Sunteți pe pagina 1din 22

Figură dominantă în dezvoltarea doctrinei creștine de-a lungul secolului al VII-lea, spirit

universal al vremii sale, „ultimul gânditor independent printre teologii Bisericii bizantine”,
„adevăratul părinte al teologiei bizantine” , Sfântul Maxim Mărturisitorul apare în istoria Bisericii ca
mediator între Răsăritul și Apusul creștin1.

Cea mai cunoscută și amplă biografie, viața greacă2, ne dezvăluie că Sfântul Maxim s-a
născut în anul 580 la Constantinopol într-o familie nobilă. Între anii 586 și 601 a străbătut întregul
curs al studiilor clasice. În perioada cuprinsă între 610 și 613, a împlinit funcția de prim-secretar al
împăratului Heraclie. După 614 se hotărăște să plece de la curtea imperială și să intre în monahism.
Motivația acestei atitudini nu poate fi explicată conform informațiilor din studiile moderne. Intră în
Mănăstirea Philippikos din Chrysopolis, situată pe malul asiatic al Bosforului. Aici, în anul 618 îl
cunoaște pe monahul Anastasie, care va deveni și va rămâne până la sfârșitul vieții ucenicul său.
Către anii 624-625 Sfântul Maxim părăsește mănăstirea din Chrysopolis şi merge la Mănăstirea
Sfântul Gheorghe din Cyzic, unde va alcătui primele sale scrieri de notorietate. În primăvara anului
626, datorită unei campanii a perşilor şi avarilor împotriva Constantinopolului, Sfântul Maxim este
obligat să părăsească mănăstirea şi să plece în exil. Merge pentru o mică perioadă în Creta, apoi în
Cipru, iar între 628 şi 630 în Africa de Nord, instalându-se în Mănăstirea Eucratas din apropierea
Cartaginei, unde îl va cunoaşte pe Sfântul Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului, pe atunci
egumenul acestei mănăstiri, cel dintâi care a luptat împotriva ereziei monotelite.

Controversa monoenergistă

În anul 617-618, la rugămintea împăratului Heraclie, care dorea să îi aducă în sânul Bisericii
pe monofiziții severieni din Siria și Egipt, patriarhul Serghie al Constantinopolului ia asupra sa
această sarcină și face demersurile necesare prin care să i se aducă anumite documente și texte
referitoare la o singură energie a lui Hristos, care puteau fi folosite pentru un acord cu monofiziții. În
acest sens, în 633 patriarhul Serghie a redactat un pact de unire care mărturisea o singură lucrare a
lui Hristos, în acest demers alăturându-i-se mitropolitul Cyrus de Phasis 3. Acest lucru a suscitat o vie
reacţie din partea lui Sofronie, care a arătat că această învăţătură nu este altceva decât o renaştere a
monofizismului şi a apolinarismului.

1
Jean- Claude Larchet , Sfântul Maxim Mărturisitorul . O introducere.,Editura Doxologia, Iași,2013, pag.19.
2
Idem.
3
Idem.

1
Odată ce această erezie s-a manifestat limpede, Sfântul Maxim a început să o combată alături
de părintele său duhovnicesc Sofronie. Din acest moment, anul 634, Sfântul Maxim s-a implicat
puternic în controversele monotelite, afirmându-și astfel poziţia diotelită. Către sfârşitul anului 633,
începutul anului 634, Sofronie a fost ales patriarh al Ierusalimului. Tot în acest an, sau puțin după,
Sfântul Maxim a scris Ambigua către Toma, lucrare consacrată problemelor hristologice și în mod
special celor legate de cele două firi și lucrări ale lui Hristos. Putem observa că Sfântul Maxim se
dedicase deja luptei împotriva acestei erezii. Această atitudine indica faptul că Sfântul Maxim vedea
în monofizism sursa monoenergismului și că lupta împotriva celui din urmă nu i se părea eficace fără
lupta împotriva fundamentului său.

Controversa monotelită

Odată cu moartea patriarhului Sofronie al Ierusalimului în 638, Sfântul Maxim ajunge în


prim-planul dezbaterilor doctrinare datorită redactării și promulgării de către patriarhul Serghie al
Constantinopolului a unui Ekthesis, care profesa o singură voință întru Hristos 4. Acesta marchează
debutul monotelismului, care nu făcea altceva decât să înlocuiască și în același timp să confirme
monoenergismul. În 639, după moartea patriarhului Serghie, îi urmează Pyrrhus, care va confirma
edictul printr-un sinod convocat de el. Acesta a fost acceptat de toți patriarhii răsăriteni. În tot acest
timp, scrierile Sfântului Maxim dezvăluiau atitudinea lui evidentă antimonotelită.

Participarea la Sinodul din Lateran

În anul 644, Sfântul Maxim părăsește Africa de Nord și merge la Roma, unde nici unul dintre
papii care s-au succedat începând cu 638 nu aprobaseră Ekthesis-ul. Sfântul Maxim s-a instalat într-
una dintre cele mai vechi mănăstiri din Roma, desfășurând aici o intensă activitate de apărare a
dreptei credințe5.

Împăratul Constans al II-lea, care îi urmează lui Constantin al III-lea, promulgă la sfârșitul
anului 647 un Typos care interzicea orice „controversă, discuție sau dispută cu privire la o unică
voință și o unică lucrare sau la două lucrări și două voințe”.

