MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI

CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE UNIVERSITATEA

TEHNICĂ DIN CLUJ-NAPOCA CENTRUL
UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE
FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE,
TEOLOGIE, ARTE
Specializarea: Teologie Ortodoxă Pastorală

Omul- coroana creatiei divine

- lucrare de seminar-

Coordonator științific:

Pr. Lect. Univ. Dr. Vasile Borca

Student:

Giurgiu Bogdan Valer

Baia Mare

2016

1
 Cuprins
Crearea omului
Starea primordiala a omului
Caderea in pacat
Omul dupa chip si asemanare

Diferenta dintre chip si asemanare

Omul coroana creatiei

Omul trup si suflet

Omul si Hristos

Concluzii

2
 Introducere

Antropologia autentică se întemeiază pe conștiința de sine a omului, însă pe

cea a Omului Absolut, regăsită în și prin lucrarea lui Hristos. Hristos se coboară
în lume, Se întrupează, luând chip de om. Omul, prin Hristos, redobândește
înfierea divină și restaurarea naturii sale umane, „vătămată prin păcat și cădere”.
Acum, omul răscumpărat are conștiința de sine divină și cunoaște că el aparține
Dumnezeului Care i-a dat viață. Acum, omul cunoaște cu hotărîre că poartă în
sine chipul absolut al divinității care-i conferă demnitatea de stăpân și creator în
lumea în care a fost așezat. Acum, omul cunoaște deplin că în el se cuprinde
cosmosul în miniatură, că el este centrul acestuia și pe care trebuie să-l lumineze
ca un soare, pentru că S-a arătat Hristos, Adevărul, în lume. Omul, prin Hristos,
și-a reîmprospătat conștiința de sine, care este acum divină. „Suprema conștiință
de sine a omului ca microcosmos este o conștiință hristologică”. Nikolai Berdiaev
spune că această nouă conștiință (hristologică) a omului de „Nou Adam” o
depășește pe cea a omului de „Prim (sau Dinainte, n.n.) Adam”; reprezintă o fază
nouă în creațiunea lumii”. Așadar, numai pe baza revelației divine omul își
regăsește adevărata origine și menire.

Revelația biblică ne vorbește despre un antropocentrism mai mult de natură

spirituală, decât fizică. Tot Revelația biblică amintește omului despre
perfecțiuneachipului divin pe care îl poartă, precum și de demnitatea sa
regească, de stăpân, peste viețuitoarele din cosmosul în care a fost așezat. Omul
dacă poartă pecetea chipului lui Dumnezeu trebuie să tindă să devină asemenea
Lui. „Procesul de dezvoltare al chipului spre asemănarea cu Dumnezeu este
numit în teologie îndumnezeire sau theosis” La această stare, de îndumnezeire,
omul poate ajunge prin har, credință și fapte bune.

3
 Crearea omului

Dumnezeu l-a creat pe om în ziua a VI-a: dupã Chipul Sãu: “a fãcut
Dumnezeu pe om dupã chipul Sãu”(Fac. 1:27). L-a fãcut printr-un act  direct si
personal, deosebit de tot ceea ce a creat pânã atunci: “luând Domnul Dumnezeu
tãrânã din pãmânt, a fãcut pe om si a suflat lui suflare de viatã si s-a fãcut omul
fiintã vie”(Fac.2:7). Desi aici sunt prezentate ca douã momente separate, trupul
si sufletul au fost fãcute simultan. -omul a fost creat bãrbat si femeie: “a fãcut
bãrbat si femeie” (Fac.1:27). Dupã ce a fost creat Adam, Dumnezeu i-a fãcut si
un“ajutor potrivit”(Fac.2:18). Eva viatã a fost fãcutã din coasta lui Adam din
pãmânt. Desi în Sf.Scripturã spune cã lui Adam i-a fost luatã o coastã pentrua fi
fãcutã Eva, noi vedem cã nu ne lipseste nici o coastã. Totusi nu trebuie sã ne
îndoim de acele cuvinte deoarece abia dupã cãderea în pãcat trupurile li s-au
transformat în cele pe care le avem si noi astãzi1.
          Pentru cã în v.26 se spune “sã facem om dupã chipul si dupã asemãnarea
Noastrã” iar în v.27 nu se mai mentioneazã nimic despre asemãnare “a fãcut
Dumnezeu pe om dupã chipul Sãu” , ne dãm seama cã aceasta a devenit scopul
creãrii omului: omul a fost creat de Dumnezeu dupã chipul Sãu si cu scopul de a
deveni sfânt.
          Chipul lui Dumnezeu în om înseamnã: gândire, sentiment, vointã liberã
trãsãturile sufletului.
          Înainte de a pãcãtui, trupul lui Adam si al Evei spun Sf.Pãrinti era un trup
luminos, asemãnãtor cu trupul lui Iisus, dupã ce a înviat din morti, cu care a
trecut prin usile încuiate. Dupã ce au pãcãtuit, trupul lor li s-a schimbat au primit
îmbrãcãminte de piele (Fac.3:21), devenind muritor, slab, bolnãvicios printr-un
om a intrat pãcatul în lume si prin pãcat moartea (Rom 5:12).

