Sunteți pe pagina 1din 21

PARINTELE SOFIAN BOGHIU – EFIGIA SMERENIEI,

MIREASMA SFINTENIEI, patimitorul si rugatorul linistit si


neclintit, laudat pana si de prigonitorii sai: “El tot timpul
era înveşmântat în discreţie, nu i-au plăcut gălăgia,
zgomotele, reflectoarele”. SE STRANG MARTURII PENTRU
CANONIZAREA MARELUI DUHOVNIC IUBITOR DE TACERE
cuvantul-ortodox.ro/recomandari/parintele-sofian-aroma-sfinteniei-lumea-monahilor-parintele-mihail-

antim-george-enache-dosarele-securitatii/ September 13,

2016

1/21
(desen de Gabriela Mihaita David)

Vedeti si: ARHIMANDRITUL SOFIAN de la Mănăstirea Antim († 14


septembrie 2002), PARINTELE ECHILIBRULUI, MUNTELE DE BLANDETE
IMBRACAT IN LUMINA: “Trecem printr-un moment foarte dificil din multe
puncte de vedere și avem nevoie de un anumit echilibru, FĂRĂ EXTREME…
Cred că ar trebui să meargă mai multă lume să se roage la mormântul
Părintelui Sofian şi să-i ceară ajutorul”

2/21
***

Lumea Monahilor nr. 99, septembrie 2015

„În jurul Părintelui Sofian simțeai aroma sfințeniei” – interviu cu


ieromonah Mihail Stanciu

13 [14 anul acesta – n.n.] ani au trecut de când Părintele Sofian Boghiu a trecut spre
cer din chilia a aflată la Mânăstirea Antim din Bucureşti. Între timp, mormântul
său de la Mânăstirea Căldăruşani a devenit un loc de pelerinaj discret pentru cei
care îi caută încă prezenţa luminoasă. Noi am încercat să o desluşim printre
amintirile ieromonahului Mihail Stanciu, unul dintre ucenicii pe care Părintele Sofian
Boghiu i-a format în mod direct, ca stareţ al micuţei obşti pitită în spatele blocurilor
cenuşii ridicate pe marginea Bulevardului Unirii, fost Victoria Socialismului. Grupul
de tineri monahi, pe care marele duhovnic al bucureştilor a reuşit să-l închege la
Antim după evenimentele din decembrie 1989, a fost cea mai bună dovadă că din
încleştarea dintre comunism şi Rugul Aprins cel din urmă a ieşit victorios. Pe deplin.

3/21
“… Mormântul Părintelui Sofian se află la Mânăstirea Căldăruşani de lângă
Bucureşti. Dacă cineva vrea să meargă, să spună o rugăciune, să aprindă o
lumânare, acolo îl găseşte, în cimitirul acela smerit şi umbrit, parcă, de liniştea şi
de smerenia părintelui”.
Părintele Sofian a fost un născător în duh al oamenilor care veneau să Îl cunoască pe
Hristos. A pictat multe mânăstiri şi biserici, dar a „zugrăvit” şi chipul lui Hristos în
inimile credincioşilor. A fost, înainte de orice , un iconar de suflete. Prin toată viaţa lui
duhovnicească, prin căldura cu care îi întâmpina pe credincioşi când veneau la spovedanie,
prin slujirea liturgică excepţională, prin cultura lui vastă şi prin ortodoxia mărturisirii sale,
Părintele Sofian a strălucit în această ambianţă a Bisericii Ortodoxe Române cu slavă mare.

Părintele Sofian îşi acoperea, îşi îmbrăca toate gesturile, toate lucrările sfinte şi
sfinţitoare şi totodată şi gesturile cotidiene cu o extraordinară smerenie. Plutea în jurul
lui aroma sfinţeniei. Noi, când l-am cunoscut, ca studenţi care veneam la slujbele de la
Mânăstirea Antim, am fost cuceriţi la început de strălucirea luminii de pe chipul Părintelui
Sofian, de seninătatea privirii şi de odihna pe care o simţeai doar privindu-l,
ascultându-l şi înţelegând cuvintele lui. Era prin ’94 când am venit prima oară, la Canonul
cel Mare din timpul Postului Mare, şi acele slujbe extraordinare m-au marcat şi m-au atras
foarte mult la Mânăstirea Antim. Eu aveam duhovnic în Târgovişte, de unde sunt de fel, dar
de atunci m-am ataşat mai mult de această mânăstire.

La ce facultate eraţi student în vremea aceea?

Eram student la Automatică, în cadrul Politehnicii Bucureşti şi veneam cu ceilalţi colegi din
ASCOR sau din facultate, veneam cei care simţeam chemarea lui Dumnezeu la bucurie, la
întărire duhovnicească, la luminare.

Aţi trecut vreodată pe la scaunul de spovedanie al părintelui?


4/21
Da, deşi eram la început fiul duhovnicesc al Părintelui Adrian, alt mare stâlp al Ortodoxiei
româneşti, după ce am intrat în obşte la Antim, dar şi înainte, m-am spovedit la Părintele
Sofian, dar apoi în obşte veneam la el cu toţii ca şi fii duhovniceşti ai lui, şi primeam sfaturi,
poveţe, îndemnuri, întăriri în viaţa noastră monahală.