4
Jean- Claude Larchet , Sfântul Maxim Mărturisitorul . O introducere.,Editura Doxologia, Iași,2013, pag 31.
5
Idem, pag.32.

2
În 649 Martin I, un cunoscător al problemei monotelite, a fost ales papă. Imediat după
instalarea sa, acesta a convocat un sinod ținut în palatul Lateran, în octombrie 649, care condamna
atât Ekthesis-ul, cât și Typos-ul. Sfântul Maxim a participat activ la acest sinod, pregătind o parte
din documentația necesară, redactând unele acte și, deși simplu monah, semnând toate hotărârile date
de acest sinod.

Procesele, exilul și martiriul

Vreme de trei ani, împăratul Constans a căutat să îi atragă de partea sa pe Sfântul Maxim şi
pe papa Martin I6. Datorită refuzului pe care aceştia l-au afişat, în 17 iunie 653 papa Martin I a fost
arestat şi trimis la Constantinopol, iar Sfântul Maxim, la rândul lui, arestat și judecat alături de
ucenicul său, Anastasie monahul (în mai 655), apoi exilat în Bizya, Tracia, apoi în Perbelis, unde se
afla şi ucenicul său. În aprilie 658, patriarhul Constantinopolului Petru a trimis doi reprezentanţi
pentru a discuta cu Sfântul Maxim, acesta din urmă fiind informat că cele cinci patriarhii erau unite,
iar papa Vitalian, ales în iunie 657, aderase şi el la monotelism. În mai-iunie 662, a fost supus unui
alt proces alături de Anastasie monahul şi de un alt însoţitor – Anastasie Apocrisiarul. Un sinod
contantinopolitan monotelit l-a condamnat pe Sfântul Maxim, ca şi pe Anastasie Apocrisiarul la
tăierea limbii şi a mâinii drepte. Exilat împreună cu cei doi Anastasie în Lazica, a fost închis pe 8
iunie 662 în fortăreaţa Schemaris, unde a murit în ziua de 13 august 662, nemairezistând suferințelor
cauzate de mutilare. Biruinţa lui avea să se afirme, dar el însuşi nu a putut lua parte la ea.

În 680, sinodul al VI-lea ecumenic i-a atribuit supranumele de Mărturisitorul, canonizând


învăţătura sa despre cele două voinţe şi două lucrări în Iisus Hristos, după ce mai înainte
condamnase monoenergismul şi monotelismul. Biserica Ortodoxă a rânduit ziua de 13 august, ziua
morţii sale, ca zi de pomenire a sa, dar pentru că în aceeaşi zi se prăznuieşte Odovania Schimbării la
faţă, ea a devenit zi de pomenire a mutării moaştelor sale, iar praznicul principal a fost aşezat la 21
ianuarie7.

6
Jean- Claude Larchet , Sfântul Maxim Mărturisitorul . O introducere.,Editura Doxologia, Iași,2013, pag.34.
7
Idem, pag.36.

3
Opera

În privinţa scrierilor Sfântului Maxim Mărturisitorul, vom enumera, pentru o mai amplă
cunoaştere a acestora, stadiul actual al cercetărilor publicate, unele recunoscute integral iar altele
doar parţial ca autentice8.

 Ambigua – constituie împreună cu Răspunsurile către Talasie una dintre principalele


scrieri ale Sfântului Maxim Mărturisitorul. Sub acest titlu sunt reunite două scrieri diferite, două serii
de Ambigua scrise în epoci diferite şi adresate unor destinatari diferiţi, şi anume: Ambigua către
Ioan și Ambigua către Toma.

 Zece capete – se situează în continuarea Capetelor despre teologie şi iconomie din


apropierea celor două Ambigua.

 Cincisprezece capete – tema lor este aceea că Dumnezeu este deopotrivă cognoscibil
şi incognoscibil, împărtăşibil, dar şi neîmpărtăşibil.

 Capete despre dragoste – cea mai populară lucrare a sa, una dintre cele mai copiate şi
traduse lucrări, abordând iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.

 Capete teologice şi iconomice - vorbeşte despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia


întrupării Fiului lui Dumnezeu

 Computus ecclesiasticus – introducere în calculul sărbătorilor creştine şi la cronologia


biblică şi păgâne

 Disputa cu Pyrrhus – dispută purtată pe tema monoenergismului şi a monotelismului

 Disputa de la Bizia

 Epistole – constituie o contribuţie de primă însemnătate la hristologia ortodoxă,


referitor la problema unicului ipostas şi a celor două naturi ale Cuvântului Întrupat

 Epistola Sfântului Maxim către egumenul Talasie

8
Jean- Claude Larchet , Sfântul Maxim Mărturisitorul . O introducere.,Editura Doxologia, Iași,2013, pag.40.

4
 Epistola către Anastasie monahul, ucenicul său – discuţie între Sfântul Maxim şi
reprezentanţii patriarhului Petru al Constantinopolului, veniţi pentru a încerca să îl convingă să adere
la monoenergism şi monotelism