1
Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre om, Editura Egumenița, 2007, p. 83.
4
           Sufletul omului este imaterial, rational si nemuritor. (Ecclesiast 12:7)
trupul“ca pulberea sã se întoarcã în pãmânt cum a fost, iar sufletul sã se întoarcã
la Dumnezeu, Care l-a dat”. Matei 22:32 “Eu sunt Dumnezeul lui Avraam si
Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov? Nu este Dumnezeul mortilor ci al
viilor”. Cele trei însusiri ale sufletului sunt: ratiunea, simtirea si vointa liberã2.
           Omul se ridicã deasupra celorlalte vietuitoare nu numai prin suflet ci si
prin trupul sãu deoarece, dupã cuvintele Sf.Ap.Pavel, “trupul vostru este templu
al Duhului Sfânt”(I Cor.6:19).
          Întregul neam omenesc se trage din Adam si Eva: “a fãcut dintr-un sânge
tot neamul omenesc”(F.A. 17:26) “Tu ai fãcut pe Adam si tu ai fãcut pe Eva,
femeia lui, pentru a-i fi ajutor  si sprijin, si din ei s-a nãscut neamul
omenesc.”(Tobit 8:6).
          Numai prin prisma strãmosilor comuni, putem întelege universalitatea
pãcatului strãmosesc si universalitatea mântuirii în Hristos.
 

2
Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. I, Bucuresti, Ed. IBMBOR, 2003, p. 385.

5
 Starea primordiala a omului
 
De la creatie, Dumnezeu i-a asigurat omului tot  ceea  ce avea nevoie  pentru a-
si atinge scopul pentru care a fost creat( Ecclesiast 7:29) “Dumnezeu a fãcut pe
om drept” (Facere 1:31) “toate erau bune foarte”
Ratiunea era mult mai luminatã Adam numeste toate animalele, plantele,
lucrurile. Vointa era curatã, dreaptã si nepervertitã; era o perfectã armonie între
trup si suflet. Trupul era sãnãtos: nu cunostea boala, suferinta, moartea. Prin
stãruinta în bine putea ajunge nemuritor. Natura si animalele nu erau ostile
omului. Munca nu constituia o corvoadã3.
 

Caderea in pacat
 
          Omul a fost creat de Dumnezeu dupã chipul Sãu, cu scopul de a se
asemãna cu El, prin stãruinta liberã si constientã în bine.
          Dupã ce au fost creati, Dumnezeu le-a dat poruncile: “Cresteti si vã
înmultiti si umpleti pãmântul si-l supuneti”(Fac.1:28) si “Din toti pomii din rai
poti sã mãnânci, iar din pomul cunostintei binelui si rãului sã nu mãnânci, cãci,
în ziua în care vei mânca din el, vei muri negresit!”(Fac.2:16-17).
L-a încercat cu porunca de a nu mânca din pomul cunoasterii binelui si rãului,
pentru avedea  dacã într-adevãr omul pe care l-a creat vrea si meritã sã rãmânã
în Eden. Ispita este necesarã: “vasele olarului le lãmureste cuptorul; iar ispita
omului cugetul lui” (Is.Sirah27:5), “nu era folositor omului sã dobândeascã
mântuirea fãrã sã fie ispitit si încercat”.

