domenii ale patrimoniului cultural mo-
bil în direcțiile județene pentru cultură;
 creșterea alarmantă a solicitărilor de autorizații de detectoare de metale
începând cu anul 2013;
 creșterea în 2015 cu 113%, față de anul 2014, a infracțiunilor constatate la
regimul de protecție al patrimoniului arheologic. Astfel, în anul 2015 au
fost recuperate de Ministerul Afacerilor Interne 14 840 bunuri culturale
mobile, dintre care 12 794 (86,21%) bunuri arheologice sustrase din situ-
rile arheologice din România3,
au putut fi identificate următoarele vulnerabilități ale sistemului de prote-
jare a patrimoniului arheologic în contextul utilizării detectoarelor de metale,
vulnerabilități care ar trebui luate în considerare în cazul modificării legislației
actuale:
I. Lipsa definirii detecției de metale ca activitate specifică în legislația

actuală privind protejarea patrimoniului arheologic național
În prezent, descoperirea de bunuri arheologice în urma utilizării detectoa-
relor de metale, din diferite motive (interpretare greșită a legislației, lipsa altor
prevederi legislative mai clare, teama ca obiectele de patrimoniu să nu ajungă
pe piața neagră), este încadrată de obicei de specialiștii din muzee sau direcțiile
județene pentru cultură, la „descoperire arheologică întâmplătoare”4, deși bu-
2
La nivelul jud. Timiș, siturile arheologice din LMI și aproximativ 450 din cele 1007 situri înregistrate
în RAN sunt identificate în prezent prin coordonate Stereo 70.
3
Adresă IPJ Timiș către DJC Timiș, nr. 1005/11.04.2016.
4
OG nr. 43/2000, republicată, art. 2, alin. (1), litera g) și k), art. 10; art. 49 din Legea nr. 182/2000 repu-
blicată.
nurile culturale descoperite sunt rezultatul unei acțiuni premeditate de căutare
deliberată, care ilustrează intenția. 151
BU NOI U
II. Prevederi legislative în vigoare care instituie proceduri total diferite
privind predarea bunurile arheologice descoperite întâmplător
Legea nr. 182/2000, republicată, în art. 49, prevede: persoanele fizice care au
descoperit în mod întâmplător bunuri din categoria celor prevăzute la art. 46 alin.
(1) sunt obligate să le predea, în termen de 72 de ore de la descoperire, primaru-
V i c t o r
lui unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază a fost făcută descoperirea. OG
nr. 43/2000, republicată, în art. 10, specifică: bunurile mobile rezultate în urma
descoperirilor arheologice întâmplatoare vor fi predate de către descoperitor, în
termen de maximum 72 de ore, serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului
Culturii și Cultelor. OG nr. 43/2000, republicată, art. 4. alin. (4): descoperirile
arheologice întâmplătoare se anunță, în termen de cel mult 72 de ore, primarului
unității administrativ-teritoriale de către persoana descoperitoare, proprietarul
ori titularul dreptului de administrare a terenului în cauză.
Existența concomitentă a celor două proceduri creează confuzie. În fapt, unii
descoperitori predau bunurile culturale direct muzeelor, alții direcțiilor județene
pentru cultură și foarte puțini primăriilor. Din practică se constată de asemenea
că marea majoritate a utilizatorilor de detectoare de metale ies pe teren în week-
enduri, când primăriile sunt închise. Există și cazul în care predarea bunurilor
arheologice nu se face la primăria pe raza căreia s-a produs descoperirea sau la
serviciul public deconcentrat al Ministerului Culturii din județul respectiv, ci la
alt muzeu, din alt județ – practică nesancționată de vreun articol de lege.
III. Achiziționarea de către muzee a bunurilor arheologice descoperite cu

ajutorul detectoarelor de metale; donarea bunurilor respective de către descope-
ritori către muzee; recompensarea descoperitorilor cu 30% sau 45% din valoarea
bunului de către stat; premierea utilizatorilor de detectoare de metale.
Achiziționare – în practică, bunurile arheologice descoperite cu ajutorul
detectoarelor de metale sunt adesea achiziționate de către muzee, deși Legea nr.
150/19975 prevede clar că muzeele și alte instituții similare trebuie să ia măsurile
necesare pentru ca acestea să nu achiziționeze elemente de patrimoniu arheologic
suspecte de a proveni din descoperiri necontrolate, săpături ilicite sau deturnări
din săpături oficiale.
5
Art 10, Legea nr. 150/1997 privind ratificarea Convenției europene pentru protecția patrimoniului ar-
heologic, adoptată la La Valetta.
Donare – bunurile arheologice descoperite cu ajutorul detectoarelor de me-
152 tale sunt donate uneori de descoperitori muzeelor sau direcțiilor județene pentru
cultură. Ca să donezi ceva, se presupune că ești proprietarul acelui bun, pe când
în cazul bunurilor de patrimoniu, proprietar este doar statul român6. Nu poți să

donezi ceva ce nu a fost niciodată al tău.
Recompensare – în unele cazuri, predarea bunurile arheologice descoperite
cu ajutorul detectoarelor de metale în condițiile stabilite de art. 49 din Legea nr.
182/2000 republicată este recompensată de statul român cu 30% sau 45% din
valoarea bunului. Aceasta, deși legislația vorbește de recompensare pentru bu-
nuri arheologice descoperite întâmplător, și nu în urma unei acțiuni de căutare
deliberată.
Premiere – premierea descoperitorilor care au predat bunuri arheologice
decoperite cu ajutorul detectorului de metale și mediatizarea excesivă în cursul
anului 2013 au declanșat o frenezie a solicitanților de autorizații de detectoare
de metale. Astfel, în județul Timiș, dacă în perioada 2006-2014, conform datelor
furnizate de IPJ Timiș, au fost solicitate maximum 7 autorizații pe an, în 2013,
respectiv 2014, numărul lor a crescut la 28 pe an. În prezent, în județul Timiș
sunt circa 120 de utilizatori de detectoare de metale.
IV. Lipsa localizării pe teren prin coordonate Stereo 70 a siturilor arhe-

ologice (majoritatea siturilor înscrise în Repertoriul Arheologic Naţional), dar şi
a siturilor înscrise în Lista monumentelor istorice; lipsa informațiilor publice
on-line privind delimitarea spațială a siturilor arheologice protejate de lege; lipsa
unei strategii naționale a Ministerului Culturii pentru cartarea siturilor deja
existente, precum și pentru identificarea de noi situri arheologice ca modalitate
primordială de protejare a lor.
Astfel, deși accesul cu detectoare de metale și utilizarea lor în zonele cu pa-
trimoniu arheologic fără autorizarea prealabilă prevăzută la art. 5, alin. (13), con-
stituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani și confiscarea
detectoarelor, conform art. 26, alin. (1) din OG nr. 43/2000, totuși lipsa coordo-
natelor Stereo 70 pentru delimitarea siturilor arheologice sau lipsa informațiilor
publice privind localizarea siturilor constituie vulnerabilități majore în protejarea
acestora.
V. Imposibilitatea de a verifica veridicitatea afirmațiilor utilizatorilor

de detectoare de metale care predau bunuri mobile descoperite în urma
Constituția României, art. 136, alin. 3, coroborat cu art. 46, alin. 1 din Legea nr. 182/2000, republicată.
6
detecțiilor (termen de predare, loc descoperire) chiar și în urma verificării pe
teren a condițiilor de descoperire. 153
Deși atât OG nr. 43/2000, cât și Legea nr. 182/2000 prevăd un termen de
BU NOI U
72 de ore pentru predarea bunurilor descoperite întâmplător, chiar și în urma
verificării pe teren a condițiilor de descoperire veridicitatea afirmațiilor descope-
ritorului este îndoielnică uneori, acesta putând să declare pe proprie răspundere
orice, fără o posibilitate reală de verificare. De asemenea, locul de descoperire
a bunurilor arheologice este adesea indicat de descoperitori în mod eronat din
V i c t o r
rea-intenție sau neștiință. Este necesară în acest sens legiferarea unei proceduri
de înregistrare a unor astfel de descoperiri, procedură care să fie verificabilă de
instituțiile cu atribuții în domeniu.
VI. Proprietate publică versus proprietate privată

Dacă în cazul cercetărilor arheologice efectuate pe terenurile proprietate pri-
vată aparţinând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau culte-
lor religioase este necesar acordul proprietarului şi, după caz, al şefului cultului7,
în cazul utilizatorilor de detectoare de metale, legislația nu conține astfel de re-
feriri, aceștia putând să detecteze practic oriunde, în afara siturilor arheologice.
VII. Lipsa unor precizări legislative privind detecția de metale în

perimetre în care se află câmpuri de război din Primul și Al Doilea Război
Mondial sau perimetre în care se află morminte de război comune
Se constată o creștere a interesului pentru detecția de metale în câmpurile
de luptă din România (jud. Brașov, jud. Neamț), deși legea privind regimul mor-
mintelor și operelor comemorative de război8 consideră contravenție exhumarea
rămășițelor pământești ale celor morți în războaie, fără aprobările legale și fără
luarea măsurilor de reînhumare cu cinstea cuvenită acestora. De obicei, acestea
nu sunt considerate situri arheologice, nu au cod RAN sau LMI și nu au un regim
de protecție acordat de Ministerul Culturii, cu excepția monumentelor comemo-
rative. Singurul regim de protecție pentru aceste zone este instituit prin Legea nr.
379/2003. Este necesar ca și legislația privind utilizarea detectoarelor de metale
să preia prevederile Legii nr. 379/2003.
Ținându-se cont de vulnerabilitățile sistemului de protejare a patrimoniu-
lui arheologic în contextul detecției de metale, considerăm că legislația actuală
privind utilizarea detectoarelor de metale din România trebuie modificată de
urgență, avându-se în vedere:
Legea nr. 182/2000 republicată, art. 48

7
Legea nr. 379/2003privind regimul mormintelor și operelor comemorative de război

8
1. definirea în legislația privind protejarea patrimoniului arheologic a unor
154 termeni: detecția de metale; descoperiri arheologice întâmplătoare; ca-
tegoriile de bunuri culturale mobile care trebuie predate statului român
în temeiul prevederilor legale. De exemplu: obiecte arheologice mai vechi

de 100 de ani; monede mai vechi de 200 de ani... (asemănător anexei 1
din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional
mobil);
2. modificarea procedurii de predare a bunurilor culturale descoperite cu
ajutorul detetectoarelor de metale pentru evitarea oricăror confuzii: către
primăriile unităților administrativ-teritoriale sau către serviciile publice
deconcentrate ale Ministerului Culturii;
3. instituirea unei proceduri în cazul bunurilor arheologice descoperite cu
ajutorul detectoarelor de metale. Astfel, instituţia muzeală în custodia că-
reia intră bunurile arheologice în colaborare cu serviciul public deconcen-
trat al Ministerului Culturii vor demara, imediat după momentul la care a
survenit descoperirea respectivă, acţiunea de delimitare a zonei prevăzută
de lege, efectuând un diagnostic arheologic sau, după caz, o cercetare ar-
heologică preventivă;
4. modificarea articolului 49, alin. (5) din Legea nr. 182/2000, prin care
se precizează că: „Valoarea bunurilor astfel descoperite se stabilește de
experții acreditați ai serviciului public deconcentrat al Ministerului Cul-
turii sau, după caz, de alți experți acreditați”. Avându-se în vedere lipsa
acută de experți acreditați în domenii ale patrimoniului cultural național
mobil în cadrul direcțiilor județene pentru cultură, expertiza respectivă ar
trebui efectuată de către experții acreditați ai instituției muzeale în custo-
dia căreia au intrat bunurile sau, după caz, de alți experți acreditați;
5. trebuie făcută o distincție clară între autorizația de deținere/comerci-
alizare a detectorului de metale, care se acordă în temeiul Ordinului nr.
251/409/2275/M 115 din 31 mai 2004, și autorizația de utilizare a de-
tectorului de metale, care trebuie reglementată de instituțiile statului ale
căror atribuții pot interfera cu această activitate: Ministerul Culturii; Mi-
nisterul Apărării Naționale. În acest sens, autorizația de utilizare a detec-
torului de metale trebuie reglementată obligatoriu și de Ministerul Apă-
rării Naționale, prin Oficiul Național pentru Cultul Eroilor: perimetre în
care se află câmpuri de luptă din Primul și Al Doilea Război Mondial sau
morminte de război care intră sub incidența Legii nr. 379/2003 privind
regimul mormintelor și operelor comemorative;
6. introducerea în legislație a acordului prealabil scris al proprietarului sau,
după caz, al şefului cultului, pentru accesul cu detectoare de metale și uti-
lizarea lor pe terenurile proprietate privată aparţinând persoanelor fizice,
persoanelor juridice de drept privat sau cultelor religioase. 155
Întrucât nu s-a făcut o cartare exhaustivă la nivel național pentru identi-
BU NOI U
ficarea și delimitarea siturilor arheologice și nici nu se întrevede acest lucru în
viitorul apropiat, putem considera că tot teritoriul României constituie zonă cu
potențial arheologic. Acest aspect trebuie coroborat cu faptul că în prezent per-
soane amatoare/necalificate interacționează cu patrimoniul arheologic mobil
prin intermediul detecției de metale. Considerăm că fenomenul detecției de me-
V i c t o r
tale nu va putea fi controlat efectiv de statul român decât printr-o procedură prin
care să se impună obligativitatea colaborării detectoriștilor cu un arheolog. Deci:
 în temeiul art. 136, alin. (3) din Constituția României, precum și al art.
46, alin. (1) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cul-
tural naţional mobil, utilizarea oricărui aparat/mijloc tehnologic cu scopul
detecției de metale în România poate fi efectuată doar cu avizul specific al
Ministerului Culturii, condiționat de supravegherea arheologică a muzeu-
lui județean al unității administrativ-teritoriale.
Deși este necesară o modificare urgentă a legislației privind utilizarea detec-
toarelor de metale în România, considerăm că tendințele actuale de interzicere
sau de reglementare legislativă excesivă a acestui fenomen nu vor stopa detecția
de metale, rezultatul probabil fiind nedeclararea bunurilor culturale descoperite
la direcțiile județene pentru cultură sau la muzee.
Bibliografie
1. Constituția României din 1991, revizuită în 2003.
2. Legea nr. 150/1997 privind ratificarea Convenției europene pentru protecția patri-
moniului arheologic.
3. OG nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor si-
turi arheologice ca zone de interes național.
4. Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil.
5. Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor și operelor comemorative de răz-
boi.
REFLECȚII ASUPRA ACȚIUNILOR DE FURT ȘI TĂINUIRE A
157
BUNURILOR CULTURALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA
M I L E AC
Maia MI LEAC*
Abstract
M a i a
In this article the author tackled the issue of the illicit trade of cultural heritage
of Republic of Moldova, from different angles, giving real examples. The Illicit trade
of cultural goods can occur because of big variety of reasons, ranging from petty theft
through illicit archaeological excavations to the displacement of artefacts. This trade is
a type of crime which transcends national boundaries, and it is one of the top criminal
trades. Current national and international mechanisms are neither adequately equipped
nor supported to tackle the issue.
The study addresses for five aspects of antiquities theft. The first one, is about –
“Thefts from museums, monuments, religious sites and other public or privately held
places of conservation”. In this case, it’s presented Tvardița village and museum from
where disappeared two cultural goods. The second analysis refers to “Illicit excavations
of archaeological objects” and trade routes. Illegal archaeological excavations and the
removal of artefacts and cultural objects destroy the scientific basis for studying cultural
heritage and national identity. The impact of such criminal acts thus extends far beyond
the immediate financial loss. The third case it’s about “Removal of cultural property
during armed conflicts or military occupation”. The experience of recent armed con-
flicts and the periods of political instability show more crimes against cultural herita-
ge. Current examples of objects stolen and confiscated at the customs Cahul‒Oancea in
2014, a hoard of 728 ancient coins demonstrates that Moldova is a transit country for
more criminal networks. Next aspect is about “Illicit export and import of cultural pro-
perty”. Also about historical objects without any export control, transported through
diplomatic post from Chișinău International Airport to Amsterdam Airport in 2006.
Last analysis it’s about “Illegal transfer of ownership of cultural property (sale, purcha-
se, exchange)” inside the country.
Illegal export of cultural goods is a big danger for national heritage, and corrup-
tion in the country worsens the situation in this area. To combat illicit trade of cultu-
ral objects effectively, authorities need to coordinate efforts and promote collaboration
between different organizations, and enforce the law more efficient.
Cuvinte cheie: bunuri culturale, trafici ilicit, Republica Moldova

Key-words: cultural goods, illegal traffic, Republic of Moldova
_____________________
*
Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, Chișinău, e-mail: maia.mileac@gmail.com
Patrimoniul este cea mai reprezentativă parte a avuției naționale care ne
158 individualizează în contextul popoarelor lumii. El constituie miza identității
culturale, miza memoriei colective, memoriei istorice, memoriei culturale, me-
R EFL EC Ț I I A SU PR A AC Ț I U N I LO R D E FU R T ȘI TĂ I N U I R E A B U N U R I LO R CU LT U R A L E Î N R EPU B L I C A M O L D OVA
moriei naționale. Concomitent cu acestea, este și miza morală, estetică și natu-

rală a națiunilor. Ocrotirea patrimoniului cultural a fost o tendință concretizată
încă din Antichitate, care a dobândit un contur tot mai profund în zilele noastre,
când se conștientizează cu mai mare putere necesitatea cunoașterii patrimoniu-
lui național și a ocrotirii acestuia. Se cunoaște că încă din Antichitate, obiectele
prețioase din morminte au trezit lăcomia oamenilor, care nu aveau nicio reținere
în a tulbura liniștea morților – acele acțiuni au și fost primele tentative de a fura
și a comercializa bunurile strămoșilor. În prezent, criminalitatea în patrimoniu o
constituie totalitatea atentatelor la valorile culturale ale societății, variate după
sensul și importanța lor. Bunurile culturale posedă un regim juridic special, iar
infracțiunile care ar putea fi săvârșite împotriva acestora sunt: furt, jaf, tâlhărie,
delapidare, contrabandă, distrugere sau deteriorare intenționată.
Traficul ilicit cu bunuri culturale este un fenomen ce prejudiciază și
amenință securitatea valorilor culturale, este un tip de criminalitate care trans-
cende granițele naționale. Vulnerabile față de traficul ilicit și furtul de bunuri
culturale sunt țările cu sisteme juridice slabe și puțin control – asemeni Repu-
blicii Moldova. Gestionarea patrimoniului cultural se confruntă cu provocări
care devin tot mai greu de rezolvat – comerțul ilicit și furtul de bunuri culturale
sunt un exemplu ilustrativ și un indice al problemei protejării valorilor trecutu-
lui. Supus degradării prin acțiuni ce contravin legii, patrimoniul național mobil
este amenințat de tentativele ce vin din partea persoanelor ce caută profit din
comerțul cu antichități. Acțiunile prin care se manifestă furtul și prejudicierea
bunurilor culturale sunt:
1. Furturi din muzee, monumente, situri religioase

și alte locuri publice sau private ținute în conservare
Una din cele mai valoroase colecții muzeale de piese arheologice, existente
pe teritoriul Basarabiei din sec. al XIX-lea, deținută de primul arheolog și mu-
zeograf basarabean, Ion Casian Suruceanu, a ajuns să fie împrăștiată în Europa,
îndată după moartea acestuia, prin furtul colecțiilor din Muzeul de Antichități
ale Pontului Scitic din Chișinău. Conform listelor de inventar din 9 decembrie
1897, văduva arheologului a primit la evidență 90.443 obiecte, evaluate la 29.794
ruble. Aceste bunuri culturale, fiind sustrase, au ajuns în colecții din Germania,
Ucraina, Rusia. Tot prin furt a dispărut colecția de cărți deținută de Ion Casian
Suruceanu. Chiar dacă la etapa actuală, muzeele sunt instituții mult mai sigure
din punctul de vedere al protecției bunurilor culturale, tentative de furt al bu-
nurilor persistă. Ca dovadă, aduc în atenție cazul sustragerii din muzeul satului 159
Tvardița, r. Taraclia, a două falere de argint, despre care nu se mai cunoaște nimic
M I L E AC
din anul 2010. Directorul muzeului din Tvardița, Zaharii Iazadji, a explicat că
nu a avut condiții pentru a păstra în siguranță aceste obiecte valoroase, deoarece
muzeul nu a dispus niciodată de safeu, iar ușile și ferestrele puteau fi sparte cu
ușurință. Pe acest caz de furt a fost pornit un dosar penal. În cadrul anchetei,
specialiștii au constatat că piesele, care împreună cântăreau cam 400 de grame,
M a i a
valorează aproximativ 60 000 de euro, ceea ce în prezent ar fi echivalent cu peste
1,3 milioane de lei1. Țap ispășitor, în cazul dispariției falerelor, a fost administra-
torul filialei Băncii Sociale, care a decedat la 1 noiembrie 2011. S-a presupus că
acestuia, spre păstrare în safeu, i-au fost transmise acele două falere, însă în urma
verificărilor la BC Banca Socială nu au fost descoperite falerele furate. Arheolo-
gul Valeriu Bubulici a relatat că în 2011 a fost contactat de o femeie pentru a face
o evaluare a acestor piese de patrimoniu, în baza unor fotografii făcute, cel mai
probabil, după restaurarea lor. Tot atunci specialiștii din domeniu au bănuit că
falerele au dispărut pe piața neagră.
Este puternică tentația hoților de a pătrunde în lăcașele religioase, chiar dacă
contravine normelor morale și legale. Din lăcașurile de cult sunt furate obiec-
te religioase, precum sunt cărțile religioase, icoanele, inventarul de valoare. O
demonstrație a actelor ilegale, săvârșite pe teritoriul Republicii Moldova împotri-
va lăcașelor de cult religios, este recenta reținere a unei grupări criminale. Pe 18
aprilie 2016, Direcția Investigare a Fraudelor a reținut o grupare criminală spe-
cializată în sustragerea obiectelor de cult religios din biserici, mănăstiri și muzee
de peste hotare. Membrii grupării introduceau în Republica Moldova prin con-
trabandă obiecte de cult religios și le vindeau pe piața neagră pe sume de ordinul
milioanelor. Gruparea criminală a fost reținută pe strada Mihail Kogâlniceanu
din Capitală în timpul tranzacției de vânzare-cumpărare a unor obiecte de cult
religios (icoane, cărți vechi)2 .
Afacerea criminală cu obiecte de cult cu valoarea de peste 5 milioane de lei
era condusă de patru persoane cu vârste între 23 și 47 de ani, domiciliate în mu-
nicipiul Chișinău și Cimișlia. În urma investigațiilor efectuate de către angajații
1
A. Nani, „Istoria a două piese de patrimoniu dispărute fără urmă și a unui dosar penal fără vinovați”, 3
mai 2016, http://anticoruptie.md/ro/investigatii/social/istoria-a-doua-piese-de-patrimoniu-disparute-
fara-urma-si-a-unui-dosar-penal-fara-vinovati (accesat 03.05.2016). Investigaţia este realizată în cadrul
Proiectului „Shining a Light on Corruption in Moldova”, desfăşurat de Centrul de Investigaţii Jurnalis-
tice şi Freedom House, cu sprijinul financiar al Ministerului de Externe al Regatului Norvegiei.
2
S. Matfei, „Reținere în flagrant – Vindeau icoane pe piața neagră”, 18 aprilie 2016, http://deschide.
md/ro/news/social/26501/(FOTO)Re%C8%9Binere-%C3%A En-f lagrant-Vindeau-icoane-pe-
pia%C8%9Ba-neagr%C4%83.htm (accesat 20.04.2016).
Direcției Investigare Fraude Economice a Inspectoratului Național de Investigații
160 în comun cu Procuratura municipiului Chișinău și SUP a DP mun. Chișinău, s-a
stabilit că mai bine de un an, prin eludarea controlului vamal, suspecții transpor-
tau prin contrabandă din Ucraina obiecte de valoare culturală. Acestea ajungeau
pe teritoriul Republicii Moldova, unde erau vândute prin intermediul unor per-
soane de încredere. Pentru identificarea membrilor grupării criminale, trei ofițeri
sub acoperire au fost infiltrați în grupare. Au fost reținuți în flagrant patru mem-
bri ai grupării în timp ce intenționau să livreze ofițerilor sub acoperire trei icoane
și o evanghelie din Transilvania, datate cu sec. XVI-XVII. Suma totală solicitată
de suspecți a fost 248.000 euro, ceea ce constituie 5.522.000 de lei MD. Valoarea
obiectelor: icoana „Înălțarea Domnului” – 145.000 euro; icoana „Maica Domnu-
lui” – 18.000 euro; icoana „Troița înconjurată de sfinți” – 65.000 euro și o Biblie
din sec. XVII – 20.000 euro. Ca urmare a perchezițiilor efectuate de poliție la do-
miciliul suspecților, au fost depistate și ridicate circa 2600 cartușe, calibrul 7,62
(pentru automatul kalașnikov), 240 cartușe, calibrul 9 mm, 12 săbii care datează
din sec. XVIII-XIX-lea, fabricate în Rusia și Germania, 10 rachete de semnalizare
de mână, un pistol cu gaze, 2 revolvere fabricate în anul 18103.
2. Săpături arheologice ilicite

Monumentele arheologice, care sunt parte componentă a patrimoniului țării
și depozite inestimabile de bunuri culturale, sunt distruse de fenomene ale natu-
rii (inundații, alunecări de teren), însă cel mai mare pericol îl constituie activita-
tea umană necontrolată, distrugătoare și necivilizată. Distrugerea este efectuată
de persoane particulare iresponsabile care nu au nicio specializare în domeniul
arheologiei, nu dețin nicio permisiune de la Comisia Arheologică, căutând să
obțină venituri ilicite imediate. Distrugerea în masă a monumentelor arheolo-
gice se extinde odată cu apariția așa-numiților „căutători de comori”. Aceștia,
deținând detectoare de metal, intervin în siturile arheologice ale Republicii Mol-
dova, cunoscute și necunoscute, și sustrag piese arheologice, căutând și apreciind
doar valoarea estimată în bani a bunurilor descoperite.
Documentarea în privința distrugerii monumentelor arheologice naționale
în Republica Moldova poate fi realizată doar la fața locului de specialiștii în do-
meniu, care constată distrugerea la etapa în care siturile nu mai pot fi conservate
sau cercetate în scopul păstrării. Publicul larg află de aceste acțiuni din articole
publicate în mass-media sau reviste de specialitate. Prejudicierea patrimoniului
P. Matfei, „Detalii despre operațiunea icoanelor de pe piața neagră”, 21 aprilie 2016, http://m.des-
3
chide.md/ro/news/social/26610/VIDEO--Detalii-despre-opera%C8%9Biunea-icoanelor-de-pe-
pia%C8%9Ba-neagr%C4%83.htm (ultima accesare 25.04.2016).
arheologic are loc prin intervenții în sol în timpul șantierelor de construcție ne-
autorizate, dar și prin acțiunile distructive ale căutătorilor de comori. Comerțul 161
cu artefacte, respectiv cu descoperiri din sol, ce reprezintă interes arheologic, is-
M I L E AC
toric și artistic, ocupă o poziție specială în comerțul cu artă veche și antichități.
Comerțul ilegal cu artefacte apare în special din cauza diferențelor economice
dintre țări. Unele țări, printre care se regăsește și Republica Moldova, au un tre-
cut cultural bogat, dar puterea financiară și situația socioeconomică nu permite
valorificarea și păstrarea acestor bunuri. În această situație intervin grupuri so-
M a i a
ciale bogate sau țările cu economie puternică ce au o cerere pentru arta veche.
Din țările bogate cultural ale fostei lumi antice, în care astăzi există o cerere li-
mitată de opere de artă, descoperirile migrează în țările puternice din punct de
vedere financiar, încălcându-se legile ce încearcă să împiedice scoaterea din țară
a patrimoniului lor național cultural și artistic din ambele state implicate în acest
proces4.
Acest proces, de migrare/transportare a bunurilor culturale, este posibil prin
ocolirea controalelor de la granițele țărilor de proveniență și prin legislația țărilor
importatoare care au o piață de artă, care, fără să țină seama de legislația țărilor
de proveniență, văd în importul de bunuri culturale din alte regiuni o îmbogățire
a propriei lor culturi și de aceea îl promovează, cu toate că își protejează proprii-
le bunuri culturale împotriva exporturilor5. Despre rutele comerciale, structurile
de funcționare și volumul financiar al acestei ramuri contrabandiste ce ține de
comerțul cu artă se știe foarte puțin. Ceea ce se cunoaște aflăm din surse neofi-
ciale, cum ar fi mass-media, publicații științifice.
Pe fundalul comerțului ilegal, comerțul legal cu antichități se străduie, ca
orice comerț cu artă, să fie cât mai discret. Clienții negustorilor cu artă, fie aces-
tea muzee publice sau colecționari privați, nu sunt interesați ca sumele plătite de
ei să fie cunoscute public. În comerțul cu antichități provenite din săpături ilicite
și exportate ilegal, niciunul dintre participanți nu este interesat să se afle detalii
despre descoperire, locul descoperirii, scoaterea din țară și tranzacțiile financiare.
Dacă o piesă provenită dintr-o săpătură ilegală și scoasă ilegal din țara de origine
a fost legalizată prin introducerea într-o țară cu piață de artă, atunci nu este în
interesul vânzătorului ca acest lucru să fie cunoscut. Cumpărătorul nu va bănui,
de multe ori, nimic despre „trecutul întunecat” al piesei pe care a achiziționat-o 6.
4
B. Depperi-Lippitz, „Structura comerțului legal și ilegal cu antichități”, Annales Universitatis Apulensis.
Serie Jurisprudentia, nr. 10, Alba Iulia, 2007, p. 84.
5
A. Hipp, Schutz von Kulturgutern in Deutschland, Berlin 2000, p. 189.
6
B. Depperi-Lippitz, „Structura comerțului legal și ilegal cu antichități”, Annales Universitatis Apulensis,
nr. 10, Alba Iulia, 2007, p. 90.
Comerțul cu bunuri arheologice, în Republica Moldova, decurge după o
162 schemă simplă la prima vedere, dar cu legături și interese dubioase. Unii posesori
de detectoare de metale cutreieră teritoriul republicii în căutare de bunuri, apoi le
vând intermediarilor, ulterior aceștia, modificând prețul, le vând sau le transmit pe

piața externă. Alți detectoriști, cu o experiență de lungă durată, au legături direc-
te cu cercurile externe, astfel ei nu mai recurg la ajutorul intermediarilor. Aceste
acțiuni se petrec în mod secret, fiecare participant la această tranzacție având un
venit și o siguranță de a-și continua activitatea ilegală. Numărul detectoriștilor
și intermediarilor a crescut, fiecare din ei contribuind la distrugerea patrimoniu-
lui. Deteriorarea patrimoniului arheologic are un impact de durată, iar siturile
distruse sunt pierderi irecuperabile, de aceea scoaterea nedocumentată/ilegală a
pieselor arheologice din propriul lor context natural și cronologic duce la știrbirea
valorii acestora și la deteriorarea straturilor culturale. Una dintre cauzele răspân-
dirii arheologiei ilegale ține de lipsa unui cadru normativ coerent și a unui control
strict din partea instituțiilor abilitate ale statului.
3. Scoaterea bunurilor culturale din țară