 A doua epistolă către Toma

 Sfârşitul epistolei VIII

 Tâlcuire la Psalmul LIX

 Tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru

 Cuvânt ascetic - tratează despre viaţa duhovnicească în ansamblul ei şi despre cum se


poate mântui omul

 Mystagogia- tratează despre Sfânta Biserică şi sfânta adunare ce se face în ea

 Opuscule teologice şi polemice – mici tratate, epistole, definiţii, combătând ereziile


monofizită, monoenergistă şi monotelită

 Răspunsuri către Talasie – lucrare ce ne oferă cea mai înaltă idee despre puterea de
cugetare şi originalitate a sfântului

 Către Theopempt

 Întrebări şi nedumeriri – abordează diverse problematici, fiind alcătuită din întrebări


şi răspunsuri

 Relatare a acţiunii juridice ce a avut loc între domnul avvă Maxim şi cei dimpreună
cu el şi arhonţii din Senat în Consiliul Secret – relatarea procesului său

 Scolii la scrierile lui Dionisie Areopagitul

 Viaţa Sfintei Fecioare

5
Capetele despre dragoste ale Sfântului Maxim Mărturisitorul

Prezentare capetele despre dragoste

Capetele despre dragoste aparțin genului clasic al Centuriilor, care, după monahul Evagrie
alcătuiesc patru grupe de câte o sută de sentințe a literaturii duhovnicești a Răsăritului. Lungimea
acestora variază între un rând și douăsprezece rânduri9.

A fost una dintre primele scrieri ale Sfântului Maxim Mărturisitorul. Capetele au fost
compuse între anii 618-625, cel mai probabil în 624-625, în timpul viețuirii în Mânăstirea ,,Sfântul
Gheorghe” din Cyzic.

În cele De patru ori câte o sută capete despre dragoste, lasă să se vadă cum Sfântul Maxim
integrează în propriile cadre spiritualitatea marcată de Evagrie Ponticul10.

Capetele despre dragoste au fost dedicate unui monah Elpidie-un monah despre care nu
avem informații. Monahului Elpidie îi mai este adresat și ,, Cuvântul Ascetic”.

Este una din cea mai populară lucrare a sa și cea mai copiată (aflată în mai mult de două sute
cinzeci de manuscrise), tradusă care figurează în numeroase antalogii, precum Everghetinosul si
Filocalia. Este o lucrare foarte accesibilă în ceea ce privește stilul, iar tema este foarte centrală în
spiritualitatea creștină: Iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui.

Sfântul Maxim însuși în Prologul ei spune că unele pasaje sunt aparent simple. Pornind de la
tema centrală a iubirii, mai vorbește despre întreaga viață ascetică: lupta cu patimile, gândurile,
sufletul, dobândirea virtuțiilor, a cunoștinței și a nepătimirii. Se acordă un loc important teologiei
afirmative și celei negative11.

Dragostea este pentru Sfântul Maxim un principiu ipostatic al întregii sinergi divino-umane.
Prin dragoste omul trăiește în comunitate cu semenii săi ca și Hristos Însuși.

Dragostea după Sfântul Maxim dă aripi cunoașterii, îl călăuzește pe om spre Dumnezeu care
împreună cu Sfinții Părinți susțin ideea conform căreia dragostea nu va putea cunoaște toate raținile
9
Jean- Claude Larchet , Sfântul Maxim Mărturisitorul . O introducere.,Editura Doxologia, Iași,2013, pag.54.
10
Hans Urs Von Balthazar, Liturghia Cosmică. Lumea în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul. Editura Doxologia,
Iași,2018, pag.17.
11
Idem, pag.55.

6
dumnezeiești decât dacă se manifestă prin bunătate, înțelepciune și judecată. Cel ce are dragoste
pentru Dumnezeu trăiește ontologic actul comuniunii cu El și simte cum în cugetul său apare liniștea
și pacea lui Dumnezeu.

Capetele despre dragoste –idei esențiale

Întâia sută a capetelor despre dragoste

„ Dragostea este o dispoziție bună și afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinstește


niciunul din lucruri mai mult decât cunoștiința lui Dumnezeu. Dar este cu neputință să ajungă la
deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pământești” 12.Sfântul Maxim începe cu
definiția dragostei în prima sută a capetelor despre dragoste.

În următoarele două capete ne sunt prezentate ordinea cronologică a virtuțiilor potrivit


Sfântului Maxim: „ nădejdea, de răbdare și de îndelunga-răbdare; iar pe acestea le naște înfrânarea
cea atotcuprinzătoare”13. Pentru a se înțelege mai bine noțiunea de virtute voi enumera câteva idei
esențiale. Cuvântul virtute a pătruns în creştinism din limba greacă veche şi se găseşte folosit în
Noul Testament numai de patru ori. La Sfântul Apostol Pavel, acest cuvânt se găseşte în textele de la
Filipeni 4, 8, însemnând o putere sau o însuşire omenească „câte sunt adevărate, de cinste, drepte,
câte sunt curate, vrednice de iubit...”. În sens creştin, virtutea este facultatea voinţei şi a libertăţii de
a transforma credinţa într-un stil de viaţă, într-o disciplină morală, prin actualizarea harului
botezului. Spre deosebire de ordinea sensibilă care e supusă mişcării şi legilor fizice, ordinea
spirituală depinde de om şi se bazează pe libertatea acestuia de a coopera cu harul dumnezeiesc.. Ea
se mai numeşte şi taina nevoinţei deoarece se concentrează asupra lucrării poruncilor, asupra
ascezei, ca exerciţiu de eliminare a patimilor.