3
Idem, p. 390.

6
Din mândrie, omul încalcã unica lege  si se rãzvrãteste împotriva Creatorului
sãu. Desi gresiserã, Dumnezeu i-ar fi iertat dacã si-ar fi recunoscut vina. În
schimb ei dau vina unul pe celãlalt: Adam pe Eva si Eva pe sarpe.
Acest episod aratã cã rãul din lume nu este propriu esentei sale, ci a pãtruns în
lume prin vointa omului. Cei 2 pomi din grãdina Eden pomul cunoasterii binelui
si rãului si pomul vietii sunt adevãrati/reali dar au un scop hotãrât de
Dumnezeu, primul, ca mijloc  de exercitare prin virtute, iaral doilea, ca platã a
virtutii câstigatã prin exercitiu moral si prin respingerea ispitei. Unii Sf.Pãrinti
vãd pomul cunostintei binelui si rãului ca pe o momealã prin care diavolul
încearcã sã-l însele pe om. Rãul nu-si aratã niciodatã adevãrata fatã, pentru cã l-
ar speria pe om. Din aceastã cauzã, diavolul prezintã rãul sub înfãtisarea
aparentã a unui bine: înainte de a face rãul, omul încearcã sã gãseascã argumente
care sã-i justifice fapta.
Cel care se ascunde sub înfãtisarea sarpelui este diavolul sarpele cel de demult
care se cheamã diavol si satana”(Apocalipsa 12:8).
Pãcatul sãvârsit de strãmosii nostri poartã numele de pãcat strãmosesc si cu el ne
nastem toti. Prin taina Sfântului Botez acesta este sters. Dar ce este pãcatul
strãmosesc care ni se transmite nouã? Acesta este tendinta necontrolatã de a
pãcãtui. Nu mostenim fapta lui Adam, ci starea lui. Din acest motiv, nici unul
dintre evrei(poporul lui Dumnezeu) nu s-a mântuit pânã ce nu i-a scos Iisus din
iad pe cei drepti, când a înviat.
Prin pãcat a dispãrut armonia omului cu sine, cu semenii si cu natura
înconjurãtoare. Întelepciunea sa scade atât de mult încât crede cã se poate
ascunde de Dumnezeu în tufis. Vointa îi slãbeste într-atât încât înclinã mai mult
spre rãu, omul devenind  rob al pãcatului.
Mãrturisirea de credintã spune cã, “omul s-a prãvãlit prin pãcat pânã la
asemãnarea cu cele necuvântãtoare, i s-a întunecat mintea. Prin pãcat nu s-a
distrus chipul lui Dumnezeu din om, ci doar a fost întunecat, rãmânându-I încã
tendinta de cunoastere si voire a binelui”.

7
Universalitatea pãcatului este arãtatã de Sf.Scripturã, “Precum printr-un om a
intrat pãcatul în lume si prin pãcat moartea, asa si moartea a trecut la toti
oamenii, pentru cã toti au pãcãtuit în el”(Romani 5:12).
Singurul Om care s-a nãscut fãrã pãcatul strãmosesc a fost Omul-Dumnezeu
Iisus.
Pedeapsa primitã pentru pãcat este, dupã cum ne spune Sf.Ap.Pavel, moartea:
“Plata pãcatului este moartea”(Romani 6:23). Moartea poate fi trupeascã
despãrtirea sufletului de trup, sufleteascã ruperea comuniunii cu Dumnezeu sau
vesnicã separarea vesnicã de Dumnezeu4.
          Aceastã pedeapsã a fost desfiintatã de Mântuitorul Hristos: “Cel ce
mãnâncã Trupul Meu si bea Sângele Meu are viatã vesnicã, si Eu îl voi învia în
ziua cea de apoi”(Ioan 6:54).

Omul dupa chip si asemanare

Chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om, din momentul căderii lui, s-au
schimbat. Asemănarea care a constat dintr-o perfectă lipsă a răului din calitățile
omului, dintr-o necunoaștere a acestui rău și a raportului cu aceste calități, a fost
distrusă. În momentul în care s-a distrus asemănarea, chipul s-a desfigurat dar nu
s-a distrus în totalitate.