La Antim au fost doi mari bătrâni care au ţinut obştea după 1990, Părintele Sofian
Boghiu şi Părintele Adrian Făgeţeanu. De altfel, prin Mânăstirea Antim au trecut multe
din marile figuri ale duhovniciei noastre formate în perioada interbelică: Părintele
Arsenie Papacioc, Părintele Petroniu Tănase, părintele Benedict Ghiuş, Părintele Daniil
Sandu Tudor…

Părintele Vasile Vasilache… A fost şi perioada Rugului Aprins care i-a adus în mânăstire
aceşti mari părinţi.

Dat fiind că aţi cunoscut mulţi duhovnici până acum, aţi cercetat şi Muntele Athos, şi
Grecia, aş dori să vă întreb ce avea deosebit Părintele Sofian? De ce credeţi că veneau
oamenii să se spovedească la el şi nu la alţi duhovnici?

Părintele Sofian a împlinit cel mai bine cuvântul Sfântului Serafim de Sarov: „Găseşte-ţi
pacea şi în jurul tău se vor mântui mii de oameni”. Iradia linişte, dar nu liniştea unei
tăceri mormântale, ci o linişte senină, în care auzeai sensurile profunde ale glasului
dumnezeiesc. Aşa cum, în timpul rugăciunii, Dumnezeu ne grăieşte în tăcere şi în
linişte, aşa în jurul părintelui Sofian, în acea ambianţă liniştitoare, senină a prezenţei
lui, simţeai aroma sfinţeniei.

Părintele Sofian a trecut prin multe încercări şi era un om foarte răbdător, un om smerit, un
om care trăia Ortodoxia în calităţile ei fundamentale. Aşa cum spunea şi el, trăsăturile
fundamentale ale Ortodoxiei sunt smerenia şi dragostea. El L-a iubit pe Hristos, L-a
cunoscut, L-a urmat în viaţa lui şi a căutat să imprime atât în sine, cât şi în fiii săi
duhovniceşti chipul lui Hristos pe care îl căuta tot timpul prin rugăciune. Părintele
Sofian a fost, zic eu, o efigie a smereniei şi a dragostei. A fost de fapt un mare isihast.
Deşi nu participa în mod activ, ca Părintele Daniil Sandu Tudor, la întâlnirile de

la Rugul Aprins, Părintele Sofian trăia rugăciunea inimii şi o transmitea, ca


duhovnic, ucenicilor săi, o prezenta ca şi cale de unire a noastră neîncetată cu
Dumnezeu. Învăţase asta de la Părintele Ivan Kulîghin, cel care a venit de la Optina şi
care i-a şi iniţiat, să zicem, în primii paşi în lucrarea rugăciunii inimii pe cei din Rugul
Aprins. Părintele Sofian avea şi un epitrahil lăsat de la Părintele Ivan Kulîghin.
Şi acest epitrahil s-a păstrat?

Da, l-a păstrat Părintele Sofian şi acum este la Părintele Irineu [Curtescu – n.n.], un alt
ucenic al Părintelui Sofian, care acum ridică o mânăstire în Apuseni.

5/21
Părinte, în sfaturile Părintelui Sofian sunt lucruri
pe care poate că le întâlneşti şi la alţi părinţi, sunt
s c r i s e adeseori în Filocalie, dar e ceva
aparte atunci când le rosteşte el.

Părintele Sofian trăia Evanghelia


Mântuitorului şi îndemnul Lui la răbdare,
pătimind tot felul de experienţe care l-au făcut să
agonisească în timp această smerenie. Mi-a plăcut
că părintele spunea că smerenia este un dar al
Duhului Sfânt, care vine ca urmare a rugăciunii
neîncetate, a rugăciunii foarte adânci şi insistente
şi a înfrânării, faţă de blândeţea firii, să zicem, pe
care o au şi oamenii mai puţin credincioşi, mai
puţin practicanţi, dar care ţine de fire. Smerenia lui
Hristos şi smerenia sfinţilor vine ca un dar al Duhului Sfânt, vine dintr-o înţelegere profundă
a tuturor lucrurilor. Este acea atitudine constantă, stabilă, care te face să nu te clatini în
faţa ispitelor, în timpul prigonirilor sau în timpul bucuriilor. Este atitudinea de
simţire a prezenţei lui Dumnezeu şi totodată de simţire şi mărturisire a micimii proprii.

Părintele chiar s-a rugat întreaga viaţă, a intrat în monahism de la 14 ani, aşa că nu ştiu
să fi fost vreun crâmpei din maturitatea lui care să nu fi fost scăldat în rugăciune. A fost,
propriu-zis, monah toată viaţa lui.