în timpul conflictelor armate sau al ocupației militare
Bunurile culturale au fost supuse din trecut diferitor pericole, multe din ele
fiind scoase intenționat din țară, iar altele dispărând fără urmă odată cu generația
posesoare a lor. Vorbind de perioada premergătoare războiului și referindu-mă
la cele mai scumpe obiecte transmise din generație în generație ca moștenire în
sânul familiei: cărți vechi, icoane, covoare, argintărie de bucătărie și obiecte din
aur, înainte de evacuarea din localitățile pe unde a trecut linia frontului, ele au
fost îngropate în pământ. La întoarcere, puține dintre ele au fost găsite de către
posesori. Un alt exod al bunurilor culturale din spațiul pruto-nistrean a avut loc
după război, în timpul foametei din 1946-1947, când mulți localnici au dus cele
mai valoroase obiecte din aur, argint, scoarțe moștenite prin generații în Ucraina
de Apus, la Lvov și Samburg și le-au schimbat pe alimente, ca să-și salveze familia
de moarte. Astăzi multe din aceste obiecte sunt păstrate în muzeele din Lvov,
Ivano-Frankovsk, pentru că au putut fi identificate de specialiști și preluate în
colecțiile muzeelor7. O altă parte a bunurilor culturale a avut de suferit în perioa-
da guvernării comuniste, când lăcașurile de cult – instituții care păstrau cea mai
mare parte a patrimoniului – au fost închise sau distruse, iar bunurile au fost fie
7
E. Bâzgu, V. Buzilă, „Identificarea, cunoașterea, salvgardarea, conservarea și promovarea patrimoniului
cultural”, în Materialele Simpozionului „Patrimoniul cultural al județului Tighina: prezent, trecut și
viitor”, Chișinău, 2003, p. 20.
arse sau tăinuite fără urmă. Ca urmare a acestei perioade, posesori ai bunurilor
culturale au devenit activiștii de partid. 163
Un caz nu atât de îndepărtat este cel din anul 2014, când la sfârșitul lunii ia-
M I L E AC
nuarie, un lot impunător de aur și monede, camuflate în colete, a fost capturat de
vameșii moldoveni la postul vamal Cahul–Oancea. Tentativa de trafic de bunuri
de patrimoniu era una din cele mai mari din ultimii ani. Pe lângă monede antice,
în număr de 728, au fost confiscate 13 kg de aur în 5.375 articole, 786 g de argint,
peste 350 g de pietre prețioase. Colecția de monede antice, emise din argint și
M a i a
bronz, reprezintă un tezaur al diferitor state grecești și romane din secolele IV
î.e.n.8. Conform specialiștilor, acest tezaur de monede ar parveni din zonele cu
conflict armat – Siria sau regiunile adiacente acesteia. Cele 728 de monede au
fost duse la Muzeul Național de Istorie a Moldovei, unde au fost supuse experti-
zei. Monedele au fost preluate de muzeu conform unui act din 6 februarie 2014
– pe durata procesului de urmărire penală și de judecată monedele se păstrează
la muzeu.
4. Export ilicit și import ilicit de bunuri culturale

Printre acțiunile de import și export al bunurilor culturale avem câteva ca-
zuri notorii, cunoscute la nivel internațional, care au demonstrat că Republica
Moldova este un spațiu propice pentru tranzit. În anul 2006, din Aeroportul
Internațional Chișinău, prin poșta diplomatică, sunt transmise spre Aeroportul
din Amsterdam 26 de obiecte arheologice, fără a fi declarate. Trecând de servi-
ciul de securitate al aeroportului din Chișinău, fără suspiciuni, poșta diplomatică
ajunge la Amsterdam, unde este descoperită afacerea ilicită cu bunuri culturale
de către serviciul de securitate din Amsterdam. Obiectele arheologice din poșta
diplomatică au fost supuse unei expertize. Expertiza a fost făcută de o comisie de
experți din Amsterdam, iar rezultatele ei au fost transmise specialiștilor din Re-
publica Moldova de la Muzeul Național de Istorie a Moldovei, care au confirmat
originalitatea și valoarea acestora. După expertiză, lotul cu obiecte a fost repatriat
în Republica Moldova și transmis Muzeului Național de Arheologie și Istorie a
Moldovei, unde obiectele sunt expuse până în prezent. Conform actului de pre-
dare, muzeul a primit 27 unități de obiecte. O parte din piese sunt din sticlă,
multe din aceste obiecte au fost încleiate după ce au fost descoperite în siturile
arheologice. Un număr considerabil din obiecte sunt din marmură cu calcar pe
ele, acest detaliu demonstrează că lotul de obiecte provine anume din săpături
S. Panța, „Arheologii cer înăsprirea pedepselor pentru căutătorii ilegali de comori”, 18 februarie 2014,
8
jc.md/arheologii-cer-inasprirea-pedepselor-pentru-cautatorii-ilegali-de-comori/ (ultima accesare

22.04.2016).
arheologice clandestine. O altă parte din obiectele arheologice din marmură se
164 observă că au fost spălate cu acid pentru a depărta calcarul, iar din neștiința celor
care au utilizat acidul pentru a curăți bunurile culturale, ele au primit un aspect
diferit și asta a dus la deteriorarea acestora. Dar ingeniozitatea celor care au des-
coperit, spălat cu acid aceste obiecte nu s-a oprit aici, deoarece ei, realizând gafa
comisă, au încercat să le redea obiectelor aspectul mai original și le-au murdă-
rit cu lut, nisip. Nu se cunoaște exact țara de origine a acestor piese de valoare
excepțională, însă e cert faptul că Republica Moldova a fost un mediu favorabil
pentru cei care au adunat această colecție. Piesele nu provin din săpături arheo-
logice autorizate, deci nu se știe cu exactitate locul de unde provin ele. Ar putea
fi parte a unui tezaur descoperit în siturile arheologice ale vechilor orașe romane.
Valoarea lor științifică este incontestabilă, dar necunoașterea locului unde au fost
găsite constituie o problemă pentru mediul științific și un pericol continuu de
devastare a siturilor arheologice de către hoții de comori.
Un alt caz, tot din anul 2006, demonstrează existența structurilor mafiote
specializate în comerțul cu antichități. De această dată organele de drept din
Germania au depistat cultural-arheologice care, conform informației, provin din-
tr-un șir de țări din Europa de Sud-Est, inclusiv din Republica Moldova. Aceste
obiecte, comercializate ilegal, au ajuns pe mâna poliției germane. Printre piesele
de excepție, în Germania, au rămas obiecte din metale nobile, aur și argint. Obiec-
tele s-au aflat în proces de judecată în Germania. Începând cu anul 2006, procu-
ratura generală din Darmschtadt (oraș satelit al Frankfurtului ) a intentat proces
de urmărire penală unui comerciant de antichități. Partea germană a informat
autoritățile Republicii Moldova despre acest caz, solicitând de nenumărate ori
intervenția autorităților moldovenești. Specialiștii de la Institutul Patrimoniului
Cultural AȘM au apreciat valoarea obiectelor cultural-arheologice, depistate și
reținute de organele de drept din Germania, dar niciun obiect nu era înscris în
Registrul monumentelor ocrotite de stat, astfel neputându-se demonstra că sunt
originare din Republica Moldova. Cu certitudine, obiectele nu provin din situri
arheologice cercetate, este posibil ca o parte din piese să provină din unii tumuli
sau situri antice de pe teritoriul Republicii Moldova, prospectate ilegal cu mijloa-
ce tehnice performante de către căutători de comori, obiectele fiind vândute în
Occident prin intermediul saloanelor de antichități9. Din cele expuse, punctele
de descoperire a pieselor nu pot fi stabilite, iar, potrivit legislației R.M., piesele nu
erau deținute legal.
9
Răspunsul Ministerului Culturii și Turismului al R.M. din 17.12.2008, nr.02-09/4215.
5. Transferul ilegal de proprietate a bunurilor culturale
(vânzare, cumpărare, schimb, donație) 165
Este bine știut că o mare parte din posesorii bunurilor culturale sunt persoa-
M I L E AC
ne înstărite și persoane de vârstă înaintată. În cazul posesorilor ce cunosc valoa-
rea bunului cultural avem o siguranță a protejării bunurilor de patrimoniu, dar
nu putem spune același lucru despre posesorii de bunuri culturale care nu per-
cep valoarea istorico-științifică și morală a bunuri pe care le au în posesie. Aduc
M a i a
în discuție o altă problemă ce ține de acei supranumiți colecționari de obiecte
vechi, care cutreieră satele Moldovei în căutarea patrimoniului mobil. Aceștia, în
schimbul unor obiecte mai noi, fac troc în localitățile rurale ale republicii. Tro-
cul cu covoare (cele vechi moldovenești – schimbate pe covoare noi „persiene”,
sintetice) a început îndată după independența Republicii Moldova, atunci când
unii comercianți au colectat în număr enorm bunuri pe care le-au preluat în po-
sesie și apoi le-au comercializat peste hotarele țării. Nu avem o statistică ce ar
prezenta clar de unde și cât s-a colectat, acum mai putem auzi de la bătrâni că a
avut cândva o icoană moștenită de la predecesori pe care în anii grei au vândut-o
pentru a depăși perioada de criză. Colecționarii au căutat tot ce era de o valoa-
re mai deosebită, iar sesizări către autorități, la momentul aflării în localitate a
colecționarilor, nu s-au făcut. Astfel s-a produs o alienare în masă a obiectelor de
patrimoniu.
O altă acțiune ce prejudiciază bunurile culturale, care fie dispar fără urmă,
fie ajung în colecții private nedeclarate, ține de micile centre/locuri de colecta-
re a acestor bunuri. În multe localități din Republica Moldova găsim anunțuri
cu titlul ,,Cumpăr monede vechi” sau „Cumpăr medalii vechi” și chiar dacă în
anunț apare doar specificarea că se cumpără monede sau medalii, de fapt aces-
te persoane care fac public anunțul sunt parte a structurilor de contrabandă cu
bunuri culturale. La ei poți vinde orice obiect de valoare la un preț discret, dar și
poți procura, la solicitare, obiecte dorite. Pentru a soluționa problema cu oamenii
legii, din surse neoficiale se cunoaște că acești comercianți achită în Chișinău,
de exemplu, o taxă de 500 lei zilnic polițistului de sector, ca acesta să treacă cu
vederea anunțul plasat și acțiunile de vânzare-cumpărare a bunurilor de patri-
moniu. Săptămânal, la Chișinău, în incinta hotelului Chișinău, colecționarii de
antichități se întâlnesc cu micii comercianți de bunuri, cu posesorii detectoarelor
de metale, de la care preiau bunuri de patrimoniu.
Printre persoanele care tăinuiesc bunurile culturale se regăsesc și persoane
fizice sau juridice care conțin colecții private. O mare parte a acestor colecții ră-
mân să nu fie declarate, chiar dacă Legea nr. 280 din 27.12.2011 privind pro-
tejarea patrimoniului cultural național mobil, prin art. 10, alin. 4, prevede ur-
mătoarele: „Bunurile culturale mobile arheologice aflate în proprietatea privată
166 se înregistrează în mod obligatoriu la Ministerul Culturii în termen de un an
după adoptarea prezentei legi, cu declanșarea procedurii de clasare”. Majoritatea
colecționarilor nu îndeplinesc condițiile prevăzute în lege, deoarece în Codul Pe-

nal sau în Codul Contravențional nu sunt prevăzute sancțiuni pentru ei.
Din cele expuse mai sus, deducem că Republica Moldova se confruntă nu
doar cu problema săpăturilor arheologice clandestine, dar și cu existența struc-
turilor mafiote cărora le este potrivit transferul de bunuri arheologice prin acest
teritoriu. Toate acestea datorate unei legislații care permite fraude în sistem,
corupție și eschivarea de la răspundere penală a celor implicați. Corupția, un fe-
nomen major în Republica Moldova, contribuie esențial la creșterea acțiunilor de
trafic ilicit, furt, jaf al bunurilor culturale. Câteva dovezi în această privință sunt
acțiunile ilegale săvârșite prin corupere pasivă și activă. În anul 2005 ofițerii CC-
CEC au identificat că colaboratorii CPR Cahul au însușit 7 piese de armament în
valoare de 30.500 lei, transmise pentru păstrare de Muzeul din Cahul, prin care
act au săvârșit infracțiunea de însușire în proporții deosebit de mari, prevăzută în
art. 195, alin. (2) al CP al Republicii Moldova.
Un alt caz, în care urmărirea penală a fost preluată de autoritățile Români-
ei, pe faptul introducerii pe la punctul de trecere a frontierei Albița și intrării în
România din Republica Moldova a cinci clopote de biserică, care au fost ascunse
în încărcătura de 9.300 kg de semințe de floarea-soarelui, transportate în vrac
într-un camion de model KAMAZ, faptă prevăzută de art. 248, alin. (1) al CP
al RM. În urma examinării materialelor dosarului penal s-a stabilit că la comi-
terea infracțiunii de contrabandă au contribuit direct și alte persoane, cum ar fi
angajații societății comerciale, care au încărcat de la depozit semințele de floa-
rea-soarelui în camionul în care au fost ascunse cele cinci clopote de biserică de
diferite dimensiuni, lucru care a oferit temei pentru deschiderea unui dosar penal
conform semnelor infracțiunii prevăzute de art. 248, alin. (4) al CP pe faptul
trecerii peste frontiera vamală a Republicii Moldova a cinci piese de patrimoniu
care, conform raportului de expertiză, aveau un preț de 2.800 de lei, dar prezen-
tau o mare valoare culturală și istorică și, după aceste criterii, sunt parte compo-
nentă a patrimoniului cultural al țării10. Examinând aceste cazuri, putem constata
că infractorii comit infracțiuni dintr-un interes material personal, dat fiind faptul
că bunul cultural, reprezentând un produs al activității culturale, poate avea și un
preț estimat în monedă, deseori foarte mare.
10
V. Mejinschi, „Protejarea valorilor culturale – un deziderat al statului”, în Protecția juridică a valorilor
culturale în Republica Moldova, Chișinău, 2008, p. 15-16.
Concluzii
167
Problema protejării valorilor culturale a fost și rămâne una dintre cele mai
dificile în Republica Moldova. Materialele inserate în paginile acestei lucrări sunt
M I L E AC
o contribuție la cunoașterea, identificarea și cercetarea problemei traficului ili-
cit de bunuri culturale în Republica Moldova. Realitățile cu care se confruntă
societatea contemporană sunt: distrugerea unui număr ridicat de situri arheolo-
gice; decontextualizarea și scoaterea pe cale ilegală peste hotare, pe piața neagră
M a i a
a antichităților, a multor artefacte arheologice și obiecte de patrimoniu; dezinte-
resul societății; ineficiența factorilor instituționali de decizie pentru protejarea
patrimoniului, dar și slaba reacție a specialiștilor din domeniul protejării patri-
moniului.
Republica Moldova, ca orice altă țară din lume, se confruntă cu diversitatea
formelor criminalității organizate, printre care și contrabanda cu bunuri cultura-
le, spălarea banilor proveniți din aceste activități ilicite, în detrimentul economiei
naționale. Este o realitate prin care se observă faptul că în Republica Moldova se
produce o profesionalizare a mediilor criminale, o consolidare a structurilor de
tip mafiot și o amplificare a cazurilor tipice de trafic ilicit al bunurilor culturale.
Dovada sunt acele exemple expuse în paginile anterioare, referitoare la colecția
de bunuri culturale confiscată în aeroportul din Amsterdam, colecția de monede
antice confiscată la frontiera vamală Cahul–Oancea sau gruparea criminală care
se ocupa cu comerțul bunurilor culturale, arestată în luna aprilie 2016.
O condiție esențială ca un sistem să funcționeze este ca regulile și normele
sale interne să fie respectate și aplicate. Pentru depășirea stării precare în care se
află domeniul protejării patrimoniului, periclitat de acțiunile de sustragere ile-
gală și trafic ilicit al bunurilor culturale, este esențial ca prevederile legislative
să fie respectate. Conform noilor modificări și completări ale Codului Penal și
ale Codului Contravențional, intrate în vigoare odată cu publicarea în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova din data de 13 mai 2016, deteriorarea sau distruge-
rea, tăinuirea sau păstrarea ilegală, precum și comercializarea neautorizată a bu-
nurilor arheologice se pedepsește cu amendă sau închisoare. În vederea prevenirii
și limitării fenomenelor infracționale contra bunurilor culturale, a traficului ilicit
de bunuri culturale și a săpăturilor neautorizate este nevoie ca normele să nu fie
încălcate, să nu fie aplicate selectiv.
Bibliografie:
Bâzgu, Eugen, Buzilă, Varvara. „Identificarea, cunoașterea, salvgardarea, conservarea și
promovarea patrimoniului cultural”. In Materialele Simpozionului „Patrimoniul cul-
tural al județului Tighina: prezent, trecut și viitor”. Chișinău, 2003.
Bulai, Iurie, Bulai, Rodica. „Pericolul social al infracțiunilor care atentează la valorile
168 istorico-culturale”. In Protecția juridică a valorilor culturale în Republica Moldova.
Chișinău, 2008, p. 122-129.
Deppert-Lippitz, Barbara. „Structura comerțului legal și ilegal cu antichități”. Annales
Universitatis Apulensis, revista Drept – Series Jurisprudentia, nr. 10, Alba Iulia, 2007,
p. 83-95.
Hipp, A. Schutz von Kulturgutern in Deutschland. Berlin, 2000.
Mejinschi, Valentin. „Protejarea valorilor culturale – un deziderat al statului”. In Pro
tecția juridică a valorilor culturale în Republica Moldova. Chișinău, 2008, p. 13-20.
Musteață, Sergiu (coordonator). Arheologia și politicile de protejare a patrimoniului cultu-
ral în România. Chișinău-Iași, 2014.
Musteață, Sergiu. „Archaeological heritage management and looting antiquities in the
Republic of Moldova”. Tyragetia, serie nouă, vol. IV [XIX], nr. 1. Chișinău, 2010.
Musteață, Sergiu. „Archaeological Heritage Crimes in Romania and Moldova: a Com-
parative View”. Heritage Crime, 2014, p. 71-80.
Tentiuc, Ion, Popușoi Natalia. „Regimul juridic al investigațiilor arheologice în Repu-
blica Moldova și problema săpăturilor neautorizate”. In Protecția juridică a valorilor
culturale în Republica Moldova. Chișinău, 2008, p. 44-51.
Surse web:
Matfei, S. 2016. „Reținere în flagrant – Vindeau icoane pe piața neagră”, 18 aprilie 2016.
http://deschide.md/ro/news/social/26501/(FOTO)Re%C8%9Binere-%C3%AEn-
flagrant-Vindeau-icoane-pe-pia%C8%9Ba-neagr%C4%83.htm
Matfei, P. 2016. „Detalii despre operațiunea icoanelor de pe piața neagră”, 21 aprilie
2016. http://m.deschide.md/ro/news/social/26610/VIDEO--Detalii-despre-
opera%C8%9Biunea-icoanelor-de-pe-pia%C8%9Ba-neagr%C4%83.htm
Nani, A. 2016. „Istoria a două piese de patrimoniu dispărute fără urmă și a unui dosar
penal fără vinovați”, 3 mai 2016. http://anticoruptie.md/ro/investigatii/social/is-
toria-a-doua-piese-de-patrimoniu-disparute-fara-urma-si-a-unui-dosar-penal-fara-
vinovati
Olaru, A. 2009. „Interpolul, pe urmele căutătorilor de comori din R.M.”. Timpul, 5 no-
iembrie 2009. http://www.timpul.md/node/4854/print
Panța, S. 2014. „Arheologii cer înăsprirea pedepselor pentru căutătorii ilegali de co-
mori”, 18 februarie 2014. jc.md/arheologii-cer-inasprirea-pedepselor-pentru-cauta-
torii-ilegali-de-comori/
MĂSURI DE PROTEJARE A PATRIMONIULUI ARHEOLOGIC
169
Vitalie JOSA NU*
JO S A N U
Abstract
The author debates the frail legislation for the protection of the archaeological he-
ritage based on the study case of the Neamț Fortress. The relation between research, re-
V i t a l i e
storation, preservation and valorization is a specific one. Thus, throughout the process
of restoration of the Neamț Fortress a series of irregularities were made, and the authors
point it and tries to draw the attention of the specialists to avoid such mistakes in other
similar projects.
Cuvinte cheie: patrimoniu arheologic, protejare, valorificare, cetatea Neamț,

România
Key-words: archaeological heritage valorisation, Neamț fortress, Romania
De multă vreme s-a înrădăcinat percepția că arheologia constituie o obligație

