CAPITOLUL 1.

SPORTUL – SURSĂ DE ENERGIE ȘI VIAȚĂ

SĂNĂTOASĂ

1.1. Conceptul de sport

Sportul, timpul liber și turismul s-au dezvoltat colectiv pentru a forma unul dintre cei mai
mari și mai importanți contribuitori la economia modernă actuală. Sportul și industria comercială
a timpului liber angajează aproximativ 750.000 de oameni în România. În fiecare an se
cheltuiesc peste 10 miliarde de euro pentru produse de consum sportiv în Europa (Centrul de
Cercetare a Industriilor de Agrement (LIRC) 2019, Departamentul pentru Comerț și Industrie și
Federația Industriilor Sportive 2019). Cu toate acestea, există un motiv de îngrijorare că
sinergiilor care se întrepătrund între părțile componente ale sportului, timpului liber și turismului,
nu li se oferă suficientă recunoaștere de către guvern ca instrumente economice adevărate, în
special în ceea ce privește potențialul lor de a stimula creșterea (Williams, 2007).
Având în vedere structura schimbătoare a piețelor globale începând cu 1970, una dintre
principalele modalități prin care sportul este utilizat pentru a ajuta la promovarea potențialului
turismului și stimularea creșterii economice locale este prin organizarea evenimentelor sportive
internaționale (Wilkinson 2010, Roche 2012, Dobson și Gratton, 2015 ). Evenimentele sportive
majore pot acționa ca un „catalizator” pentru dezvoltarea economică și reînnoirea urbană.
Se susține că sportul și evenimentele majore pot acționa ca activități ale „sectorului de
bază”, stimulând creșterea economică într-o comunitate locală prin injectarea de noi cheltuieli
generate prin atragerea turiștilor către o zonă (Williams, 2017). Cu toate acestea, o astfel de
vedere contestă teoria tradițională a bazelor economice care presupune că o economie trebuie să
obțină venituri externe, prin exportul de produse, pentru a crește (Wilson 2004, Haggert et al
2007, Glickman 2007). Teoria bazelor tradiționale economice consideră că creșterea nu poate fi
realizată decât prin cultivarea activităților economice primare și secundare, cum ar fi industria
prelucrătoare. În consecință, activitățile din sectorul serviciilor precum un sport sunt respinse ca
fiind prea lipsite de sens pentru a fi „motoare” ale creșterii, în primul rând pentru că sunt
considerate „parazite” și doar activități dependente care circulă, nu generează venituri.
Ipoteza conform căreia evenimentele sportive majore pot stimula și/sau a fi „motori” ai
creșterii economice prin atragerea de „bani noi” într-un oraș, încă trebuie testat. Într-adevăr, până
în prezent, în Europa s-au efectuat cercetări academice pe termen mediu sau lung privind
valoarea economică, rolul și funcția evenimentelor majore. În ciuda încercărilor recente de
măsurare a valorii sportului, rolul evenimentelor în dezvoltarea economică nu este suficient
cercetat sau înțeles (Wilkinson 2010, Scottish Sports Council 2006, Williams 2017, LIRC 2017,
Davies 2019). Această situație este contradictorie cu realizarea de evenimente majore, întrucât de
multe ori justificarea primară pentru găzduirea evenimentelor se bazează ferm pe amploarea
beneficiilor asociate, în special pe cele cu impact economic și creștere economică locală (Lynch
și Jensen 2014, Dobson 2015, Elvin și Emery 2017).