Da, a trecut prin această şcoală a mânăstirii, apoi a acumulat experienţă şi în şcoala teologică,
şi în şcoala de la Belle Arte, pentru că a făcut şi Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia
pictură bisericească. Cred că marea lui agoniseală duhovnicească a fost în cadrul
„academiei” de la Rugul Aprins şi în perioada temniţei. Cum părintele ne spunea adeseori, i-
a prins bine puşcăria pentru că l-a scuturat de preocupări şi de grijile exterioare şi l-a adâncit
în rugăciune.

Şi a fost cu atât mai roditoare în sufletul lui cu cât el realmente nu a avut nici un fel de
contingenţă politică, adică nici măcar nu era un opozant direct al regimului comunist. El
trăia în Împărăţia lui Dumnezeu încă de aici. Şi probabil că asta i-a deranjat foarte tare şi
pe comunişti.

6/21
Părintele era într-un marş
neîncetat către Împărăţia lui
Dumnezeu, un marş tăcut, dar
maiestuos şi sobru, pe care nu îl
suportau comuniştii. Cu toate
a s t e a , informatorii care îl
urmăreau aveau numai cuvinte
laudative despre el, îl
cunoşteau ca fiind un om serios,
muncitor, un om tăcut şi care nu
se implica în polemici de nici un
fel – asta scrie chiar în dosarul
lui de la CNSAS, de la Securitate.
Părintele Sofian are acolo multe
mărturii ale altora despre el, că tot
timpul era pe schelă, pictând
biserici, sau la slujbe; doar seara se
retrăgea la chilie şi se odihnea.

Nici duşmanii nu-i găseau


cusururi. Să ajungi la o aşa culme
a sfinţeniei – probabil că părintele va fi şi canonizat – încât nici măcar prigonitorii tăi să
nu îţi poată găsi vicii.

Aici este darul lui Dumnezeu şi măreţia sfinţeniei Părintelui Sofian. El tot timpul era
înveşmântat în discreţie, nu i-au plăcut gălăgia, zgomotele, reflectoarele. Când eram
studenţi, el venea destul de greu la întâlnirile şi conferinţele ASCOR-ului.

Ştiu că părintele Teofan, pe atunci Tudor Popescu, aproape că l-a păcălit pentru a-l aduce
la o conferinţă la Drept. Părintele Sofian credea că e o întâlnire cu doar câţiva studenţi,
i a r când a văzut sala aceea imensă plină ochi, a vrut să dea înapoi, dar, pentru că
promisese, şi-a onorat promisiunea.

Eu cred că Dumnezeu ni l-a dăruit nouă, poporului român, pe Părintele Sofian. Cred că El dă
ca daruri şi oameni sfinţi, cum au fost părinţii noştri duhovniceşti: Părintele Sofian,
Părintele Cleopa, Părintele Arsenie Papacioc, şi toţi părinţii care au pătimit încercări grele
în perioada comunismului şi care ne sunt ca lumini, ca sfetnici şi stâlpi de
sprijin pentru vremurile acestea în care trăim. Şi noi adunăm mărturii pentru a
mărturisi şi public, pentru a afirma oficial sfinţenia Părintelui Sofian.

Dar Patriarhia Română nu are pe rol cazul canonizării lui.

7/21
Ba cred că da, pentru că noi asta
facem acum, adunăm mărturii de
la oameni, de la credincioşi
despre Părintele Sofian. Asta arată
că Părintele Sofian ajută cu
rugăciunea şi în România, şi în
Basarabia, şi în lumea întreagă.
El a avut mare putere în rugăciune
şi mare trecere la Dumnezeu tocmai
prin faptul că se dăruia mult
celorlalţi, se ruga mult pentru alţii şi
ne învăţa şi pe noi să ne rugăm
pentru alţii, de aceea cred că
această mişcare de recunoaştere a lui ca
sfânt, ca şi bineplăcut lui Dumnezeu,
vine să confirme faptul că el stătea
mereu în prezenţa lui Dumnezeu şi de
aceea şi acum se bucură de prezenţa lui
Dumnezeu, de Lumina Lui şi ne ajută şi pe noi de acolo.

Ar fi frumos ca, dintre toţi marii duhovnici de secol XX – şi am avut foarte mulţi –,
Părintele Sofian să fie primul canonizat. Aţi mai enumera în lista aceasta a marilor părinţi
de secol XX şi alte nume?

Bineînţeles: Părintele Paisie Olaru, Părintele Cleopa, Părintele Arsenie Papacioc, Ioanichie
Moroi, pustnicii din zona Neamţului, apoi mărturisitorii din temniţele comuniste… Eu zic
însă să nu ne grăbim, dar fi bine să ne cumulăm eforturile şi să strângem aceste mărturii şi
ale contemporanilor lor, şi ale urmaşilor care nu i-au cunoscut personal, dar s-au bucurat de
mijlocirea lor la Dumnezeu.

Dacă tot am vorbit de canonizare: mormântul Părintelui Sofian se află la Mânăstirea


Căldăruşani de lângă Bucureşti. Dacă cineva vrea să meargă, să spună o rugăciune, să
aprindă o lumânare, acolo îl găseşte, în cimitirul acela smerit şi umbrit, parcă, de liniştea
şi de smerenia părintelui.