inutilă și împovărătoare, impusă pe cale administrativă, pentru a satisface moftul
vreunor „profesori” sătui de birou. Astfel au perceput-o „de la vlădică la opincă”
(este, adevărat, cam dificil astăzi să mai găsim vreo deosebire de statut între cele
două, atât timp cât criteriile legate de educație și cultură par să nu ne fie folosi-
toare în acest sens).
Au existat situații – trebuie să recunoaștem, rarisime – când chiar autoritatea
de resort, avizatoare, articula cu multă timiditate condițiile legate de necesita-
tea efectuării cercetării arheologice, ocazionate de intervenția în sol la obiective
apărate de lege sau în zonele de protecție ale acestora. Nu insist asupra acestor
cazuri, tocmai pentru că sunt rușinoase și descalificante. Le situez doar într-o
etapă de început – ce-i drept, cam lungă – de „așezare” a regulilor ce guvernează
raporturile profesionale între cei care intervin asupra unui monument istoric sau
sit arheologic. Și această „așezare” (folosind aici o conotație arhaică, raportată
nivelului la care ne aflăm) a debutat foarte târziu, atunci când forța convingerii,
„duhul blândeții”, apelul la conștiință, raportat la efectele educației, aproape ine-
xistente în materie sau, cel puțin, fără efecte perceptibile, au reprezentat tot atâtea
metode tocite în zadar.
Din păcate, balanța priorităților a înclinat mai întotdeauna în favoarea
„absorbției fondurilor europene”, cât mai bombastice, și în defavoarea asigurării
calității intervențiilor, implicând aici și culegerea competentă a datelor ce con-
tribuie la cunoașterea obiectivului în cauză. Nu s-a topit încă sunetul acuzelor
_____________________
*
IPJ Neamț, e-mail: vitaliejosanu@yahoo.com
Foto. 1. Impresiune de
170 fosilifer distrusă de lu-
crările nesupravegheate,
2007.
M Ă SU R I D E PR OT E JAR E A PAT R I M O N I U LU I A R H EO LO G I C
aduse arheologilor pentru faptul că stau în calea realizării marilor proiecte, prin-
tre acestea și „managerii de țară”, incapabili să lege țara măcar cu o autostradă,
au găsit „țapul ispășitor” direct în curtea arheologilor. E mult mai ușor să strigi:
„Vrem capul lui Moțoc!”
Un prim caz de afectare a patrimoniului arheologic, prin intermediul unor
proiecte consistent decontate, a fost investigat în anul 2007, fiind legat de racor-
darea Mănăstirii Neamț la rețeaua de gaze naturale. Săpăturile nu au fost supra-
vegheate arheologic, iar în urma cercetărilor efectuate, dosarul penal a fost înain-
tat Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Neamț cu propunerea de trimitere
în judecată a persoanelor găsite în culpă. Un caz nou, cu o problematică specială,
urmat de alte câteva similare ce au ridicat – la vremea lor – destule confuzii și
incertitudini pentru organele judiciare, încă nespecializate, dar puse în fața sesi-
zării și documentării unor fapte, în care „specialiștii din sistem” nu se grăbeau să
ia atitudine fățișă. Distrugerea depunerilor arheologice – ca sursă de informație
– a fost multă vreme subiect de dezbatere crâncenă cu ofițerii de cercetare penală,
ce constituiau pe atunci „filtrul” ce asigura „calitatea cercetărilor” între polițistul
operativ și procuror. Și asta pentru că efectul distrugerii trebuie să fie cuanti-
ficabil și palpabil material – într-un vădit contrast cu aprecieri de genul „valoa-
re inestimabilă”, date de specialiștii solicitați –, la care trebuia stabilit rezultatul
intenției, ce ar trebui să califice o vinovăție, finalmente aureolată cu epitetul de
„pericol social redus” al unui veritabil etalon comportamental.
Marile proiecte, consistent îndesate cu fonduri europene, nu se puteau îm-
piedica, desigur, în condiții ce țin de supravegherea arheologică, nici la autostrăzi
și nici la „restaurarea” – pardon! desfigurarea – de monumente istorice. Cetățile
medievale par să fi fost cele mai afectate în acest sens și se aude că – în curând –
betonierele își vor ridica asediul și se vor instala la obiective mai vechi, bunăoară
arena de la Sarmisegetusa1. 171
Atunci când insistențele sunt prea deranjante în sprijinul efectuării cercetării
JO S A N U
arheologice, constructorii fac dovada unei ingeniozități demne de toată admirația
(poate în alt context!), așa cum au așezat la Cetatea Neamțului parii de schelă
pe tălpi, tocmai pentru a arăta că solul nu va fi răscolit în niciun fel. „Restaura-
torilor” de la Cetatea Neamțului – monument de importanță națională, devenit
emblematic pentru modul barbar de alterare2, cu fonduri europene – le-a scăpat
V i t a l i e
din vedere, ori s-au prefăcut doar, că mai aveau de „pus în valoare” o serie de
încăperi încă îngropate ori chiar un grup sanitar, pentru că – nota bene! – așa s-a
făcut multă vreme „turizm (sic!) civilizat” sub oblăduirea unui Complex Muzeal
cu pretenții... Pădurea din jur ori încăperile nesupravegheate ale cetății au ofe-
rit, din vremuri imemoriale, adăpostul necesar intimităților turistice, naționale și
internaționale, dintre cele mai nevoitoare.
Pentru că prezența șantierului se anunța a fi de durată, muncitorii s-au văzut
nevoiți să amenajeze o „umblătoare” de șantier, săpând o groapă într-un loc „mai
în dos”, pe platoul din fața cetății, în dreptul accesului pe pod. Fără a fi asistați de
personal calificat și cu senzația de „autocratori” ai locului – împuterniciți de avi-
zele și acordurile „posibile și imposibile” direct „de la minister” – meșterii noștri
au reușit să secționeze un mormânt. Creștini educați fiind – doar atât cât să arun-
ce oasele vizibile și craniul defunctului, făcut țăndări –, au ținut să folosească
acea „hazna” conform „proiectului”, evitând să încalce condiționarea de termen
impusă de „europeni”.
Acest caz (anecdotic, dacă nu ar fi grav) ilustrează modul în care multe „firme
cu ștaif” – implicate în „restaurarea monumentelor istorice” și care țin să exporte
și dincolo de Prut, ca o molimă, standarde de calitate ce-și manifestă deja efectele
nocive – minimalizează rostul și importanța cercetării arheologice a sitului. Ce-
tatea de Scaun a Sucevei, asediată de betoniere, la scurt timp după transformarea
Cetății Neamțului în buncăr, a beneficiat doar de o reducere a conținutului de
ciment folosit și de câteva cercetări arheologice, îngăduite undeva în fața porții de
la intrare. De aici și până la cercetarea arheologică sistematică, inclusiv un studiu
de parament temeinic, a fost – din câte se vede – cale lungă, dăunătoare „politicii
de absorbție a fondurilor comunitare”, iar rezultatul este pe măsură, din păcate.
1
Daniel Guță, „Amfiteatrul gladiatorilor din Ulpia Traiana Sarmizegetusa va fi reconstruit. Investiție de
cinci milioane de euro”, 23 oct. 2014, http://adevarul.ro/locale/hunedoara/amfiteatrul-gladiatorilor-
ulpia-traiana-sarmizegetusa-reconstruit-proiectul-cinci-milioane-euro-1_54494a7a0d133766a82e7c-
ca/index.html, accesat 07.08.2016.
2
Adrian Andrei Rusu, „Cetatea Neamțului în haine noi”, http://www.cetati.medievistica.ro/pagini/
Intre%20ziduri/texte/Neamt_Rusu/Neamt.htm, accesat 08.08.2016.
Încă nu a fost semnat procesul-verbal de recepție la finalizarea lucrării, și latura
172 de nord – cea supusă unor consolidări deosebite – dă semne că „o ia la vale” și
riscă să antreneze, odată cu ea, parte din zidurile încă sigure înaintea intervenției;
pornirile unor arce de sprijin „n-au fost văzute” de arhitectul „restaurator”, care
a considerat că ar fi fost mai potrivit un semicilindru, lăsând acolo „niște cio-
turi”, văduvite de rosturi și semnificație. Chiar dacă – de această dată – au fost
implicați specialiști în domeniu, folosind metode de cercetare adecvate, și aici
cercetarea arheologică pare să fi fost condiționată de constructor, în ciuda identi-
ficării unui spațiu de înhumare încă neepuizat, în fața intrării, în zona intramuros.
Revenind la Cetatea Neamțului. Asistând la o prezentare a proiectului de
restaurare la Muzeul de Istorie și Etnografie Târgu Neamț, am avut senzația că
arhitecții „restauratori” ai Cetății Neamțului erau deja atotcunoscători în ma-
terie de subsol, lămuriți până la detaliu și foarte alergici la orice observație pri-
vind necesitatea unei cercetări arheologice exhaustive premergătoare instalării
șantierului de restaurare, în măsură să consolideze sau să redeseneze planșele
preconcepute. Aceasta cu atât mai mult, cu cât ultimii arheologi ai fortificației
au susținut că cercetările arheologice întreprinse se află în etapa de debut și au
subliniat necesitatea continuării acestora. Subțiri și foarte ezitanți au fost atunci,
cu siguranță nu știu nici acum, solicitați să clarifice care etapă din viața Cetății
Neamțului „s-a învrednicit de valorificare”.
Cele trei firme neacreditate ce au preluat în subantrepriză „reconstruirea”
Cetății Neamțului și au efectuat, de fapt, lucrările, nici atâta!
Cercetarea arheologică la Cetatea Neamțului a demarat la scurt timp după
întâmplarea ocazionată de „umblătoarea de șantier”, singura în măsură să de-
termine schimbarea de optică a constructorului, de nezdruncinat în convin-
geri chiar și după organizarea unei echipe de control interinstituționale direct
pe șantier. Omul avea în spate documente ce îi permiteau o asemenea poziție și
să refuze redirecționarea unor cheltuieli, considerate inoportune. Astfel, dintr-o
dată constructorii au realizat importanța supravegherii arheologice – „de joi până
mai apoi”, vorba unui celebru clasic al locului –, misiune adjudecată imediat de
o echipă de arheologi preistoricieni, împinsă în scenă de „beneficiarul” lucrării,
altfel spus un soi de serviciu „pro bono”, stomac operat de stomatologi... Departe
de a fi practicieni obișnuiți cu „arheologia de zid” și fără contact permanent cu
sursele istorice medievale (dacă facem abstracție de un modest volumaș de po-
pularizare), aceștia s-au transformat în observatori și umili culegători de obiecte
arheologice pe urmele șanțurilor șerpuitoare săpate de constructori, până la cota
necesară îngropării cablurilor electrice. Cel puțin, așa arătau „secțiunile” săpate
în jurul fortificației.
173
JO S A N U
V i t a l i e
Foto. 2. Cetatea Neamțului. Săpături 2008.
Din păcate, Cetatea Neamțului nu reprezintă un caz izolat, fiind urmat la scurt
timp de un proiect „binecuvântat de sus” vizând spintecarea Curții Domnești din
Piatra Neamț, cu un pasaj auto subteran, menit să aglomereze Centrul Istoric cu
valuri de turiști... Și aici au fost necesare eforturi peste măsură pentru a impune
cercetarea arheologică premergătoare proiectului și a-i determina pe proiectanți
– de neclintit în dorința lor de a „pune în valoare” ceea ce nu reușise Ștefan cel
Mare – să scutească irosirea fondurilor europene pe o bretea subterană ce risca să
pună în pericol stabilitatea turnului-clopotniță 3. S-a reușit doar renunțarea la exe-
cutarea brațului subteran al tunelului, proiectat să treacă pe sub zidurile turnului,
în schimb celelalte obiective au trebuit să treacă – din nou – testul „experienței
ignorantului”.
Astfel, în locul conceput drept „parcare subterană”, constructorii au dezvelit
ruinele unui beci subteran, ce a impus o regândire a proiectului, deși în faza de
implementare/consultare au fost avertizați că urmează să decapeze exact în locul
unde Constantin Matasă arăta că s-ar putea găsi vestigii arheologice4, de genul
celor deja cercetate de el.
Mai mult decât atât, a trebuit lăsată în mod deliberat percepția inspirată
de același colectiv de preistoricieni – deja cu „experiența” dobândită la Cetatea
Neamțului – că este vorba despre un beci al Curții Domnești, „de la Ștefan cel
3
Vitalie Josanu, „Curtea Domnească din Piatra Neamț riscă să fie distrusă cu concursul neoliticieniloir”,
postat 7 aug. 2010, http://www.ziarpiatraneamt.ro/curtea-domneasca-din-piatra-neamt-risca-sa-fie-
distrusa-cu-concursul-neoliticienilor, accesat 07.08.2016.
4
Constantin Matasă, „Șantierul arheologic Piatra Neamț”, SCIV, t. VI, nr. 3-4, 1955, p. 823.
Foto. 3. Amenajarea
174 unei pârtii de schi pes-
te un sit fosilifer
Mare”5, păstrând tăcerea asupra unor informații istorice care stabilesc în zonă o
locuință târzie (cu beciul/depozit aferent, desigur), ce a fost dezafectată odată cu
construirea Liceului „Petru Rareș”6. Nu intru în critica rezultatelor cercetărilor
științifice, având în vedere că scopul articolului de față este altul.
Cele două cazuri importante de intervenție afectând monumentul și cerce-
tarea acestuia – la care se adaugă proiectul telegondolei din Piatra Neamț, cu
pârtie de schi peste un sit fosilifer și în zona de protecție a unui sit arheologic
– au determinat o regândire a strategiilor de lucru, în interesul impunerii respec-
tării legilor în vigoare privind protejarea patrimoniului arheologic. Desigur, în
limitele competențelor legale și cu factorii de decizie locali, demarând o serie de
intervenții pe lângă serviciul public deconcentrat, competent teritorial pentru a
se stabili clar în avize necesitatea cercetării arheologice pentru orice intervenție
în subsol la monumente istorice sau în zonele de protecție ale acestora.
Această măsură a fost luată după ce s-au constatat o serie de încălcări ale
condițiilor stabilite în avizele emise de Ministerul Culturii, cu privire la efectua-
rea cercetării arheologice, cu ocazia lucrărilor de construire autorizate. Este cazul
unei societăți comerciale ce a demarat construirea unui hotel în centrul istoric al
municipiului Piatra Neamț, în zona de protecție a nu mai puțin de trei monumen-
te istorice, dintre care două de categorie A. Constructorul a prezentat autorizația
5
Gh. Dumitroaia (resp.), Raport de cercetare arheologică. Piatra Neamț. Curtea Domnească. 2011,
http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=4853; Raport de cercetare arheologică. Piatra Neamț. Curtea
Domnească. 2014, http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=5428&d=Piatra-Neamt-Curtea-Domneas-
ca-2014.
6
Constantin Matasă, „Șantierul arheologic Piatra Neamț”, SCIV, t. VI, nr. 3-4, 1955, p. 819-820.
Foto. 4. Încăpere de la
Cetatea de Scaun după 175
restaurare.
JO S A N U
V i t a l i e
de construire, dar nu a făcut dovada supravegherii arheologice pentru săpăturile
la fundații, motiv pentru care beneficiarul lucrării a fost sancționat de organele
de poliție cu amendă în valoare de 30 000 lei în temeiul art. 28 alin. 1 lit. e din
OG 43/2000, iar Inspectoratul în Construcții Neamț, sesizat în contextul verifi-
cărilor, a dispus supendarea lucrărilor.
Sancțiunea a fost contestată de contravenient, motivând în special că pe
parcursul săpăturilor nu a identificat vestigii arheologice, fapt pentru care nu a
considerat necesar să anunțe Direcția pentru Cultură. Instanța a apreciat însă că
petentul era obligat să respecte condițiile avizului, respingând apărarea contrave-
nientului și menținând sancțiunea aplicată de agentul constatator în cuantumul
amenzii stabilit inițial7.
Departe de a constitui o măsură reconfortantă emoțional, aplicarea
sancțiunilor contravenționale a contribuit la diminuarea drastică a lucrărilor exe-
cutate fără supraveghere arheologică și la protejarea patrimoniului arheologic, în
general. Aici am în vedere inclusiv efectul unor sancțiuni aplicate pentru neres-
pectarea termenului de predare a bunurilor arheologice descoperite întâmplător8
sau deținerea neautorizată a detectoarelor de metale9, ambele cu un cuantum al
amenzii destul de ridicat.
Sunt selectate, mai jos, doar câteva dintre cazurile de rezonanță privind în-
călcarea condițiilor de efectuare a cercetărilor arheologice, impuse prin avizele
7
Dosar civil 8608/279/2009 al Judecătoriei Piatra Neamț, http://portal.just.ro/279/SitePages/Dosar.
aspx?id_dosar=27900000000028526&id_inst=279.
8
Art. 28 alin. 1 lit. c din OG 43/2000.
9
Art. 28 alin. 1 lit. g din OG 43/2000.
Ministerului Culturii direct sau prin intermediul serviciului public deconcentrat
176 competent teritorial de pe raza jud. Neamț.
În anul 2011, o persoană din municipiul Roman a fost sancționată
contravențional cu amendă de 20 000 lei, pentru încălcarea condițiilor impuse

prin avizul Direcției pentru Cultură Neamț privind efectuarea supravegherii ar-
heologice cu ocazia începerii lucrărilor de construire a unei locuințe, aflate în
perimetrul ansamblului istoric urban, str. Ștefan cel Mare din mun. Roman, cod
NT-II-a-B-1068010. „Modul de operare” folosit de această persoană a determi-
nat o serie de verificări, ce au scos în evidență o practică folosită în mod curent:
solicitanții avizului încheiau contract cu Complexul Muzeal Județean Neamț
pentru asistență arheologică, dar fără a solicita efectuarea propriu-zisă a cercetă-
rii. Desigur, lipsa raportului de cercetare arheologică și a autorizației de cercetare
sunt printre primele elemente probatorii ce scot în vileag o încercare stângace de
eludare a prevederilor legale.
Prin urmare, în cursul anului 2015, au fost solicitate Direcției pentru Cul-
tură Neamț toate avizele emise în cursul anului 2014 și condiționate de cerce-
tarea arheologică, iar în baza lor s-au dezvoltat verificări pentru fiecare lucrare
în parte. Majoritatea acestora încă nu au intrat în faza de execuție, iar pentru lu-
crările în derulare au fost inițiate verificări și în teren. În context, au fost supuse
verificărilor lucrările executate de Compania Județeană Apa Serv, pe raza mun.
Roman, or. Târgu Neamț, Roznov, com. Bălțătești și Vânători Neamț. S-a con-
statat că lucrările efectuate în com. Vânători Neamț încalcă obligația asigurării
asistenței arheologice, motiv pentru care compania județeană a fost sancționată
contravențional cu amendă în valoare de 20 000 lei. Este vorba despre săpături
pentru alimentare cu apă, executate în zona de protecție a monumentului istoric
Muzeul Sătesc din com. Vânători Neamț, cod LMI NT-II-m-B-10734. Apărătorii
contravenientului au adus o serie întreagă de argumente în fața instanțelor de
fond și de apel în încercarea de a arăta că lucrările s-au efectuat în afara zonei de
protecție a monumentului istoric, că lucrarea a fost executată de altă societate și
că faptele s-au constatat după orele 17.00, respectiv în afara programului normal
de lucru. În final, prin Hotărârea 288/04.04.2016, Tribunalul Neamț a respins ca
nefondat apelul formulat de contravenient și a dispus menținerea măsurii aplicate
de poliție11.
Colaborarea foarte bună cu structura de urbanism și amenajarea teritoriului
din cadrul Primăriei mun. Roman contribuie în mod substanțial la prevenirea
10
Dosar civil nr. 980/291/2011, Judecătoria Roman, http://portal.just.ro/291/SitePages/Dosar.aspx?id_
dosar=29100000000026709&id_inst=291.
11
Dosarul civil nr. 832/321/2015, Tribunalul Neamț, http://portal.just.ro/103/SitePages/Dosar.
aspx?id_dosar=32100000000033814&id_inst=103.
situațiilor de încălcare a prevederilor legale în domeniul construcțiilor, ce afec-
tează și patrimoniul arheologic. Din acest motiv, cazurile documentate în zona 177
mun. Roman sunt mai puține și cu implicații minore. Numărul acestora a scă-
JO S A N U
zut și mai mult după aplicarea unei sancțiuni contravenționale – cu avertisment
– Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului în ianuarie 2015, după care autoritățile
bisericești au derulat demersurile necesare în vederea inițierii cercetării arheolo-
gice în zona de sud-vest a incintei, conform obligației prevăzute în aviz. Totodată,
această măsură a deschis calea dialogului cu conducerea Arhiepiscopiei, privind
V i t a l i e
situația patrimoniului cultural mobil și imobil, inclusiv arheologic, obiective și
probleme ce necesită remediere, precum și alte aspecte de interes în domeniul
protejării patrimoniului cultural național.
O bună parte dintre măsurile aplicate de IPJ Neamț în domeniul protejării
patrimoniului cultural național au trezit interesul mass-mediei locale12, devenită
destul de sensibilă față de subiect și – cu sau fără voie – amplificatorul avertis-
mentelor în rândul populației, sporind efectul preventiv.
Aici se înscrie și sancțiunea contravențională cu amendă în valoare de 20 000
lei, aplicată Mănăstirii Secu pentru neanunțarea descoperirii arheologice a unui
complex arheologic necunoscut, realizată în cadrul unor lucrări de îngropare a
conductei de alimentare cu gaz. În acest caz, instanța de fond a dispus următoa-
rele: „Înlocuieşte cu avertisment sancţiunea amenzii contravenţionale de 20.000
lei aplicată petentului prin procesul-verbal de contravenţie mai sus indicat, pen-
tru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 28 alin. 1 lit. c din OG nr. 43/2000
R. Atenţionează pe petent cu privire la pericolul social al faptei şi-i recomandă ca
pe viitor să respecte dispoziţiile legale”13.
În concluzie, aplicarea fermă a măsurilor de sancționare contravențională
pentru încălcarea prevederilor OG 43/2000 a avut drept efect creșterea bruscă
a numărului de solicitări de supraveghere arheologică, timp de doi ani nu au mai
fost constatate cazuri de deținere ilegală de detectoare de metale, iar vânzările
on-line de bunuri arheologice provenite din jud. Neamț s-au redus până la nivelul
unor apariții sporadice, nesemnificative.
Un rol important în consolidarea strategiei de combatere a activităților ce
afectează patrimoniul arheologic îl are Direcția pentru Cultură Neamț, grație
12
C. Mircea, „Neamț: Apa Serv, amendată de Poliție cu 20.000 lei”, postat 10 mart. 2015, http://www.
diacaf.com/stiri/local/neamt/neamt-apa-serv-amendata-de-politie-cu-20000-de_22553625.html; C.
Mircea, „Starețul Mănăstirii Secu, și amendat, și cercetat penal”, 22 dec. 2015, http://mesagerulneamt.
ro/2015/12/staretul-manastirii-secu-si-amendat-si-cercetat-penal/; C.M., „Consiliul Județean Neamț
– amendat cu 8.000 lei”, 10 apr. 2016, http://zch.ro/consiliul-judetean-neamt-amendat-cu-8-000-de-
lei/.
13
Dosarul civil nr. 3519/321/2015, al Judecătoriei Târgu Neamț, http://portal.just.ro/321/SitePages/Do-
sar.aspx?id_dosar=32100000000036638&id_inst=321.
atenției sporite în elaborarea avizelor, a instruirii corespunzătoare a beneficiari-
178 lor acestora, dar și a unor măsuri proprii de sancționare contravențională. Este
vorba, mai ales, de faptele funcționarilor din domeniul urbanismului și ame-
najării teritoriului care nu menționează în certificatele de urbanism sau elibe-

rează autorizațiile de construire în lipsa avizului Ministerului Culturii – fapte
sancționate de art. 55 alin. 1 lit. e din Legea 422/2001 și excluse din competența
organelor de poliție.
Toate aceste constatări – dincolo de aprecierile întâlnite frecvent cu privi-
re la fragilitatea legislației în domeniu – sunt indicii ale unei strategii aplicate în
mod corespunzător și soluția ce a produs efectele scontate în interesul protejării
patrimoniului arheologic.
Capitolul 3
PATRIMONIUL CULTURAL,
ÎNTRE CERCETARE ȘI EDUCAȚIE
IN DIALOGUE WITH CULTURAL HERITAGE
181
A l e x a n d r a Z BU C H E A*
Z BUC H E A
Abstract
Cultural heritage is ever-present in our lives, but it is often only an invisible fra-
mework. Despite its significance and recognized value, it is frequently ignored, someti-
mes - assaulted, and rarely - valued. Certain organizations are trying to bring it to the
A l e x a n d r a
fore. Museums, monuments and heritage sites are among such establishments. These
are paradoxical institutions. On the one hand, they benefit from reliable high trust capi-
tal; on the other hand, they are / seem to be uninteresting for the general public. They
are accused of being dusty, old-fashioned, boring, stiff etc. but they display a fairly large
dynamism in their offer compared to other cultural and educational suppliers.
This intervention aims to bring into question how museums/ heritage sites carry
out their educational and cultural mission. Heritage should not be a passive educational
resource. It could be a partner for personal development, both for the children and the
grown-ups.
Key words: cultural heritage, contemporary society, Romania
Heritage and the contemporary society

The concept of heritage incorporates a wide range of elements. Heritage in-
cludes everything that society and communities want to save1. People want to
preserve it due to its value for the present and future societies. Nevertheless, al-
though some benefit from the existence of heritage, some others might be dis-
advantaged by it2 . For instance, the existence of an archaeological site within a
city imposed certain limits and conditions to the urban development plans. In-
evitably, voluntarily or unwillingly, both individuals and organizations, including
the public administration, which in fact, should be one of the prime stakeholders
concerned with heritage preservation and promotion, could affect heritage.
The cultural organizations managing the local heritage, such as museums,
could contribute to the development of communities and individuals in many
ways. They are keepers and researchers of both culture and science, and of the
community`s knowledge. They provide spaces for education, experience stimu-
lation and creativity. They are places for relaxation, entertainment and friend /
*
Facultatea de Management, SNSPA, e-mail: alexandra.zbuchea@facultateademanagement.ro
1
Peter Howard, Heritage. Management, Interpretation, Identity (London-New York: continuum, 2003),
1-3.
2
Howard, Heritage, 4.
family gatherings. They represent the local communities and could lead to local
182 development and cultural regeneration.
Various organizations and individuals pay attention to the cultural heritage.
I N D IALO G U E W I T H CU LT U R A L H ER I TAG E
Heritage is generally admired because of its value and the creativity behind it. It
is studied in various ways and within a wide range of agendas. For instance, some
investigate it bearing in mind the interests of the local communities, others do it
within some political agendas, or out of a mere intellectual curiosity related to it.
Heritage generates various associations and is related to local identity, possibly
providing a sense of direction and pride although some may see it only as a form
of recreation.
Heritage is a complex resource. The owners can use it for their benefit, both
in a financial and a symbolic way. For stakeholders, heritage is a resource with
economic, educational, as well as status significances. Having these aspects in
mind, the cooperation with stakeholders is vital for an effective heritage manage-
ment.
Heritage stakeholders are very diverse, ranging from individuals to large or-
ganizations, from small local companies to global institutions. Some of the stake-
holders could cooperate and be in agreement with the heritage management,
while others might be hostile, having quite different interests in mind. The en-
gagement of the stakeholders is also complex 3, some of them being in various de-
grees of opposition among each other and thus negatively affecting the heritage,
while others might be supportive, offering resources and a positive input4. Stake-
holders could impact the heritage both directly and indirectly5. Participatory ap-
proaches while cooperating with the stakeholders would lead to better results and
greater levels of satisfactions for those involved.
The typology of heritage stakeholders is very vast. Peter Howard divides
them considering the different markets on which heritage is relevant: owners, in-
siders, outsiders, media, academics, and governments6. The ”insiders” are mainly
locals and can be very vocal in manifesting their concerns and rights related to
the heritage considered. The ”outsiders” are mainly those only visiting the re-
spective heritage site.
The role of heritage within a community or society, also depends on its at-
traction for a heterogeneous public. The 2014 Cultural Barometer showed a rela-
3
J.-C. Lefeuvre, ”Natural world heritage: A new approach to integrate research and management. Inter-
national Journal of Heritage Studies 13(4-5)/ 2007, 350-364.
4
B. Garrod, A. Fyall, A. Leask, and E. Reid, ”Engaging residents as stakeholders of the visitor attraction”,
Tourism Management 33(5)/2011, 1159-1173.
5
Sean Lochrie, ”Engaging and marketing to stakeholders in World Heritage Site management: a United
Kingdom multiple case study perspective”, Journal of Marketing Management 2016.
6
Howard, Heritage, 104.
tively low cultural consumption for Romania7. 70% of the Romanians did not
visit a heritage site in the previous year, and only 7% are frequent visitors. Roma- 183
nians prefer to visit heritage sites while they are traveling. Nevertheless, heritage
Z BUC H E A
is considered important, especially when considering its contribution to tour-
ism development, preservation of traditions and identities, and increasing local
pride8. For Romanians, heritage has primarily a macro-level value as they do not
seem to relate to it in a very personal way.
The volatile heritage
A l e x a n d r a
In contemporary societies, a strong tendency of “heritagization” is observed.
An increasingly wide variety of objects and symbols are designated as heritage.
Not all the heritage components are ”old”. Politics, cultural practices and ac-
tions, administrative considerations, as well as the public perception are some
of the elements leading to heritagization9. Well-established heritage10 is widely
recognized – it is considered ”great heritage”11. Contemporary society considers
as heritage the various elements (such as buildings – e.g. factories, objects, ways
of doing things – e.g. traditional techniques) in which a certain social group is
interested, and for which they have cultural significance12 . Nature and places /
landscapes could be heritage, becoming both culture and resource for sustainable
development13.
Despite this tendency of heritagization, heritage happens to disappear. Mon-
uments could be destroyed, and objects could vanish in contexts such as wars/
terrorism, natural disasters or human neglect. In Romania, cultural organizations
and heritage are affected by processes related to the elimination of the negative
effects that communism had on society. In this context, the application of the law
referring to the retrocession (rather than rebate) of the properties confiscated by
the communist regime to the initial owners/ their descendants has a major im-
7
Carmen Croitoru and Anda Becuț (coord.), Culture between local and global (Cultural Consumption Ba-
rometer 2014) (Bucharest: Pro Universitaria, 2015), 116-119. For a brief analysis of the museum visitati-
on in Romania see also Alexandra Zbuchea, ”Vizitez. Privesc. Înțeleg. Reflecții privind rolul curatoru-
lui în influențarea vizitatorului”, Revista Muzeelor, 1, 2015, 57-58.
8
Coritoru & Becuț, Culture between local and global, 109-110.
9
Jean Davallon, ”À propos des régimes de patrimonialisation: enjeux et questions”, paper presented at
Patrimonialização e sustentabilidade do património: reflexão e prospectiva (Nov 2014, Lisboa, Portugal,
2014), 3.
10
Davallon, 5.
11
Davallon, 9.
12
Davallon, 10-12.
13
Cécile Tardy, „La patrimonialisation du point de vue du vivant”, paper presented at Patrimonialização e
sustentabilidade do património : reflexão e prospectiva (Nov 2014, Lisboa, Portugal).
pact on museums and other cultural organizations. Numerous heritage buildings
184 and objects entered the private domain and are no longer available to the wider
public. The civic society, the media or the representatives of the affected organi-
zations, claiming that false documents have been presented or other irregularities
have been committed, contest some of the trials associated with this retrocession
process14.
In 2015, the Romanian National Network of Museums developed a study
mapping the retrocession phenomenon. No figure of the heritage in discussion
could be provided due to the partial information available, the unreliable data or
even the lack of desire of the persons and institutions involved to talk about the
subject. Following interviews with museum representatives and an online critical
research, the study revealed that more than 110 museums in ca 80 localities, and
60 various other cultural organizations (libraries, theaters etc.) in 45 localities
lost or were in danger of losing their buildings15. The mobile heritage requested
by the former owners could not be tracked during the mentioned investigation,
due both to the complexity of the phenomenon, and but also due to the lack of
transparency and cooperation of parties involved.
This process is relevant for local communities because the disappearance of
the access to heritage leads to an even smaller cultural participation, to smaller
tourism opportunities, to a decrease of the dynamism in the area – to mention
only the most evident aspects. In some cases, the cultural organizations that dis-
appear are the only ones in the area… In other cases, the collections of the mu-
seum that lost its building are stored for indefinite time or other types of disfunc-
tionalities occur16.
14
Many opinions and reports have been presented in media on this issue. A sample of them, giving a
sense of the wide variety of situations, are as follows: Sorin Ghica, ”Rechinii imobiliari au înșfăcat și
moșia Ghica”, Adevărul, 9 January 2012; Vlad Dumitraș, ”Retrocedare cu acte false a clădirilor istorice
din Oradea!”, Cotidianul, 24 June 2013, Valentna Ispas, ”Muzeul de Artă pierde 5 milioane de euro?”,
Obervator de Constanța, 27 October 2014; Diana Pârvulescu, ”MNAR: Statul român să fie reprezentat
de procuror în procesele privind restituirea lucrărilor de artă”, Mediafax, 14 January 2015. Many reports
and claims such as the previous ones are to be identified. Some of them might be false allegations, but
some are true. Only a few of them seem to have been considered in courts. No clear image and uncon-
tested situation of the retrocessed heritage is available for Romania.
15
A brief summary of the findings of the study of the Romanian National Network of Museums: 117 iden-
tified buildings housing museums which were claimed by/ returned to private parties, three quarters of
the buildings are registered in the list of the monuments, 29% of the buildings are in rural areas, in 47%
cases there is a definitive court decision, in 14% cases there is a definitive court decision but the muse-
um still functions in that building, in 5% of the cases the state bought the building after it was returned,
5% of the buildings were not returned to the owner – according with definitive court decision, in 16%
of cases the process is ongoing, in 14% of cases the returned building is deserted and in advanced state
of decay, in 6% of cases the returned buildings are being restored.
16
Dragoș Neamu, ”Muzeu închis pentru retrocedare”, Dilema Veche, 584, 23-29 aprilie 2015.
185
Z BUC H E A
A l e x a n d r a
Figure 1: (Partial) Map of the buildings housing cultural organizations in request by/ returned to
private owners. Red represents places with museums under strain, while blue represents other
cultural organizations.
Some positive evolutions are also registered. Heritage in advanced state of

decay is being restored and used for cultural venues or other type of activities
beneficial for local sustainable development. Several examples could be given, out
of a longer list, such as the Bonțida Bánffy Castle17 or the Perticari-Davila Man-
sion18.
Connecting with heritage