1.2. Influența forțelor economice globale pe urbană politică

Creșterea sportului ca o propunere comercială viabilă și declinul accentuat al multor alte
sectoare industriale tradiționale, au dat naștere la utilizarea sa ca instrument de creștere cvasi-
legitim în politicile de dezvoltare economică urbană la nivel local (Seyd 2010, Foley 2011).
Forțele globale au jucat un rol crucial, deoarece economiile de producție au scăzut, iar
schimbările tehnologice au încurajat reorientarea producției din „Vest spre Est” și din țările
dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare. În esență, națiunile post-industriale s-au restructurat în
mare măsură și au evoluat spre dependența de sectorul de servicii al economiei, așa cum a fost
martor în cadrul statului transnațional al Uniunii Europene, unde se pune accentul pe creșterea
piețelor și tehnologiilor (Lawless și Ramsden 2014, Henry 2016).
A înțelege utilizarea sportului ca politică de dezvoltare a dezvoltării economice înseamnă
a înțelege presiunile economice și sociale puse pe orașe și țări individuale în ultimii ani ca
urmare a schimbărilor de pe piață. De asemenea, trebuie să înțelegem modul în care sportul a fost
văzut ca o reflecție sau o reacție la globalizarea producției și distribuției de bunuri și servicii
(Henry, 2000). Această conceptualizare începe cu necesitatea de a aprecia amploarea declinului
de fabricație la începutul anilor ’70 și de schimbarea rolului și funcției tuturor sectoarelor
economice. Încetarea industriei de fabricație tradițională în lumea dezvoltată a fost exacerbată de
internaționalizarea activității economice, de mobilitatea geografică crescută a investițiilor și
producției și de puterea marilor corporații (Loftman și Spirou, 2016).
În timp ce anii 1950 și 1960 au fost o perioadă de creștere economică în întreaga lume
occidentală prin comerțul internațional, migrația investițiilor în muncă și capital, până în anii
1970, ritmul de creștere a început să încetinească considerabil. De fapt, în Comunitatea
Economică Europeană producția de oțel brut a scăzut de la 150 de milioane de tone în 1973 la
120 de milioane de tone în 1985 (Lawless și Ramsden 1990). Operațiunile de investiții și
producție de capital au început să curgă către țările în curs de dezvoltare, unde costurile de
producție au fost semnificativ mai mici și forța de muncă semnificativ mai ieftină de angajat
(Harvey, 1989). De la o bază de 46% din forța de muncă angajată în industria prelucrătoare din
Marea Britanie în 1960, aceasta s-a schimbat la mai puțin de 32% în 1984. În schimb, sectorul
serviciilor s-a bucurat de o creștere cu 16% din forța de muncă în aceeași perioadă. pentru a
forma 65% din economia Regatului Unit până în 1984 (Elfring, 1989). Această realocare
sectorială a contestat ideea tradițională a teoriei bazelor economice despre economie și „mitul”
potrivit căreia numai sectorul principal de fabricație și producție ar putea stimula creșterea
economică. Faptul că sectorul de servicii a fost capabil să prezinte o funcție generatoare de
venituri externe, în anumite localități și prin anumite activități, a ridicat serioase îndoieli cu
privire la relația tradițională de bază a sectorului de bază identificată în teoria dezvoltării
economice (Williams, 1997).
Potrivit lui Judd și Parkinson (2010), vechea ordine economică a fost destabilizată de
globalizarea investițiilor și a producției. Cu o capacitate de a muta întreprinderile productive din
investiții de capital din loc în loc, marile companii multinaționale au căutat să reducă costurile de
producție mutând operațiunile de asamblare în țări cu costuri scăzute ale forței de muncă. Aceste
companii au încetat să se identifice cu un anumit loc sau chiar cu o anumită națiune (Hamilton,
2017).
După cum ilustrează Henry (2010) cu referire la activitatea a trei mari teoreticieni,
Giddens (2010), Harvey (2009) și Appadurai (2008), forțele globalizării au avut impact asupra
aproape toate aspectele vieții economice, sociale, culturale și politice, la nivel național și local.
Potrivit lui Giddens (2010), în cadrul unei teorii a „distanțării în timp-spațiu”, globalizarea a
însemnat că oamenii sunt acum mai puțin legați de circumstanțele locale. Harvey (2009) susține
că o „compresiune în timp-spațiu” a dus la accelerarea schimbărilor tehnologice și economice.
Ambii autori sunt de acord că există o interdependență din ce în ce mai mare între piețe, în timp
ce înainte piețele erau izolate și comunități distincte.
Modificările structurii economiei globale au determinat rapid căutarea unor strategii și
sectoare alternative de creștere locală. Sportul și industriile sale asociate au jucat un rol din ce în
ce mai important în întreaga lume, mai ales că noile parteneriate public-privat au început să
exercite influență și, mai important, au început să lucreze pe arena internațională.
1.3. Înțelegerea impactului pozitiv și negativ al evenimentelor majore
Observatori precum Ritchie (2008) și Getz (2011) subliniază că din punctul de vedere al
beneficiilor economice, există o serie de impacturi pozitive și negative asociate cu organizarea
evenimentelor majore. Poate afecta viabilitatea și sustenabilitatea noilor investiții în instalații și
infrastructură. Impacturile pozitive și negative variază de la economia locală, la dezvoltarea sau
sufocarea oportunității sportive locale, până la efectul asupra mediului comercial, turismului,
mediului fizic, relațiilor socio-culturale, bunăstării psihologice a locuitorilor orașului și a politicii
de mediu ale orașului.
Luând pe rând fiecare dintre impacturi este posibil să identificăm că pentru fiecare
beneficiu pozitiv acordat unui oraș prin organizarea unui eveniment major, există unul sau mai
multe impacturi negative care adesea pot provoca probleme considerabile și pot depăși efectele
pozitive. Evaluarea impactului mai larg este importantă, întrucât lărgește contextul politic,
departe de o înțelegere economică a motivului pentru care orașele doresc să atragă evenimente și
ilustrează de ce beneficiile pozitive proclamate nu se acumulează întotdeauna.
Înțelegerea potențialelor avantaje sau dezavantaje sportive realizate ca urmare a
organizării unui eveniment major poate avea un efect fundamental asupra deciziei de a investi în
primul rând. Barcelona a cunoscut o creștere substanțială a participării la o gamă largă de
sporturi după Jocurile Olimpice din 1992, datorită noilor facilități și posibilități sporite de a
participa la sport (Batlle, 2014).
Tabelul 1.1 evidențiază atât impactul pozitiv cât și cel negativ al evenimentelor, iar în
timp ce orașele din America de Nord au fost conștiente de amploarea costurilor asociate cu
sportul și evenimentele majore, va deveni clar că abordarea Uniunii Europene era destul de naiv.

Tabel 1 Impactul evenimentelor sportive

Tip impact Pozitiv Negativ

Economic  Generarea de cheltuieli „nete”,  Creșterea prețurilor -
efecte indirecte și induse. bunuri și servicii
 Oportunități de angajare  Speculația prețurilor
proprietăților și a
 terenurilor
 Facilități viabile din punct
de vedere financiar
 Dezvoltarea sportivă  Îndepărtarea facilităților
 Facilități îmbunătățite „comunitare”
Sportiv
 Reducerea bugetelor pentru
susținerea sportului
 Utilizare crescută  Deplasarea afacerilor
Comercial  Randament crescut obișnuite
 Reducerea randamentelor
 Profil și expunere intensificate  Dăunător reputației
Turism
 Aspect

 Facilități noi sau îmbunătățite  Daune aduse mediului

Mediul  Infrastructură și mediu mai  Suprapopulare, poluare,
înconjurător bune zgomot etc.