El e viu în Duhul Sfânt şi ne ajută pretutindeni. Mormântul acela e încă o dovadă a


smereniei Părintelui Sofian, care ne cheamă acolo la simplitate, într-un loc pe care el şi
l-a ales încă din tinereţe.

Cristian Curte

8/21
***

George Enache:

Un isihast în ţara absurdului: părintele Sofian Boghiu

Pentru un tânăr de azi, căruia „civilizaţia“ (post) modernă îi impune să caute


permanent noutatea, schimbarea, diferenţa, viaţa călugărească, cu repetiţiile ei, îi
poate apărea extrem de monotonă. Dar, dacă ar avea un pic de răbdare şi şi-ar
întoarce faţa către Biserică, ar observa că, departe de a genera monotonie,
„repetiţia“ este de fapt calea care deschide profunzimi spirituale nebănuite.

Despre părintele Sofian Boghiu s-a scris mult şi frumos. Nici nu se putea altfel, de
vreme ce el a întruchipat la cote atât de înalte semnificaţia originară a cuvântului
„călugăr“ (bătrân „frumos“, îmbunătăţit). Cu o existenţă lumească aparent
monotonă, părintele Sofian a trăit cufundat în duhovnicie, ale cărei căi le-a
deschis şi nenumăraţilor credincioşi care-i călcau pragul pentru spovadă sau sfat.
Remarcabil însă este faptul că şi notele din dosarele Securităţii cuprind aceleaşi
cuvinte apreciative…

9/21
Un om neinteresat de politică
Neinteresat de politică, dedicat cu totul vieţii monahale şi picturii bisericeşti, părintele Sofian
a intrat târziu în atenţia organelor represive ale regimului comunist. A trebuit să vină marea
învolburare de la începutul anului 1958, cînd Biserica Ortodoxă Română a fost atacată
de comunişti pe toate planurile, pentru ca şi stareţul Sofian de la Mănăstirea Plumbuita
să intre la „verificări“. Mai precis, la 11 ianuarie 1958, Securitatea deschidea un dosar
de verificare pe numele părintelui Sofian Boghiu, motivul începerii acţiunii informative
fiind schimbul de scrisori pe care acesta îl avea cu monahul Andrei Scrima, plecat în
India, cu sprijinul patriarhului Justinian, la o bursă de studii. În aceste scrisori se făcea
vorbire şi de prietenii din fostul grup de reflecţie „Rugul Aprins“, care se destrămase
de facto încă din anul 1948. Însă, având în faţă exemplul celor petrecute la sfârşitul anului
1956 în Ungaria, Securitatea română urmărea cea mai firavă tentativă de grupare a cercurilor
intelectuale şi, mai ales, legăturile cu străinătatea.

Urmărit, arestat, condamnat


Informaţiile strânse de agenţii poliţiei politice au conturat însă părintelui Sofian o
imagine departe de cea a unui conspirator, cei solicitaţi să dea relaţii întrecându-se în
aprecieri. Astfel, aflăm că părintele Sofian a fost întotdeauna un elev de elită, fiind
considerat un om liniştit, capabil, corect, cinstit, demn. Intrat sub diverse ascultări,
orice însărcinare i s-a dat „a muncit fără preget“, fiind admirat pentru dezinteresul cu
care lucra pentru Biserică. Puţin prea „mistic“ pentru gustul unora, părintele Sofian
era totuşi greu să fie considerat un duşman al regimului. Cu toate acestea, stareţul
Sofian a fost arestat. În felul ei, Securitatea căuta diversitatea, dar doar pentru a o distruge în
numele uniformităţii comuniste. Iar, în anul 1958, comuniştii erau mai puţini dispuşi ca

10/21
niciodată să accepte diversitatea, chiar şi în gândire. De aceea, Sofian Boghiu a fost inclus
în procesul „Rugului Aprins“ şi condamnat la 16 ani de închisoare. Pentru a se justifica
o asemenea pedeapsă aspră, i s-a mai pus în sarcină părintelui lectura unor poezii ale
lui Radu Gyr şi catehizarea unor tineri studenţi, fapt considerat instigare contra
ordinii sociale. În timpul închisorii, la Aiud sau în bălţile Brăilei, părintele Sofian s-a
ocupat cu ce ştia mai bine: cu rugăciunea. Cei care dădeau relaţii despre el îl
considerau un om tăcut, care nu participa la discuţii decât dacă se puneau „probleme de
ordin dogmatic“.