Prin virtuții câștigăm dragostea dumnezeiască, ajutați de rugăciunea curată. Cel care îl
iubește pe Dumnezeu trebuie să îl iubească pe tot omul la fel deși acesta nu este curățat de patimile
sale. „Cel ce vede în inima sa vreo urmă de ură față de vreun om oarecare, pentru vreo anumită

12
Filocalia vol. II, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.O , București.2017, pag. 65.
13
Idem.

7
greșală, e cu totul străin de iubirea lui Dumnezeu, deoarece iubirea de Dumnezeu nu suferă câtuși de
puțin ura față de om14”.

Suntem învățați să ne ajutăm aproapele prin ajutorarea acestuia, făcând milostenie cu cele de
trebuință fiecaruia. Este foarte important să facem cunoscut cuvântul lui Dumnezeu. „ Dragostea se
face cunoscută nu numai prin dăruirea de bani ,ci cu mai mult prin împărtășirea cuvântului lui
Dumnezeu și prin slujire trupească15”. Când cineva ne ocărăște sau ne disprețuiește nu trebuie să ne
cuprindă gândul mâniei pentru că dragostea din pricina mâniei dispare ci trebuie să tragem din
aceasta un folos. Dragostea este îmbinată cu credința, fără credință dragostea nu există. O minte
curată și un suflet curat ne ajută să ne umplem de lumina dumnezeiască, prin eliberarea de patimi.
Credința îmbinată cu faptele bune față de Dumnezeu ne mântuiesc. Ne sunt prezentate roadele
iubirii: „ a face bine aproapelului din toată inima, a răbda îndelung, a fi cu îngăduință și a folosi
lucrurile cu dreaptă judecată16”. Fiecare creștin cuprins de dragostea față de Dumnezeu culege aceste
roade, după ce face toate întocmai cu imnul dragostei creștine.

Omul cuprins de dragostea lui Dumnezeu nu se întristează și nu îi întristează pe alții la


rândul său. Este de datoria fiecărui creștin să se pregătească pentru mântuirea sa și a doua venire a
Mântuitorului pe, pământ. Postul, rugăciunea și privegherea sunt esențiale în trăirea duhovnicească.
„ Cel ce iubește pe Dumnezeu trăiește pe pământ viața îngerească, postind și priveghind, cântând și
rugându-se și gândind pururea numai lucruri bune despre tot omul17”.

Nu trebuie să ne întinăm trupul cu fapte rușinoase și să ne umplem sufletul cu gânduri


viclene, deoarece pacea lui Dumnzeu va trece pe lânga noi. „ Cel ce a primit vrednic cunoștința
dumnezeiască nu o sa fie tulburat de duhul slavei deșarte18”.

Prin smerenie ,vin gândurile despre dragostea lui Dumnezeu. Omul cuprins de patimi judecă
și cu mânie greșește fată de aproapele său.

Este foarte important pentru a nu pierde dragostea lui Dumnezeu, să nu „ lași nici pe fratele
tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să te culci scârbit împotriva lui; ci mergi mai întâi și te

14
Idem, pag. 67.
15
Filocalia vol. II, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.O , București.2017, pag. 69.
16
Idem, pag.70.
17
Idem.
18
Idem.

8
împacă cu fratele tau”( Matei 5, 24) și venind, adu lui Hristos, cu conștiință curată, prin rugăciune
stăruitoare, de dragul dragostei.

Cine va gândi de rău împotriva aproapelui, va judeca sau unelti împotriva acestuia va suferi
în chinurile veșnice. Nu trebuie să îi ascultăm pe cei care vorbesc rele împotriva aproapelului, pentru
că păcatul împotriva acestuia înseamnă coborarea de la dragostea lui Dumnezeu. Avem datoria să îl
oprim pe cel care vorbește necugetat și bârfește pentru a nu săvârși păcat împreună cu acesta.
„ Închide gura celui ce bârfește la urechile tale, ca să nu săvârșești păcat îndoit împreuna cu acela19”.

Mântuitorul Iisus Hristos ne spune să îi iubim pe vrăjmașii noștri să ne rugăm pentru ei , să


le facem bine celor ce ne urăsc pentru a fi noi sloboziți de patimă pentru a ne putea învrednici de
dragostea Lui. Ne sunt prezentate patimele sufletești și trupești: patimele sufletești vin din lucrurile
din afară iar cele trupești din trup. Patimi sufleteşti sunt acestea: uitarea, nepăsarea şi neştiinţa. Când
ochiul sufletului, sau mintea, e întunecat de acestea trei, e luat apoi în stăpânire de toate patimile care
sunt acestea: neevlavia, credinţa strâmbă sau toată erezia, blasfemia, iuţimea, mânia, amărăciunea,
înfurierea năpraznică, ura de oameni, pomenirea răului, vorbirea de rău, osândirea, întristarea fără
temei, frica, laşitatea, cearta, rivalitatea, pizma, slava deşartă, mândria, făţărnicia, minciuna,
necredinţa, zgârcenia, iubirea de materie, împătimirea, afecţiunea pentru cele pământeşti, trândăvia,
micimea de suflet, nemulţumirea, cârtirea, înfumurarea, părerea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea
de stăpânire, dorinţa de a plăcea oamenilor, viclenia, neruşinarea, nesimţirea, linguşirea,
înşelăciunea, ironia, duplicitatea, învoirea cu păcatele părţii pătimaşe şi gândirea deasă la ele,
rătăcirea gândurilor, iubirea de sine, care este maica şi rădăcina tuturor relelor, iubirea de argint,
reaua nărăvire şi răutatea.