Participarea sporită la sport  Supra-comercializare

Socio-cultural Reafirmarea tradițiilor locale  Vandalism, crimă,

exploatare

Mândrie și spirit îmbunătățit al  Atitudini defensive/

Psihologic comunității teritoriale

Înțelegerea opiniei „străini”  Ostilitate vizitator-gazdă

Recunoașterea internațională  Exploatarea grupului local/

sporită etnic
Politic
Spin-off-uri de afaceri și  Distorsiunea politică a
politice evenimentului
Sursa: Proiecția autorului

1.4. Funcțiile educației fizice și sportului

Funcțiile sunt destinații constante ale unui fenomen și ele derivă din ideal, în sensul că se
subordonează acestuia. Cu alte cuvinte, prin funcții se realizează idealul, se face "apropierea" de
ideal, într-o măsură mai mare sau mai mică (Cârstea, 2000).
 Toate funcțiile educației fizice și sportului sunt foarte importante și își dovedesc eficiența
numai dacă sunt îndeplinite în "sistem", influențându-se reciproc. Aproape toți specialiștii
domeniului consideră că funcțiile educației fizice și sportului sunt de două feluri: specifice și
asociate. Funcțiile specifice vizează cele două dimensiuni principale ale obiectului/domeniului
de studiu al Teoriei și Metodicii Educației Fizice și Sportului": dezvoltarea fizică și corporală și
capacitatea motrică. Funcțiile asociate/nespecifice întregesc efectele practicării exercițiilor fizice
asupra ființei umane.
Funcția de perfecționare a dezvoltării fizice face parte din categoria funcțiilor specifice și
are rol prioritar, mai ales în educația fizică a tinerei generații. Rolul pozitiv al dezvoltării
fizice/corporale armonioase, al unor indici superiori pe plan somatic/morfologic și pe cel
funcțional/fiziologic, pentru viața și activitatea oamenilor de toate vârstele este prea bine
cunoscut și recunoscut, nefiind negat sau contestat. La fel și pentru activitatea sportivă.
Amplificarea acestei funcții specifice a educației fizice și sportului, mai ales în etapa actuală și în
perspectivă, se justifică și prin unele influențe negative asupra dezvoltării fizice/corporale a
oamenilor, consecințe ale unor cuceriri ale științei și tehnici contemporane (mecanizare,
automatizare etc.) (Cârstea, 2015).
Funcția de perfecționare a capacității motrice face parte tot din categoria funcțiilor
specifice educației fizice și sportului. Prin această funcție sunt vizate cele două elemente
componente ale capacității motrice: calitățile motrice și deprinderile și/sau priceperile motrice. În
sport este importantă atât capacitatea motrică generală, dar - mai ales - capacitatea motrică
specifică pentru subsistemele performanțiale (Cerghit, 2014).
Funcția igienică face parte din categoric funcțiilor asociate/nespecifice și vizează cerința
fundamentală de menținere a unei stări optime de sănătate a celor care practică, sistematic și
științific, exercițiile fizice. Prin educație fizică și sport se acționează prioritar în mod preventiv
pe acest plan. Prin practicarea exercițiilor fizice și a altor mijloace asociate se poate acționa - cu
multă răbdare și în mult timp - și pentru corectarea și ameliorarea unor deficiențe fizice (Cerghit,
2014).
Funcția recreativă face parte din categoria funcțiilor asociate/nespecifice pentru educație
fizică și sport, având un rol deosebit pentru oamenii de toate vârstele și profesiile. Această
funcție se regăsește, cel puțin, în următoarele două sensuri (Cerghit, 2014):
a) Asigurarea unui fond bogat și calitativ de cunoștințe teoretice, deprinderi, priceperi și calități
motrice, în scopul petrecerii utile și recreative a timpului liber.
b) Asigurarea condițiilor și dezvoltarea interesului pentru urmărirea, tot în timpul liber, direct sau
prin mass-media, a întrecerilor motrice competiționale de bună calitate sau a unor activități
motrice desfășurate necompetitiv.
Funcția de emulație face parte tot din categoria funcțiilor asociate/nespecifice ale
educației fizice și sportului. Această funcție "modernă" trebuie să se materializeze în dezvoltarea
spiritului competitiv, caracteristic - în general - ființei umane și în formarea dorinței permanente
de "autodepășire" și de "depășire", dar numai în limitele regulamentare, corecte și cu atitudine de
fairplay. În aceste sensuri, se impune promovarea frecventă în educația fizică - mai ales - a
întrecerii prin jocuri sportive bilaterale, jocuri de mișcare, ștafete, parcursuri sau trasee
aplicative, concursuri etc. Prin această modalitate se contribuie și la dezvoltarea creativității
subiecților, a dorinței de obținere a victoriei sau de situare în primele locuri etc., aspecte deosebit
de importante mai ales pentru tânăra generație. În sport, întrecerea de tip competițional este
definitorie (Cerghit, 2014).
Funcția educativă este tot o funcție asociată/nespecifică, considerată ca cea mai complexă
(nu cea mai importantă!) prin prisma modalităților de îndeplinire și a influențelor asupra
dezvoltării personalității umane în integralitatea sa. Influențele educației fizice și sportului sunt
evidente pe planul dezvoltării laturii "fizice" a personalității (de aceea se numește educație
"fizică"!). În același timp, însă, sunt de necontestat influențele deosebite pe care le au pe celelalte
planuri ale personalității umane (Cerghit, 2014).
Pe plan intelectual pot fi evidențiate cel puțin următoarele două direcții:
a) însușirea de către subiecți a unor cunoștințe teoretice de bază din domeniul fiziologiei și
igienei efortului fizic, biomecanicii de execuție a actelor și acțiunilor motrice, psihologiei
activităților motrice, metodicii efortului fizic etc.
b) contribuție - în procesul direct de practicare a exercițiilor fizice - la dezvoltarea unor trăsături
și calități intelectuale foarte importante, cum sunt: atenția, memoria, spiritul de observație,
imaginația, creativitatea, rapiditatea gândirii etc.
Pe plan moral se poate realiza o acționare extrem de eficientă prin toate formele de
organizare a practicării exercițiilor fizice. Accentul trebuie pus formarea unor deprinderi,
priceperi și obișnuințe de comportament corect în treceri (inclusiv de tip competițional) și în
celelalte momente ale procesului practicare a exercițiilor fizice, componente comportamentale
transferabile în viața cotidiană și alte activități profesionale. "Educația" în spiritul respectului față
de colegii de întrecere (parteneri sau adversari), al colaborării pentru îndeplinirea cu eficiență a
unor sarcini motrice, al acceptării deciziilor arbitrilor inclusiv când acestea nu sunt corecte!), al
disciplinei în muncă (inclusiv punctualitatea și efectuarea integrală a conținutului programat sau
stabilit în mod curent), al respectului față de bunurile comune (bază materială specifică,
instalații, aparate și materiale etc.) etc., constituie doar câteva din posibilitățile dare care le au
educația fizică și sportul - mai mult decât alte tipuri de activități umane - pe linia întregirii
personalității subiecților din acest punct de vedere (Cârstea, 2016).
Pe plan estetic se contribuie cu eficiență la educarea gustului pentru frumos, mai ales prin
execuțiile tehnice și tactice deosebite ca nivel calitativ, uneori "măiestre". Acționarea prioritară și
pentru asigurarea unei dezvoltări corporale corecte și armonioase a subiecților conduce spre
același obiectiv. Tot gustul pentru frumos, dar de această dată cu referire la natura deosebită a
țării noastre și la unele realizări umane pe planurile social-economic, cultural-artistic, sportiv etc.
se dezvoltă prin activități specifice: plimbări, excursii, drumeții, vizite cu ocazia unor
cantonamente sau deplasări în interes competițional sportiv etc. Practicarea exercițiilor fizice pe
fond muzical sau în concordanță cu muzica impus de anumite melodii muzicale, sporește
influența educației fizice și sportului asupra unor trăsături și calități de ordin estetic (ritm,
armonie, grație, expresivitate, atitudine corporală globală și segmentară etc.) (Cârstea, 2016).
Pe planul tehnico - profesional, contribuția educației fizice și sportului este, de asemenea,
evidentă și importantă. În primul rând, este expresiv aportul adus, direct, la creșterea indicilor
calităților motrice de bază necesare exercitării cu eficiență a profesiilor și ocupațiilor social-
economice sau cultural-artistice. Același aport este vizibil și de necontestat în sensul asigurării
unor indici superiori de dezvoltare somato-funcțională și de capacitare cu temeinice deprinderi
motrice de bază și utilitar-aplicative implicate în desfășurarea eficientă a majorității profesiilor și
ocupațiilor umane. În anumite subsisteme ale educației fizice - mai ales în educația fizică din
învățământul profesional, se poate acționa eficient și în sensul prevenirii apariției unor deficiențe
fizice specifice exercitării unor meserii sau al formării reflexelor de autoasigurare (Cârstea,
2016).
Deoarece educația fizică și sportul se desfășoară, prioritar, cu grupuri mici sau medii de
subiecți, sunt posibilități și modalități clare de a se dezvolta unele trăsături și calități sau de a se
 forma deprinderi și obișnuințe necesare în exercitarea diferitelor profesii realizate tot în astfel de
grupuri umane (ca mărime și - relativ structură! ). Este vorba despre dezvoltarea responsabilității
în îndeplinirea unor sarcini sau obiective, a respectului față de eforturile colegilor, a înțelegerii
necesității unei ierarhizări a rolurilor în cadrul grupului, a formării unor deprinderi și priceperi
organizatorice etc. Aceleași obiective se realizează și în sport, unde activitatea se desfășoară
prioritar pe grupuri mici (Epuran, 2014).