Monuments and historical sites, but especially museums are the spaces most
favorable for the interaction between public and heritage. These organizations
are evolving, under the pressure of economic, social and cultural developments of
the contemporary society. Heritage-based organizations are not only guardians
17
The castle, one of the most important monuments in Transylvania was concessioned by Transylvania
Trust from the owner who regained the ensemble - http://www.transylvaniatrust.ro/index.php/en/
programs/the-restoration-of-banffy-castle-bontida/, https://electriccastle.ro/info/castle.
18
The Perticari-Davila Mansion in Izvoru is is only one of the monuments restored and reactivated by
the Pro Patrimonio Foundation: www.propatrimonio.org, http://www.monumenteuitate.org/ro/mo-
nument/718/Izvoru-Perticari-Davila.
of the heritage. They are equally researchers, curators, educators and entertain-
186 ers. Nevertheless, their image is ambiguous, being considered elitist and compe-
tent, but also, in the same time, rusty and dull. In the past decades, the practices
and offers of heritage-based organizations changed significantly. In the following

section, we will concentrate on museums (as the institutions undergoing, prob-
ably, the most obvious transformations) and the way they connect to the the con-
temporary public.
The most popular definition of a museum is given by the International
Council of Museums (ICOM): a non-profit, permanent institution in the service of
society and its development, open to the public, which acquires, conserves, researches,
communicates and exhibits the tangible and intangible heritage of humanity and its
environment for the purposes of education, study and enjoyment 19. Although this
definition is technically correct, it does not includes the new evolutions taking
place within the museum world – the way they reach their mission, and make
their heritage accessible to various segments of the public. Claire Solery from We
Are Museums proposed a rewriting of this definition: A museum is an open to
all, ever changing place, in the service of humanity, where curators act as keepers and
transmitters of knowledge, culture and values that are shared with co-curators in inno-
vative and inspiring ways, giving them insight into their past and present and inform-
ing their future self-development20 .
In present day museums, visitors are interacting with the heritage. They en-
ter a creative and inspiring dialogue with heritage, curators, educators, research-
ers, as well as with other visitors. Orhan Pamuk, the Nobel Prize winner and ini-
tiator of a museum in Istanbul, considers that the future of museums stays in
addressing the small stories of the ordinary people, in order to reach the human
dimension of history and culture21. In such museums connecting with the heri-
tage should be easier, and interacting with other individuals in order to enter a
significant dialogue with the heritage also.
Museums aim mainly at visitors – who are extremely diverse. Nevertheless,
they are also addressing various stakeholders22 . All these persons (should) inter-
act with the heritage, at various levels; they connect to it personally – intellectu-
ally and/or emotionally.
For a positive encounter between heritage and various individuals, the scene
of the encounter (i.e. exhibition, heritage site) has to be planned. Proper plan-
ning is ensured through interpreting the heritage. A team of various profession-
19
http://archives.icom.museum/definition.html.
20
Clarire Solery, ”Let`s rewrite the definition of museums!”, We are museums blog, July 7, 2016.
21
Orhan Pamuk, ”Orhan Pamuk’s manifesto for museums”, The Art Newspaper, 6 July 2016.
22
Alexandra Zbuchea, Marketing muzeal pentru nonmarketeri, Bucharest: Tritonic, 2015, 31-57.
als (curators, educators, PR specialists, etc.) could ensure the process, having in
mind not only the characteristics of the heritage and the mission of their organi- 187
zation, but also their visitors and other stakeholders23. Not only the characteris-
Z BUC H E A
tics, needs, desires and interests of the public should be considered in the process
of designing exhibitions, but visitors and various stakeholders could be also in-
volved in the process. Their implication may start from the process of designing
the exhibition, going through the installation process, and even their involvment
in developing the exhibition further following its opening 24.
The heritage is for each individual an educational resource, but each one
A l e x a n d r a
has his / her own style of learning in museums and other cultural organizations.
Education and learning in museums has greatly changed in the past decade, both
from the perspective of museum professionals and the visitors25. The heritage of-
fers educational support from a cognitive, emotional, as well as spiritual perspec-
tive. Some visitors relate to one of these aspects, while others to several. Each
person interprets in his/ her own way the heritage, interacts with it in a specific
way, and uses it in a personal manner.
The museum curator instrumentalizes heritage having in mind certain edu-
cational aims. S/He also should consider the specific characteristics and inter-
ests of the public and stakeholders26. Several aspects could be taken into account
as facilitators for education: design of an exhibition, access to collections, and
the provision of information associated to the heritage. Establishing an effective
educational setting involves also a stimulating framework for the interaction be-
tween artifacts and visitors, between visitors and the museum`s representatives,
among visitors or stakeholders. Providing different points of reflection related
with the museum`s discourse, as well as connecting the heritage with interests/
concerns of the contemporary society could increase the degree of interaction
related to heritage.
23
Alexandra Zbuchea, ”Vizitez. Privesc. Înțeleg”, 61-63.
24
M.M. Duarte Candido, et al., ”The museum experience: discussion on the relationship between con-
temporary museums and their visitors”, 2013; Lars Lischke et al., ”User Defined Exhibitions – Explo-
ring Possibilities to Involve Visitors in the Design of Exhibitions”, TEI`14, February 16-19, 2014, Muni-
ch, Germany; Nina Simon, The Participatory Museum, 2010.
25
Eilean Hooper-Greenhill, Museum and Education. Purpose, Pedagogy, Performance, London-New York:
Routledge, 2007, 1-14. Alexandra Zbuchea, ”Formal and informal education in museums”, Revista mu-
zeelor, 1, 2006, 45-53.
26
Alexandra Zbuchea, ”Vizitez. Privesc. Înțeleg”, 57-64.
Concluding remarks
188
Heritage is a multifaceted concept, influencing both individuals and com-
munities. Heritage is related with a wide range of stakeholders. Despite its signifi-
cance and positive role, despite the tendency of heritagization observed world-
wide, heritage could be ignored or even destroyed, instead of being used as a
complex resource, with educational, cultural, social and economic implications.
Cultural organizations, especially museums, and their stakeholders tend to
see heritage as an educational resource. The practices of interaction with heri-
tage have changed during the past decades, leading to an increased dynamism
and increased appeal of museums. Education takes place through dialogue and
interaction. Creativity is an important part of this scheme. Nevertheless, a pleas-
ant encounter does not guarantee educational outcomes. We recommend further
research into how to design an experience, which is not only personally reward-
ing, but also culturally enriching and effective.
References
Croitoru, Carmen, and Becuț, Anda (eds.), Culture between local and global (Cultural
Consumption Barometer 2014), Bucharest: Pro Universitaria, 2015.
Davallon, Jean, ”À propos des régimes de patrimonialisation: enjeux et questions”,
paper presented at Patrimonialização e sustentabilidade do património: reflexão e
prospectiva, Nov 2014, Lisboa, Portugal, 2014, available online at https://halshs.
archives-ouvertes.fr/halshs-01123906/document.
Duate Candido, M.M., Aidar, G., and Conrado Martins, L., ”The Museum Ex-
perience: Discussion on the Relationship between Contemporary Museums
and Their Visitors”, 2013, 50-58, available online at https://www.academia.
edu/4290532/2013_-_The_museum_experience_discussion_on_the_relation-
ship_between_contemporary_museums_and_their_visitors.
Dumitraș, Vlad, ”Retrocedare cu acte false a clădirilor istorice din Oradea!”, Cotidi-
anul, 24 June 2013, available online at http://www.cotidianul.ro/retrocedare-cu-
acte-false-a-cladirilor-istorice-din-oradea-216478/.
Garrod, B., Fyall, A., Leask, A., and Reid, E., ”Engaging residents as stakeholders of the
visitor attraction”, Tourism Management 33(5)/2011, 1159-1173.
Ghica, Sorin, ”Rechinii imobiliari au înşfăcat şi Moşia Ghica”, Adevărul, 9 January
2012, available online at adevarul.ro/news/societate/rechinii-imobiliari-insfacat-
mosia-ghica-1_50ad31997c42d5a663907ca5/index.html.
Hooper-Greenhill, Eilean, Museum and Education. Purpose, Pedagogy, Performance, Lon-
don-New York: Routledge, 2007.
Howard, Peter, Heritage. Management, Interpretation, Identity, London-New York: con-
tinuum, 2003.
Ispas, Valetina, ”Muzeul de Artă pierde 5 milioane de euro?”, Obervator de Constanța,
27 October 2014, available online at http://observator.ro/muzeul-de-arta-pierde- 189
5-milioane-de-euro-282972.html.
Lefeuvre, J.-C., ”Natural world heritage: A new approach to integrate research and
Z BUC H E A
management. International Journal of Heritage Studies 13(4-5)/ 2007, 350-364.
Lischke, L., Schneegass, S., Dingler, T., and Schmidt, A., ”User Defined Exhibitions –
Exploring Possibilities to Involve Visitors in the Design of Exhibitions”, TEI`14,
February 16-19, 2014, Munich, Germany, available online at http://www.tei-conf.
org/14/wip/wip-lischke.pdf.
Lochrie, Sean, ”Engaging and marketing to stakeholders in World Heritage Site man-
A l e x a n d r a
agement: a United Kingdom multiple case study perspective”, Journal of Marketing
Management 2016.
Neamu, Dragoș, ”Muzeu închis pentru retrocedare”, Dilema Veche, 584, 23-29 aprilie
2015, available online at http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/
muzeu-inchis-retrocedare.
Orhan Pamuk, ”Orhan Pamuk’s manifesto for museums”, The Art Newspaper, 6 July
2016, available online at http://theartnewspaper.com/comment/comment/orhan-
pamuk-s-manifesto-for-museums/.
Pârvulescu, Diana, ”MNAR: Statul român să fie reprezentat de procuror în procesele
privind restituirea lucrărilor de artă”, Mediafax, 14 January 2015, available at
http://www.mediafax.ro/cultura-media/mnar-statul-roman-sa-fie-reprezentat-de-
procuror-in-procesele-privind-restituirea-lucrarilor-de-arta-13765018.
Simon, Nina, The Participatory Museum, 2010.
Solery, Clarire, ”Let`s rewrite the definition of museums!”, We are museums blog, July 7,
2016, available online at http://www.wearemuseums.com/lets-rewrite-the-defini-
tion-of-museums/.
Tardy, Cécile, ”La patrimonialisation du point de vue du vivant”, paper presented
at Patrimonialização e sustentabilidade do património : reflexão e prospectiva,
Nov 2014, Lisboa, Portugal, 2014, available online at https://www.academia.
edu/12367693/La_patrimonialisation_du_point_de_vue_du_vivant.
Zbuchea, Alexandra, ”Formal and informal education in museums”, Revista muzeelor, 1,
2006, 45-53.
Zbuchea, Alexandra, Marketing muzeal pentru nonmarketeri, Bucharest: Tritonic, 2015.
Zbuchea, Alexandra, ”Vizitez. Privesc. Înțeleg. Reflecții privind rolul curatorului în
influențarea vizitatorului”, Revista Muzeelor, 1, 2015, 57-64.
ARHEOLOGIE SUBACVATICĂ. EPAVE DIN LEMN
191
DESCOPERITE ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1989-2015
D OBR E
Laurențiu Marin DOBR E*
Abstract
M a r i n
Underwater archeology is a young discipline, at its beginning, both at global and
national levels. The results obtained in the last few decades: settlements and sunken
wrecks which have been discovered, recovery of cultural property and historical and sci-
entific information have opened a new stage in archeology. By the working conditions
L a u r e n ț i u
and the environment in which it is performed, for the most part, the scientific research
is entirely dependent on underwater technique, specific equipment, fitness and high le-
vel professional training.
Underwater archaeological potential, the progress in technique and technology
and the interest shown by archaeologists and specialists who have understood the value
of exploitation of submerged remains have led to the development of underwater ar-
cheology, to founding research institutions and creating the legislative instruments ne-
cessary to protect the underwater cultural heritage. This situation can be found mostly
in Western European countries, such as France, Spain, England, Italy, Sweden but also
in the United States of America and Canada.
Unfortunately, at present, in Romania, underwater archeology is at an empirical le-
vel, practised by pseudoarhaelogists, by people who are passionate about diving greedy
of novelty and of taking the „trophies” through the discoveries they have made. This
amorphous and anomic branch of archeology tries to breathe the fresh air of discovery
through the coarse filter of the uninitiated, giving a bitter taste to the immerse historical
stories.
The article “Underwater Archaeology. Wooden Wrecks Discovered in Romania during
1989-2015” aims, by presenting wrecked boats which have been identified over the past
25 years, to prove the existence of an important underwater archaeological vein in the
bed of the Danube and the Romanian Black Sea coast.
Besides shipwrecks from Mangalia, Costineşti and South Eforie, which were iden-
tified physically, near the ancient port Tomis can be found vestiges of other seven other
wooden crafts, seemingly of ancient age, all of scientific interest. In the Danube area
- Sulina - were discovered three wooden vessels dated to the late eighteenth century,
which also deserve increased attention. Alongside these wrecks we have the relics of the
crafts investigated by the pioneer of the Romanian diving: Constantin Scarlat and many
other military or civilian ships from the nineteenth or twentieth century, most of them
located in the shoreline perimeter or harbor facilities.
The abundance of the archaeological materials in the aquatic environment requires
authorities to a constant, active, firm involvement and leaves the current archaeological
_____________________
*
E-mail: mlaurentium@yahoo.com
syncretism, to impose a segregation of underwater and land archaeology, to train ar-
192 chaeological staff able to identify, determine, extract, transport, conserve, exploit and
protect submerged archaeological assets. This article is part of a series of works on the
theme of underwater archeology, immersed discoveries, weaknesses and opportunities
AR H EO LO G I E SU BAC VAT I C Ă . EPAV E D I N L E M N D E S CO PER I T E Î N R O M ÂN IA Î N PER I OA DA 19 89 -2015
of the legislation in this field, a body of works which is intended to be a plea for the pro-
tection of underwater national cultural heritage in an efficient manner.
Cuvinte cheie: arheologia subactavtică, epavă, România

Key-words: underwater archaeology, wrek, Romania
Dintre toate descoperirile de vestigii arheologice, cele mai spectaculoase și

mai captivante sunt descoperirile arheologice din adâncurile mărilor și ocea-
nelor. Universul subacvatic, în special cel submarin, a provocat dintotdeauna
imaginația și gândul oamenilor că în străfundurile albastre s-ar afla scufundate
așezări sau epave încărcate cu comori, tentații care aprind gustul multor aventu-
rieri. Alături de acești temerari și dependenți de adrenalină, sunt și oameni de
știință, care dezvoltă o întreagă „industrie” arheologică subacvatică.
Arheologia subacvatică este o ramură a arheologiei generale, având ca obiect
căutarea, identificarea, recuperarea, studierea, conservarea, păstrarea și valorifi-
carea științifică a vestigiilor istorice aflate sub apă. Este o disciplină care implică
două profesii diametral opuse: scufundarea și arheologia, două aptitudini, una în
strânsă legătură cu pregătirea fizică și una de esență intelectuală, ambele indis-
pensabile lucrului științific sub apă. Acest binom scufundare/cercetare arheolo-
gică trebuie dezvoltat fără a dezechilibra balanța performanță fizică/performanță
științifică.
Ca și arheologia terestră, arheologia subacvatică presupune o activitate in-
terdisciplinară, unde, suplimentar, întâlnim științele specifice mediului acvatic
(oceanologia, biologia marină, geologia marină, marinărie/navigație, construcție
nave etc.).
Grație studiului și analizei izvoarelor istorice scrise și nescrise, documen-
telor, arhivelor, legendelor locale, grație noilor tehnologii, explorarea imensului
albastru s-a dovedit mai eficientă. Progresiv, de la an la an, a crescut numărul des-
coperirilor arheologice subacvatice, a crescut numărul de artefacte recuperate și
aduse la țărm și s-a mărit semnificativ volumul de informație istorico-științifică.
Tehnologia 3D, îmbinată cu scanarea cu ultrasunete, magnetică și electromag-
netică, a creat posibilitatea de a reconstrui și a proiecta în format digital sau ma-
terial (imprimare 3D) bunurile culturale scufundate, iar tehnica a permis cobo-
rârea la adâncimi inexpugnabile în urmă cu două-trei decenii, lărgind spectrul
investigațiilor și facilitând obținerea de date și imagini, inaccesibile la debutul
arheologiei subacvatice.
Prin prisma tipologiei vestigiilor arheologice de sub ape distingem patru ca-
tegorii de situri. Într-o ierarhizare numerică, epavele dețin detașat prima poziție 193
printr-o varietate de tipuri și modele (de la ambarcațiuni feniciene și egiptene la
D OBR E
corăbii grecești și romane, la caravele și galioane spaniole, nave cu zbaturi și nave
de război sau comerciale, până la submarine cu propulsie nucleară), pe poziția se-
cundă se află siturile terestre scufundate, urmate de sanctuarele subacvatice
(depozite rituale) și depozitele subacvatice fără caracter ritual.
M a r i n
Epavele – considerate situri închise –, printr-un joc al circumstanțelor, au
„găsit” o modalitate de a transcede timpul, purtând cu ele veritabile clipe ale tre-
cutului. În multe cazuri, aceste artefacte imortalizează instantanee ale istoriei,
fără a fi afectate de curgerea vremii, fără ca factorii antropici sau naturali să alte-
L a u r e n ț i u
reze autencitatea și caracteristicile vestigiilor. Cel mai adesea, epavele păstrează o
imagine imuabilă, tridimensionabila, facil de interpretat și cu un puternic impact
vizual. Frecvent, epavele au fost supranumite „mașina timpului”, un cognomen
confirmat fără echivoc de vasele naufragiate care au fost cercetate, precum Vasa1
și Mary-Rose2 .
Acest segment al arheologiei de cercetare subacvatică s-a născut în deceniul
cinci al secolului XX, când Jacques-Yves Cousteau, ofițer de marină francez, și
Emile Gagnan, inginer canadian, inventau dispozitivul de scufundare autonom
prevăzut cu un detentor cu „debit la cerere”, care a fost folosit în sprijinul științei,
apoi în domeniul militar. În anul 1948 echipamentul este utilizat în cercetarea
arheologică subacvatică la epavele situate în rada portului Mahdia din Tunisia.
Începând cu anul 1960, arheologia subacvatică devine disciplină de sine stă-
tătoare, după ce investigațiile din deceniul șase, din sudul Franței (Marsilia), pri-
mele de acest fel, au adus la suprafață numeroase bunuri antice: amfore, coloane
de marmură, tezaure, epave etc.
În ceea ce privește geneza arheologiei subacvatice în România, aceasta poa-
te fi plasată la sfârșitul anilor ’60 (sec. XX), când Constantin Scarlat, considerat
„zeul propagandistic și pedagogic”3 al scufundărilor și al arheologiei subacvatice,
pionier în domeniul scufundărilor, topografiei și cartografiei subacvatice, face
1
Vasa este cea mai importantă epavă ranfluată și cu un bogat inventar, a fost o bijuterie navală a Regatu-
lui Suediei din secolul al XVII-lea. Este o corabie de război construită între anii 1626 și 1628, care a na-
vigat doar 1300 m, distanță parcursă de la lansarea la apă, până la locul naufragiului. Vasul, o investiție
regală a epocii în care a fost construit, un simbol al puterii suedeze medievale, se află astăzi într-un
muzeu din Stockholm realizat special pentru valorificarea lui. Apa salmastră a mării l-a conservat foarte
bine, fiind afectat din punct de vedere biochimic foarte puțin, iar fizic – în proporție de 10%.
2
Mary Rose este o frumoasă epavă britanică descoperită în anul 1971 și ranfluată în anul 1982, în prezent
piese aparținând navei se află la Muzeul Mary Rose, iar relicva vasului – la baza navală din Portsmouth
(Anglia).
3
Radu Vulpe, Prefață la Constantin Scarlat, Țărmul nevăzut al Mării Negre (București: Editura Militară,
1982), 7.
primele descoperiri submarine și întocmește primele schițe ale așezărilor antice
194 – porturile Callatis și Tomis. De-a lungul timpului, în imersiunile sale, prestigio-
sul scafandru a identificat ambarcațiuni antice și medievale din lemn și inventa-
re specifice mijloacelor de transport pe apă (ancore, roci de balast, amfore ş.a.).

„Cea mai valoroasă descoperire o constituie epavele a două corăbii, dintre care
una se pare că avea o vechime de peste 2.000 de ani”4 (anul 1968, în perimetrul
portului Callatis). În anul 1977, pe brațul Măcin al Dunării, a identificat epavele a
două corăbii din lemn otomane – Daba Sofi și Lutfi Gebi5, și tot în aceasta perioa-
dă a găsit o corabie înnisipată în Delta Dunării, în locul cunoscut sub denumirea
de Movila lui Omer.
Rodul explorărilor subacvatice ale lui Constantin Scarlat a fost materializat
în lucrări, articole și comunicări în publicații de specialitate, iar prin studiile și
experiențele sale a creat premisele formării în România a noii discipline a arheo-
logiei. Datele şi informaţiile scoase din adâncurile apelor au fost prețuite la justa
lor valoare în lucrări ale unor reputați arheologi ai epocii sale, precum Adrian
Rădulescu, Radu Vulpe, C. Scorpan, Mihai Irimia ş.a.
Schimbările politice, economice și sociale, produse după 1990 în România,
au afectat întregul sistem educațional și de cercetare, plasându-l pe o pantă des-
cendentă, care, în coborârea sa, a antrenat inclusiv arheologia. Acestui curent
i-au ținut piept circa 10 ani instituțiile culturale și reprezentanții acestora, grație
inerției acumulate în anii ’70-’80, două decade cu un remarcabil progres cultural
și științific.
În ciuda tuturor vicisitudinilor, interesul pentru istorie, știință și cercetare
subacvatică emerge și se face simțit la Mangalia. În anii 1993-1994 Muzeul de
Arheologie Callatis din Mangalia pune bazele unei colaborări româno-italiene,
desfășurată în anii 1994-1998, care a constat în investigații arheologice subma-
rine în perimetrul portului și așezării antice Callatis. Proiectul, din nefericire, a
eșuat, dar trebuie consemnat ca prima acțiune de compulsare din România orga-
nizată din punct de vedere științific, arheologic, subacvatic.
I. Epavă din lemn la Mangalia

La aproximativ 10 ani după proiectul româno-italian, relicvele submarine de
la Callatis revin în atenția specialiștilor printr-un nou proiect – „Callatisul sub-
acvatic”, un plan ce dorea localizarea ruinelor submerse și stabilirea condițiilor
în care se află. Și de această dată, elementul cristalizator l-a constituit Muzeul
de Arheologie Callatis care, în colaborare cu Centrul de Scafandri „Carpatica” și
„Arheologie submarină la Mangalia”, Dobrogea nouă, anul XX, nr. 5957, 8 septembrie 1963.
4
Constantin Scarlat, Itinerare subacvatice de la Istru la Pontul Euxin (București: Sport-Turism, 1988), 7.
5
Octopus Maritime Archaeological Research Association din Budapesta, a dema-
rat la data de 9 aprilie 2007 o acțiune de cercetare a anticului Callatis scufundat. 195
În perimetrul investigat de echipa de scafandri „Carpatica”, condusă de Jeno
D OBR E
Szabo, au fost identificate multe fragmente ceramice, ruine, străzi, coloane și o
epavă care transporta marmură. „În largul mării, la câteva sute de metri de țărm,
la o adâncime de 10 metri, a fost descoperită o epavă antică ce transporta blocuri
de marmură. Lemnul a putrezit, dar încărcătura păstrează încă forma navei”6, de-
M a r i n
clara directorul Muzeului de Arheologie Callatis, dr. Sorin Colesniuc. În opinia
expertului arheolog Mihai Ionescu, blocurile de marmură sunt, de fapt, bucăţi
masive de calcar ce serveau ca balast pe timpul deplasării. Întrucât probleme de
natură financiară au blocat proiectul, acesta s-a oprit la etapa prospecțiunilor.
L a u r e n ț i u
Din păcate, întreruperea prematură a lucrărilor nu a permis centralizarea datelor
obținute și o mare parte din informații, inclusiv coordonatele epavei, au rămas
stocate la partenerii instituției muzeale.
II. Epava de la Costinești

După mijlocul anilor ‘60, în localitatea Schitu, județul Constanța, cu oca-
zia lucrărilor desfășurate la construcțiile hidrotehnice din stațiunea Costinești
(digul din zona complexului „Vraja Mării” și consolidarea malului de la Hotel
Forum), conform celor afirmate de Lupu Gheorghe (78 de ani) din localitate, au
fost găsite mai multe monede antice din aur „rotunjite de apă” – piese rulate – de
mici dimensiuni (18-20 mm diametru), având pe una din fețe chipul unei femei.
În același context, la începutul anilor ‹90, această „poveste” este alimentată
de mai multe zvonuri privind descoperirea în mare a unui lot de monede antice
de aur. Din istorisirile unor pescari și salvamari din această perioadă a rezultat că
un fost scafandru militar, angajat ca salvamar sezonier, în urma unor scufundări
la sud de epava navei Evanghelia, la circa 500-600 m de mal, a găsit un tezaur de
monede de aur, lângă epava unei corăbii din lemn scufundate. Un tezaur care, po-
trivit descrierilor, era format din 82 de piese cu un diametru de circa 20-25 mm,
care pe una din fețe aveau efigia unei femei cu înscrisul „ATENA” (fig. 1 – o vari-
antă posibilă de monedă, pe care unul dintre martori a asociat-o cu cele descoperite).
Aceste istorii, aparent cu iz de basm, care azi sunt de natură să anime
imaginația căutătorilor de comori, par a fi susținute și de alți localnici care au
afirmat că, după furtunile din timpul iernii, au găsit, pe plaja spălată de nisip
până la pământ, mici piese din aur cu forme ovale sau rotunde care nu au putut fi
identificate sau interpretate.
Sorin Marcel Colesniuc, „Adevărul despre Cetatea Callatis dispărută sub apele mării”, Mangalia, anul
6
XI, nr. 129-130, iunie-iulie 2009.