Iar patimi trupeşti sunt: lăcomia pântecelui, nesăturarea, desfătarea, beţia, mâncarea pe
ascuns, iubirea de plăceri felurite, curvia, preacurvia, desfrâul, necurăţia, amestecarea sângelui
(incestul), stricarea pruncilor, împreunarea cu dobitoacele, poftele rele şi toate patimile urâte şi
potrivnice firii, furtul, jefuirea celor sfinte (sacrilegiul), hoţia, uciderea, orice moleşeală sufletească
şi bucurie de voile trupului, mai ales când trupul e sănătos, ghicirile, descântecele, farmecele,
prezicerile, iubirea de podoabe, uşurătatea, moliciunile, înfrumuseţările, vopsirea feţei, pierderea
vremii, umblarea fără rost, jocurile de noroc, reaua şi pătimaşa întrebuinţare a lucrurilor dulci ale
lumii, viaţa iubitoare de trup, care, îngroşând mintea, o face pământească şi dobitocească şi nu o lasă
19
Filocalia vol. II, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.O , București.2017, pag. 73.

9
niciodată să tindă spre Dumnezeu şi spre lucrarea virtuţilor.”.Doar cu dragoste se înfranează patimile
sufletești și apoi cele trupești.

Pe aproapele sau pe fratele nostru nu trebuie să îl judecăm fără știință, deoarece acesta
poate să plece și noi să rămânem cu, conștiința încărcată, lucru care ne poate aduce întristare în
timpul rugăciunii.

Odată cu dragostea adevărată aceasta îi privește pe toți oamenii la fel, nu face diferențe
între ei și nu se ia după părerile mincinoase ale vrăjmașului. Atunci când omul nu este cuprins de
patimi, cunoaște dragostea Sfintei Treimi. „ Când mintea s-a eliberat desăvârșit de patimi, înaintează
fară să se întoarcă îndărăt în contemplarea lucrurilor, făcându-și călătoria spre cunoștința Sfintei
Treimi20”.

Rugăciunea curată duce sufletul și mintea către tărâmul nepătimirii. Noi îl cunoaștem pe
Dumnezeu din puterea faptelor sale , din grija care o arată pentru toate cele ce sunt create de El.

Trebuie să precizăm că unirea finală la care omul este condus de iubire,este mai presus de
orice cunoaştere: „În sfârşit ridicându-se mintea în Dumnezeu caută mai întâi, arzând de dor,
raţiunile privitoare la fiinţa Lui, dar nu află ceea ce este El însuşi, căci acesta este un lucru cu
neputinţa şi oprit întregii firi create, deopotrivă; ci se mângâie cu cele dimprejurul Lui adică cu cele
privitoare la veşnicia, la nesfârşirea şi la nehotărnicia Lui, la bunătatea, la înţelepciunea şi la puterea
creatoare providenţiatoare şi judecătoare a celor ce sunt. Numai aceasta se poate cuprinde din cele
ale Lui: nesfârşirea... Iar a nu cunoaşte din El nimic înseamnă a cunoaşte că e mai presus de minte,
cum au spus cuvântătorii de Dumnezeu Grigorie şi Dionisie21”.
„ Chiar dacă „ se ridică la Dumnezeu” mintea nu poate pătrunde în ceea ce este fiinţa proprie
a lui Dumnezeu, deoarece acest lucru este interzis oricărei făpturi. Cu toate acestea ea primeşte
încurajare dinspre atributele divine, adică, de la ceea ce Dumnezeu ne descoperă despre Sine.
Observăm astfel că după părerea lui Maxim, chiar şi mintea iluminată, în dorinţa ei pură după iubirea
de Dumnezeu, caută în Dumnezeu ceva ce nu-i este îngăduit să înţeleagă. Totuşi, în această dragoste
îi este dat omului să se unească cu Dumnezeu. Această unire este astfel deasupra şi dincolo de
cunoaştere şi minte.

20
Filocalia vol. II, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.O , București.2017, pag. 79.
21
Idem, pag.81.

10
A doua sută a capetelor despre dragoste

„ Cel ce iubește cu adevărat pe Dumnezeu, acela se și roagă cu totul neîmprăștiat 22”. Atunci
când patimile ne stăpânesc mintea, ne despart de Dumnezeu, dar când mintea este stăpânită de
iubirea lui Dumnezeu suntem dezlegați de legătura patimilor.

Patima, în definiția Sfântului Maxim Mărturisitorul, este o mișcare a voinței contrara firii, o
cugetare centrară rațiunii ei. Ea e un abuz cu efectele naturale prin dezacordul dintre voința și
rațiunea acestora. Ea reprezintă o mărginire a orizontului nostru din cauza acelei iubiri de sine
trupești. Ea închide puterea cunoscătoare a sufletului și schimbă direcția vederii mintale mărginind
înțelesul lui Dumnezeu la figuri, la simboale. Mintea noastră se modelează dupa obiectele cugetate,
încat ideile sunt forme care s-au transmis minții în actul cugetarii. Astfel, ea poate fi modelată și de
închipuirile pătimașe ale lucrurilor înțelese prin simțuri, în care caz ea are un conținut și o formă
negativă. Ea e în posesia unor gânduri compuse, străine de rațiunea lucrurilor, care împiedică drumul
conștiinței celei simple și libere. Din această cauza o minte înconvoiată sau stăpânită de patimi nu
poate să cunoască adevarul. O minte întunecată și posedată de patimi nu cunoaște pentru că n-are
libertatea și simplitatea necesară.