„Să cunoaștem deci - zice Sfântul Dimitrie al Rostovului - că, chipul lui
Dumnezeu este și în omul necredincios iar asemănarea numai în creștinul
lucrător în faptele cele bune. Atunci când creștinul săvârșește păcat de moarte,
se lipsește numai de asemănarea lui Dumnezeu, dar nu și de chip. Și chiar dacă
va fi judecat spre osândă veșnică, chipul lui Dumnezeu este în el în veci.
Asemănarea însă nu mai poate fi”.

4
Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, Bucuresti, Ed. IBMBOR, 1993, p. 60.

8
Și în biserică se cântă astfel: „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, măcar deși
port ranele păcatelor. La Cel după asemănare mă ridică, cu frumusețea cea dintâi
iarăși împodobindu-mă”.

Diferenta dintre chip si asemanare

Pentru geniul ebraic, totdeauna concret, chipul - telem are sensul cel mai
puternic. Interdictia prin lege a chipurilor cioplite se explica prin sensul dinamic
si realist al chipului: ca si numele, chipul face loc prezentei celui pe care-l
reprezinta. Demuth, pe care-l traducem prin asemanare, conformitate, indeamna
la a te considera ca celalalt. Putem s-o comparam cu notiunea de saliach:
apostolos (trimisul) unui om, este el insusi ca si cum ar fi celalalt.
"Chipul" este intreg, sfant prin excelenta, el nu poate suferi nici o alterare. Dar il
putem reduce la tacere, fi putem face ineficace prin modificarea conditiilor
ontologice. Chipul, baza obiectiva, nu se poate manifesta decat in asemanarea
subiectiva; caderea in pacat a facut asemanarea radical inaccesibila puterilor
naturale omenesti. Fara a fi pervertit, chipul a fost facut nelucrator.
Sfantul Grigore Palamas (1296-1359) lamureste traditia spunand: "in fiinta
noastra dupa chipul, omul este superior ingerilor, dar in asemanare le este
inferior, fiind       ne¬statornic; ... dupa cadere, am aruncat asemanarea, dar
calitatea de fiinta creata dupa chipul nu ne-am pierdut-o".
Un sfant este numit din punct de vedere liturgic "foarte asemanator". Chipul este
constitutiv si normativ; in functia sa de asemanare cu Dumnezeu el face reale
cuvintele Mantuitorului; "Fiti desavarsiti precum si Tatal vostru cel ceresc
desavarsit este. "Hristologia invata ca in Hristos "fiii in Fiul" sunt realmente fiii
Tatalui "asemanatori Fiului". Sfantul Grigore de Nyssa subliniaza functia
chipului astfel: "pentru a participa la Dumnezeu, trebuie sa detii in fiinta ta ceva
corespunzator Fiintei la care participi". Lui "Dumnezeu este iubire" (In.4,16), ii
corespunde Arno ergo sum(iubesc, deci exist) al omului. Kallistos spune in

9
Filocalie ca: "Cel mai mare lucru ce se petrece intre Dumnezeu si sufletul
omenesc este acela de a iubi si de a fi iubit".
Astfel, antropologia Sfintilor Parinti si notiunea lor de chip arata ca fiinta umana
este deiforma chiar in structura sa, ca este destinata comuniunii indumnezeitoare
si capabila sa-L cunoasca pe Dumnezeu pe masura propriei capacitati de a-L
primi. Dupa cum scrie un duhovnic contemporan: "Dumnezeu se daruieste
oamenilor dupa setea lor. Unora, care nu pot bea mai mult, le da doar o picatura.
Dar El ar dori sa le dea mari intregi, asa incat, la randul lor crestinii sa
potoleasca setea lumii".

Omul coroana creatiei

Omul este ultima si cea mai de seama dintre creaturile pamantesti, el

reprezentand coroana creatiei. Omul este fiinta dihotomica, fiind alcatuit din
doua elemente: trup si suflet. Dupa natura lui dubla, trup material si suflet
spiritual, omul apartine atat lumii materiale, cat si lumii spirituale. Aceste doua
elemente se gasesc intr-o singura persoana, unitatea dintre trup si suflet fiind
indestructibila. Omul este un microcosmos, cuprinzand in el toate elementele
macrocosmosului. Prin structura sa fiintiala si prin demnitatea si menirea sa in
lume, omul este ridicat de la inceput deasupra tuturor celorlalte fapturi
pamantesti5.