1.5. Obiectivele sportului

În orice activitate umană, obiectivele sunt priorități de diferite niveluri sau ranguri. Prin
obiective se realizează, funcțiile activității umane respective. În consecință, obiectivele derivă
din funcțiile activității respective și se subordonează acestora. Doar în unele situații obiectivele
se identifică cu sarcinile specifice (este cazul obiectivelor operaționale, valabile pentru temele
lecției sau ale altor activități concrete).
Obiectivele generate ale educației fizice și sportului, cele mai apropiate de funcții, sunt
considerate ca fiind de nivelul sau rangul 1. Nu ca importantă, ci din punct de vedere al
ierarhizării obiectivele sunt_importante. De aceea considerăm ca fiind necesară enumerarea cel
puțin a obiectivelor generale ale educației fizice și sportului, deoarece orice alte enumerări ar
ocupa prea mult spațiu tipografic și nu ar avea eficiența scontată (Cârstea, 2016).
Obiective generale (Cârstea, 2016):
a) menținerea unei stări optime a sănătate a celor care practică exercițiile fizice în mod
conștient și sistematic, precum și creșterea potențialului lor de muncă și de viață (în unele
cazuri se pune și problema „ameliorării stării de sănătate”); b) favorizarea proceselor de
creștere și optimizare a dezvoltării corporale/fizice a subiecților;
c) dezvoltarea/educarea-calităților motrice de bază și a celor specifice sporturilor;
d) formarea corectă a unui sistem larg de deprinderi și priceperi motrice, precum și
valorificarea for în planul sportiv - performanțial;
e) formarea și perfecționarea capacității și obișnuinței de practicare sistematică, corectă și
conștientă a exercițiilor fizice, mai ales în timpul liber uman;
f) contribuția eficientă la dezvoltarea unor trăsături și calități intelectuale, estetice, morale,
civice etc.
Într-un mod relativ, încercând o ierarhizare a obiectivelor educației fizice și sportului,
se poate deduce că cele de rangul/nivelul al II-lea ar fi cele specifice fiecărui subsistem
specific (deci, obiectivele educației fizice a tinerei generații, sportului pentru_toți,etc.) Aș
îndrăzni să consider ca obiective de rangul al IIIlea pe cele specifice "fragmentelor" din fiecare
subsistem (de exemplu: obiectivele pentru educația fizică la preșcolari sau la gimnaziu etc.;
obiectivele sportului de performanță la începători sau avansați etc.). Criteriile de stabilire a
rangurilor obiectivelor educației fizice și sportului sunt multiple (Ionescu, 2002).
Ceea ce știm noi precis sunt două categorii de obiective:
 obiectivele de rangul I, (adică, cele generale);
 obiectivele de ultim rang (adică cele operaționale, numite și "sarcini", specifice temelor
lecției sau altei activități organizatorice).
Restul categoriilor de obiective este dependent de criteriul său criteriile după care se face
ierarhizarea!Evident că sunt și specialiști, unii chiar recunoscuți și respectați în domeniu, care
nu acceptă ideea ierarhizării obiectivelor în educație fizică și sport, deși ar trebui să publice
argumentele neacceptării.
Taxonomia (numită în unele dicționare și "taxinomie") este știința care se ocupă de
descrierea și, mai ales, clasificarea obiectivelor. Există multe clasificări ale obiectivelor,
majoritatea dintre ele fiind valabile și pentru educație fizică și sport.
Cea mai răspândită clasificare este în funcție de laturile procesului practicare a exercițiilor
fizice: instruirea și educația (deci, obiective de instruire și obiective de educație).

1.6. Sportul în România

În secolul al XIX-lea s-au constituit printre alele sisteme naționale europene de
educație fizică și sport. Conținutul, rolul semnificația acestor sisteme naționale nu intră - după
opinia personală și în opoziție cu majoritatea "specialiștilor" din învățământul superior de
profil, care sau "trezit" peste noapte ca titulari ai "Teoriei și Metodicii" domeniului! - în era de
preocupări exprese ale "Teoriei și Metodicii Educației .Fizice și Sportului", ci în a altor
discipline științifice: istoria educației fizice și sportului, pedagogia comparată în domeniu etc.
(Cârstea, 2000) .
Nu pot exista separat "sisteme de educație fizică" și "sisteme de sport". N-au existat și nici
nu vor putea exista decât "sisteme de educație fizică și sport", indiferent de zonele: temporală,
geografică, politică, etnică etc. Unele dintre sistemele naționale create în secolul al XIX-lea,
de care am mai amintit, devenit repede cunoscute la dimensiunea continentală si chiar
mondială și au influențat - ca atare - educația fizică și sportul din multe zone geografice și
social - economice sau cultural-artistice. Influențele unora dintre ele se resimt și astăzi în țările
de origine și chiar în alte țări (tea mai mare influență, nu numai coordonata spațial-geografică,
dar și pe tea temporală, a avut-o sistemul suedez creat de Ling, numit exact "sistemul suedez
de gimnastică". La noi în țară, influențele acestui sistem suedez, vizibile chiar în primele
decenii ale secolului al XX-lea, s-au intensificat în perioada dintre cele două războaie
mondiale (Cârstea, 2000).
După anul 1948 (an de referință, când s-a efectuat o adevărată Reformă a învățământului)
ne-a influențat foarte mult, ca și pe toate celelalte planuri și din punctele de vedere specifice,