O persoană deosebită, „din păcate mistică“


Eliberat în 1964, Sofian Boghiu a
continuat să fie supravegheat, ca toţi
foştii deţinuţi politici. Regimul voia să
vadă dacă îi reuşise acţiunea de
reeducare sau, cel puţin, de intimidare a
adversarilor săi. Mult mai relaxaţi, liderii
comunişti nu mai erau aşa de interesaţi de
„unitatea în cuget“, ci se mulţumeau cu
supunerea locuitorilor şi cu antrenarea lor
în diverse acţiuni menite să aducă
prestigiu României socialiste. În ceea ce-l
priveşte pe părintele Boghiu, agenţii
Securităţii nu aveau ce să-i reproşeze
acestuia: „Boghiu Sergie Sofian este un
om foarte serios şi de cuvânt, se spunea
într-un raport. La dânsul nu este cuvânt
dat pe care să nu şi-l îndeplinească cu
toată rigoarea. Oriunde a fost pus să facă
un serviciu l-a făcut cu toată
conştiinciozitatea, fapt pentru care se
bucură de încrederea autorităţilor bisericeşti“. Altcineva spunea la rându-i: „Ca trăitor în
Antim este liniştit, bun slujitor, cu prestanţă, întotdeauna caută binele. Cu viaţa morală
ireproşabilă…“. Mai mult, în calitate de pictor bisericesc cu foarte multe comenzi, părintele
Sofian câştiga destul de bine. Cu toate acestea, alt informator arăta că singura
„agoniseală“ a părintelui era o bibliotecă, „singura avere pe care o preţuieşte“. Securiştii
erau nedumeriţi: cum poate exista o asemenea persoană cinstită, conştiincioasă, lipsită
de ambiţii materiale, dar care să nu fie animată de idei comuniste?„Omul nou“ propus
de ideologia atee avea, la modul ideal, aceleaşi coordonate precum cele identificabile în
părintele Sofian, însă acest lucru părea peste putinţă, deoarece părintele era o persoană
„mistică“, incapabilă, prin urmare, în viziunea doctrinarilor comunişti, de asemenea

11/21
nobile atitudini. De aceea s-a pus problema sincerităţii sale, fapt care a fost tranşat clar de
un admirator al părintelui, forţat de Securitate să dea o notă-caracterizare: „nu ştiu dacă
comportarea sa aşa de ideală este pornită din convingere sau din obligaţie. Totuşi înclin să
cred că ceea ce face el face din convingerea misiunii sale“.

Plecarea în străinătate
În cele din urmă, poliţia politică, şi pe fondul relativei deschideri a României spre lume, a
lăsat-o mai moale în cazul părintelui Sofian. Cu toate acestea, când acesta şi-a exprimat în
1970 dorinţa de a merge la Muntele Athos, a fost de ajuns un denunţ calomnios apărut
în ultima clipă pentru ca să nu i se acorde viza de plecare, deşi până atunci toate
verificările făcute conduseseră la rezultate pozitive din punctul de vedere al „siguranţei
statului“. A trebuit să mai treacă un an şi să se facă intervenţii masive din afara
României ca părintelui Sofian să i se permită să părăsească ţara. Mai precis, ucenicul
său libanez într-ale picturii, Daniel Bedran, l-a rugat să picteze biserica Mănăstirii Deir-el-
Harf, de care era legat şi vechiul prieten Andrei Scrima. Mitropolitul George Handre i-a
făcut o invitaţie călduroasă, iar patriarhul Justinian a recomandat cu căldură plecarea
părintelui Sofian în Liban. Până-n ultima clipă a planat echivocul asupra acordării
paşaportului. A trebuit ca reprezentanţii Bisericii din Liban să vină la Bucureşti, ca
patriarhul României să se pună chezaş, iar agentura din jurul părintelui să sublinieze
clar că acesta va reveni în ţară, pentru ca autorităţile să aprobe plecarea.

Tribulaţiile unui regim absurd

12/21
Părintele Sofian s-a ţinut de
cuvânt: a terminat de pictat
biserica de la Deir-el-Harf şi s-a
întors în ţară. Vestea iscusinţei sale
s-a răspândit în Orient şi, astfel, el
a fost chemat în 1979 să picteze o
altă biserică, în Siria, la Hama.
Înainte de plecare a fost chemat la
Securitate, cum era obiceiul, pentru a
fi „prelucrat“. În Siria, părintele
trebuia să nu vorbească cu nimeni, să
evite să-şi facă relaţii, să nu
împrumute bani, să nu dea interviuri,
să nu meargă la poliţie. Prin aceste
„recomandări“ Securitatea dorea să
evite discutatea realităţilor din
România comunistă, adică ceea ce
agenţii poliţiei politice considerau a
fi defăimarea ţării. Culmea
ridicolului era însă atinsă atunci
când ofiţerul îi cerea părintelui
Sofian să picteze catedrala cât mai
bine, „ridicând astfel şi prestigiul pictorilor bisericeşti români“. Astfel de situaţii ne arată
ce ţară absurdă era România acelor ani, torţionarii cerând victimei să dea ce are mai
bun „pentru ţară“, de fapt pentru buna imagine a unui regim inuman, „răsplata“ fiind
doar veşnica suspiciune.Ofiţerul a raportat că Sofian Boghiu a înţeles „cele explicate“.
Participa oare părintele la piesa absurdă pusă în scenă de agenţii Securităţii?
Nicidecum. Pur şi simplu, el îşi urma calea inimii, aşa cum făcuse şi atunci când plecase
în Liban. Chiar înainte de plecarea din ţară în 1971 el se confesase unui agent: „Boghiu
Serghie Sofian a remarcat că nu se gândeşte numai la câştig, ci vrea să facă un lucru care
să rămână. Plecând acolo (în Liban) împlineşte o dorinţă a celor de acolo, unde va face o
lucrare ca reprezentant al ţării noastre, afirmând: «dacă îmi vor da drumul bine, dacă nu,
şi mai bine, fiindcă şi aşa sunt prins cu multe lucruri. Nu m-am gândit niciodată să plec şi
să rămân acolo, deoarece mai mult ca în ţară nu voi găsi nicăieri de lucru, în domeniul
picturii bizantine»“.În aceeaşi perioadă, un alt agent arăta că părintele Sofian este „un
om care-şi iubeşte ţara“. Cu alte cuvinte, doar elanul duhovnicesc, conştiiciozitatea
meşterului şi dragostea pentru „România eternă“ au fost singurele raţiuni care l-au motivat
pe părintele Sofian în acţiunile sale. Din nou, dragostea era un răspuns la absurdul lumii.