Odată cu extinderea pescuitului privat
196 la un nivel de exploatare semiindustrial, prin
dezvoltarea tehnicilor de pescuit și mărirea
ariei de lucru, pescarii din această zonă au în-

ceput să acuze că în acest perimetru marin, din
când în când, plasele lor se agață sau se rup. În
anul 2003, în una din intervențiile efectuate
cu scopul desfacerii plaselor, la circa 600 m
travers de mal și la aproximativ 250 m sud de
epava navei Evanghelia, pescarii scafandri au
Fig. 1. descoperit scheletul unei ambarcațiuni antice
din lemn.
Acest scenariu, condimentat cu istorie antică, aur și epave vechi, a antrenat
între anii 2005 și 2008 mai multe cluburi de scafandri amatori să caute în această
zonă ambarcațiunea scufundată. În ciuda eforturilor depuse, toate acțiunile pe
care le-au executat acvanauții amatori nu au avut niciun rezultat pozitiv.
În vara anului 2010, un plonjor amator7 identifică o epavă a unei nave vechi
din lemn pe aceleași coordonate (circa 600 m travers și 300 m sud de nava Evan-
ghelia) – ocazie cu care surprinde fotografic vestigiile submerse. Conform de-
scrierii, ambarcațiunea este naufragiată într-un ochi de nisip cu diametrul de
aproximativ 30 m (în această zonă fundul mării este format din rocă, acoperită,
pe alocuri, cu nisip), se află așezată pe chilă, în poziție orizontală, orientată pe
direcția SE-NV, fără a se putea determina pupa sau prova navei, chila este frântă
spre capătul sudic și îngropată în nisip. Partea neîngropată a epavei (fig. 2) repre-
zintă un fragment de chilă de circa 11-12 m lungime, pe care sunt articulate de
o parte și de alta varangele, toate piesele fiind din lemn. Chila este de tip „feliat”
(stratificat pe orizontală), cu elemente din lemn masiv prinse între ele cu cepuri
de lemn, flancată pe cele două laterale pe toată lungimea cu câte o piesă din lemn
dintr-o singură bucată, având lățimea maximă 45 cm și înălțimea de circa 50 cm.
Pe chilă pe partea de NE sunt prinse nouă varange cu lungimi variabile între 1,2
m și 0,40 m, din care doar şase varange se continuă pe partea de SV, având di-
mensiunile cuprinse între 1,1 m și 0,4 m. Toate varangele sunt lucrate din lemn
masiv. La inspecția vizuală efectuată în jurul epavei nu au fost identificate obiecte
de inventar specific ambarcațiunii.
Contrar faptului că epava antică se află la o adâncime de circa 6 m, unde
există o bogată faună și floră marină, scheletul de lemn este curat, nu prezin-
tă depuneri vegetale sau scoică, este curat. Suprafața lemnului, în proporție de
7
Persoana nu a dorit să-și facă public numele.
60% este putrezită, dar nu
în profunzime, în părțile 197
neafectate este vizibilă fibra
D OBR E
lemnului. Acest fapt este
rezultatul acoperirilor și
descoperirilor succesive ale
epavei de nisipul de pe fun-
M a r i n
dul mării, al curenților de
nord formați la Capul Tuzla
și al adâncimii mici la care
se află scufundată (adânci-
L a u r e n ț i u
me la care valurile afectează
Fig. 2. frecvent fundul mării).
Încercările ulterioare
de a regăsi corabia scufundată au eșuat, zona a fost „periată” în anii următori de
scafandri amatori și profesioniști și a fost scanată cu tehnologie modernă, însă
morfologia mixtă a reliefului submarin (rocă/nisip) și lipsa unor coordonate
exacte (în format GPS) au îngreunat identificarea și localizarea epavei. Conform
celor declarate de către plonjorii care au efectuat căutările, relieful din această
zonă permite acumularea nisipului în scobiturile și crevasele fundului de rocă,
unde probabil se află ambarcațiunea scufundată.
Scufundarea în acest loc reclamă un echipament cu o dotare minimă, cu aer
comprimat și o ambarcațiune de mici dimensiuni pentru deplasarea la fața locu-
lui. Adâncimea face ca vizibilitatea să fie foarte bună pe toată perioada anului,
excepție fac perioadele de după furtună. Completul de scufundare trebuie să fie
adaptat la temperatura apei.
III. Epavă Eforie Sud – tezaur monetar

Un scenariu similar întâlnim în cazul epavei descoperite în zona stațiunii
Eforie Sud. Cu date și repere identice, povestea ambarcațiunii scufundate în
apropierea țărmului este o copie fidelă a „istoriei de la Costinesti”, însă, în acest
caz, o parte dintre protagoniștii descoperirilor au înțeles importanța științifică a
pieselor arheologice și, astfel, ele au fost valorificate istorico-științific.
În perioada anilor 2000-2001, circa 200 de monede de mare valoare istorică
au fost descoperite în Marea Neagră, în perimetrul stațiunii Eforie Sud. Primele
date cu privire la locul unde au fost găsite și scoase din apă monedele indicau zona
costieră dintre stațiunea Mamaia și Capul Midia8 (jud. Constanța). Investigațiile
198 ulterioare au arătat că locul descoperirii se află pe litoralul stațiunii Eforie Sud, la
aproximativ 200 m nord de zona cunoscută sub denumirea Capul Turcului, la 30-
40 m de țărm, la o adâncime de 3-4 m, pe un fund de piatră și nisip. Ca urmare

a acestui fapt, în lucrările de specialitate cercetătorii au numit lotul de monede
„tezaurul Eforie Sud I”9.
În anul 2006 o persoană care nu a solicitat recompensă și a dorit să rămână
anonimă a predat Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța un lot
de monede din argint de mare valoare, format din 124 de piese (fig. 3), despre
care a afirmat că le-a descoperit în zona litoralului localității Eforie Sud, fără a
preciza cu exactitate locul unde au fost identificate. Lipsa datelor cu privire la
locul exact al descoperirii a împiedicat o cercetare și o interpretare completă a
bunurilor culturale. Totuși, evaluarea realizată de numismații muzeului constăn-
ţean a noului lot „tezaurul Eforie Sud II”10 a stabilit că acesta era, posibil, o des-
coperire din anul 200511. Expertiza ambelor loturi de monede arată că piesele
prezintă urme vizibile ale unei îndelungi perioade petrecute în apa mării și au
o patină neagră-gri cu pete de strălucire me-
talizată. Majoritatea monedelor datează din
perioada sfârșitului de secol XVI și începutul
secolului XVII, bătute în Olanda, Spania, Po-
lonia, Italia ș.a.
În anii următori, pe plaja stațiunii au fost
identificate piese de argint, puternic oxidate
și deformate, o parte chiar „sudate între ele”.
Niciunul dintre bunuri nu avea formă regulată
sau vreo formă care să fie asimilată cu obiec-
te de cult, de podoabă sau monede. De la data
primei descoperiri și până în prezent au exis-
tat zvonuri despre găsirea mai multor tezaure
asemănătoare celor descrise atât pe plajă, cât
Fig. 3. și în apă, care, din nefericire, nu au mai ajuns
în posesia instituțiilor abilitate și, se pare,
că au părăsit țara pe căi ilegale. Cercetările desfășurate în cauză de autoritățile
8
G. Custurea et al., Coin Hoards of Dobrudja I (Constanța: Editura EX PONTO, 2007), 121.
9
Custurea et al., Coin Hoards.
10
Custurea et al., Coin Hoards, 137.
11
Custurea et al., Coin Hoards, 137.
competente12 nu au confirmat și nici
nu au infirmat aceste aspecte. Cert 199
este că după publicarea lucrării „Co-
D OBR E
ins Hoards of Dobrudja I”, în care este
menționat locul descoperirii tezaure-
lor, respectiv zona Capul Turcului din
Eforie Sud, au fost semnalați în repe-
M a r i n
tate rânduri căutători de comori (bra-
conieri arheologici) tereștri și subacva-
tici, dar și mai mulți scafandrii amatori
Fig. 4.
(fig. 4), dornici să găsească o posibilă
L a u r e n ț i u
epavă. Aceste fapte rezultă din activitățile organelor de poliție care, în anii 2010-
2013, au depistat pe plaja stațiunii persoane care efectuau detecții neautorizate.
În anul 2009 a fost depistată în apele Mării Negre, la Capul Turcului, Eforie
Sud, o persoană echipată corespunzător, inclusiv cu detector de metale, cu care
efectua detecții în mediu submarin.
În perioada 2007-2011 au funcționat pe raza localităților Eforie Nord și Efo-
rie Sud trei asociații sportive de scafandri amatori, care au desfășurat scufundări
de agrement și cursuri de scufundare, ocazie cu care au găsit și adus la suprafață
piese de bronz deformate şi oxidate provenite, cel mai probabil, de la ambarcațiuni
vechi – majoritatea cuie.
În anul 2009, la digul Teu13 de pe plaja stațiunii Eforie Sud, la circa 6-7 m
de țărm, un scafandru amator a descoperit o parte din structura de lemn a unei
vechi ambarcațiuni, însă nu a considerat a fi importantă această epavă și nu a făcut
cunoscut acest lucru. Existența epavei a mai fost semnalată și de alți scafandri.
În anul 2010 echipa BSWD14 localizează vestigiile navei la Capul Turcului și,
totodată, execută primele măsurători
și observații, activități nonintruzive/
nondistructive, iar după ridicarea co-
ordonatelor face publice toate datele
– coordonatele GPS: latitudine nord
44°2.144’ și longitudine est 28°39.231’
(fig. 5). Ambarcațiunea este aşeza-
tă „pe chilă dreaptă” pe fundul mării
Fig. 5.
12
Serviciul de Investigaţii Criminale – Protecţia Patrimoniului Cultural Naţional – din cadrul Inspecto-
ratului de Poliţie al Judeţului Constanţa.
13
Digul de apărare al plajei este cunoscut sub denumirea Teu, datorită formei sale asemănătoare literei
„T”.
14
Black Sea Wreck Divers – club de scafandri amatori din Constanţa.
la o adâncime de circa 3 m, orientată NNV-SSE, relevment 340°. Vestigiile corăbi-
200 ei sunt acoperite în mare parte cu scoici și bolovani de dimensiuni medii. În pre-
zent relicvele sunt parțial „sudate”, pietrificate, încastrate în fundul mării urmare
a depunerilor de calcar și scoică, prezentându-se sub forma unui schelet fosilizat
Fig. 6-7.
(fundul mării fiind format din lespezi cu compoziție calcaroasă) (fig. 6, 7).
Epava are chila de aproximativ 18 m lungime, cu o lățime de 35-45 cm. Apa-
rent, pare a fi dintr-o singură bucată de lemn masiv, fisurată pe alocuri, pe lun-
gime (între 0,6 și 1,2 m) înspre capătul sudic. Pe chilă, perpendicular, în plan
orizontal, sunt fixate opt varange din lemn atât pe partea estică, cât și pe partea
vestică, varangele au o lungime variabilă între 0,7 și 1,5 m, cu lățimi cuprinse
între 25 și 30 cm și cu un ecartament de aproximativ 0,8-1,1 m. În locurile unde
carena a rezistat, aceasta prezintă un strat de tablă de cupru la exterior. Atât pe
lungimea chilei, cât și pe varangele epavei sunt vizibile elementele de fixare din
bronz, tip caia – cui cu secțiune pătrată cu lungime de până la 15 cm – în mare
parte afectate (rupte, oxidate, îndoite, torsionate) (fig. 8).
Analizând epava prin prisma locului descoperirii, a dimensiunilor sale și a
modului de construcție, se poate rea-
liza o asociere cu cele două loturi de
monede (tezaure) descoperite. Însă
confirmarea unei relații istorice între
aceste bunuri culturale nu poate veni
decât în urma unei cercetări arheolo-
gice.
Epava este vizibilă tot timpul anu-
lui când vremea permite, adâncimea
Fig. 8.
mică o recomandă pentru orice nivel de experiență în scufundare, chiar și pentru
discover scuba diving. 201
Trebuie de precizat că, la punerea în valoare a epavei, a contribuit și Asociația
D OBR E
Club Marine Explorer Constanța, prin realizarea unui film de înaltă calitate și cu
imagini sugestive.
IV. Nave antice I în rada vechiului port Tomis
M a r i n
Clubul Marine Explorer este o asociație de scafandri amatori din Constanța,
înființată de doi cunoscuți împătimiți ai tainelor albastre, Rusu Iulian și Roibu
Pascale, scafandri cu experiență și cu pregătire militară. Experiența acumulată în
L a u r e n ț i u
scufundările din cadrul exercițiilor militare și consilierea de specialitate au adus
Clubului Marine Explorer rezultate remarcabile. În vara anului 2013, ambii cute-
zători ai clubului, informați și documentați arhivistic, stabilesc un perimetru în
Marea Neagră, travers de municipiul Constanța, pe care aveau să-l verifice atent.
La trasarea limitelor zonei investigate au contribuit hotărâtor datele oferite de
foști scafandri militari, care au executat misiuni de antrenament în aceste locuri
și care le-au dezvăluit întâmplări și lucruri bizare observate în aventurile lor sub-
marine.
Nu revenim asupra temelor deja cunoscute, însă prezentăm aceste detalii
pentru a sublinia că, și în descoperirile arheologice subacvatice, ca și în cele te-
restre, identificarea vestigiilor nu este fortuită, descoperirile arheologice întâm-
plătoare, chiar și în mediul acvatic, sunt cazuri foarte rare.
Aria supusă observațiilor de cei doi acvanauţi a fost suprafața situată la 1,5
mile marine travers de Cazinoul din municipiul Constanța, cuprinsă între Digul
de Nord al Portului Constanța și Portul Tomis. În acest spaţiu au identificat două
denivelări atipice structurii și formelor de relief submarine, care puteau fi asimila-
te unor ambarcațiuni naufragiate.
Scanate magnetometric, cele două
puncte nu au răspuns pozitiv (fig.
9). Coroborarea acestor teste/veri-
ficări a întărit ipoteza existenței a
două epave, cel mai probabil con-
struite din lemn.
Scufundările de recunoaștere
derulate de Club Marine Explorer
au confirmat rezultatele scanări-
Fig. 9. lor. Mai mult: sub nisipul care îm-
bracă vestigiile au fost reperate ar-
tefacte specifice ambarcațiunilor
202 de epocă antică (rocă de balast).
Conform măsurătorilor efec-
tuate, cele două epave se află

pe coordonatele GPS latitudine
Nord 44°9’29.90” și longitudine
Est 28°41’9.66” (fig. 10).
Artefactele se află la o adân-
Fig. 10.
cime de peste 20 m (21-23 m), pe
o suprafață plană de nisip cu vagi
urme de scoică moartă. Pe fundul mării epavele se prezintă ca două protuberanțe
care respectă liniile ambarcațiunilor și sunt învelite în proporție de 98% cu un
strat compact și consistent de nisip. Acoperirea vestigiilor cu un covor gros de
nisip este o consecință a trecerii timpului, dar și a ridicării Digului de Nord al
Portului Constanța, care a oprit și a favorizat sedimentarea aluviunilor dunărene
aduse de curenții din nordul Mării Negre.
Dimensiunile epavelor nu au putut fi stabilite, pătura de nisip așezată pes-
te corăbiile antice nu permite aprecierea caracteristicilor fizice. Conform celor
susținute de protagoniștii descoperirii, „lungimea cocoașelor de nisip este cu-
prinsă între 16 și 17 metri și 12 și 13 metri, lățimea cca 5-6 metri, iar înălțimea
cca 2-2,5 metri”. Ce se ascunde sub nisipul de pe fundul mării rămâne o enigmă
ce trebuie elucidată prin intervenții calificate. Este o adâncime la care accesul
nu este dificil, scufundarea este în siguranță cu gaz respirator – aer comprimat
–, luminozitatea este bună, chiar foarte bună primăvara și toamna târziu. Este o
adâncime la care lucrul sub apă nu este recomandat scafandrilor fără pregătire.
V. Nave antice II în rada portului Tomis

Cele două epave descoperite nu sunt singurele ambarcațiuni antice naufra-
giate în acest perimetru. În vara anului 2015 Iulian Rusu, unul dintre autorii
acestor descoperiri, membru al Clubului Marine Explorer, într-un parteneriat cu
ONG Respiro Underwater Research Society – Constanța, reia observațiile de la
suprafața apei în aria investigată în anul 2013. Cu o tehnologie superioară, de
înaltă fidelitate, asigurată de ONG Respiro Underwater Research Society și cu
experiența de lucru a acestora (vezi proiectul HERAS [Submarine Arheaological
Heritage of the Western Black Sea Shelf]) îmbinate cu cunoștințele despre acest pe-
rimetru ale lui Iulian Rusu, cei doi parteneri identifică în câteva săptămâni încă
cinci excrescențe pe fundul mării. Scanările cu ultrasunete și magnetometrice au
oferit indicii specifice unor vestigii care puteau fi asemănătoare unor ambarcațiuni
scufundate din lemn. Prin scufundările efectuate la punct s-a confirmat existența 203
a încă cinci epave cu forma și dimensiunile similare celor două identificate în
D OBR E
anul 2013. Toate cele șapte ambarcațiuni sunt scufundate în aceeași arie, aflată
travers de Cazinoul din municipiul Constanța la circa 1,5-2 mile marine. Din re-
latările autorilor, a rezultat că, lângă cele cinci nave scufundate, s-ar afla încă o
epavă, a șasea, cu profil și dimensiuni apropiate celor cunoscute. Inconsistența
M a r i n
datelor din teren, exprimată doar prin câteva piese antice tipice mijloacelor de
transport maritim din epocă (fragmente de rocă pentru balast și fragmente cera-
mice amforice), nu a creat certitudinea existenței unei ambarcațiuni, motiv care
i-a determinat pe scafandri să fie rezervați cu privire la această „descoperire”.
L a u r e n ț i u
Un aspect care nu trebuie omis referitor la starea generală de conservare a
acestor vestigii este poziția lor geografică în actualul context maritim și econo-
mic – configurația noului port comercial (cu zonă de ancorare și zonă de pescuit)
– un perimetru care de-a lungul timpului a servit ca radă a portului Constanța
și care concomitent a fost „periat” prin traulare de navele de pescuit industrial,
fenomen care a produs aplatizarea sitului submers și întinderea artefactelor pe
o suprafață extinsă în jurul ambarcațiunilor. Prezența epavelor în această zonă
conturează fragil ideea că aici s-ar fi putut afla rada antică a vechiului port Tomis.
Totodată, lansează ipoteza unei intrări în incinta limanului mai dificilă din punc-
tul de vedere al manevrelor marinărești pe timp de furtună sau posibilitatea ca
ambarcațiunile scufundate să fie rezultatul unor înfruntări militare în avanport.
Viitoarele investigații profesioniste vor putea lămuri cu siguranţă contextul
istoric, cauzele și natura naufragiului epavelor, poziția reală a vechiului port To-
mis și factorii care au condus la acoperirea cu apă a ruinelor antice și vor permite
o recuperare în condiții optime a bunurilor culturale arheologice15.
VI. Epave la Sulina

Poate cele mai captivante și mai fascinante epave din lemn descoperite în
România sunt cele găsite la Sulina (județul Tulcea). În primăvara anului 2015
aceiași scafandri Iulian Rusu și Roibu Pascale, membri ai Clubului Marine Ex-
plorer, se aflau în Delta Dunării. Studiul lucrărilor de specialitate și experiența
strânsă în aplicațiile militare desfășurate în apele Dunării i-au adus pe cei doi
15
Legea nr. 99/2007 privind acceptarea Convenției asupra patrimoniului cultural subacvatic, art. 2, alin.
5: „Conservarea in situ a patrimoniului cultural subacvatic va fi considerată o opțiune prioritară, înain-
te de autorizarea sau de întreprinderea oricărui fel de intervenție asupra acestui patrimoniu”; art. 2, alin.
6: „Elementele aparținând patrimoniului cultural subacvatic care au fost recuperate vor fi depozitate,
conservate și administrate astfel încât să se asigure conservarea lor pentru o perioadă de timp îndelun-
gată”.
acvanauți la Sulina. Aici, după o completare a cunoștințelor la fața locului, cu
204 sprijinul localnicilor și pescarilor, și-au restrâns aria de căutare și și-au delimitat o
zonă acvatică din apropierea orașului Sulina. Perimetrul supus verificărilor a fost
Fig. 11.
bazinul acvatic amenajat la ieșirea din Sulina, în aval către Est, pe aceeași parte cu
localitatea, cu acces din Brațul Sulina (fig. 11).
Scanarea cu ultrasunete a locului a relevat trei forme asemănătoare corpuri-
lor unor vase. Din primele scufundări de verificare plonjorii au stabilit, fără dubii,
prezența a trei epave din lemn. Pentru că observațiile s-au desfășurat pe parcursul
unei singure zile (20 mai 2015), inspecțiile au fost sumare și autorii nu au putut
oferi mai multe detalii cu privire la starea de conservare, tipul constructiv, di-
mensiunile sau încadrarea cronologică a epavelor.
Prima corabie identificată este situată pe latură vestică a lacului, la circa 50 m
de mal, la o adâncime de aproximativ 6-7 m. Epava are o lungime cuprinsă între
25 și 30 m, este așezată pe fund de nisip cu mâl, cu relevment pe direcția est-vest
și înclinată 20° pe unul din borduri (nu a fost identificată prova sau pupa navei).
Cu ocazia vizitei exterioare, s-a constatat că vasul este construit din lemn și placat
pe alocuri cu foi de tablă de diferite grosimi, forme și dimensiuni. Coca navei este
perforată în mai multe locuri și are multe părți lipsă din opera vie și opera moar-
tă, în interior sunt vizibile câteva blocuri de marmură (este posibil să fie calcar
sau altă rocă ce au servit ca balast). Nu au fost găsite urme vizibile care să arate
cauza naufragiului și nici alte indicii care să ajute la determinarea scufundării.
A doua navă este poziționată către latură estică a bazinului, la o adâncime de
7-8 m, pe o zonă de nisip cu mâl, fără floră subacvatică. Epava a fost inspectată
printr-o singură trecere pe deasupra, iar datele obținute sunt sărace și nu pot crea
o imagine clară a vestigiilor de sub apă. Vasul este realizat din lemn, cu o lungime
205
D OBR E
M a r i n
Fig. 12-13.
între 40-50 m, înclinat pe un bord (nu a fost stabilită prova sau pupa), are puntea
principală întreagă, pe care se află catarge rupte și elemente din vergi distruse,
L a u r e n ț i u
precum și alte piese ale arboradei. Nu au putut fi trase concluzii cu privire la tipul
navei, cauza naufragiului sau alte date utile identificării.
A treia navă găsită sub ape este plasată în zona mediană a laturii sudice a
bazinului, la aproximativ 200 m de mal, pe coordonatele GPS latitudine Nord
45°9’20.91” și longitudine Est 29°40’50.11”. Observațiile subacvatice ale celor doi
scafandri s-au concentrat mai mult asupra acestei epave, datorită inventarului
care a fost remarcat încă de la prima imersie. Determinările întreprinse arată că
vasul este o corabie militară construită în totalitate din lemn, așezată pe o zonă
de nisip și mâl, lipsită de vegetație acvatică, la o adâncime de 7-8 m, având axul
longitudinal orientat pe direcția nord-sud. Epava are o lungime de aproximativ 30
m, coca are părți desprinse și este semnificativ avariată, nu a putut fi identificată
prova sau pupa. Deteriorarea ar fi putut surveni și în urma acțiunilor de decolma-
tare a lacului prin dragare mecanică. Examinarea atentă a părții superioare a rele-
vat că epava nu are puntea principală, îi lipsesc multe din corpurile componente
ale suprastructurii și nu se regăsesc elemente ale greementului. În zona centrală
a navei, unde pare a fi cala corăbiei, a fost localizat un arsenal format din peste
100 de ghiulele de tun și trei roți de afet de tun (fig. 12, 13). Pentru elucidarea
cauzei naufragiului16, a tipului de navă, a epocii din care face parte, au fost aduse
la suprafață două piese (ghiulea și roată de afet) și imagini sugestive. Artefacte-
le recuperate au fost predate Muzeului de Istorie din Sulina și a fost înștiințată
Direcția Județeană pentru Cultură Tulcea cu privire la descoperirea epavelor.
Astfel, după îndepărtarea aluviunilor și a depunerilor vegetale, fără a se inter-
veni sub nicio formă asupra bunurilor, s-au efectuat verificări vizuale cu privire la
caracteristicile fizice ale obiectelor (fig. 14):
– ghiuleaua este fabricată din fier, are o culoare negru-roșcat, prezintă urme
pronunțate de coroziune și oxidare, are un diametru de circa 30-35 cm și o
Sub apă obiectele privite prin vizorul de scafandru au dimensiuni mai mari, se creează un fenomen optic
16
de lupă, de asemenea, odată cu coborârea în adâncime, obiectele pierd culoarea naturală.

greutate de aproximativ 70 kg, la interi-
206 or sunt vizibile urme de pulbere neagră;
– roata de afet este un model spițat,
confecționată din lemn cu butuc din

fier, iar calea de rulare este protejată cu
o platbandă din fier, are un diametru
de aproximativ 1-1,1 metri și o greutate
de circa 60 kg, la exterior se observă un
strat consistent de oxid pe componente-
le feroase.
Cele trei vase sunt parțial înnisipa-
te și acoperite cu un strat consistent de
mâl. Pe suprafața vestigiilor este vizibilă
o biodermă proprie apelor stătătoare cu
depuneri de mâl și nisip.
Fig. 14.
Locul naufragiului, poziția celor
trei epave (relativ apropiate între ele), modelul constructiv specific secolelor
XVIII-XIX, conformația țărmului în ultimele secole fac plauzibilă ipoteza eșuării
corăbiilor pe grindurile de nisip aflate la sud de portul Sulina, din cauza unor
greșeli de navigație sau a furtunilor (cea mai cunoscută în 1855, 24 noiembrie/ 6
decembrie).
Teoretic, în acest caz, având în vedere adâncimea la care se află epavele, scu-
fundarea este accesibilă tuturor, indiferent de nivelul de pregătire, însă, din cauza
fundului de nisip cu mâl și a vegetației specifice apelor stătătoare, este recoman-
dată scafandrilor cu experiență care cunosc un astfel de mediu acvatic17.
Dintre toate descoperirile subacvatice arheologice înregistrate în ultimele
două decenii cele trei corăbii naufragiate la Sulina reprezintă singura descoperire
care nu se află în sit arheologic sau în zonă de protecție arheologică.
VII. Epavă necunoscută

Scanările fundului mării efectuate în diverse scopuri economice/industriale,
științifice/cercetare, militare sau de agrement au contribuit cu informații referi-
toare la structura și forma reliefului submarin și la posibilitățile de exploatare a
resurselor submerse. În anul 2011, luna iunie, cu ocazia radiografierii perimetru-
17
O scufundare fără experiență (exprimată prin mișcări bruște, necontrolate, fără flotabilitate stabilă sau
o poziție necorespunzătoare a corpului în raport cu artefactele) ar produce o tulburare a nisipului cu
mâl sau a depunerilor, ceea ce ar atrage o scădere rapidă a vizibilității și, implicit, o sistare temporară a
lucrărilor sau chiar deteriorarea sau distrugerea vestigiilor sensibile/fragile, friabile.
207
D OBR E
M a r i n
L a u r e n ț i u
Fig. 15.
lui situat la est de plaja Corbu (județul Constanța), în timpul unui exercițiu de
antrenament, o echipă de scafandri militari (din Forțele Marinei Militare Româ-
ne), condusă de cpt. cdor Gheorghiu Cristian și grupul de scafandri lt.-cdor Mun-
teanu Cristian și p.c.c. Rasoiu Daniel, a identificat la mare distanță de mal, circa
4 mile marine, o posibilă epavă. Inițial scanările au fost realizate cu un dispozitiv
tip sonar și întrucât anomalia a persistat, confirmând existența unui corp pe fun-
dul mării, s-a procedat la scanarea magnetometrică, la care rezultatul a fost nega-
tiv. Dimensiunile și forma subiectului scanat, precum și lipsa răspunsului la testul
magnetometric formează premisele existenței unei epave cu structură de lemn.
Datele atestă prezența vestigiilor la o adâncime de peste 30 m (31-32 m), pe
un fund plat, cel mai probabil de nisip. Epava, așa cum demonstrează scanarea,
are axul longitudinal orientat pe direcția Nord-sud. Poziția vasului naufragiat
a fost înregistrată în format GPS pe coordonatele 44°21.055’ latitudine Nord și
28°46.670’ longitudine Est. (fig. 15 – epavă necunoscută 2). Până la această dată
nu au fost efectuate scufundări la punct care să confirme prezența unei nave na-
ufragiate.
Prezența epavelor pe litoralul Mării Negre românesc este indubitabilă, o do-
vedesc izvoarele istorice și descoperirile enumerate. Este o realitate rezultată din
practicarea cabotajului în navigație, care a durat până la sfârșitul Evului Mediu
și chiar în Epoca Modernă. Astfel, multe mijloace de transport pe apă au sfârșit
înnisipate sau sfărâmate de stâncile țărmului, cauza fiind avarii la bord, erori de
navigație, furtuni ş.a.
Abundența vaselor naufragiate în zonele limitrofe așezărilor-port a fost o
constantă negativă a navigației în trecut, dar și a zilelor noastre, cele mai mul-
te naufragii se înregistrează în perimetrul avanporturilor urmare a manevrării
greșite a navelor, a condițiilor meteorologice nefavorabile, a înfruntărilor militare
208 etc.
Scufundarea navei, în majoritatea cazurilor, transformă epava într-un verita-
bil cenotaf și orice intervenție neautorizată sau incompetentă poate fi considerată

o profanare, mutilare sau amputare a vestigiilor şi istoriei. În consecință, trebuie
sancționate de către colectivele științifice toate intervențiile empirice cu caracter
malign, care pot afecta ireversibil și irecuperabil din punct de vedere arheologic,
istoric și științific siturile subacvatice.
Protejarea acestor situri arheologice, indiferent de tipologia lor şi de locul în
care se află, obligă autoritățile la o implicare constantă, mai activă și mai fermă.
Este evident că aceste activități reclamă mijloace tehnice, personal specializat în
protejare şi o aplicare corespunzătoare a legislaţiei.
Atât cercetarea, cât şi protejarea formează o ecuaţie a cărei formulă de re-
zolvare se caută din perioada de început a arheologiei subacvatice. Iată ce afirma
în urmă cu 40 de ani Constantin Scarlat despre necesitatea utilizării tehnicilor
evoluate: „De altfel, cunoscând bine sectorul subacvatic [...] care prezintă egal
interes atât pentru istorie cât și pentru geografie, biologie ş.a., sunt necesare mij-
loace tehnice dintre cele mai moderne. Numeroasele pete albe din adâncuri pro-
babil vor impulsiona noi studii. De aceea suntem îndreptățiți a crede că interesul
științei va hotărî acordarea sprijinului material necesar cercetării”18. În sprijinul
soluţionării problemei, exponenţii în domeniu trebuie să ia atitudine şi să pără-
sească prezentul sincretism arheologic, să impună o segregare a arheologiei sub-
acvatice de arheologia terestră, să formeze şi să instruiască personal arheologic
capabil să identifice, determine, extragă, transporte, conserve, valorifice şi să pro-
tejeze materialul arheologic aflat în mediu acvatic. În aceste circumstanţe vom
avea certitudinea că activităţile arheologice subacvatice vor trata în mod calificat,
profesionist şi exhaustiv vestigiile scufundate.
Sursă fotografii
Fig. 1. http://www.gold-stater.com/greek-gold-coins.htm
Fig. 2. Arhiva personală a autorului descoperirii, persoana nu a dorit să-și facă public
numele.
Fig. 3. Arhiva Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, prin expert
numismat Gabriel Mircea Talmațchi
Fig. 4. Arhiva personală
Fig. 5. https://earth.google.com/
Fig. 6. Arhiva Club Marine Explorer
18
Constantin Scarlat, „Portul antic Callatis”, ACTA MUSEI NAPOCENSIS (Cluj: Muzeul de Istorie al
Transilvaniei, 1973), 540.
Fig. 8. Arhiva Club Marine Explorer 209
Fig. 9. Arhivă Club Marine Explorer
D OBR E
M a r i n
Fig. 15. https://earth.google.com/, prin Black Sea Wreck Divers – club de scafandri
amatori din Constanţa
Bibliografie
L a u r e n ț i u
Scarlat, Constantin. Țărmul nevăzut al Mării Negre. București: Editura Militară, 1982.
Scarlat, Constantin. Itinerare subacvatice de la Istru la Pontul Euxin. București: Editura
Sport-Turism, 1988.
Custurea, G., N. Dima, G. Talmațchi şi A. Vertan. Coin Hoards of Dobrudja I. Constanța:
Editura EX PONTO, 2007.
Legea României nr. 99/2007 privind acceptarea Convenției asupra patrimoniului cul-
tural subacvatic.
ACTA MUSEI NAPOCENSIS. Cluj: Muzeul de Istorie al Transilvaniei, 1973.
Colsniuc, Sorin Marcel. „Adevărul despre Cetatea Callatis dispărută sub apele mării”.
Mangalia, anul XI, nr. 129-130, iunie-iulie 2009.
„Arheologie submarină la Mangalia”. Dobrogea nouă, anul XX, nr. 5957, 8 septembrie
1963.
VASA (ship). https://en.wikipedia.org/wiki/Vasa_(ship).
MARY-ROSE. https://en.wikipedia.org/wiki/Mary_Rose.
INSTRUIREA SPECIALIŞTILOR CU ACTIVITATE
211
ÎN DOMENIUL PATRIMONIULUI CULTURAL
ION IC Ă
P î r v u I O N I C Ă*
Abstract
P î r v u
The connection between labour field, society and training of specialist is rather di-
fficult to achieve. The specialisation of workers is supposed to be recognised by society
at large and by specialist from other fields. The degree of this recognition leads to the
recognition of the given field significance for society and economy. The cultural heri-
tage comprises several sub-fields: built heritage (historical monuments, archaeology),
movable heritage (museum heritage) and intangible heritage. Each sub-field has its
own specific and use a variety of specialisation. In this respect, it is need to distinguish
between occupation, profession and qualification. The most appropriate term, with a
formal acknowledgment from administrative system is the “occupation”.
Each occupation, in order to be acknowledged, should be part of Romanian Occu-
pations Classification, which is the unique register for occupations in Romania. Each
occupation might be described using a formal paper: an occupational standard or an
occupational profile. The only legally binding document is the occupational standard.
However, the occupation profile is important since its comprise the main characteristics
of a given occupation. The key element of an occupation are the competencies. Occupa-
tions are described by competencies and activities. Competencies might be key compe-
tencies, acknowledged at European level or specific competencies. Since all occupations
comprise key competencies, specific competencies are those which define an occupati-
on.
In order to facilitate the communication and exchange of experience and expertise
it is important to have standardised competencies. Using standard competencies, both
education system and professional training system will be able to correlate each other.
In Romania, some occupations are not formally described, other are described using
occupational profiles and other are described by occupational standard. Some occupa-
tions are open for academic graduates only and other are accessible for both academic
graduates and graduate trainees. Moreover, occupations might comprise stand-alone
professions as archaeologist or they may be add-on like professions as museologist is.
The division of occupation or creation of new occupations should be connected with
society and labour field. However, since some legal regulations prove to be more pre-
eminent, new occupations are created, in order to comply, for instance, with wage le-
gislation. In this respect, a good example is the “archaeologist” occupation, recently
divided in “researcher in archaeology” and “research assistant in archaeology”. Without
a description for these latest occupations, the only reason for their insertion in Occu-
pations Register is the need to make clear the wage hierarchy in cultural organisations.
_____________________
*
Asociația Sinaptica – București, e-mail: pirvul@gmail.com
For a better coverage with competencies of the cultural heritage field, it is important to
212 use standardised occupations and competencies and to make a good use of all training
paths: formal education, professional training and self-learning.
I N S T R U I R E A SPECIAL IŞ T I LO R CU AC T I V I TAT E Î N D O M EN I U L PAT R I M O N I U LU I CU LT U R A L
Cuvinte cheie: educație, patrimoniu cultural, România