sistemul sovietic de educație fizică și sport.
După anul 1989, odată cu ideea unei noi "Reforme", modelul oferit de sistemul francez de
educație fizică și sport are cele mai mari șanse de a ne influența, mai corect, de a influența
factorii de decizie în domeniu (în majoritate fără studii superioare de specialitate) (Cârstea,
2000).
Principalele caracteristici ale sistemului românesc de sport sunt următoarele (Cârstea,
2000):
a) Beneficiază de o temeinică fundamentare științifică a fenomenului de practicare a
exercițiilor fizice. Existența numeroaselor discipline specifice cu statut științific, a cercetărilor
și publicațiilor multi și interdisciplinare, a "Științei" educației fizice și sportului, a doctoratului
și masteratului în domeniu, a numeroaselor laboratoare și cabinete metodico-științifice etc.,
reprezintă elemente mai mult decât justificatoare în sensul menționat. Problema care se pune
este de a se corela mult mai bine cuceririle științifice din domeniu cu practica aceluiași
domeniu, pentru ca aceasta să nu rămână preponderent empirică;
b) Are un evident caracter național fiind ancorat în realitățile etapei pe care o parcurge țara
noastră și valorificând unele tradiții (cum ar fi menținerea sporturilor naționale oina și trânta)
sau particularitățile biologice ale populației umane (în pregătire și în stabilirea unor priorități
performanțiale, inclusiv în nominalizarea sporturilor la care participă România în diferitele
ediții ale Jocurilor Olimpice);
c) Are un caracter deschis și dinamic. fiind receptiv la influențele externe și interne,
modificându-și structura și funcționarea în raport de evoluția și cerințele comenzii sociale;
d) Are capacitate de reglare ,și autoreglare. atât la nivelul "întregului", cât și al "părților"
(subsistemelor), manifestând constant tendința de a lupta împotriva dezorganizării și a
acționării unor elemente întâmplătoare (de tip entropic);
e) Între subsistemele sale sunt relații funcționale deosebit de pozitive; în majoritatea cazurilor
sunt evitate paralelismele, adică suprapunerile de atribuții și, implicit, de acțiuni concrete.
Principiile organizatorice ale sistemului românesc (trecut, prezent și perspectivă) de
sport au fost, sunt și vor fi următoarele (Teodorescu, 2016):
a) Organizarea activităților motrice fundamentale din domeniu cu precădere la locul de muncă
al subiecților. Acest principiu a stat și stă, încă, la baza înființării și funcționării asociațiilor și
cluburilor sportive în școli și licee, facultăți, întreprinderi, instituții etc. Principiul respectiv
este determinat, în primul rând, material, dar și de următoarele alte elemente: se poate acorda
sprijin și asistență, inclusiv cu specialiști; se are în vedere și timpul liber al subiecților; se ține
seama și de specificul activității profesionale a subiecților; se au în vedere și alte acțiuni
specifice etc. Acest principiu, dominant doar în țara noastră și în câteva alte țări est-europene,
nu exclude posibilitatea practicării exercițiilor fizice și în afara locului de muncă, adică la
nivel 'de cartier, sector, localitate, centre de sănătate sau de agrement etc.
b) Formarea la subiecți a unui sistem corect și bogat de deprinderi și priceperi motrice, în
strictă concordanță cu particularitățile individuale sau de grup, pe baza cunoașterii și
respectării acestora. Particularitățile sunt determinate de vârsta, sexul, starea de sănătate,
specificul activității profesionale, opțiunea subiecților etc. De asemenea, influențarea, în sens
pozitiv, a indicilor somato-funcționali și ai calităților motrice de bază sau specifice se
realizează în temeiul acelorași particularități ale subiecților.
c) Asigurarea continuității practicării exercițiilor fizice nu numai în filogeneză, dar mai ales în
ontogeneză, printr-un sistem de forme adaptate la fiecare etapă social-istorică, perioadă de
vârstă și alți factori specifici;
d) Stimularea preocupării pentru creșterea continuă a nivelului de pregătire motrică a
subiecților prin înființarea unor "pârghii" naționale: Sistemul Național Școlar de Evaluare la
Educație fizică și Sport, "Sistemul Național de Selecție" (pe ramuri și .probe sportive),
"Categorie de clasificare sportivă", "Eșaloane competiționale cu procedură de promovare și de
retrogradare", "Titluri" de campioni și "onorarea” acestora etc.;
e) Asigurarea unei legături eficiente, de tip neconflictual, în triada: educație fizică (mai ales
preuniversitară) - sportul pentru toți - sportul de performanță;
f) Concentrarea elementelor umane, cu talent și cu aptitudini deosebite, în unități speciale de
performanță sportivă (clase și școli sau licee cu profil de educație fizică și sport, centre
naționale de pregătire sportivă, loturi sportive naționale, tabere de pregătire sportivă și - mal
nou - "școli particulare" în diferite sporturi), pentru valorificarea la maximum a randamentului
lor, atât pe plan intern, dar mai ales pe planurile internațional, mondial, olimpic, continental și
zonal;
g) Asigurarea unei conduceri unitare și a unui cuplu de "îndrumare și control", la nivelul
tuturor subsistemelor din educație fizică și sport.
 CAPITOLUL 2. SISTEME DE EXPERTIZĂ