„ Rostul poruncilor este să facă simple înțelesurile lucrurilor; iar al citirii și al contemplării,
să facă mintea nepământească și fără formă. Aceasta îi dă putința de a se ruga fără împrăștiere23”.

Sensul pe care îl dăm noi cuvântului "porunca" este unul care trezește în orice om o reacție
de respingere, manifestată în diferite feluri. Porunca, de la oricine ar veni, implică o relație ierarhică
între cel care poruncește și cel căruia i se poruncește, presupune dreptul cuiva de a porunci și
obligația cuiva de a împlini porunca. De cele mai multe ori, în uzul comun al cuvântului, porunca
vizează interesul sau beneficiul poruncitorului. Percepută astfel, porunca este ceva apăsător,
constrângător, ceva care afectează mult râvnita libertate a omului.

22
Filocalia vol. II, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.O , București.2017, pag. 82.
23
Idem.

11
Dumnezeu însuși îl cheamă pe om la o relație de iubire: "Dupa cum Tu, Părinte, Întru Mine
și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una" (Ioan 17, 21).

Perceperea poruncilor dumnezeiești ca medicamente respectă întru totul cele de mai sus. În
plus, sugerează foarte clar un lucru esențial și anume, că poruncile dumnezeiești și împlinirea lor
sunt în interesul și spre beneficiul omului, spre binele lui. Ajuns la o atfel de intelegere a poruncilor
dumnezeiești, omul va reuși să-și biruie îndărătnicia ce-l oprește de cele mai multe ori să se angajeze
la împlinirea poruncilor.

Așa se și explică de ce, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei Sale, înainte de a da


orice poruncă, Mântuitorul face apel la pocăintă. Mântuitorul Hristos își începe activitatea Sa publică
prin cuvintele: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei 4, 17), înțelegând prin
”pocăiți-vă”tocmai această conștientizare a stării de cădere, a stării de nenormalitate, a stării de
nesănătate. Numai în această situație omul aleargă la Hristos, la Cel care este socotit ”Doctorul”
prin excelență ”al sufletelor și al trupurilor noastre”.

După Sfintele Evanghelii, poruncile dumnezeiești nu sunt medicamente numai - sau în


special - pentru vindecarea sufletelor și a trupurilor, ci ele sunt medicamente pentru viața veșnică,
pentru biruința morții „ Și știu - spune Mântuitorul Hristos - că porunca Lui Dumnezeu este viața
veșnică.” (Ioan 12, 50). Este clar că singura motivație corectă a împlinirii poruncilor și singura
mobilizatoare ar fi setea, dorul nostru după veșnicie, după Dumnezeu. Dacă vom fi biruiți de dorință,
de nevoia de Dumnezeu, atunci vom căuta și vom primi fără rezervă, cu bucurie chiar, calea care
duce la Dumnezeu și medicamentele vieții veșnice, în plus, vom mulțumi și vom da slava Celui care
ni le-a oferit o dată pentru totdeauna.

 Rugăciunea curată cuprinde două stări ”cea dintâi se naște în suflet din frica lui Dumnezeu
și din nădejdea cea bună;cea de a doua,din dragostea dumnezeiscă și din curăția cea mai deplină24”.
Cine îl iubește pe Dumnezeu, este stăruitor in rugăciunea curată, aruncând toată patima care
îl împiedică să facă acest lucru. Cine a reusit să se lepede de patimi,de iubirea trupească „ ușor
leapădă, cu ajutorul lui Dumnezeu, și pe celelalte , ca mânia, întristarea, pomenirea răului și cele ce
urmează25” .

24
Filocalia vol. II, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.O , București.2017, pag. 83.
25
Filocalia vol. II, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.O , București.2017, pag. 83.

12
„Dacă pe unii îi urăști, pe alții nici nu-i iubești, nici nu-i urăști, pe alții iarăși îi iubești, dar
potrivit, și, în sfârșit, pe unii îi iubești foarte tare, din această neegalitate cunoaște că ești departe de
dragostea desăvârșită, care cere să iubești pe tot omul deopotrivă26”.

Mintea cuprinsă de dragostea lui Dumnezeu începe să fie ispitită de divol care îi șoptește
gânduri de hulă „ atunci și dracul hulirii începe să o ispitească”.Este un motiv pentru care trebuie să
avem nădejde în Dumnezeu și rugăciunea noastră trebuie să fie cât mai puternică.

„Patima este o mișcare a sufletului împotriva firii fie spre o iubire nerațională, fie spre o ură
fără judecată a vreunui lucru27”.Scopul femeii este nașterea de prunci, nu urmărirea plăcerii trupești .

„Apăsător este dracul curviei și năprasnic năvălește asupra celor ce luptă împotriva
patimii28”. Postul, privegherea unite cu rugăciunea stăruitoare ne ajută să scăpam de aceste patimi.