Key-words: education, cultural heritage, Romania
Definirea ocupaţiilor și profesiilor

Existența patrimoniului cultural, cel puțin în contemporaneitate, nu poate
fi desprinsă de participarea specialiștilor, cei care permit o abordare științifică
a vestigiilor trecutului și naturii. Cine sunt acești specialiști și cum se raportea-
ză aceștia la societate, în general, și la contextul mai restrâns al altor specializări
sunt întrebări care preocupă continuu domeniul patrimoniului cultural.
În primul rând, trebuie de observat că cei care au ca principal obiect de acti-
vitate unul dintre subdomeniile socioeconomice ale patrimoniului cultural nu au
căpătat o identitate ocupațională decât în contextul identificării și individualiză-
rii altor ocupații. În al doilea rând, identificarea și identitatea unei ocupații aso-
ciate patrimoniului cultural sunt aspecte subiective și relative. Nu întotdeauna se
regăsește o corelație foarte strânsă între denumirea unei ocupații și conținutul
muncii pe care o realizează cel care are această ocupație. Un bun exemplu în acest
sens este ocupația „manager cultural”, ocupație fără o recunoaștere oficială, sub
forma descriptorilor, care are conținuturi și semnificații diferite în funcție de
mediul organizațional public sau privat în care este utilizată. Aceste diferențe au
condus la utilizarea denumirii unei alte ocupații, cea de „antreprenor cultural”,
doar pentru a fi posibilă o delimitare între sistemele public și privat.
Apariția unei ocupații nu este, în mod necesar, izvorâtă din apariția unei
activități sau a unui set de activități, fiind, de multe ori, rezultatul unei inițiative
sau decizii de altă natură. În același timp, terminologia în acest domeniu este des-
tul de complicată. Astfel, conform Ordinului comun al ministrului muncii, fami-
liei şi protecţiei sociale şi al preşedintelui Institutului Naţional de Statistică nr.
1832/856/2011 pentru aprobarea Clasificării Ocupațiilor din România (COR),
distingem între:
– Ocupație – activitatea utilă, aducătoare de venit (în bani sau natură), pe
care o desfășoară o persoană în mod obișnuit, într-o unitate economico-
socială și care constituie pentru aceasta sursa sa de existență. Ocupația
este, deci, proprie persoanelor active, care practică o activitate recunoscu-
tă de societate ca utilă pentru sine și semenii săi. Ocupația unei persoane
poate fi exprimată prin: funcția sau meseria exercitată de aceasta.
– Funcție – activitatea desfășurată de o persoană într-o ierarhie funcțională
de conducere sau execuție. 213
– Meserie – complexul de cunoștințe obținute prin școlarizare și prin prac-
ION IC Ă
tică, necesare pentru executarea anumitor operații de transformare și pre-
lucrare a obiectelor muncii sau pentru prestarea anumitor servicii.
– Profesie – specialitatea (calificarea) obținută prin studii, iar ocupația este
specialitatea (calificarea) exercitată efectiv la locul de muncă.
În contextul patrimoniului cultural, putem înțelege diferența dintre ocupație
P î r v u
și profesie, referindu-ne la unii dintre specialiștii care își desfășoară activitatea
în muzee. Astfel, muzeograf reprezintă o ocupație, în timp ce biolog sau inginer
aeronave sunt profesii. Pe de altă parte, în spectrul ocupațiilor legate de patri-
moniul cultural, putem găsi termenul arheolog, care desemnează, în egală mă-
sură, o ocupație și o profesie. O situație specială este cazul conservatorului, care
este o ocupație, fără a fi și profesie, având în vedere că accesul la denominatorul
ocupațional este posibil doar prin intermediul formării profesionale în afara sis-
temului educațional academic (clasic). Nu în cele din urmă, termenii „ocupație”
și „profesie” au un puternic nivel de sinonimie cu termenul „meserie”, deși cel din
urmă are o conotație ușor ironică, care conduce la relaționarea cu persoanele fără
studii superioare. Din punct de vedere strict juridic, și arhitect și zidar desemnea-
ză meserii, iar „meseriaș” este orice lucrător din cadrul celor două ocupații care
deține atât vaste cunoștințe teoretice, cât și solide deprinderi practice.
În ceea ce privește termenul „funcție”, acesta ar trebui înțeles ca un instru-
ment de facilitare a corelației dintre ocupații/profesii și de operaționalizare în
contextul relațiilor de muncă. Din această perspectivă, „funcția” poate fi privi-
tă ca cel mai mic numitor comun pentru mai multe ocupații/profesii care, din
punctul de vedere al salarizării, se plasează pe același nivel, fiind echivalente în
etalon monetar. De exemplu, funcția „expert” poate să facă referire la un jurist,
la un arheolog sau la un arhitect. Prin urmare, valoarea funcției apare mai ales în
cazul sistemelor organizaționale ample, care cuprind foarte mulți salariați, iar fo-
losirea denumirii ocupațiilor/profesiilor se poate dovedi complicată și laborioasă.
În acest context, devin importante conținuturile descriptive ale funcțiilor, care să
reflecte ocupațiile/profesiile.
Un aspect important al discuției referitoare la ocupații/profesii se referă la
faptul că o ocupație „există” numai în măsura în care aceasta face parte din COR.
Aceasta înseamnă că, înainte de orice, lista COR trebuie completată, prin inclu-
derea unei noi ocupații, modificarea denumirii uneia existente sau eliminarea
unei ocupații. În conformitate cu prevederile ordinului citat, modificarea COR
se face de către Ministerul Muncii în colaborare cu Institutul Naţional de Statis-
tică. Aceste instituții, la cererea organizaţiilor utilizatoare, actualizează COR în
214 concordanţă cu modificările care se produc în:
a) structura economiei naţionale;
b) legislaţia specifică în vigoare privind introducerea şi/sau reglementarea de

noi funcţii, meserii şi ocupaţii;
c) nomenclatoarele ocupaţiilor elaborate de organismele de specialitate ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale Uniunii Europene, şi anume: Clasi-
ficarea Internaţională Standard a Ocupaţiilor, recomandată de Uniunea
Europeană, ISCO - (COM); Clasificarea Internaţională Standard a Ocu-
paţiilor – ISCO (88).
După cum se poate observa, legiutorul operaționalizează o anumită ierarhie
a motivelor care pot conduce la modificarea COR, punând pe primul loc modifi-
cările care apar în structura economiei naționale. În acest context, trebuie remar-
cat faptul că motivarea unei completări a COR pornind de la ocupații existente
pe plan internațional, fără o reflectare în economia națională poate conduce la
refuzuri în adoptarea ocupației sau la confuzii. Din acest punct de vedere, este
necesar să se țină cont de faptul că fiecare țară are un anumit parcurs istoric,
inclusiv în ceea ce privește formalizarea unui domeniu. În cazul domeniului cul-
tural și, în special, al subdomeniului patrimoniului cultural, reflectarea dezvoltă-
rii istorice a domeniului și a componentelor științifice din cadrul acestuia poate
fi recunoscută foarte ușor în structura ocupațiilor de tip muzeal. Un astfel de
exemplu este disjungerea ocupațiilor în „conservator”, „restaurator” și „muzeo-
graf”, abordare terminologică și operațională care pune dificultăți în corelarea cu
ocupațiile existente în alte țări. Pe de altă parte, prezența unor ocupații care nu au
un echivalent direct în sistemele altor țări este dublată de lipsa unor ocupații care
pot fi întâlnite în alte țări. Pentru cel de-al doilea caz, pot fi amintite ocupațiile
„investigator” și „curator”.
Nomenclatoarele ocupaționale sunt importante fiindcă permit o comunicare
mai ușoară între sistemele administrative din diferite țări și, implicit, schimbul de
informații și cunoștințe. În funcție de modul în care un anumit stat se raportează
la contextul mai larg internațional, urmează să fie dezvoltate și gestionate aceste
nomenclatoare. Atunci când convergența terminologică este redusă, specialiștii
dintr-o țară vor avea dificultăți în schimburile informaționale internaționale.
Motivele pentru care nomenclatoarele ocupaționale dintr-o țară cuprind anumi-
te denumiri, și nu altele, țin fie de realitatea economico-socială, fie de aspecte
ideologice. Bunăoară, într-o țară în care materialele de construcții folosite la mo-
numentele istorice nu cuprind piatra, este puțin probabil să găsim ocupația „pie-
trar”. În același timp, din motive care țin de politică și ideologie, o țară poate avea
sau nu recunoscută o ocupație. În cazul României, există ocupații din domeniul
patrimoniului cultural fără corespondent în alte țări, motivele fiind atât practi-
ce, cât și de natură politico-ideologică. O astfel de ocupație este „conservator”. 215
Din punct de vedere practic, se poate argumenta că operațiunile pe care le rea-
ION IC Ă
lizează un conservator într-un muzeu sunt suficient de specifice pentru a putea
fi asociate unei ocupații distincte. În același timp, existența ocupației nu poate
fi desprinsă de contextul sociopolitic în care a fost „creată”. Astfel, în perioada
anilor ’70, când România făcea eforturi reale pentru a demonstra un grad ridi-
cat de independență atât în interiorul blocului comunist, cât și printr-un demers
P î r v u
demonstrativ în fața lumii occidentale, a fost evidentă o mișcare prin care statul,
inclusiv cultura (de stat) își demonstrează capacitatea de a fi un participant activ
și constructiv la circuitul internațional al valorilor. În acest context mult mai larg
s-a „născut” ocupația de conservator din muzee, ocupație ale cărei conținuturi
operaționale pot fi regăsite, în alte țări, la muzeografi sau restauratori.
Indiferent de motivele care pot sta la apariția unei noi ocupații, aceasta are
recunoaștere oficială prin includerea în nomenclatorul oficial al ocupațiilor,
COR. Modificarea/actualizarea listei ocupațiilor se face la inițiativa entităților
care utilizează COR. Orice entitate care dorește modificarea COR depune la Mi-
nisterul Muncii:
a) memoriu justificativ din care să reiasă:
1. denumirea ocupaţiei, în limba română, pentru care se face cererea de in-
troducere în COR;
2. codul COR pentru grupa de bază, precum şi codul COR pentru ocupaţia
propusă a fi introdusă în COR;
3. codul activităţii economice din Clasificarea activităţilor din economia na-
ţională (CAEN), care presupune introducerea ocupaţiei propuse, pentru
realizarea concordanţei dintre activitate şi ocupaţie;
4. studiile şi analizele făcute de agenţii economici interesaţi pe piaţa forţei
de muncă, din care să rezulte necesitatea actualizării, anexate memoriului
justificativ;
b) descrierea ocupaţiei din care să rezulte următoarele elemente: atribuţii şi
responsabilităţi; uneltele şi instrumentele de lucru utilizate; programul de lucru;
mediul de activitate; situaţiile de risc; cerinţele pentru exercitarea ocupaţiei; ce-
rinţele referitoare la formarea profesională; nivelul de instruire solicitat pentru
practicarea ocupaţiei; tipul actului de calificare solicitat pentru practicarea ocu-
paţiei; specializarea obţinută prin actul de calificare, conform legislaţiei în vigoa-
re; salarizarea; promovarea în muncă; dinamica meseriei pe piaţa muncii; meserii
înrudite din COR; specializările;
c) adresă din partea ministerului de resort care reglementează activitatea
216 în domeniu sau, după caz, a asociaţiilor profesionale, din care să rezulte acordul
acestora pentru actualizarea COR;
d) precizarea bazei legale prin care s-a aprobat practicarea ocupaţiilor respec-
tive;
e) anexa nr. 1 „Lista cuprinzând ocupaţiile propuse a fi introduse în COR”,
completată;
f) după caz, anexa nr. 2 „Lista cuprinzând ocupaţiile propuse a fi radiate din
COR”, completată.
Pe lângă elementele formale, adăugarea unei noi ocupații în COR impune
formularea unor descriptori. Acești descriptori sunt importanți deoarece, pe de o
parte, permit corelarea cu nomenclatorul național al activităților, CAEN și, pe de
altă parte, facilitează corelația cu alte nomenclatoare naționale. În plus, descrip-
torii contribuie la diferențierea ocupațiilor, unele față de altele și pot fi folosiți,
ulterior, la proiectarea posturilor și formularea fișelor de post.
Deși, în sine, procesul de completare a COR este facil, este necesară acorda-
rea unei atenții sporite, deoarece există riscul ca nomenclatorul ocupațiilor fie
să conțină ocupații care nu sunt folosite în economie, fie să nu conțină ocupații
utilizate, dar care nu au o recunoaștere oficială. În acest context, trebuie să ob-
servăm că unele cerințe de fond pentru modificarea COR se referă la nivelul de
instruire, formare profesională, educație sau calificare necesare pentru realizarea
ocupației. În domeniul patrimoniului cultural pot fi întâlnite ambele situații, care
nu corelează realitățile economice cu nomenclatorul ocupațiilor. Aceste situații
sunt originate, de cele mai multe ori, în sistemul educațional academic, în care
există specializări academice nefolosite în economie sau care nu pot fi folosite,
ca atare, sub forma unei ocupații. O astfel de realitate a lumii academice pune în
dificultate pe cel care dorește să identifice o unitate de învățământ universitar în
raport cu o viitoare ocupație.
Corelarea dintre COR, educație/formare profesională și economia reală
se poate realiza prin utilizarea acelorași descriptori ocupaționali pe toate pali-
erele și în toate contextele. Formalizarea descriptorilor se realizează prin stan-
darde ocupaționale sau profesionale sau prin profile ocupaționale. Standardul
ocupațional sau profesional este documentul de referință utilizat la proiectarea
unui program de formare profesională și conține lista și descrierea competențelor
pe care trebuie să le dețină cel care realizează o ocupație și gama de variabile care
afectează realizarea activităților asociate competențelor. Profilele profesionale
sunt instrumente folosite în analiza posturilor și care abordează contextul mai
larg care descrie și circumscrie o ocupație. Diferența de esență între cele două
tipuri de instrumente descriptive constă în faptul că un standard ocupațional este
obligatoriu pentru toți cei care doresc să ofere formare profesională, în timp ce
utilizarea profilului ocupațional este voluntară. 217
Realizarea corelației dintre educație și piața muncii se poate face, în primul
ION IC Ă
rând, prin utilizarea acelorași descriptori ocupaționali, astfel încât proiectarea de
curriculum și de program de formare profesională să conducă la același conținut
al instruirii. În același timp, trebuie subliniat că descriptorii ocupaționali ar trebui
să fie formulați pornind de la realitatea economică și socială în care se desfășoară
o ocupație, și nu de la posibilitățile de instruire/educație/formare profesională pe
P î r v u
care le au furnizorii de instruire. Din păcate, sistemele educaționale nu reușesc să
ofere ceea ce solicită piața muncii, deoarece instruirea furnizată nu este concepu-
tă pornind de la realitățile economico-sociale.
Pentru elaborarea prezentei lucrări a fost realizată o cercetare pentru a iden-
tifica acele ocupații care pot fi asociate cât mai bine cu domeniul patrimoniului
cultural. Ulterior, s-a încercat identificarea unor descriptori ocupaționali pentru
ocupațiile identificate și, în cele din urmă, oferta educațională/de instruire pen-
tru ocupațiile identificate în prima fază.
Demersul nostru a fost pus în dificultate deoarece limitele domeniului pa-
trimoniului cultural nu sunt stabile și includ sau nu alte domenii. În opinia noas-
tră, domeniul patrimoniu cultural ar trebui să fie înțeles în sens larg și să includă
patrimoniul construit (monumente istorice, arheologie, patrimoniu industrial),
patrimoniul mobil (bunuri mobile cu valoare sau semnificație culturală, istorică,
științifică etc.) și patrimoniul imaterial. Totuși, frecvent, domeniul este abordat
limitat cu excluderea frecventă a patrimoniului imaterial. Deoarece prezenta lu-
crare nu și-a propus analiza exhaustivă a ocupațiilor existente în domeniul pa-
trimoniului cultural, ne vom limita la prezentarea unor aspecte cu caracter de
generalitate, care pot fi extinse și asupra altor ocupații sau grupe de ocupații. În
același timp, trebuie de precizat că analiza noastră a fost efectuată strict din per-
spectivă ocupațională, și nu din perspectiva legislației salarizării, respectiv din
perspectivă „funcțională” (sic!).
În universul ocupațional asociat cu patrimoniul cultural putem găsi atât
ocupații specifice, cât și ocupații nespecifice, dar adoptate și incluse în domeniu
prin intermediul altor ocupații și al funcțiilor. Realizarea unei liste exhaustive a
ocupațiilor care pot fi asociate patrimoniului cultural este un demers laborios,
dar lipsit de relevanță în ce privește relevanța pentru analiza noastră. În analiza
noastră ne vom opri asupra a trei ocupații, care exemplifică destul de bine starea
sistemului social al culturii privit din perspectivă ocupațională.
Arheologul, cod COR 263206, intră în categoria sociologilor, antropologi-
lor și asimilaților și, conform COR, se ocupă cu investigarea și descrierea struc-
turii societăților, originii și evoluției acestora, precum și interdependența dintre
condițiile de mediu și activitățile umane. Aceștia oferă consiliere cu privire la
218 aplicarea practica a rezultatelor lor în formularea politicilor economice și sociale.
Nivelul de studii asociat este 4, studii superioare. Prin urmare, în România, acce-
sul la ocupație este posibil numai prin filieră educațională academică. Consecința
directă a acestei realități este că nu există interes pentru formarea profesională
în domeniu, care să permită, eventual, calificarea ca arheolog. Lipsa de interes
pentru formarea profesională a condus la lipsa unui standard ocupațional care să
descrie competențele asociate ocupației și contextul realizării acesteia. Singurul
descriptor asociat ocupației este un profil ocupațional1 care cuprinde următoare-
le elemente de interes pentru demersul nostru:
„Descrierea ocupaţiei: Practicanţii unei astfel de ocupaţii identifică locaţii
arheologice, stabilesc şi conduc şantiere arheologice pentru a cerceta şi examina
prin metode specifice aşezări aparţinând unor societăţi sau culturi trecute; cură-
ţă, restaurează, interpretează şi expun artefactele descoperite.”
„Sarcini principale: [...]
– consultă rapoarte despre şantiere arheologice, artefacte existente şi hărţi
topografice pentru a identifica noi locaţii arheologice;
– adună artefacte din piatră, os, metal şi alte materiale, punându-le în pungi
şi marcându-le pentru a arăta unde au fost găsite;
– curăţă, restaurează, conservă, reconstruieşte şi expune artefactele desco-
perite;
– creează o schemă a fiecărui şantier şi desenează, actualizând mereu, hărţi
cu profilul unităţilor, suprafaţa solului, trăsăturile acestuia şi lucrurile gă-
site;
– compară descoperirile de la un şantier arheologic cu datele arheologice de
la alte şantiere pentru a găsi similitudini sau deosebiri;
– descrie proprietăţile sau însuşirile fizice ale artefactelor, cum ar fi mate-
rialele din care sunt făcute, mărimea, forma, funcţia şi aspectul decorativ
(decorarea);
– creează tipologii ale artefactelor pentru a organiza şi a înţelege culturi ma-
teriale din trecut;
– folosind desene şi fotografii, înregistrează locaţia exactă şi starea artefacte-
lor, descoperite în urma săpăturilor şi a investigaţiilor;
– cercetează, examinează şi evaluează aşezări aparţinând unor societăţi sau
culturi trecute, pentru a găsi răspuns la întrebările specifice ale cercetări-
lor întreprinse;
1
CJRAE Timiș, „Arheolog”, http://www.cjraetm.ro/images/meserii/arheolog.pdf, accesat la 15 iulie
2016.
– analizează, prin metode fizice şi chimice, structuri descoperite prin esca-
vare pentru a le identifica, data şi/sau autentifica şi interpreta semnificaţia; 219
– asigură protecţia, conservarea şi prezervarea şantierelor arheologice, pre-
ION IC Ă
cum şi a rezultatelor cercetării arheologice pe perioada procedurilor de
construcţie şi organizare a şantierelor;
– evaluează şantierele arheologice pentru managementul resurselor, dezvol-
tarea şi conservarea lor şi recomandă metode de protejare a şantierului;
– scrie, prezintă şi publică rapoarte prin care descrie istoria diferitelor şanti-
P î r v u
ere arheologice, metodologia şi rezultatul analizei artefactelor şi oferă re-
comandări pentru conservarea şi interpretarea descoperirilor;
– conduce şantiere-şcoală, unde predă personalului de teren, studenţilor şi
voluntarilor metode de săpare/căutare;
– predă arheologia în licee şi universităţi.”
Analiza sumară a descriptorilor sugerează că arheologul are în centrul preo-
cupărilor doar arheologia terestră, această abordare taxonomică regăsindu-se și
în practica arheologică din România, care nu pregătește și nu abordează în mod
diferențiat arheologia submarină. Din această perspectivă, o posibilă dezvoltare a
taxonomiei ocupaționale, disjungerea ocupației „primare” „arheolog” în ocupații
specializate, descrise în funcție de mediul natural în care se desfășoară ocupația,
în funcție de epoca istorică sau în funcție de legătura cu alt domeniu științific
(arheobotanică, arheozoologie, arheologie marină sau subacvatică etc. 2).
Pe de altă parte, ocupația „arheolog” este divizată, în România, în ocupații
subsumate, urmărind un criteriu pozițional-ierarhic. Cele două ocupații supli-
mentare sunt: cercetător în arheologie, cod COR 263214, și asistent de cerceta-
re în arheologie, cod COR 263215. Chiar dacă pentru aceste ocupații nu avem
descriptori ocupaționali, se poate afirma că diferențierea dintre ele și față de
ocupația „primară” este una de poziție ierarhică, reflectare directă a legislației sa-
larizării din sistemul public, potrivit căreia un cercetător are un nivel de salariza-
re superior unui asistent, cel din urmă fiind inferior și celui care are ocupația „pri-
mară”. Deși o astfel de abordare nu este relevantă din perspectiva conținutului
ocupației, ci doar prin prisma încadrării ierarhice și a diferenței de responsabili-
tate dintre cele trei paliere, taxonomia ocupațională reflectă o anumită deficiență
în înțelegerea semnificației și în aplicarea sistemului de clasificare al ocupațiilor.
De altfel, situații similare pot fi întâlnite și în alte sisteme taxonomice, un exem-
Pentru o diferențiere între arheologia terestră și arheologia subacvatică, http://www.maritimearchaeo-

2
logy.com/education/, accesat la 20.07.2016.

plu relevant fiind taxonomia ocupațională britanică, care utilizează, alături de
220 alte criterii, și pe cel pozițional-ierarhic3.
Restauratorul se regăsește sub forma a trei ocupații distincte: restaurator ar-
hivă (studii medii), cod COR 343305; restaurator opere de artă și monumente is-
torice (studii medii), cod COR 343301, și restaurator bunuri culturale (studii me-
dii), cod COR 343303. Toate cele trei ocupații sunt incluse în grupa ocupațională
„tehnicieni în domeniul artei”, iar nivelul de studii pentru accesul în ocupație
este nivelul 3, studii medii (bacalaureat). Din punct de vedere legal, o persoană
poate să parcurgă un proces educațional academic (liceu și/sau studii postliceale)
sau poate să parcurgă un program de formare profesională (de specializare sau
perfecționare), cu condiția finalizării studiilor liceale. Deoarece ocupația nu este
și calificare, nu este posibilă parcurgerea unui program de formare profesională
de calificare. Tehnicienii în domeniul artei (expoziții, muzee și biblioteci) pregă-
tesc lucrări de artă, specimene și artefacte pentru colecții, aranjează și montează
exponatele din galerii, acordă asistență bibliotecarilor privind organizarea și ope-
rarea sistemelor de manipulare a materialelor și fișierelor înregistrate.
Pentru ocupația restaurator opere de artă și monumente istorice există un
profil ocupațional4 care precizează că „practicanţii unei astfel de ocupaţii efectu-
ează investigaţii preliminare asupra operei de artă prin examinarea ei cu ochiul
liber, în lumină razantă sau directă, pornind de la cunoştinţe istorice şi tehnice,
ceea ce îi furnizează un „tablou clinic” al acesteia (tehnica şi materialele folosite,
stadiul de conservare, intervenţii anterioare de restaurare)”. Sarcinile principale
ale unui restaurator opere de artă și monumente istorice, potrivit aceluiași profil
ocupațional, sunt:
„– efectuează investigaţii preliminare asupra operei de artă prin examinarea
ei cu ochiul liber, în lumină razantă sau directă, pornind de la cunoştinţe
istorice şi tehnice, ceea ce îi furnizează un „tablou clinic” al acesteia (teh-
nica şi materialele folosite, stadiul de conservare, intervenţii anterioare de
restaurare);
– evaluează starea de fapt a operei prin fotografiere faţă-verso, radiografiere
cu raze X, prelevare de probe de grund, culoare, vernis, determină specia
lemnoasă utilizată şi prezenţa unor insecte (carii);
– cercetează şi analizează din punct de vedere fizic, chimic şi biologic obiec-
tul ce urmează a fi supus restaurării;
– descrie lucrarea din punct de vedere istoric, iconografic şi estetic;
3
Britich Counsil, „UK qualifications explained”, http://www.educationuk.org/global/articles/qualifica-
tions-explained/, accesat la 20.07.2016.
4
CJRAE Timiș, „Restaurator opere de artă și monumente. Profil educațional”, http://www.cjraetm.ro/
images/meserii/restaurator_opere.pdf, accesat la 15.07.2016.
– determină când a fost făcut obiectul, cine l-a făcut, unde, din ce material,
ce funcţie a avut, ce modificări de stare a suferit, cauzele şi efectele lor; 221
– întocmeşte documentaţia de restaurare pe baza rezultatelor buletinelor de
ION IC Ă
analiză fizice, chimice, biologice, fotografii, radiografii etc.;
– face propuneri de tratament, în colaborare cu un chimist, fizician, biolog şi
muzeograf;
– prezintă rezultatele cercetării comisiei de restaurare, care aprobă metodo-
logia de restaurare şi materialele ce vor fi folosite;
P î r v u
– stabileşte tehnologiile de restaurare, materialele, substanţele, utilajele şi
sculele ce vor fi folosite (spatulă pentru consolidări, maşină universală
de tâmplărie, maşina de găurit, maşină de cusut, băi de curăţire, pensete,
pensule, trusă sculptură, sablator, polizor, sondă cu ultrasunete etc.);
– curăţă opera de murdăria neaderentă, elimină petele, înlătură verniurile
alterate şi alte adaosuri care nu au făcut parte din structura originală a
acesteia;
– aplică pe suprafaţa operelor de artă substanţe (lacuri, ceruri, verniuri etc.)
menite să le protejeze împotriva factorilor de degradare;
– consolidează suportul şi fixează stratul pictural în zonele care prezintă
desprinderi, solziri sau pulverulenţe, folosind clei de iepure, pensulă, hâr-
tie japoneză şi spatulă electrică;
– vernisează lucrarea în vederea consolidării straturilor de culoare;
– îndepărtează rama şi saşiul original pentru curăţarea stratului pictural şi
îndreptarea pânzei şi a marginilor ei care prezintă o stare de conservare
defectuoasă;
– intervine pentru restaurarea şi protejarea monumentelor istorice (statui,
busturi, complexe decorative, din lemn, metale, marmură şi piatră) expuse
în locuri publice.”
Ocupația restaurator bunuri culturale (studii medii) este descrisă de un stan-
dard ocupațional5, care impune o abordare unitară a instruirii. Potrivit standar-
dului ocupațional, „restauratorul este specialistul care, prin tratamente şi inter-
venţii specifice pe bunurile culturale degradate, acţionează asupra acestora pen-
tru a le aduce la forma, aspectul, culoarea, dimensiunile şi starea de conservare
pe care acestea le-au avut înainte de degradare”.
Competențele specifice ale unui restaurator prevăzute de standardul
ocupațional sunt: stabilirea diagnosticului, restaurarea textilelor, restaurarea
lemnului, restaurarea hârtiei şi a blocului cărţii, restaurarea pielei, restaurarea
Autoritatea Națională pentru Calificări, „Standard ocupațional. Restaurator bunuri culturale”, http://
5
www.anc.edu.ro/uploads/SO/restaurator.pdf, accesat la 17.07.2016.