„Monotonia“ înfloritoare a vieţii duhovniceşti


13/21
Devenit unul din duhovnicii vestiţii ai Bucureştiului, părintele Sofian s-a întors la
„monotonia“ datoriilor sale de monah. Din când în când, agenţii Securităţii se mai
interesau de acest om paradoxal pentru ei, cu toate calităţile „omului nou“ îndelung
visat, însă, „din păcate“, „mistic“. Cu toate acestea, nu ne putem opri să ne imaginăm că,
cel puţin la sfârşitul anilor 80, chiar şi oamenii regimului vedeau că uniformitatea adusă
de comunism doar ucisese orice urmă de diversitate, în timp ce „monotonia“ unor
persoane precum părintele Sofian făcea să înflorească suflete şi să ofere speranţă.
Tocmai „misticismul“, adică conştiinţa prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu, era condiţia
pentru apariţia unui „om nou“. Din contră, ateismul comunist nu a produs decât jale şi
pustiu. Azi, în lumea postmodernă, cei doritori de „noi provocări“ exterioare se
„golesc“ sufleteşte pe zi ce trece, în timp ce cuvântul lui Dumnezeu, mereu repetat,
desăvârşeşte pe cel care îl rosteşte.

***

Familia ortodoxa, nr. 9 (92)/2016:

Tăcerile Părintelui

(fragment)

Am scris aceste rânduri cu o mare sărăcie de suflet, pentru că nu am nicicum


mai mult adunat acolo – nici pentru mine, necum să mai dau si la iveală. Mi-e
ruşine cu mine, dar nu ştiu altceva sau altcumva să spun. Am inima plină de

14/21
amintiri despre el, am inima plină de el, dar, săraca de ea, nu a rodit nimic şi
nu vă pot împărtăşi nimic mai adevărat, mai autentic. Vă cer iertare şi vă rog
să vă rugaţi pentru sărăcia mea. Dacă socotiţi că cele pe care le-am scris aici
sunt doar o zeamă sunătoare şi goală, vă rog să nu tipăriţi nimic. Nu mă supăr.
Aş zice dimpotrivă, căci îmi cunosc locul destul de bine, chiar dacă uit adesea.
Cum vă va lumina Domnul, spre mântuirea sufletului. Şi cu rugăciunile şi spre
pomenirea acestui om cu inima de mamă.

[…]

Ca o intrare în ţara de dincolo de zare erau tăcerile Părintelui, ţi se făceau


împreună-călător pe calea pe care începeai timid să desluşeşti că altele sunt şi
noimele, şi bucuriile, şi tristeţile vieţii, că adevărata măsură cu care se măsoară
ele este nu mai puţin şi nu altceva fără numai veşnicia. În tăcerile lui te
oglindeai, fără ca ele să te strâmtoreze cu ceva atunci când vedeai, iar şi iar, că
eşti pe lângă ţintă. Cu tăcerile lui te înveleai, parcă, atunci când răcoarea
nemiloasă a urâtului îţi dădea din nou târcoale.

Se bucura în tăcere, la fel se şi întrista. Mereu egal cu sine, mereu adâncit parcă
într-o lume în care graiurile se aştemeau pe inima oamenilor doar pentru a
mângâia, mereu primindu-te cu un surâs de-abia mijit, dar care purta într-însul
tot adâncul, tot înaltul: cerul întreg. Iar tu, omul dinaintea lui, te trezeai că ai
redevenit din nou copilul pe care poate că îl pierduseşi de-o viaţă. Şi aceasta nu
printr-un efort al tău, ci era mereu un dar, sau poate o stea călăuzitoare, era
poate singurul chip în care se mai putea mân​gâia inima şi deveni înţelegătoare.