2.1. Aspecte introductive despre sistemele de expertiză

Sistemele de expertiză se încadrează în domeniul inteligenței artificiale, un tărâm care
include probleme precum robotica, recunoașterea tiparelor și procesarea limbajului natural,
precum și sistemele de experți. Studiul sistemelor expert se poate face în contextul unui subiect
specific. În acest articol, sunt descrise și evaluate conceptual potențialele aplicații în contabilitate
care pot fi deservite de un sistem expert. Domeniile potențiale de aplicare examinate includ
impozitarea, auditul, modelarea financiară, luarea deciziilor manageriale, selecția personalului,
educația și instruirea contabilă și consolidarea deciziei (Malone, 2010).
Sistemele experte recunosc rolul fundamental al informațiilor externe, făcând ca de-
materializarea și globalizarea proceselor informaționale să fie din ce în ce mai accesibile.
În acest context, impactul informațiilor este din ce în ce mai extins, ceea ce implică un
număr mai mare de investitori sau alți utilizatori de informații economice și financiare, interesați
diferit, ale căror așteptări au făcut o creștere exponențială a presiunii exercitate asupra entităților,
în termeni de „Rezultate urmărite” (Mates et al., 2010).
Sistemele inteligente utilizate în contabilitate oferă sprijin managementului în optimizarea
deciziilor privind gestionarea costurilor directe și indirecte, cu efecte pozitive asupra eficienței
întregii activități economico-financiare (de exemplu: sistemul SYSCAT) (Mates et al., 2010).
De asemenea, cu ajutorul sistemului descris anterior, se poate oferi consultanță, în
contractarea creditelor bancare de către companii (de exemplu: sistemul SYBANK) sau realizarea
analizei indicilor economico-financiari, atât de importante pentru utilizatorii de informații
contabile, cum ar fi : investitori, acționari, manageri, creditori, clienți, furnizori etc (de exemplu:
sistemul DIASE) (Mates et al., 2010).
Prin urmare, informațiile externe sunt așezate în centrul unui sistem de relații complexe
între entități, paleta complexă și heterogenă de „părți interesate, caracterizate prin diverse interese
și obiective și modelele de sistem de experți utilizate diferind cu necesitățile managementului,
având un rol decisiv rol în dezvoltarea egală a companiilor, dependentă de disponibilitatea și
alocarea optimă a resurselor financiare necesare pentru a genera avantaje competitive și
producerea de venituri (Mates et al., 2010).
 Lumea virtuală a schimbat modul de gândire al oamenilor. De aceea, companiile trebuie
să înțeleagă importanța ridicată pe care o au sistemele de experți.
În scurt timp, dacă există un sistem de management modern și motivat, când există
posibilitățile de a face un sistem operațional de experți, problema realizării unui sistem expert
devine similară cu cea a realizării unei investiții care trebuie să fie condusă de inspirația și dorința
pe care expertul. sistem care urmează să fie proiectat și pus în aplicare pentru a fi un sistem
practic, eficient, performant și util pentru operatorul economic (Mates et al., 2010).