metalelor, restaurarea ceramicii, sticlei, porţelanului şi pietrei, restaurarea grafi-
222 cii, restaurarea picturii în tempera, restaurarea picturii în ulei, restaurarea sculp-
turilor, restaurarea specimenelor de istorie naturală, taxidermie.
Principalele activităţi ale restauratorului sunt:

– identifică materialele şi tehnicile de execuţie;
– identifică formele de degradare ale bunurilor culturale şi factorii care le-au
indus;
– întocmeşte documentaţia de restaurare pe baza rezultatelor buletinelor de
analize fizice, chimice, biologice, fotografii, radiografii, foto speciale (I.R.
şi U.V.) etc.;
– stabileşte diagnosticul de stare a obiectelor degradate;
– curăţă obiectele de murdăria neaderentă şi de cea ancrasată, elimină pe-
tele, înlătură verniurile alterate, precum şi alte adaosuri care nu au făcut
parte din structura originală a obiectului;
– stabilizează obiectele din punct de vedere chimic prin neutralizarea sub-
stanţelor nocive din structura lor (acidul sulfuric, clorurile etc);
– consolidează rezistenţa obiectelor prin procedee chimice sau mecanice;
– reîntregeşte obiectele ajunse în stare fragmentară;
– dublează şi efectuează transferul stratului pictural la tablourile degradate;
– completează lacunele din structura bunurilor culturale supuse restaurării;
– integrează cromatic în zonele în care s-au făcut completări;
– efectuează şi alte intervenţii care urmăresc să aducă obiectele degradate la
o stare, formă, culoare, aspect, dimensiuni etc. cât mai apropiate de cele
avute înainte de a se degrada;
– aplică pe suprafaţa obiectelor, substanţe (lacuri, ceruri, verniuri etc.) me-
nite să le protejeze împotriva factorilor de degradare;
– intervine pentru restaurarea şi protejarea bunurilor culturale, statui, bus-
turi, complexe decorative, din lemn, metale, marmură şi piatră, expuse în
locuri publice;
– până în faza restaurării bunurilor culturale, aplică măsuri de urgenţă pen-
tru salvarea descoperirilor arheologice, imediat după decopertarea acesto-
ra;
– aplică măsuri de protecţie împotriva efectelor toxice ale substanţelor chi-
mice utilizate în tratamentul şi restaurarea bunurilor culturale;
– aplică măsuri speciale pentru prevenirea apariţiei focarelor de incendiu, po-
trivit gradului de risc pe care îl prezintă contextul tehnic în care lucrează;
– recomandă măsuri specifice pentru conservarea obiectelor, imediat după
restaurarea lor în conformitate cu starea şi proprietăţile acestora şi cu ca-
racteristicile materialelor puse în operă în timpul procesului de restaurare.
Pentru ocupația restaurator arhivă nu există un descriptor ocupațional dis-
ponibil public, unul motiv plauzibil fiind faptul că această ocupație a fost introdu- 223
să recent în COR. Cronologic, prima ocupație dintre cele trei a fost „restaurator
ION IC Ă
bunuri culturale”, urmată fiind de „restaurator opere de artă și monumente istori-
ce”. Analiza comparativă a celor două ultime ocupații sugerează că restauratorul
bunuri culturale are caracteristicile unei ocupații de bază, cealaltă, ca și cea mai
recentă, fiind o ocupație derivată. De altfel, în practica formării profesionale, re-
stauratorii sunt specializați pentru un anumit material, așa cum sunt enumerate
P î r v u
în lista competențelor.
Dacă, în cazul arheologului, accesul în ocupație este posibil numai prin in-
termediul educației formale (parcurs complet de la nivel primar, până la nivel
universitar), în cazul restauratorului (indiferent de ocupația specifică), accesul în
ocupație este posibil atât prin intermediul educației formale (studii liceale sau
studii universitare), cât și prin intermediul formării profesionale (cursuri de spe-
cializare sau perfecționare, pentru deținătorii de diplomă de bacalaureat, indife-
rent de domeniu).
Cea de-a treia ocupație asupra căreia ne aplecăm este muzeograf, cod COR
262103. Ocupația, cu acces de nivel 4 (studii superioare), face parte din categoria
ocupațională a arhivarilor și curatorilor, care se ocupă cu colectarea, evaluarea,
asigurarea păstrării în siguranță și conservarea conținutului arhivelor, artefacte-
lor și înregistrărilor de interes istoric, cultural, administrativ și artistic, precum și
de artă și a altor obiecte. Aceștia planifică, elaborează și implementează sisteme
pentru păstrarea în siguranță a înregistrărilor și documentelor istorice de valoare.
Această ocupație este descrisă de un standard ocupațional6 de o complexi-
tate mai ridicată decât în cazul altor ocupații. Potrivit documentului, „muzeo-
graful este specialistul care constituie, dezvoltă, protejează, evaluează, clasează,
administrează, cercetează, interpretează şi valorifică patrimoniul muzeal în con-
cordanţă cu politica instituţiei unde lucrează, în scopul cunoaşterii, educării şi
recreării publicului. [...]
Muzeograful este responsabil de patrimoniul natural, cultural, material şi
imaterial pe care îl gestionează, cercetează, promovează şi valorifică. [...]
Muzeograful este specializat într-o anumită disciplină, cum ar fi artă, pale-
ontologie, botanică, istorie etc., în concordanţă cu natura colecţiilor gestionate şi
cu modul de valorificare a acestora.
Muzeograful este responsabil de valorificarea patrimoniului prin expoziţii,
programe publice şi în cadrul unor proiecte culturale ale instituţiei muzeale sau
Centrul de Pregătire Profesională în Cultură (CPPC), „Standard ocupațional. Ocupația: muzeograf ”,

6
http://www.conta-conta.ro/standarde_ocupationale/muzeograf.pdf, accesat la 25.07.2016.

dezvoltate în colaborare cu alte organizaţii. Valorificarea patrimoniului se face
224 cu responsabilitate faţă de interesele, nevoile şi dorinţele societăţii, respectiv a
comunităţilor pe care instituţia muzeală le deserveşte.”
Competențele specifice ocupației sunt: „dezvoltarea colecţiilor; gestionarea

bunurilor culturale; evaluarea bunurilor culturale; protejarea patrimoniului mu-
zeal; efectuarea cercetării de muzeu; realizarea expoziţiilor; realizarea de progra-
me educative; oferirea de produse şi servicii către public; promovarea produse-
lor/serviciilor muzeului; dezvoltarea colaborărilor cu alte organizaţii implicate în
satisfacerea nevoilor socioculturale ale comunităţii”.
Specificul acestei ocupații constă în faptul că aceasta este o ocupație adăugită
altor ocupații, cum, de altfel, este evidențiat și în standard. Practic, competențele
unui muzeograf se grefează peste cele preexistente ale unui specialist din alt do-
meniu și le transformă în competențe pentru patrimoniul cultural. Dacă pentru
domeniile ‚culturale’ (istorie, filologie, artă etc.) adăugirea de competențe poate
părea firească, pentru alte domenii științifice, grefarea de competențe muzeo-
logice este mai puțin firească. Totuși, între muzeografi pot fi întâlniți ingineri
de diferite specializări, chimiști sau fizicieni. În acest moment, devine vizibil că,
dintre toate subdomeniile patrimoniului cultural, muzeologia este domeniul de
convergență pentru toate celelalte domenii ale cunoașterii.
Accesul în ocupație este permis oricărui absolvent de studii superioare. De
altfel, în timpul cercetării a fost identificată o singură universitate care a încercat
să organizeze o specializare intitulată „muzeologie”, dar fără succes. De altfel, la
nivelul învățământului universitar din România, „muzeologia” este o subspeci-
alizare sau o materie de studiu în cadrul altor specializări. În context european,
diferența dintre România și alte state constă în primul rând în faptul că ocupația
este extrem de complexă și impune dobândirea și stăpânirea unei game foarte
diverse de competențe, unele dintre ele extrem de diferite. În viitorul apropiat
este foarte posibil ca unele dintre competențele unui muzeograf să transleze către
ocupații de sine stătătoare (un bun exemplu poate fi organizatorul de programe
muzeale sau educatorul muzeal). La fel de bine este foarte posibil ca ocupația să
rămână unitară, dar să cunoască o dezvoltare pe niveluri de competență, acumu-
labile distinct și etapizat (de exemplu o instruire generală, urmată de specializări
separate pentru competențe de marketing, educație sau fotografie de obiect).
Accesul în ocupația de muzeograf este posibil doar prin intermediul formării
profesionale, pentru orice absolvent de studii universitare. Formarea profesională
poate să îmbrace forma specializării sau perfecționării și, la fel ca în cazul celor-
lalte ocupații analizate, lipsa unui document de studii care să confirme deținerea
competențelor specifice ocupației nu permite desfășurarea activităților asociate.
Una dintre discuțiile referitoare la această ocupație este cea privind compa-
rabilitatea ocupației „muzeograf” cu o ocupație utilizată pe scară largă în state 225
de limbă engleză – ocupația „curator”. Discuția este complicată și de faptul că
ION IC Ă
înțelegerea conținutului ocupațional al curatorului este foarte diversă, mergând
de la șeful unei entități muzeale și terminând cu un executant al unor operațiuni
simple în cadrul unui muzeu. În alte situații, curator este cel care gestionează o
anumită colecție muzeală sau cel care răspunde de organizarea și desfășurarea
unei expoziții. De fapt, ceea ce lipsește și în cazul curatorului, și în cazul muze-
P î r v u
ografului este standardizarea competențelor profesionale. Odată ce se realizează
standardizarea, devine mai puțin relevant cum se numește o ocupație, ci care este
conținutul acesteia în termeni de activități și răspunderi.
Standardizarea competenţelor profesionale

Așa cum am putut vedea, nu se poate discuta despre ocupații dacă acestea nu
sunt descrise, folosind diferite abordări. Dacă descrierea unei ocupații ne permite
să înțelegem ce înseamnă acea ocupație, care sunt activitățile asociate și, eventual,
contextul în care se realizează activitățile, pentru facilitarea interacțiunii sociale și
pentru optimizarea relației dintre instruire și piața muncii, este necesară standar-
dizarea competențelor asociate unei ocupații. Standardizarea oferă marele benefi-
ciu al dialogului între sistemele naționale, factor critic în contextul unei economii
globale și posibilitatea evitării dublărilor inutile în procesul de instruire.
La nivel european sunt definite opt niveluri de competenţă7. Nivelurile 1-4
merg până la liceu sau similar. Nivelurile 5-8 merg până la studii postdoctorale
sau similar. Începând cu nivelul 1 de competență, fiecare nivel superior adaugă
competențe sau le crește gradul de complexitate. Competențele descriu gradul de
autonomie pe care îl poate avea o persoană în realizarea unei sarcini și nivelul de
răspundere asociat cu munca realizată.
Se apreciază că o persoană care se află la nivelul 4 de competență deține cel
puțin următoarele 8 competențe-cheie (de bază)8:
– comunicare în limba maternă
– comunicare în limbi străine
– competenţa matematică şi competenţe de bază privind ştiinţa şi tehnolo-
gia
7
European Commission, Descriptors defining levels in the European Qualifications Framework (EQF),
https://ec.europa.eu/ploteus/en/content/descriptors-page, accesat la 20.07.2016.
8
Competențe-cheie pentru învățarea pe tot parcursul vieții (Sinteză a Recomandării 2006/962/CE a Parla-
mentului European şi a Consiliului din 18 decembrie 2006 privind competenţele-cheie pentru învăţarea pe tot
parcursul vieţii), http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV%3Ac11090, accesat
la 20.07.2016.
– competenţa digitală
226 – capacitatea de a învăţa în procesul de învăţare
– competenţe sociale şi civice
– simţul iniţiativei şi al antreprenoriatului

– conştiinţa şi expresia culturală.
Aceste competențe-cheie formează fundamentul pentru dezvoltarea altor
competențe, cu diferite grade de specializare, care să permită asumarea unor
niveluri diferite de responsabilitate și o autonomie sporită în realizarea muncii.
Trebuie de subliniat că aceste competențe pot fi și sunt modificate în funcție de
evoluția generală a societății, una dintre competențele recente fiind competența
digitală, rezultat al trecerii societății într-o etapă de dezvoltare postindustrială.
Un alt aspect extrem de important referitor la competențele-cheie este că
acestea se prezumă că ele sunt deținute de o persoană care se află la un nivel
superior de competență și deține una sau mai multe specializări. De aceea, un
muzeograf ar trebui să poată folosi o suită de aplicații de tip „office”, ar trebui să
fie capabil să comunice într-o limbă străină sau să fie capabil de autoînvățare. La
fel, un arhitect sau arheolog ar trebui să fie capabili să se exprime în scris, în limba
română, fără greșeli de scriere sau de limbă și să poate înțelege, aprecia și aplica
diversitatea culturală în propria activitate.
Dacă în ceea ce privește competențele-cheie standardizarea s-a putut realiza,
cel puțin în context european, pentru competențe mai specializate situația este
diferită. O primă dificultate în cadrul demersului standardizării competențele
specifice este definirea tipologiei competențelor. Care sunt acele competențe
specifice pentru patrimoniul cultural? Cum sunt diferențiate aceste competențe
de altele? Dacă privim patrimoniul cultural ca pe un metadomeniu, care include
absolut toate posibilele subdomenii într-o manieră unitară și unificatoare, atunci
competențele specializate trebuie să țină seama de o astfel de realitate. O astfel de
abordare a competențelor nu mai este posibilă într-o societate care are capacitatea
de a îmbogăți continuu informațiile despre un anumit subiect. Prin urmare, cea
mai potrivită abordare este standardizarea competențelor într-o manieră stratifi-
cată, pe grade din ce în ce mai fine de detaliere. Prin urmare, după ce decupăm
marele domeniu al patrimoniului cultural în subdomenii, vom aloca specializări
coerente taxonomic, diferențiate prin subiectul pe care îl abordează. Astfel, putem
avea, pentru fiecare subdomeniu al patrimoniului cultural, competențe referitoa-
re la cadrul juridico-normativ naţional şi internaţional, competențe referitoare la
managementul strategic, operaţional, organizaţional etc., competențe referitoare
la resurse umane, materiale, competențe referitoare la gestionarea bugetelor.
Standardizarea ocupațiilor presupune parcurgerea mai multor etape, dintre
acestea cele mai importante fiind: analiza ocupaţională; identificarea competen- 227
ţelor; descrierea competenţelor; validarea competenţelor şi standardelor.
ION IC Ă
În timpul analizei ocupaționale se observă, în condiții reale de muncă, care
sunt activitățile realizate, succesiunea acestora, abilitățile necesare, interacțiunile
intra și extraocupaționale, variabilele care afectează activitățile etc. În urma ana-
lizei ocupaționale rezultă o documentație generoasă care descrie, din toate punc-
tele de vedere, ce și cum face o persoană cu o anumită ocupație.
P î r v u
După această fază, pe baza informațiilor obținute din practică și folo-
sind, eventual, variabile induse de cadre normative, sunt identificate și descrise
competențele. În această etapă se realizează eliminarea suprapunerilor cu alte
ocupații și se desprind elementele definitorii ale fiecărei competențe. Descrierea
unei competențe trebuie să fie făcută astfel încât, pe de o parte, să explice ce anu-
me trebuie să facă o persoană cu acea ocupație și, pe de altă parte, să faciliteze
translarea conținutului competenței în unități de învățare care să se regăsească în
procesele de instruire.
Validarea unei competențe se realizează prin intermediul unor simulări, ast-
fel încât o persoană care parcurge un anumit proces de învățare să poată ajunge
la nivelul de competență dorit.
Standardizarea competențelor profesionale este un proces de formalizare
a unor descriptori, proces care implică sau ar trebui să implice în egală măsură
practicanții unei ocupații, mediul academic, operatorii economici, decidenții po-
litico-administrativi.
Educație vs. formare profesională

Instruirea specialiștilor care lucrează în domeniul patrimoniului cultural,
implicit care este modul cel mai potrivit în care să se facă această instruire, pune,
încă, în dificultate domeniul. În principiu, există două mari căi prin care se poate
realiza instruirea unor specialiști, ambele căi cel puțin la fel de vechi și cel puțin
la fel de adecvate (sau, din contră, lipsite de adecvare). Desigur, există și o a treia
cale, prin metode nonformale sau informale, mai apropiate de învățarea indivi-
duală, dar această cale este cea mai contestată și va avea un loc special la finalul
acestei lucrări.
O primă modalitate este educația formală, în cadrul sistemului educațional
de masă. În funcție de momentul în care decide o persoană să înceteze educația
formală, aceasta poate deține o parte din competențele-cheie, toate competențele-
cheie, nicio sau mai multe competențe specifice. La finalul ciclului gimnazial, o
persoană deține unele competențe-cheie și nicio competență specifică (în reali-
228
Foto. 1-2. Curs de management. Arad
tate, este foarte posibil ca acea persoană să fi dobândit competențe în domeniul

prelucrării artistice a lemnului sau al restaurării lemnului, dar aceste competențe
nu sunt rezultatul educației, ci al învățării individuale în sistem nonformal sau
informal).
După parcurgerea ciclului liceal, sunt deținute toate competențele-cheie și,
eventual, un număr oarecare de competențe specifice. Într-o manieră simila-
ră se întâmplă lucrurile și la finalul ciclului universitar, cu diferența că nivelul
competențelor este mai ridicat, oferind o mai mare autonomie în practicarea unei
ocupații cum este cea de istoric.
Pentru ca practicantului ocupației să-i fie recunoscut nivelul maxim de au-
tonomie pentru realizarea activităților asociate competențelor, acesta trebuie să
parcurgă o etapă de practică, un „stagiu”, la finalul căruia, desigur după o sesiune
de evaluare, practicantul poate să funcționeze independent.
Educația formală, cunoscută și ca educație de masă, este structurată să sati-
sfacă nevoi sociale largi, deși există numeroase idei și inițiative care să conducă la
o educație centrată pe individ și pe nevoile acestuia. Chiar și în statele cu sisteme
educaționale revoluționare sau considerate model, educația de masă va satisface
tot nevoi sociale, nevoile individuale fiind rezolvate prin inițiative individuale.
Cea de-a doua modalitate de instruire a celor care muncesc în domeniul pa-
trimoniului cultural este formarea profesională. Programele de formare profesio-
nală satisfac nevoile participanţilor (cursanților), ale organizațiilor din care pro-
vin aceștia și respectă prevederile Ordonanței Guvernului nr. 129/2000 privind
formarea profesională a adulţilor, atunci când sunt organizate în conformitate cu
acest act normativ.
Programele de formare profesională urmăresc formarea sau transferul de
competenţe profesionale la/către participanți. Formarea profesională este mai
229
ION IC Ă
P î r v u
Foto. 3-4. Curs de management. Arad
mult decât transferul de informații de la un formator/educator către subiecții for-

mării.
Competenţa, elementul central al formării profesionale, poate fi definită ast-
fel:
a) Competenţa profesională reprezintă capacitatea de a aplica, transfera şi
combina cunoştinţe şi deprinderi în situaţii şi medii de muncă diverse,
pentru a realiza activităţile cerute la locul de muncă, la nivelul calitativ
specificat în standardul ocupaţional.
b) Competenţa profesională este îmbinarea şi utilizarea armonioasă a cunoş-
tinţelor, deprinderilor şi atitudinilor în vederea obţinerii rezultatelor aş-
teptate la locul de muncă.
Principiile formării profesionale

1. Concordanţa cu nevoile pieţei. Conținutul unui program de formare profe-
sională trebuie să permită aplicarea în practică a competențelor conținute.
Altfel spus, competențele transferate/formate pe durata programului de
formare profesională trebuie să fie în legătură directă cu una sau mai mul-
te nevoi din piața muncii.
2. Utilitatea. Competențele transferate/dobândite trebuie să fie în legătură
directă cu sarcinile de muncă ale participantului la pregătire și să permită
îndeplinirea acestora. Proiectarea unui program de formare profesională
ține seama atât de prezentul sarcinilor specifice unei ocupații, cât și de
evoluția viitoare a acestora.
3. Eficienţa. Programul de formare profesională oferă un câștig economico-
financiar direct furnizorului și câștiguri economico-financiare și sociale
indirecte participanților și organizațiilor în care aceștia își desfășoară acti-
vitatea.
4. Flexibilitatea. Formarea profesională se adaptează economiei și pieței
230 muncii, anticipează evoluțiile acestora și contribuie la această evoluție.
Fiecare program de formare profesională se adaptează caracteristicilor
participanților.
5. Actualitatea. Conținutul și modul de prezentare ale unui program de for-
mare sunt în permanență modificate în conformitate cu noutățile din do-
meniul sau domeniile formării.
6. Interdisciplinaritatea. Temele abordate pe durata unui program de forma-
re profesională trebuie să permită abordarea transversală. Informațiile fur-
nizate facilitează dezvoltarea cunoștințelor participanților în mai mult de
un domeniu.
7. Interactivitatea. Formatorul implică participanții la formarea profesio-
nală și facilitează interacțiunea dintre aceștia. Pe durata programului de
formare progesională sunt folosite informații vizuale, auditive sau tactile.
Interacțiunea facilitează fixarea informației în memoria de lungă dura-
tă.
Programele de formare profesională relaționează cu ocupații sau cu califi-
cări:
a) program de iniţiere: vizează dobândirea de cunoştinţe, priceperi şi deprin-
deri minime necesare pentru desfăşurarea unei activităţi și se încheie cu
un certificat de absolvire;
b) program de calificare: urmărește formarea sau transferul de competenţe
profesionale care permit unei persoane să desfăşoare activităţi specifice
unei ocupaţii sau profesii, se poate organiza numai pentru calificările cu-
prinse în Nomenclatorul calificărilor, iar la absolvire se eliberează certifi-
cat de calificare profesională;
c) program de specializare: urmăreşte transmiterea de competenţe şi deprin-
deri într-o arie restrânsă din sfera de cuprindere a unei ocupaţii, iar la ab-
solvire se eliberează certificat de absolvire;
Dintre toate formele de programe de formare profesională, unul singur are
potențialul de a reprezenta o concurență directă pentru educația formală. Este
vorba de programele de calificare ale căror durate sunt de 360 ore pentru nivelul
1, 720 ore pentru nivelul 2, 1080 ore pentru nivelul 3. Practic, un program de for-
mare profesională pentru nivelul 3 echivalează cu durata învățării pentru studii
superioare în sistemul Bologna (3 ani – licență).
Relația dintre educația formală și formarea profesională este una de comple-
mentaritate, în care formarea profesională vine să crească gradul de adecvare al
instruirii la nevoile societății. Educația formală oferă acel nivel de competență
care permite un construct de competențe și abilități de nivel superior, dar nu poa-
te exclude formarea profesională, parte a învățării pe parcursul întregii vieți. 231
Spuneam că există și o a treia modalitate de dobândire a unei competențe,
ION IC Ă
în mod nonformal sau informal. Aceasta înseamnă că individul, într-un mani-
eră neplanificată, în cadrul sau în afara interacțiunii sociale, devine capabil să
realizeze anumite activități. O astfel de cale a învățării, specifică patrimoniului
imaterial poate fi integrată în sisteme standardizate de definire a ocupațiilor prin
intermediul evaluării de competențe. La finalul procesului de evaluare, realizat
P î r v u
în condiții reale de muncă, se confirmă (sau nu) că persoana respectivă deține
competențele asociate ocupației respective.
În concluzie, instruirea celor care își desfășoară activitatea în domeniul pa-
trimoniului cultural se poate realiza în multe moduri, iar toate acestea ar trebui
considerate complementare, și nu concurente. Educația formală oferă doar o par-
te dintre nevoile de instruire ale domeniului și nici nu poate să se adapteze mo-
dificărilor din societate și din piața muncii cu viteza cu care se produc acestea. În
același timp, formarea profesională (ca și învățarea individuală) nu are capacita-
tea organizațională de a oferi competențele-cheie (de bază). Lipsa integrării din-
tre aceste paliere ale învățării pune în dificultate domeniul și scade semnificativ
din atractivitatea acestuia și a profesiilor asociate.
VALORIFICAREA PATRIMONIULUI CULTURAL
233
ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR
DIN REPUBLICA MOLDOVA
N A S TA S
Rodica NA STA S*
Abstract
R o d i c a
The cultural patrimony is one of the most representative tabs of the national herita-
ge. The research, development and protection of the collective wealth is not established
at a priority level in the system of pre-university education in Republic Moldova. In this
chapter are big backlogs, because in the curriculum and in the history textbooks are not
provided sufficient topics of lessons that would allow the education of the young gene-
ration in the cultivation spirit of this important component of culture.
Cuvinte cheie: patrimoniu cultural, educație, curriculum și manuale școlare,