5
Pr. lect. univ. Dr. Vasile Borca,, Omul – încununarea operei de creație. Natura și destinul său în lumina
Revelației biblice a Vechiului Testament, Baia Mare, Ed. Universității de Nord, 2007, 151.

10
Omul e adus la existenta printr-un act creator special al lui Dumnezeu. Pentru ca
acesta sa fie facut, trebuia sa existe lumea ca natura in care omul sa vietuiasca,
dar omul nu e opera naturii, desi e legat de ea. in acest sens, Sfantul Grigorie de
Nyssaspune: "Nu era potrivit ca acela care avea sa fie stapan sa vina inaintea
lucrurilor ce aveau sa ii fie supuse, ci numai dupa pregatirea domeniului asupra
caruia avea sa fie stapan, era potrivit sa apara si stapanul6.
Omul ca fiinta reala vie, vine in mod esential la existenta prin suflarea lui
Dumnezeu in fata Lui si asta pentru ca omul este creat nu numai din tarana, ci si
prin suflarea lui Dumnezeu. Prin trupul sau, omul se afla intr-o legatura directa
cu lumea materiala, cu lumea care il inconjoara. El este conditia vietuirii omului
pe pamant, in timp si spatiu. Daca trupul este din lumea materiala, sufletul este
de la Dumnezeu, prin suflet omul aflandu-se intr-o legatura directa
cu Dumnezeu si cu lumea spirituala, pentru ca "Duh este Dumnezeu si cei cel se
inchina trebuie sai se inchine in duh si in adevar" (Ioan IV, 24). Fiind luat din
pamant, trupul omului este muritor, iar sufletul, fiind primit de la Dumnezeu,
este nemuritor: "Si ca pulberea sa se intoarca in pamant cum a fost, iar sufletul
sa se intoarca la Dumnezeu, Care l-a dat" (Eccl. XII, 7). Trupul primeste o
valoare desavarsita prin intruparea si invierea din morti a Mantuitorului Iisus
Hristos7.
Omul trup si suflet
Sfantul Ioan Damaschin afirma despre suflet ca "este o substanta vie,
simpla, necorporala, prin natura sa invizibila ochilor trupesti, nemuritoare,
rationala, spirituala, fara forma; se serveste de un corp organic si ii da acestuia
puterea de viata, de crestere, de simtire si de nastere. Nu are un spirit deosebit de
el, ci spiritul sau este partea cea mai curata a lui. Caci ceea ce este ochiul pentru
trup, aceea este spiritul in suflet. Sufletul este liber, volitional, schimbator, adica
6
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, în col. P.S.B. nr. 30, Bucureşti, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
1998, p. 201.

7
Idem, p.198.

11
schimbator prin vointa, pentru ca este zidit. Pe toate acestea le-a primit si
existenta, precum si de a exista prin fire in acest chip".
Asadar, sufletul este o substanta reala, creata, vie, imateriala sau spirituala si
nemuritoare. Sufletul strabate trupul material si este legat de el, dat transcende si
depaseste materialitatea acestuia, dandu-i putere de viata si facultatea de a
percepe cele sensibile. Avandu-si originea de la Dumnezeu, sufletul este un
element independent si nu o functie sau un produs al corpului uman. Sufletul
este cel care da puterea vitala trupului uman. Fara suflet, omul nu poate fi fiinta
vie rationala. Omul este unirea fiintiala dintre trup si suflet. El nu poate fi numai
trup sau numai suflet.

Fiinta umana este compusa, asadar, atat din fiintialitate empirica determinata si
tranzitorie, cat si din fiintialitate nedeterminata informa si vesnica, care
reprezinta eul adevarat. De aceea, atata timp cat omul este pe pamant, el trebuie
sa tina seama si de statutul empiric, trecator si limitat, dar mai ales de aspectul
etern, nelimitat al eului sau8.