Şi mai era ceva de care îmi este mereu un dor fără sfârşit: ca nimeni altul, omul
acesta ştia să se bucure împreună cu tine. Mărunte lucruri, poate chiar de nimic
15/21
pentru alţii – şi el se bu​cura că surâzi, că mergi înainte, că ai mai făcut un pas
spre Marea Frumuseţe. Nu socotea că pasul e mărunt şi că primejdiile sunt mari,
ci se bucura cu o bucurie care îţi punea aripi la suflet. Şi te făcea să te simţi
deplin, pentru totdeauna, de neclintit: al cuiva. Pentru că bucuria cu care se
bucura împreună cu tine cred că o primise de la Sfinţi. Ca Sfinţii se bucura. Ca
Dumnezeu.

Iar apoi… Apoi a venit ziua când a plecat. Eu eram departe. La sute de kilometri. Şi
nu ştiam ni​mic. Şi într-o zi primesc un telefon, un telefon care nu avea nici o
legătură cu viaţa mea din clipa aceea, şi mi se spune: „Ştii, Părintele…”, dar până să
mai vină vreun cuvânt, de nicăieri sau poate de la El, am ştiut că „Părintele” era
Părintele Sofian, şi am zis: „Da, ştiu, ştiam că asta ai să spui”. De unde? Atunci n-am
priceput, la fel ca întotdeauna, nimic. Acum mă gândesc însă că sufletul lui se
odihnise poate pentru o clipă într-al meu, pentru ca trecerea să mi-o facă mai
lină, pentru ca nici prin plecarea lui să nu stingherească, la fel cum viaţa şi-a
trăit-o adumbrit de cuminţenia cea multă a Sfinţilor.

Iar de atunci, mereu, neclătit mi-a rămas aceasta (şi când aş vrea să-i
împărtăşesc vreo bucurie şi, mai cu seamă, atunci când cad din nou, învins de
moartea din mine, atunci când nici strigătele, nici cuvintele, nici măcar un sus​pin
nu se mai aude): de fiecare dată, se iveşte el, delicat şi blând, dar ca un zid de „lei
străvezii” facându-se în jurul meu, de neclintit: „Da, te aud, te aud foarte bine”…

[…]

Adesea, când Minunea e aproape de tine, ajungi să nu o mai vezi; ajungi să crezi
că e firescul lu​crurilor şi că aşa va fi mereu. Uiţi de vremea când păşeai pe
vârfuri, ca nu cumva să scapi vreo şoaptă din câte îţi spunea, uiţi de vremea

16/21
neîndrăznelii, când apropierea de Minune, mă​car şi numai cu dorirea inimii, îţi
dădea aripi cu care să poţi străbate mai departe cuviincios calea spre Ţara de
dincolo de zare…

Ne-am obişnuit parcă să fim ca nişte oa​meni fără rădăcini. Vieţile celor de lângă
noi ne trec indiferent şi neobservat; în cel mai fe​ricit caz. Trecem pe lângă
oameni ca şi când ar fi nişte mobile de care ne ferim, ca să nu ne lovim; trecem
pe lângă viaţă ca şi cum ar fi o ciornă pe care o poţi oricând scrie din nou;
trecem pe lângă Dumnezeu ca şi cum ar fi o cofetărie din care ai dreptul să îţi
alegi bună​tăţi pentru că te-ai dus Duminică şi ţi-ai achi​tat consumaţia. Trecem
pe lângă Sfinţii Lui ca şi cum ar fi nişte birouri de servicii. Şi ajunge vremea când,
strâns cu uşa vieţii, te uiţi în tărboaca inimii şi vezi că n-ai agonisit nimic. Că în
faţa încercării, a durerii care vine şi nu-ţi cere voie cât să stea şi când să plece, tu
nu ai nimic. Uimit, îţi spui: n-am credinţă; îmi pă​rea că am. N-am mărime de suflet
să înţeleg că am doar ceea ce am lucrat. Nu am pocăinţă să şterg cu lacrimi urâtul
din viaţa celor pe care i-am durut. In inima mea nu e nimic. In inima mea L-am
îngropat pe El, Minunea, Frumosul, Dragostea, Viaţa…

[…]

Monahia Mina

17/21
Cititi si:

In Memoriam PARINTELE SOFIAN: “Românul trebuie dezvăţat de


MINCIUNA! Comunismul a vrut sa-L scoata pe Dumnezeu din constiinte”
(VIDEO)

Cuvantul ARHIM. MIHAIL la slujba de pomenire de la Caldarusani a


PARINTELUI SOFIAN despre PRIGOANA FATISA SI CEA NEVAZUTA
IMPOTRIVA CRESTINILOR si despre PUTEREA RUGACIUNII SFINTILOR:
“Sa ne rugam mai mult unii pentru altii! Sa pastram credinta dreapta si
valorile spirituale ale neamului nostru si mai ales cinstirea ultimilor
martiri care au patimit in temnitele comuniste”

18/21
POMENIREA PARINTELUI SOFIAN. Marturia Parintelui Mihail Stanciu
despre SFINTENIA DISCRETA a marelui staret al Antimului. “Ei, fraţilor,
pe noi în puşcărie ne băteau să spunem ceva rău despre alţii, dar văd că
voi de bunăvoie spuneţi unii despre alţii…”

MARTURII DESPRE BLANDUL AVVA SOFIAN: “Nu judecati, nu iesiti in


evidenta!”...