„ Slujba de diacon împlinește cel ce-si gătește mintea pentru luptele sfinte și depărtează
cugetările pătimașe de la ea; slujba de preot, cel ce o luminează spre cunoașterea lucrurilor și alungă
cunoștința mincinoasă; iar sluja de episcop, cel ce o desăvârșește prin Sfântul Mir al cunoștinței
sfintei și închinatei Treimi29”. Aici este vorba de cele trei trepte ale urcușului duhovnicesc: a)
nevoința cu fapt în vederea purificării de patimi, b)contemplarea lui Dumnezeu prin lucruri,
c)cunoașterea Lui nemijlocită.

Patima este astfel ceva iraţional. Or totul pe lume, este raţional, cum spune Sfântul Maxim
Mărturisitorul, având temeiul într-o raţiune divină, numai patima este iraţională. Suprema ei
iraţionalitate se arată în faptul că, deşi omul pătimaş îşi dă seama tot mai mult că lucrurile finite nu
pot răspunde aspiraţiei lui, după infinit, iar această constatare îl umple de plictiseală şi descurajare,
totuşi el continuă să se lase purtat în momentul următor de patima sa egocentrică, de parcă prin ea ar
absorbi infinitul nedându-şi seama că infinitul adevărat este un spirit liber care nu poate fi absorbit
fără voia sa, căci este subiect cu care trebuie să intre în comuniune ca libertate, cu altă libertate.

A te curăța de patimi și a ajunge la asceză pentru obținerea desăvârșită în Hristos, reprezintă


o viață creștină autentică pentru comuniunea cu Dumneze, la care se ajunge prin eliberarea de patimi
cu virtuțiile unei vieți duhovnicești curate. Prin păcat se înțelege nerespectarea voii lui Dumnezeu,
26
Idem, pag.84
27
Idem, pag.85
28
Idem,pag.86
29
Filocalia vol. II, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.O , București.2017, pag. 87.

13
credinciosul renunță la starea de fiul al lui Dumnezeu și astfel devine vrăjmaș al Lui, fiind pedepsit
pentru urmarea păcatului.

Îndumnezeirea omului în Hristos presupune o creştere continuă printr-un cumul de acte de


credinţă şi de fapte bune, cu ajutorul harului dumnezeiesc în vieţuirea noastră pe pământ .

În cursul procesului de îndumnezeire, multă vreme omul credincios nu a atins încă, în multe
privinţe, nivelul de sănătate deplină a naturii sale, dar, în alte privinţe, a depăşit, prin harul
dumnezeiesc, nivelul pur natural. De aceea, lumina luminează mult timp şi în întuneric. Omul cel
nou creşte în luptă cu rămăşiţele omului vechi. Astfel, având în el germenele omului nou,
credinciosul duce, de la Botez, pe de o parte o viaţă supranaturală, iar pe de altă parte şi una
subnaturală.

Dacă în acest urcuş duhovnicesc al omului credincios puterile sale naturale se află în continuă
creştere, ca să-şi ajungă apogeul, în clipa când au devenit apte de a vedea lumina duhovnicească,
primind ca putere văzătoare lucrarea Duhului Sfânt, am putea spune că îndumnezeirea, prin care se
realizează această trezire la viaţă, şi creştere, coincide cu procesul dezvoltării puterilor umane până la
limita lor sau cu deplină realizare a naturii omeneşti dar şi cu depăşirea lor nesfârşită prin harul
dumnezeiesc .
Îndumnezeirea în etapa ei, este o reconstituire a vieții umane cu ajutorul harului lui
Dumnezeu. Într-o astfel de etapă credința devine dinamică, fiind întărită de dragostea cât mai mare
față de Hristos.

Credinţa şi iubirea se cer arătate în fapte concrete: virtuţi şi fapte bune, iar acestea din urmă,
prin harul duhovnicesc care le susţin, sunt deschise spre Dumnezeu şi spre semeni, spre întâlnirea cu
Dumnezeu şi cu semenii.

Dar Îndumnezeirea nu este socotită niciodată încheiată în spiritualitatea ortodoxă. Ea


continuă şi dincolo de limita ultimă a puterilor, la vârsta plinătăţii lui Hristos. Până atunci omul este
hrănit cu un fel de hrană pe care o poate asimila cu puterile lui, cu virtuţile şi contemplări. După
aceea este hrănit cu „hrană nestricăcioasă”, adică cu Dumnezeu Însuşi .

14
În spiritualitatea ortodoxă nu există o ruptură între cele două etape ale Îndumnezeirii. Între
cele două există o continuitate, în care lucrează omul în prima etapă și în a doua Dumnezeu.
Oamenii credincioși sunt înhudovniciți deoarece primesc de la Dumnezeu energii necreate.

Cel desăvârșit în dragoste ajunge la culmea nepătimirii și nu face deosebirii între ce este al
lui sau al aproapelului, între credincios și necredincios, îi privește pe toți la fel, cu aceeași dragoste.
„Dracii iau prilejurile de-a stârni în noi gândurile pătimașe din patimile aflate în suflet30”.