Intrucat lumea empirica este iluzorie ca experienta ultima, obiectivitatea

ei fiind doar provizorie, faptele omului tebuie sa contina o anumita nuanta. A
savarsi fapte de dragul lumii empirice si a vietii incatusate in ea, inseamna a
transforma relativul si finitul in absolut si infinit. Omul trebuie sa lucreze si sa
traiasca prin neatasare de lumea aceasta si sa-si urmareasca obiectivul pentru
care a fost creat. Relatia omului cu Dumnezeu se desfasoara in libertatea
omului de a accepta sau refuza voia divina. Esenta acestei libertati consta in
putinta individuala de a face sau a nu face voia divina; ea lasa loc alegerii libere
a omului de a spune da sau nu poruncilor divine. Omul este o fiinta cu o acuta
constiinta a valorii timpului, pentru ca e o fiinta care se pregateste in relatiile
temporale cu altii pentru eternitate. El traieste in timp constiinta eternitatii si se

8
Idem, p. 151.

12
afla intr-o inaintare continua spre aceasta. Experientele lui sunt imprimate de
preocuparea de eternitate.
Omul si Hristos
Conceptia despre om trebuie prezentata in lumina invierii Mantuitorului
Iisus Hristos si impartasirea cu Sfintele Taine. Omul, nascut la viata cea noua in
Hristos, prin primirea Botezului, primeste un alt statut fiintial. Renasterea
omului in Hristos prin TainaBotezului consta, pe de o parte, in curatirea
de pacatul stramosesc si de alte pacate personale, iar pe de alta parte, in salaslui-
rea harului lui Hristos in acesta. Botezul marcheaza inceputul unei noi vieti, in
care omul simte dorinta vie de a se uni cu Hristos. intrucat umanitatea este una
dupa fiinta ei, dar aceasta fiinta nu exista decat in persoane diferite intre ele,
fiecare om reprezinta o cale virtuala de realizare a mantuirii pentru un alt om.
Omul e o persoana, iar persoana tinde "la o depasire neintrerupta, ca fiinta care
se autocreeaza". El vede insa ca "autocrearea" sa e dependenta de un Creator
superior, care i-a dat aceasta existenta si cu care trebuie sa ramana in legatura.
Asa cum afirma John Meyendorff, conceptia despre om se fundamenteaza pe
notiunea de "partasie" (participare) la Dumnezeu. Harul divin ii confera omului
propria crestere "naturala", spune in continuare autorul. Omul nu este fiinta
autonoma, ci umanitatea lui adevarata se dobandeste numai atunci cand acesta
traieste "in Dumnezeu" si firea umana se indumnezeieste. Participarea omului la
Dumnezeu nu este un act static din partea acestuia, ci presupune un dinamism in
care omul este antrenat. Dumnezeu ii daruieste harul, insa omul trebuie sa
conlucreze cu acesta. Actiunea trebuie sa porneasca de la om, deoarece
Dumnezeu nu il forteaza in actiunile pe care le intreprinde. Tocmai spiritul este
cel care manifesta aceasta dorinta si ascensiune catre divinitate, transformand
trupul intr-un instrument de actiune ce are acelasi obiectiv ca si sufletul.
Actiunile trupului si sufletului trebuie sa fie in consens, sa urmareasca aceeasi
tinta. Aceste inclinatii catre "viata divina", omul le are sadite in suflet de la
creatie, insa ele trebuie cultivate prin practicarea virtutilor si evitarea pacatelor.
13
in practicarea virtutilor omul trebuie sa urmeze exemplul Mantuitorului Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu care s-a intrupat ca pilda de smerenie, din iubire si
ca dovada a valorii acordate omului.

Prin rastignirea Sa pe Cruce, Hristos a realizat mantuirea obiectiva, noi toti fiind

cuprinsi in opera intreprinsa de El. insa omul trebuie sa devina partas al acestui
act, trebuie sa-si insuseasca roadele mantuirii de pe Cruce. Hristos, prin
Patimile, Rastignirea, Moartea si invierea Sa, ne-a redat libertatea paradisiaca
pierduta prin incalcarea poruncii divine. Omul trebuie sa participe activ la
realizarea mantuirii proprii, deoarece Dumnezeu nu ii forteaza libertatea si nu il
priveaza de aceasta nici dupa invierea Sa din morti.
Participarea activa a omului consta, de pe o parte, in credinta manifestata fata de
Hristos, iar pe de alta parte, in infaptuirea binelui, a faptelor bune. Dar acestea
doua se regasesc una in cealalta, caci credinta se manifesta prin fapte bune, iar
faptele bune reprezinta materializarea sau exteriorizarea credintei, realizarea
uneia ducand implicit la infaptuirea celeilalte. Omul infaptuieste faptele bune
printr-o conlucrare cu Hristos, caci omul singur nu poate sa se ridice la
Dumnezeu, ci numai ajutat de Acesta.