Republica Moldova
Key-words: education, cultural heritage, curriculum and school textbooks,
Republic of Moldova
Patrimoniul cultural este un ansamblu de resurse culturale moștenite și con-

stituie una dintre filele reprezentative din moștenirea culturală a națiunii. Patri-
moniul cultural este constituit de valori, credințe, cunoștințe și tradiții. De ase-
menea, este o sursă de valorificare a trecutului istoric și a valențelor identitare
naționale. Fiind și un factor important al dezvoltării durabile și coeziunii sociale.
Fără a dramatiza, situația la capitolul conservării preventive este dezastru-
oasă. O mare parte dintre monumentele protejate de stat se ruinează. Acțiunile
autorităților responsabile deseori se limitează la instalarea panourilor informative
despre monumentul arhitectural. Situația dată s-a constituit din două cauze ma-
jore: ignoranța funcționarilor statului și indiferența cetățenilor față de moștenirea
culturală. Ambele au dus la decăderea cercetării și valorificării patrimoniului cul-
tural. Dacă iresponsabilitatea va continua, statul riscă a pierde irecuperabil multe
din aceste obiective culturale, care curând vor putea fi văzute doar în imagini
de arhivă. Este regretabilă situația actuală în Republica Moldova, unde contextul
social este defavorabil conservării și promovării patrimoniului cultural1.
Valorificarea și protecția patrimoniului cultural este o normă obligatorie a
fiecărei țări. Uniunea Europeană a adoptat mai multe convenții care contribuie
*
Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, Chișinău, e-mail: bolgarirodica@yandex.ru
1
Patrimoniu cultural, http://www.mc.gov.md/ro/content/patrimoniu-cultural
la protejarea, restaurarea, cercetarea, valorificarea și promovarea patrimoniului
234 comunității2 .
Patrimoniul cultural trebuie să fie parte a unui sistem educațional eficient.
VALO R I FI C A R E A PAT R I M O N I U LU I CU LT U R AL Î N Î N VĂȚĂ M ÂN T U L PR EU N I V ER SI TAR D I N R EPU B L I C A M O L D OVA
Educația de calitate înseamnă progresul multiaspectual al statului. Însă educația

prin intermediul patrimoniului cultural nu este stabilită la un nivel prioritar în
sistemul de învățământ preuniversitar din Republica Moldova. De aici reiese că
tânăra generație, în educația căreia nu se investește suficient, ne aduce la con-
cluzia că nici în viitorul apropiat situația defavorabilă în domeniul patrimoniului
cultural nu se va schimba3.
În domeniul educației prin patrimoniu cultural, la etapa actuală, sunt mari
restanțe, deoarece în curriculumul și în manualele de istorie nu sunt prevăzute
suficiente subiecte de lecții care ar permite educarea tinerei generații în spiritul
cultivării acestei importante componente a culturii. În majoritatea țărilor Uniunii
Europene, ale cărei valori Republica Moldova tinde să le îmbrățișeze, patrimoniul
cultural-istoric este protejat și prin implementarea unor politici educaționale. În
lipsa unor politici coerente, potențialul educativ al patrimoniului cultural rămâne
prea puțin valorificat.
Învățământul preuniversitar din Republica Moldova se află într-o perioadă
de tranziție continuă și foarte îndelungată, ce este îndreptată spre modernizare și
standardizarea europeană. Ca recomandări, consider că ar fi benefice:
1. introducerea disciplinei „Patrimoniul cultural”, ca obiect de studiu
opțional în clasele gimnaziale și liceale;
2. elaborarea curriculumului și manualelor școlare la disciplina „Patrimoniul
cultural”;
3. realizarea unui GHID destinat elevilor, cu descrierea celor mai importan-
te obiective din patrimoniul cultural arhitectural și natural din Republica
Moldova;
4. implementarea unui site internet destinat elevilor, axat pe activități didac-
tice și hărți interactive de promovare a conceptului de educație prin patri-
moniu;
5. cultivarea interesului fată de patrimoniu prin promovarea muzeelor, care
trebuie să implementeze forme active de studiu și recreere pentru tânăra
generație (de exemplu participarea copiilor la activitatea atelierelor și la-
boratoarelor de creație în săli de expoziție). În țările Europei Occidentale
lucrul cu elevii în domeniul patrimoniului este demult un proces comun.
2
Legislația UE – sinteze, http://eur-lex.europa.eu/summary/chapter/culture.html?root_
default=SUM_1_CODED=10&locale=ro
3
Curriculum pentru învățământul general la istorie. Clasele V-IX, Chișinău, 2010, http://istoria.md/uploa-
ded/Download-alfabetic/C/Istorie_Curriculum.pd
Muzeele sunt destul de des vizitate de copii, ceea ce nu are loc în muzeele
din Republica Moldova; 235
6. implementarea metodelor interactive de către profesori în predarea patri-
N A S TA S
moniului cultural este foarte importantă în contextul când generația tână-
ră nu mai acordă atenția cuvenită patrimoniului, îndreptându-se tot mai
mult spre modele străine de identitate.
O importanță deosebit de mare în valorificarea patrimoniului în sistemul
de învățământ revine profesorilor. Atunci când profesorul este însuflețit de
R o d i c a
frumusețea și bogăția patrimoniului, dorința de a insufla această pasiune elevilor
este irezistibilă. Însă, în sistemul de instruire din Republica Moldova profesori
care practică, la lecțiile de istorie, educația prin patrimoniu sunt foarte puțini4.
Motivația și creativitatea pedagogului sunt piloni forte în cultivarea dorinței
de a învăța a discipolilor. Metodele didactice interactive captează elevii și îi
inițiază destul de repede în activitatea de instruire. Vă prezint un joc didactic
care ne demonstrează că și moneda națională poate servi la studierea patrimo-
niului cultural. Pe moneda națională a oricărui stat sunt reprezentate persoane
emerite și locuri cultural-istorice. Leul – moneda națională a Republicii Moldova
– nu este o excepție. O personalitate emerită, reprezentată pe toate bancnotele,
este Ștefan cel Mare. Pe verso sunt plasate unele din cele mai reprezentative mo-
numente din patrimoniul istoric-arhitectural 5.
Joc didactic (Alegeți varianta corectă.)
Ce mănăstire este reprezentată pe bancnota de 1 leu?
a) Mănăstirea Bocancea
b) Mănăstirea Briceni
c) Mănăstirea Căpriana
d) Mănăstirea rupestră Butuceni.
Răspuns corect: Mănăstirea Căpriana.
Ce biserică este reprezentată pe bancnota de 5 lei?
a) Biserica Sf. Apostol și Evanghelist Luca
b) Biserica Sf. Dumitru din Orhei
c) Biserica Sf. Mare Mucenic Haralambie
d) Biserica Sf. Mare Mucenic Gheorghe.
Răspuns corect: Biserica Sf. Dumitru din Orhei.
4
Info-Prut. Patrimoniul cultural românesc, http://infoprut.ro/tag/patrimoniul-cultural-romanesc
5
Curriculum pentru învățământul general la istorie. Clasele V-IX, Chișinău, 2010,
http://istoria.md/uploaded/Download-alfabetic/C/Istorie_Curriculum.pd
Ce mănăstire este reprezentată pe bancnota de 10 lei?
236 a) Mănăstirea Condrița
b) Mănăstirea Hârjauca
c) Mănăstirea Cosăuți
d) Mănăstirea Cuizăuca.
Răspuns corect: Mănăstirea Hârjauca.
Ce cetate este reprezentată pe bancnota de 20 lei?
a) Cetatea Soroca
b) Cetatea Orhei
c) Cetatea Tighina.
Răspuns corect: Cetatea Soroca.
a) Catedrala Nașterea Domnului
b) Mănăstirea Hârbovăț
c) Porțile Sfinte și scuarul Biserica Buna Vestire.
Răspuns corect: Mănăstirea Hârbovăț.
a) Biserica Sf. Dumitru
b) Cetatea Tighina
c) Biserica Sf. Haralambie.
Răspuns corect: Cetatea Tighina.
a) Biserica Înălțarea Domnului
b) Primăria Municipiului Chișinău
c) Biserica Întâmpinarea Domnului.
Răspuns corect: Primăria Municipiului Chișinău.
a) Biserica Nașterii Maicii Domnului
b) Arca de Triumf din Chișinău
c) Catedrala Metropolitană din Chișinău.
Răspuns corect: Catedrala Metropolitană din Chișinău.
a) Parlamentul Republicii Moldova
b) Președinția Republicii Moldova
c) Vila urbană a lui Semigradov.
Răspuns corect: Președinția Republicii Moldova.
„Dragostea de patrimoniu cultural nu se măsoară în bani.”
237
Jocul didactic prezentat dezvoltă nu doar memoria vizuală a elevilor. Este o
N A S TA S
activitate care promovează cunoștințe despre cele mai importante obiective arhi-
tecturale din patrimoniul cultural național, într-o formă accesibilă și atractivă, ce
captează interesul elevilor de orice vârstă6.
Amploarea și dinamica schimbării sociale determină specificul societății
axate pe cunoaștere. Această particularitate – cunoașterea, care „presupune
R o d i c a
acțiunea de a afla, a identifica, a descoperi ceva și rezultatul ei” 7 – se reflectă,
în primul rând, în sistemul de învățământ, prin implicarea activă a procesului
instructiv-educativ în formarea unui profil al elevului înzestrat cu abilități cog-
nitive corespunzătoare cerințelor sociale. Aspectul dat este elucidat în definirea
finalității principale a educației – „formarea unui caracter integru și dezvoltarea
unui sistem de competențe care include cunoștințe, abilități și valori ce permit
participarea activă a individului la viața socială și economică”8.
Conform teoriei educaționale pragmatiste, în adaptarea sa la mediul natural
și social elevul se află în fața unor situații problematice, a căror soluționare so-
licită judecată9. Jon Dewey dezvoltă doctrina instrumentalistă, evidențiind idei
esențiale privind educația elevilor, accentuând că experiența școlară trebuie să
se convertească în performanțe academice, dar și să inculce tinerei generații un
spirit de investigație și să o pregătească pentru a-și asuma un rol activ în comu-
nitate10.
În acest context, în sprijinul actorilor educaționali, în special al elevilor, vine
manualul școlar. El reprezintă un mijloc didactic în care se reflectă o tehnologie
educațională ce contribuie la formarea elevului, în vederea conștientizării și re-
alizării scopurilor orientate spre adaptarea la condițiile mereu în schimbare ale
vieții, prin propriul potențial intelectual și prin creativitate11. Manualul școlar,
conform standardelor, trebuie să aibă o structură clar determinată, elementele
sale componente fiind modulele și unitățile didactice.
Unitatea didactică elementară este lecția. Ea constă din componenta
informațională (text și imagini) și componenta acționară/formativă-dezvolta-
tivă (activități și sarcini didactice). Componenta informațională contribuie la:
6
Curriculum național la istorie. Clasele X-XII, Chișinău: Știința, 2010, http://www.edu.gov.md/sites/de-
fault/files/istorie_x-xii_romana.pdf
7
S.v. cunoaștere, https://dexonline.ro/definitie/cunoaștere.
8
Codul educației al RM, articolul 11, 2014, http://lex.justice.md/md/355156/
9
Behaviorism, http://en.wikipedia.org/wiki/Behaviorism
10
J. Dewey, Trei scrisori despre educație, București: E.D.P., 2001.
11
N. Bîrnaz, „Metodologia elaborării manualului școlar (teză de doctor în pedagogie, Chișinău. 2009), p.
49.
transmiterea cunoștințelor, consolidarea
238 și integrarea achizițiilor, educația socia-
lă și culturală etc. Din acest considerent,
textul constituie un suport instructiv.

Pentru a fi citit cu satisfacție și a-i mo-
tiva pe elevi să învețe, el trebuie să fie
sistematizat, să valorifice aspecte teo-
retice și practice, să fie lizibil și adaptat
particularităților de vârstă ale elevilor.
Un rol important în această componentă
le revine ilustrațiilor. Tipurile de imagini,
prezentate în contextul unității didacti-
ce, determină valoarea lor instructivă.
Componenta acționară a manualu-
lui școlar reflectă un sistem de activități
ce includ sarcini didactice formulate în
context taxonomic, însoțite de metode
și tehnici interactive, care implică elevii
într-un proces de învățare constructiv prin stimularea imaginației, a gândirii cre-
atoare, a învățării prin descoperire, realizând, totodată, evaluarea și autoevalua-
rea cunoștințelor și abilităților ce au fost însușite de către elevi.
Calitatea conținutului componentelor informațională și acționară a unității
didactice este determinată de funcțiile manualului școlar. I. Nicola identi-
fică patru funcții pedagogice de bază: a) informare, presupune comunicarea
informației ce evidențiază un sistem de cunoștințe și de capacități fundamen-
tale și funcționale în domeniul de studiu al educației prin patrimoniu cultural,
prezentat în competența informațională a manualului; b) formare, presupune sti-
mularea activității individuale, independente și autonome prin oferirea elevilor a
unor situații-problemă și exerciții, a instrumentarului (metode, tehnici, mijloace)
de rezolvare, reflectare în componenta acționară a manualului; c) antrenare, pre-
supune impulsionarea operațiilor de declanșare, activare și susținere a atenției și
a motivației elevilor pentru învățare, reflectată în ambele componente ale ma-
nualului școlar; d) autoinstruire, presupune faptul că manualul, prin conținutul
său, creează condiții eficiente de învățare, punând bazele unui stil individual de
muncă12 .
F.-M. Gérard și X. Roegiers enumeră un șir de funcții ce se referă la elev și
profesor. Funcțiile ce se referă la elev includ funcții referitoare la procesul de
I. Nicola, Pedagogie, București: E.D.P., 1994.

12
învățare și funcții referitoare la interferența cu viața cotidiană și cea profesiona-
lă13. 239
Funcțiile referitoare la procesul de învățare sunt: de transmitere a cunoștințelor
N A S TA S
(comunicarea informației dintr-un domeniu concret de studiu); de dezvoltare a
capacităților (dobândirea unor capacități prin implicarea elevilor într-un ansam-
blu de activități de exersare); de consolidare a cunoștințelor și abilităților (exersarea
cunoștințelor și aptitudinilor în diferite situații, pentru a le consolida); de evaluare
a cunoștințelor (în cadrul manualelor școlare se evaluează preponderent evaluarea
R o d i c a
formativă, prin intermediul căreia se identifică părțile forte și slabe ale elevilor, se
intervine în remedierea dificultăților întâmpinate de acestea cu scopul de a-i face
să progreseze, contribuind, astfel, la creșterea autonomiei și a responsabilității
pentru învățare).
Funcțiile de interferență cu viața cotidiană și profesională sunt: de sprijin
pentru integrarea cunoștințelor școlare (este esențială prin faptul că antrenează
elevul în utilizarea acestora în situații diferite de cele din instituție); de referință
(presupune organizarea informației în manual astfel încât elevul s-o poată găsi
pentru a răspunde la întrebările apărute); de educație socială și culturală (se referă
la toate deprinderile de comportament, relații, viața socială).
Funcțiile ce se referă la cadrul didactic sunt: de informare științifică și genera-
lă (permit aprofundarea sau actualizarea cunoștințelor profesorului); de forma-
re pedagogică (contribuie la ameliorarea activității în clasă prin prisma evoluției
permanente a didacticii disciplinei istoriei); de sprijin în organizarea lecțiilor
(oferă modalități de eficientizare a demersului didactic); de sprijin în evaluarea
cunoștințelor (propune instrumente de evaluare).
Pentru a elucida rolul acestor funcții din perspectiva unității didactice, pre-
zentăm corelația dintre funcțiile manualului referitoare la elev și componentele
sale informațională și acționară. Valorificarea eficientă a funcțiilor manualului
școlar în construirea componentelor informațională și acționară a unității didac-
tice contribuie la sporirea calității acestuia.
Conținutul componentei informaționale a manualului școlar este calitativ
doar în situația în care cuprinde informația teoretică fundamentală și funcțională
(care pregătește elevul pentru exigențele vieții), necesară și suficientă pentru per-
ceperea și interpretarea mesajului. Componenta acționară a manualelor școlare
este considerată valoroasă numai dacă include un sistem de sarcini didactice și me-
tode care implică elevii în activități de cunoaștere prin valorificarea cunoștințelor
și abilităților acumulate în procesul de studiu în vederea soluționării situațiilor
autentice. Manualul școlar corespunde cerințelor societății axate pe cunoaștere
13
F.-M. Gérard, X. Roegiers, Concevoir et évaluer des manuels scolaires, Bruxelles, 1983, p. 64-73.
dacă îndeplinește funcții ce asigură im-
240 plicarea activă a elevului în acțiuni de
dobândire a cunoștințelor.
Educația prin patrimoniu cultural

are un rol deosebit în dezvoltarea de-
prinderilor și abilităților necesare pentru
a forma cetățeni activi, responsabili, cu
principii democratice temeinice și ca-
pabili să facă față cerințelor societății
contemporane. Resursele didactice, pre-
cum curriculumul modernizat la istorie,
editat în 2010, și manualele de istorie,
facilitează înțelegerea trecutului și a pre-
zentului, acordând spațiu pentru dezvol-
tarea potențialului educațional al patri-
moniului cultural.
Pentru a îmbunătăți curriculumul la
istorie și, în mod deosebit, sursa de in-
formare pentru elevi – manualele de istorie, e necesar de eficientizat cooperarea
în acest domeniu și analiza prin ulterioara implementare a experienței de succes
a altor state europene. Recomandările referitoare la studiul istoriei sunt cuprinse
în documente elaborate la nivel european și mondial, în special „Recomandarea
nr. R (98) 5 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind educația în
ceea ce privește păstrarea moștenirii istorice”. Implementarea într-un mod adec-
vat a acestei Recomandări ar contribui fructuos la promovarea culturii și a in-
cluziunii sociale a tuturor etniilor în statul multinațional Republica Moldova pe
principiul european „Unitate prin diversitate”14.
Manualul de istorie este un document curricular, elaborat după anumite rigori
(științifice, psihopedagogice, estetice) de un grup de autori din domeniu și recen-
zat de un grup de experți în baza unui sistem de criterii. Abordarea conținuturilor
trebuie să fie personalizată de către cadrul didactic, care trebuie prin diverse meto-
de și tehnici didactice să aducă conținuturile spre conștientizarea și recepționarea
lor de către elevi. Pentru elevi manualul de istorie constituie instrumentul care îl
informează, rațiunea pentru care un cadru didactic deschide manualul este aceea
de a organiza și a ghida învățarea. Ceea ce presupune în mod firesc ca profesorul
să se informeze anterior, din surse diverse. Definițiile, ilustrațiile, tabelele, do-
cumentele, gândite prealabil de autori pentru un eșantion mediu de elevi, ajută
Predarea istoriei. Îndrumar metodic pentru profesori, Chișinău, 2010, p. 15.

14
cadrul didactic să-și construiască, în
ajun de lecție, demersul într-o formă 241
accesibilă și captivantă. Iată de ce pri-
N A S TA S
mele argumente în favoarea necesității
de a aborda creativ manualul sunt ur-
mătoarele:
– autorii creează manualul pen-
tru elevul de nivel mediu din
R o d i c a
țară și pentru profesorul-tip,
fără să aibă obligația să cu-
noască specificul elevilor din-
tr-o anumită clasă, anumită
instituție de învățământ sau
anumită localitate;
– obligația directă a profesorului
este de a raporta conținuturile
învățării la felul de a fi al clasei,
la experiența de cunoaștere a
elevilor acestei clase.
Revizuirea conținuturilor curriculare și a manualelor de istorie este o necesi-
tate actuală. Dacă analizăm conținuturile curriculare și din manuale ce se referă
la patrimoniu din clasa a V-a până la clasa a XII-a, atunci constatăm că temele
practic se repetă, chiar dacă crește volumul textului și gradul de complexitate al
manualelor. Sunt necesare un șir de acțiuni concrete în toate direcțiile care să
înceapă cu evaluarea calitativă:
– la nivelul standardelor educaționale;
– la nivelul de curriculum;
– la nivelul manualelor școlare, conform standardelor educaționale europe-
ne spre implementarea cărora tinde sistemul educațional din Republica
Moldova.
Autorii curriculari și ai manualelor de istorie trebuie să fie receptivi la
realitățile și necesitățile actuale ale societății contemporane, ale minorităților
etnice, astfel acordând spațiu pentru dezvoltarea societății pe principiile multi-
culturalismului, care este una din principalele valori ale societății democratice
europene. Este necesar ca prin educație istorică să fie construite mijloace pentru
înțelegere și conviețuire pașnică și nediscriminare15.
15
Ali Yildirim, High School Textbooks in Turkey from Teachers’ and Students’ Perspectives: The Case of His-
tory Textbook, http://files.eric.ed.gov.
La moment, majoritatea manualelor școlare nu oferă la un nivel adecvat
242 conținuturi variate, accesibile, care ar capta interesul elevilor pentru moștenirea
culturală, deoarece sunt afișate puține date din cadrul arheologiei, monumente-
lor, istoriei orale și istoriei locale. Tematica și informația istorică se repetă de la o

ediție la alta și de la un manual la altul. Autorii manualelor ar fi bine să selecteze
și să introducă documente textuale și ilustrative, studii de caz, sugestii didactice
menite să dezvolte gândirea critică și să activizeze potențialul intelectual al ele-
vilor16.
Manualele trebuie să fie formative, adică au scopul de a învăța pe elev să gân-
dească critic și să dea dovadă de competențe analitice. Astfel, manualul contem-
poran de istorie trebuie șa fie elaborat creativ și să devină un promotor al valorilor
democratice, toleranței și patrimoniului cultural național și internațional.
Adesea informația ce vizează patrimoniul, în manuale, este prezentată într-
o manieră segmentară. Fenomenul este frecvent în manualele contemporane și
menirea lui este incitarea elevului la actul de cunoaștere realizat de sine stătător,
la cercetarea independentă. În acest mod manualul îi formează competența de a
învăța să învețe, elevul devenind într-o măsură considerabilă creatorul propriului
parcurs de cunoaștere – de fapt, aici stă puterea unui veritabil demers educațional.
Accentuarea subiectelor privind patrimoniul cultural comun: tradiții, viață
socială și cotidiană, economia popoarelor vecine. Subiectele prezentate în manu-
al trebuie să aibă un suport documentar și academic, excluzând astfel conflictele
politice și antagonismul. Interesele politice nu trebuie să fie reflectate în manua-
lele educaționale. Ar fi util ca în manuale să se acorde o atenție mai mare din per-
spectiva istorică problemelor actuale cu care se confruntă societatea: procesele
migraționale, discriminarea, schimbarea statutului institutului familiei.
Prin intermediul manualelor de istorie trebuie cultivat la elevi respectul
pentru alte etnii și popoare, în special prin însușirea principiilor și abordărilor
obiective și tolerante ale subiectelor controversate. Comisia Internațională pen-
tru Educația în sec. XXI și Recomandarea Asambleii parlamentare a Consiliului
Europei nr. 1283 (1996)17 menționează că pilonii de bază pe care educația trebuie
să se bazeze sunt „de a învăța să trăim împreună, dezvoltând înțelegerea unii față
de alții, istoria, tradițiile și valorile lor spirituale”. De aici reiese că pluralismul în
cadrul patrimoniului cultural trebuie să fie abordat în conținuturile curriculare
de învățământ în mod prioritar.
Predarea istoriei. Îndrumar metodic pentru profesori, Chișinău, 2010, p. 13.

16
Recomandarea Asambleii parlamentare a Consiliului Europei nr. 1283 (1996) „L’histoire et l’ap-
17
prentissage de l’histoire en Europe”, http://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/Xref-XML2HTML-fr.

asp?fileid=15317&lang=fr
Manualele școlare de istorie sunt departe de a fi perfecte, ele necesită
îmbunătățiri substanțiale la toate compartimentele: conținut, aparat metodic, 243
ilustrații, dar, mai ales limbaj. Adesea profesorii trebuie să-și asume rolul de „tra-
N A S TA S
ducători” ai conținuturilor. Frecvent, această situație determină profesorii să dea
la o parte manualele și să recurgă la surse alternative de informare. La elaborarea
manualelor de istorie autorii trebuie să țină cont de câteva sugestii importante:
definirea cât mai clară a termenilor istorici, texte mai puțin voluminoase și scri-
se mai pe înțelesul copiilor, mai multe imagini, documente istorice clare și inte-
R o d i c a
resante, prezența obligatorie a rezumatului la început de temă, explicarea unor
noțiuni prin intermediul imaginilor, planșe (la sfârșit de manual) cu personalități
istorice, manuale mai „hazlii” (elevii învață cu mai mare plăcere atunci când zâm-
besc).
Factorul educativ al patrimoniului cultural poate fi major. Investind astăzi
în educație, mâine vom avea drept rezultat o economie temeinică și o societate
avansată. Educația elevilor în spiritul cultivării acestei importante componente a
culturii va finaliza cu formarea unei generații de cetățeni cu o temeinică cultură
generală, toleranți și social activi. Ei vor contribui la dezvoltarea social-economi-
co-culturală atât a Republicii Moldova, cât și a Comunității Statelor Europene.
Bibliografie:
Bîrnaz, N. Metodologia elaborării manualului școlar. Teză de doctor în pedagogie.
Chișinău, 2009. 308 p.
Dewey, J. Trei scrisori despre educație. București: E.D.P., 2001. 210 p.
Nicola, I. Pedagogie. București: E.D.P., 1994. 412 p.
Predarea istoriei. Îndrumar metodic pentru profesori. Chișinău, 2010. 407 p.
Codul educației al RM. 2014. http://lex.justice.md/md/355156/ (accesat 11.06.2016).
Curriculum național la istorie. Clasele X-XII. Chișinău: Știința, 2010. http://www.edu.
gov.md/sites/default/files/istorie_x-xii_romana.pdf (accesat 10.05.2016).
Curriculum pentru învățământul general la istorie. Clasele V-IX. Chișinău, 2010.
http://istoria.md/uploaded/Download-alfabetic/C/Istorie_Curriculum.pdf (acce-
sat 06.05.2016).
Patrimoniul cultural. http://www.mc.gov.md/ro/content/patrimoniu-cultural (accesat
05.05.2016).
Patrimoniul cultural românesc. http://infoprut.ro/tag/patrimoniul-cultural-romanesc
(accesat 07.05.2016).
Gérard, F.-M., Roegiers, X. Concevoir et évaluer des manuels scolaires. Bruxelles, 1983.
Yildirim, A. High School Textbooks in Turkey from Teachers’ and Students’ Perspectives:
The Case of History Textbook. http://files.eric.ed.gov (accesat 09.06.2016).
Imprimat la Tipografia S.C. PIM S.R.L., Iași.
TENDINTE CURENTE

ÎN PROTECTIA
ÎN ROMÂNIA
Volum realizat în cadrul proiectului

„Tendinţe curente în protecţia patrimoniului arheologic:
perspective naţionale şi internaţionale“,
susţinut de CNCS –UEFISCDI, PN-II-ID-PCE-2011-3-0610 Editura ARC

S Musteata Tendinte Curente in Protectia Patromoniului Arheologic Din Romania Si Republica Moldova PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

S Musteata Tendinte Curente in Protectia Patromoniului Arheologic Din Romania Si Republica Moldova PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TENDINTE CURENTE

TENDINTE CURENTE ÎN PROTECTIA PATRIMONIULUI ARHEOLOGIC ÎN ROMANIA SI REPUBLICA MOLDOVA

Volum realizat în cadrul proiectului

Sergiu Musteață (ed.)

CHIȘINĂU • IAȘI – 2016

Coordonatorul volumului: Sergiu Musteață

Editura Arc, str. G. Meniuc nr. 3, Chișinău;

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Introducere de Sergiu Musteață 7

Capitol 2. Braconajul arheologic și comerțul ilegal cu

Reieșind din această realitate și necesitate, am impelementat, sub egida Insti-

TENDINTE CURENTE ÎN PROTECTIA PATRIMONIULUI ARHEOLOGIC ÎN ROMANIA SI REPUBLICA MOLDOVA

Printre aceste acțiuni se înscrie şi Simpozionul „Patrimoniul cultural al județului

Cuvinte-cheie: Convenția de la Valletta, Europae Archaeologicae Consilium

Muzeul Național de Istorie a României, corinabors.mnir@gmail.com

Originea și istoricul Convenției de la Valletta4

 arheologia trebuie să devină parte a proceselor urbanistice şi de amena-

Convenția de la Valletta – elemente și principii generale

Sunt formulate o serie de referiri privind accesul public în siturile arhe-

O analiză comparativă. Studiu de caz: România

tor activități arheologice (putând fi eventual luate în considerare Standardele și

Per ansamblu în ceea ce privește conținutul art. 5 al Convenției, se poate

gestiona bugete multianuale care ar permite instituțiilor muzeale să elaboreze

Key-words: archaeological heritage preservation, Roman frontier, Romania

The legal system. A brief description

The unhappy marriage: the monument and the agriculture

The bottom line

in Romania. The main expected change is the so-called Euro-regions, meant

What about the other ‘archaeological sites’?

Why bother, then?

Arheologia peisajului şi frontierele romane, E.S. Teodor (ed.), Târgovişte: Cetatea de

Cuvinte cheie: protecția patrimoniului cultural, legislație, Republica Moldova

Perioada de constituire a Republicii Moldova la începutul anilor 90 ai se-

Ministerul Culturii al Republicii Moldova, e-mail: gpostica@yahoo.com

I. Strategia patrimoniului cultural

2020” și a Planului de acțiuni privind implementarea acesteia. Publicat: 18.04.2014, Monitorul Oficial,

în politicile publice şi valorificarea lui în interesul comunitar.

II. Legislaţia patrimoniului cultural

numentelor) (nr. 62 din 04.04.2015)

III. Capacităţi de administrare a patrimoniului cultural național

Până în anul 2016 s-a reușit soluționarea parțială a problemelor enumerate.

Altfel spus, Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin structurile

care a generat, de-a lungul timpului, un număr foarte mare de plângeri

I. Solicitare certificat de urbanism (CU)

Ca urmare a cercetărilor arheologice preven-

Respingerea avizului și Aviz favorabil cu:

c) Alte avize și acorduri

Pentru a obține avizele specifice Ministerului Culturii, dezvoltatorii trebuie

În etapa studiului de fezabilitate proiectantul primește un „Aviz de princi-

oretică/periegheză și situația reală constatată în urma diagnosticului arheologic (GIS– Florela

Cu toate aceste probleme, chiar și în faza de execuție, realizarea unui dia-

Planșa 2 – Exemplu de gestionare prin planificare detaliată în termeni de timp/resurse/abordare Pl. 2

66 IDENTIFICAT ÎN URMA LUCRĂRILOR DE DIAGNOSTIC ARHEOLOGIC

18. Inventar de coordonate ST 70 (delimitare pe zona afectată de proiect)

considera încă o șansă și o oportunitate de a se consolida și de a-și afirma cu tă-

Cuvinte-cheie: arhive arheologice, patrimoniu arheologic, protejare.

Valoarea arhivelor arheologice

Institutul Național al Patrimoniului, e-mail: irinaober@yahoo.com

de materiale documentare: inventare științifice, jurnale, note de cercetare pe teren,

Anunț privind depunerea online a documentațiilor supuse avizării (3.10.2016), http://cultura.ro/arti-

Arhivele ca sursă pentru harta arheologică

Digitizarea informațiilor arheologice

pentru a înregistra informații de identificare minimale pentru fiecare obiect digital