2.2. Sisteme de expertiză în domeniul financiar-contabil

În domeniul economic, sunt prevăzute multe direcții de posibilități pentru aplicarea generațiilor
viitoare de calculatoare. Fie în domeniul productivității, fie în cel de distribuție, sistemele de
operare prin intermediul rețelelor de calculatoare sunt utilizate cu succes pentru efectuarea
comenzilor către furnizori, organizarea managementului în articole / soiuri, procesarea
comenzilor de livrare de la clienți, facturarea mărfurilor livrate. Informatizarea completă a
acestor tipuri de activități înseamnă, evident, costuri mai mici, economisire de timp, servicii de
calitate (Mates et al., 2010).
Sistemele expert, precum alte categorii de sisteme inteligente, reușesc să creeze anumite
mituri în ceea ce privește modul de rezolvare a problemelor și oferă soluții, sfaturi sau
recomandări. Au calități seducătoare, în modul în care pot provoca unor utilizatori o dependență
de aceștia, având în vedere că sunt impresionați de modul în care lucrează și oferă soluții,
făcându-i să neglijeze interacțiunea umană necesară cu managerii de la nivel superior (Bostan,
2008).
Clarke și Cooper, doi cercetători britanici, identifică impactul viitor al tehnologiei
computerizate asupra profesiei contabile, cu 4 tipuri de modificări:
 Figura 1 Schimbări asupra profesiei contabile

Modificări în natura forței de muncă contabile, ceea

ce înseamnă că va fi creat un nivel de cunoștințe
pentru a încuraja personalul implicat să coopereze cu
proiectanții de sistem inteligent

Modificări în serviciile complementare, în

modalitățile de consultanță și instruire

Modificări ale sistemelor interne cu privire la

sistemele de planificare a proiectelor, facturare și
resurse umane, din cauza software-ului specializat

Modificări în structura organizatorică, datorită

creșterii specializării personalului și intensificării
forței de muncă la domiciliu în interesul companiei

Sursă: Clarke și Cooper, 2009

Despre profesioniștii contabili se poate spune că sunt cei mai conservatori și că

reacționează mai lent la schimbări. Însă, trebuie totuși luat în considerare faptul că istoric
vorbind departamentele de contabilitate au hrănit cele mai spectaculoase evoluții ale tehnologiei
computerizate în întreprinderi.
Se spune că specialiștii din acest domeniu trebuie să facă testul imaginației intelectuale
pentru a beneficia de avantajele tehnologiei și sistemelor de experți.
Zona de aplicabilitate a sistemelor de expertiză din domeniul contabilității financiare
poate fi localizată pe următoarele segmente de activitate:
 Figura 2 Segmente de activitate în care pot funcționa sisteme de expertiză

Administrarea
Pentru angajați Pentru furnizori Pentru bănci
întreprinderii
asigură balanțele analiza analiza evaluarea
financiare stabilității situațiilor riscurilor de
fundamentale întreprinderii financiare acordare a
asigură analiza analiza creditului
măsurarea sperformanțelor solvabilitășii
performanței întreprinderii companiei
întreprinderii Analiza
sistemelor de
plată

Sursă: proiecția autorului, Clarke și Cooper, 2009

2.3. Probleme care pot să apară la sistemele de expertiză din domeniul

financiar-contabil
Problemele care pot face obiectul sistemelor de expertiză în contabilitatea financiară sunt
(Mates et al., 2010):
1. Alegerea celor mai adecvate structuri de cont, care să poată răspunde la solicitările
decizionale și informaționale;
2. Ca solicitări informaționale, includem parteneri precum: bănci, acționari, clienți;
3. Preluarea datelor în sistem, odată cu efectuarea analizei contabile și propunerea
înregistrărilor contabile, în conformitate cu principiile admise;
4. Preluarea datelor din documentele principale prin sistemele de expertiză va fi însoțită de
legalitatea și verificarea oportunității de operare consimțite;
5. Recunoașterea datelor incomplete sau greșite și tratarea acestor situații cu proceduri
specifice;
6. Protecția informațiilor financiar- contabile cu acces multiplu de verificare reguli, la
bazele de date și bazele de cunoștințe din domeniu;
 7. Analiza și interpretarea documentelor contabile de sinteză: bilanț, cont de profit și
pierdere, anexe;
8. Conducerea profitabilă a întreprinderii, folosind atât informații contabile financiare
contabile, cât și informații contabile de gestiune;
9. Realizarea de lucrări complexe, cum ar fi: consolidarea conturilor sau contabilitatea
relațiilor externe.