Pentru realizarea unei depline comuniuni intre oameni este necesara atat unitatea
lor de natura, cat si deosebirea lor ca persoane. Unitatea de natura face ca
persoanele sa aiba ceva comun intre ele, iar caracterul de persoana le face sa fie
deosebite si sa aiba trebuinta una de alta. La baza comuniunii interumane
sta porunca iubirii (Matei 22, 37-40; Ioan 13, 34-35). Dragostea fata de
aproapele este dimensiunea orizontala a iubirii fata de Dumnezeu, este
exteriorizarea, materializarea credintei in Hristos. Aceasta credinta pune pe
aproapele la acelasi nivel fiintial cu noi insine si se rasfrange direct asupra
noastra, caci prin iubire ajungem la cunoasterea lui Dumnezeu si implicit la

14
mantuirea noastra. Prin comuniune, toti oamenii se identifica cu Hristos, fara sa-
si piarda insa individualitatea.
Concluzii
Asumandu-si firea umana, Hristos a putut intra in comuniune cu iposta-
surile umane obisnuite, naturale si le-a adus nu numai intregirea spirituala ce si-
o aduc ele, ci le-a actualizat deplin relatia filiala cu Dumnezeu. Caci starea Sa de
jertfa, Hristos a realizat-o pentru noi ca baza a comuniunii noastre cu El. Prin
asumarea firii umane de catre Hristos, noi participam la jertfa Sa pe Cruce, jertfa
care ne deschide deplinei comuniuni cu El, comuniune ce o realizam in Biserica
prin impartasirea cu Sfintele Taine, care reprezinta cararile urcusului tainic de
unire cu Hristos, al carui simbol real si eficace este Sfanta Euharistie. Prin
impartasirea cu insusi Trupul si Sangele Sau in cadrul Sfintei Liturghii, ne unim
nu numai cu Hristos, ci si intre noi, intarind legatura frateasca in calatoria
ascetica spre unirea cu Dumnezeu.
Personalizarea fiintei umane inseamna, pe de o parte, afirmarea puternica si
constanta a fundamentului spiritual ontologic al omului, singurul in stare sa
promoveze unitatea trup-suflet, iar pe de alta parte, afirmarea structurii peri-
horetice a omului, care sta la baza comuniunii cu semenii sai si in primul rand cu
Dumnezeu, structura si sursa supremei comuniuni interpersonale.
Omul se poate ridica la Dumnezeu doar prin Hristos, prin salasluirea Lui in noi
cu trupul purtat de El, inviat si inaltat si deplin pnevmatizat sau umplut de Duhul
Sfant si devenit astfel desavarsit transparent, iar prin aceasta si potenta invierii
noastre cu trupul.

15
 Bibliografie

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod,

tipărită cu binecuvântarea și prefața Prea Fericitului Părinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Versiune diortosită după
Septuaginta redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania,
Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase osteneli, București, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001

2. Borca Vasile, pr. lect. univ. dr., Omul – încununarea operei de creație.
Natura și destinul său în lumina Revelației biblice a Vechiului Testament,
Baia Mare, Ed. Universității de Nord, 2007.
3. Briancianinov Ignatie Sfântul, Cuvânt despre om, Editura Egumenița,
2007.
4. Damaschin Ioan Sfantul, Dogmatica, Bucuresti, Ed. IBMBOR, 1993.
5. Grigore de Nyssa, Sfântul, Despre facerea omului, în col. P.S.B. nr. 30,
Bucureşti, Ed. I.B.M. al B.O.R., 1998.
6. Staniloae Dumitru Pr. Prof., Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. I,
Bucuresti, Ed. IBMBOR, 2003.

16