PARINTELE SOFIAN DE LA ANTIM, OMUL SMERENIEI

FERICITUL PARINTE SOFIAN, “batranul frumos” ca o icoana, “CHIPUL


DULCETII SI DELICATETII”, isihastul cu inima plina de mila Duhului si
MARELE DUHOVNIC ASCUNS SUB MANTIA TACERII: “La Antim lumea
călca în vârful degetelor, așa o sfințenie era coborâtă acolo… Trebuie
trecut în rândul sfinţilor”

Parintele Sofian – O VIATA INALTATA PE CRUCEA LUI HRISTOS (si


VIDEO)

PARINTELE SOFIAN – sfaturi de mantuire (VIDEO)

PARINTELE SOFIAN BOGHIU – icoana bunatatii, Duhovnicul si


apostolul tacut al “pustiei” Bucurestiului (VIDEO -TVR). Plus: INEDIT
AUDIO – Psaltirea citita, molitfa, predici, cuvinte de folos

PARINTELE SOFIAN BOGHIU – SFATURI ESENTIALE PENTRU VIATA


DUHOVNICEASCA: “Cauta sa fii sincer, mereu sa fii cinstit cu tine insuti.
Lupta cu noi nu este simpla”

MARTURII EMOTIONANTE DESPRE SFINTENIA PARINTELUI SOFIAN:


IPS Teofan, Parintele Adrian Fageteanu, Parintele Gamaliel Sima,
Parintele Mihai Aldea

Parintele Teofan de la Putna despre SECETA NOASTRA SUFLETEASCA


si PARINTELE SOFIAN CEL MULT RODITOR

Parintele Mihail Stanciu: PARINTELE SOFIAN – UN ICONAR DE


SUFLETE

PARINTELE SOFIAN in memoria Arhimandritului Roman Braga:


“COPILUL BATRAN”, cel plin de bucurie tacuta si de bunatate practica:
“Era convins ca noi existam atata cat ajutam pe altii”

PARINTELE SOFIAN SI “MARTURISITORII” CALOMNIEI: “Pana cand va


ridicati asupra omului? Cautati toti a-l dobori, socotindu-l ca un zid
povarnit si ca un gard surpat…”

19/21
MARTURISIRILE SI SFATURILE VII PENTRU TINERI ALE UNEI ARTISTE
ORTODOXE: sculptorul Silvia Radu despre parintele Sofian

***

CUVIOSUL PARINTE SOFIAN – inedit: CONFERINTA VIDEO


emotionanta despre RUGACIUNE si PRACTICA RUGACIUNII LUI IISUS
(1996)

PARINTELE SOFIAN DESPRE MAICA DOMNULUI si ajutorul ei minunat


in inchisoare: “Cand ai un necaz mare sa te rogi Maicii Domnului!”
(VIDEO)

SFATURI DUHOVNICESTI pentru surori si maici, dar nu numai, din


SCRISORILE PARINTELUI SOFIAN: “Pe noi ne strica mandria. Rabda, ca n-
o sa-ti cada galoanele!”

Parintele Sofian despre CHIPUL OMULUI INDRACIT DE PATIMI si


CHIPUL OMULUI PATRUNS DE DUHUL SFANT

Parintele Sofian Boghiu despre SFARSITUL LUMII, ANTIHRIST si


MASONERIE

PARINTELE SOFIAN ne scoate din placerile si grijile desarte cu un


cuvant de foc smuls din focul “Rugului aprins” si cu o intrebare
fundamentala: “SUNTEM CU ADEVARAT CONSTIENTI DE ZIUA JUDECATII?”

PARINTELE SOFIAN NE TALCUIESTE CUVANTUL EVANGHELIEI: ”Ce-i


foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul?”

Parintele Sofian Boghiu (video): CUM TREBUIE SA TRAIASCA UN


PICTOR DE ICOANE? “Sfintii pe care ii pictezi, toti au postit: postiti si
dumneavostra!”

Simpozionul RUGUL APRINS dedicat pr. Daniil Sandu Tudor si Sofian


Boghiu: REZISTENTA ORTODOXA IMPOTRIVA REGIMULUI ATEU
DIZOLVANT (update AUDIO si VIDEO)

“RUGUL APRINS” – Documentar TVR (video)

PARINTELE SOFIAN BOGHIU DESPRE SPOVEDANIE SI CANONUL CEL


MARE. De ce este nevoie sa ne marturisim si cum biruim frica si
rusinea?

TINEREA DE MINTE A RAULUI – CANCER DUHOVNICESC. Predica


Parintelui Sofian despre manie, rautate ascunsa si iertare

20/21
Predica Parintelui Sofian la Sfantul Ignatie Teoforul: “Sa nu cautati sa
vorbiti de Iisus Hristos, dar sa doriti lumea. Mai bine este SA TACI SI SA FII,
decat SA VORBESTI SI SA NU FII!”

Predica Parintelui Sofian la Sfintii Trei Ierarhi: Cum sa le vorbim


altora despre Dumnezeu?

21/21