2.4. Tipuri de sistemele de expertiză utilizate în domeniul financiar-contabil

În domeniul managementului, pot fi descrise trei clase de sisteme de expertiză, la nivelul
întreprinderilor, dar și ale băncilor:
Figura 3 Sisteme de expertiză

Sisteme expert în Sisteme de expertiză Sisteme de expertiză

diagnostic, care în planificare
presupun realizarea predicțională,
unei expertize, utilizate pentru a
bazate pe reguli arăta varianta
optimă a planului
de control, pentru
susținerea deciziilor
care trebuie luate
extrem de rapid

Sursă: proiecția autorului

2.5. Parametri de evaluare în contabilitate

Parametrii de evaluare sunt reprezentați prin variabile independente sau măsurători
proprii ale bunurilor, activităților, evenimentelor și tranzacțiilor care permit caracterizarea în
numerar a activelor, datoriilor și capitalurilor proprii (Durkin, 2004).
Conform standardelor internaționale de contabilitate, parametrii cei mai reprezentativi de
evaluare sunt (Ulieru, 2008):
 valoarea de intrare
 valoarea contabilă netă
 valoarea curentă
  valoarea actualizată
 valoarea realizabilă
 valoarea realizabilă netă
 valoarea de utilizare
 valoarea recuperabilă
 valoarea reziduală
a) Valoarea de intrare (cost) reprezintă expresia în numerar a activelor și pasivelor la data intrării
în unitate, cunoscută și sub denumirea de cost istoric. Valoarea contabilă a activelor reprezintă
numerarul sau echivalentele de numerar care au fost actualizate la furnizori la momentul
achiziției (minus TVA) sau costul de producție în cazul celor rezultate din producția proprie
Valoarea contabilă a pasivilor reprezintă valoarea echivalentelor obținute în schimbul obligației
sau în anumite condiții, valoarea care este de așteptat să fie plătită în numerar sau echivalente de
numerar pentru a șterge datoriile în funcție de cursul normal al activității (Matiș, 2010).
Valoarea de intrare, ca parametru de evaluare, poate fi exprimată prin (Matiș, 2010):
 costul de achiziție pentru marfa achiziționată oneros (cu plată)
 costul de producție, pentru mărfurile rezultate din producția proprie
 valoarea aportului, pentru bunurile aduse ca aport la capitalul social
 valoarea de utilitate, pentru bunurile primite ca: subvenții, donație gratuită care variază cu
valoarea de piață, etapă și amplitudine
 valoare nominală, pentru sumele susceptibile a fi primite în schimbul datoriilor sau care
trebuie plătite în cazul datoriilor
 valoarea corespondenței, în cazul cheltuielilor și veniturilor, stabilită prin asociere cu
activele/pasivele transformate în cheltuieli/venituri.
Prin urmare, cheltuielile sunt evaluate fie ca o majorare a datoriei (în cazul cheltuielilor ca
datorii), fie ca o diminuare a activului (în cazul cheltuielilor ca plăți și consumuri).
Venitul este evaluat, după caz, ca o majorare a activului, prin urmare ca valoare a datoriei
deasupra clientului sau ca numerar încasat în cazul vânzării sau costul de producție în cazul
veniturilor din producția proprie de imobilizări și stocurile.
În cazul rezultatelor activelor prin vânzare, consumare etc., atunci când nu există
posibilitatea identificării valorii contabile de intrare, evaluarea se face la (Matiș, 2010):
  costul mediu de greutate (metoda cost mediu ponderat CMP)
 prețul primului lot de intrare - în ordinea cronologică de epuizare a lotului (metoda FIFO)
 prețul ultimului lot de intrare - în ordine cronologică inversă de epuizare a lotului
(metoda LIFO)
b) Valoarea contabilă netă reprezintă suma la care un activ este înregistrat în bilanț, după
actualizarea tuturor amortizărilor (amortizări, provizioane, diferențe de preț etc.) (Matiș, 2010).
c) Valoarea curentă sau costul de înlocuire este reprezentat de valoarea echivalent pe care
întreprinderea acceptă să îl plătească, pentru a obține la nivelul prețurilor actuale un bun similar
cu cel arătat ca obiect al evaluării (Matiș, 2010)..
d) Valoarea actualizată reprezintă o estimare actuală a echivalentelor, fluxurilor de numerar
viitoare generate de elementele de activ, ca urmare a continuării normale a unei activități,
echivalentul fluxurilor de numerar viitoare necesare necesare pentru ștergerea obligațiilor, ca
consecința activității normale desfășurate, în cazul datoriilor (Matiș, 2010).
e) Valoarea realizabilă este dată de echivalentul în numerar, care poate fi obținut prin vânzarea
actuală în condiții normale ale activelor întreprinderii. f) Valoarea realizabilă netă este dată de
prețul de vânzare al unui activ, mai puțin costurile necesare pentru vânzare (Matiș, 2010).
g) Valoarea de utilizare este reprezentată de valoarea actualizată a fluxurilor de numerar viitoare,
estimată din utilizarea comună a unui activ și încetarea acesteia la sfârșitul perioadei de viață
utilă (Matiș, 2010).
h) Valoarea recuperabilă este suma pe care întreprinderea se așteaptă să o recupereze din
utilizarea viitoare a unui activ, inclusiv valoarea reziduală în momentul înstrăinării sale (Matiș,
2010).
i) Valoarea reziduală reprezintă valoarea netă pe care o întreprindere estimează să o obțină,
încetând un activ la sfârșitul perioadei de utilizare, după reducerea costurilor de încetare aferente
(Matiș, 2010).
Reglementările contabile internaționale și europene folosesc, ca parametru de bază în
evaluarea activelor și datoriilor patrimoniale, valoarea de intrare cunoscută sub numele de cost
istoric. Cu toate acestea, este posibilă combinarea cu alți parametri sau utilizarea alternativelor
bazate pe costul recuperabil istoric sau pe conceptul de menținere a nivelului capitalului fizic sau
financiar. Prin urmare, conceptul de capital fizic trebuie adoptat, dacă principala preocupare a
investitorilor este capacitatea de exploatare a întreprinderii și conceptul de capital financiar, în
cazul în care utilizatorii situațiilor financiare sunt preocupați să mențină capitalul investit
nominal sau putere de cumpărare.