„ Trei sunt cele ce ne mișcă pe noi spre cele bune: semințele naturale, Sfintele Puteri și
hotărârea cea bună31”.Semințele naturale sunt ceea ce vrem sa ne facă oamenii și le facem și noi lor,
Sfintele Puteri sunt ajutorul cel bun iar hotărârea cea bună deosebirea răului de bine. Așa cum există
trei lucruri care ne duc spre bine, există și trei lucruri care ne duc spre rele:”patimile, dracii si
hotărârea cea rea32”.

Împărăția cerurilor este răsplata celor fără de patimi și chinurile veșnice pentru cei cu patimi
si neștiutori. „ Sunt multe lucruri bune prin fire făcute de oameni. De pildă, postul și privegherea ,
rugăciunea si cântarea de psalmi, milostenia și primirea de străini sunt fapte bune prin fire. Dar când
se fac pentru slava deșartă, nu sunt bune33”. Toate cele ce le facem trebuie să fie cu gândul la
Dumnezeu.

„Când patimile își încetează lucrarea, fie pentru că se ascund pricinile lor, fie pentru că se
depărtează dracii în chip viclean, se strecoara mândria34”.

Încercarile vin pe neașteptate ,din acest lucru nu trebuie să învinovățim pe cel cu care au
venit ci să ne întrebăm pentru ce au venit. „ Când îti va veni vreo încercare pe neșteptate, nu
învinovăți pe cel prin care a venit; ci întreabă pentru ce a venit. Și vei afla îndreptare35”.

Ispitele aduc oamenilor plăceri, întristări și unele dureri trupești. Prin necaz, omul este
încercat pentru a opri săvârșirea păcatelor sau pentru a opri cele ce aveau sa fie făcute. „ Necazurile

30
Filocalia vol. II, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.O , București.2017, pag. 89.
31
Idem, pag.90.
32
Idem.
33
Filocalia vol. II, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.O , București.2017, pag. 91.
34
Idem,pag.92.
35
Idem.

15
încercărilor sunt aduse peste unii pentru ștergerea păcatelor săvârșite, peste alții, pentru oprirea celor
ce aveau să le facă36”.

„Omul cuminte, gândindu-se la puterea tămăduitoare a judecăților dumnezeiești, poartă cu


mulțumire necazurile care-i vin prin ele, nefăcând pe nimeni vinovat pentru ele, decât păcatele
sale37”.

Patimile pot fi oprite din creșterea lor prin lucruri care nu le lasă să sporească in creștere, și
altele care le micșoreaza. „ De pildă, postul, osteneala și privegherea nu lasă pofta să crească; iar
singurătatea , contemplația, rugăciunea și dragostea de Dumnezeu o împuținează și o sting cu
totul38”.

Mintea care se ocupă de lucrurile materiale, trebuie să recunoaștem că le începem să le


iubim pe acestea mai mult decât Dumnezeu. „ Căci unde este comoara ta, acole e și inima ta”( Matei
6, 12 ). „ Mintea, unindu-se cu Dumnezeu și petrecând în El prin rugăciune și dragoste, se face
înțeleaptă, bună, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung-răbdătoare și, simplu vorbind,
poartă în sine aproape toate însușirile dumnezeiești39”.
Virtuțile sunt împărțite: în cele ale trupului și ale sufletului. Postul, privegherea, culcarea pe
jos, slujirea, lucrul mâinilor aparțin vituților trupului și iubirea, îndelung răbdarea, înfrânarea,
blândețea aparțin virtuților sufletului.

Dragostea către Dumnezeu ne ajută să disprețuim toată plăcerea, osteneala și întristarea prin
exemplul luat de la Sfinții Părinți care au pătimit pentru Hristos. Lăcomia pântecului, iubirea de
arginți și slava deșartă se nasc din iubirea de sine,de aceea trebuie să ne păzim de aceste patimi cu
multă trezvie.

„Starea cea mai înaltă a rugăciunii spun unii că este aceea în care mintea a ajuns în afară de
trup și de lume și a devenit cu totul imaterială și fără formă în vremea rugăciunii 40”. Așa cum prin
moarte ne despărțim de lucrurile vieții, rugăciune curată înseamnă despărțirea de cugetările lumii.Cel
care păcătuiește în timpul vieții sale pe, pământ nu merge la judecata de apoi fară a răbda de
bunăvoie sau fără de voie osteneli pentru aceste păcate.
36
Idem,pag.93.
37
Idem.
38
Idem.
39
Filocalia vol. II, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.O , București.2017, pag. 96.
40
Filocalia vol. II, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.O , București.2017, pag. 96-97.

16
Mintea tulburată de patimi primește cugetări pătimașe așa cum „ celui lacom i se nălucesc
tot felul de mâncări, iubitorului de plăceri, forme de femei, iubitorului de argint, câștiguri, celui ce
ține minte răul, răzbunare asupra celui ce l-a supărat, pizmașului, necazuri venite asupra celui
pizmuit, și așa mai departe în toate celelalte patimi41”.

„ Dracii ne războiesc fie prin lucruri, fie prin înțelesurile pătimașe ale lucrurilor. Prin lucruri,
pe cei ce sunt între lucruri, iar prin înțelesuri, pe cei despărțiti de lucruri 42”. În minte stă puterea de a
întrebuința și folosi corect lucrurile, iar folosirea greșită a lucrurilor înseamnă întrebuințarea greșită a
acestora. Prin acest lucru se arată dacă suntem virtuoși sau netrebnici. Reau întrebuințare a acestora
poate fi legată, de lucrurile din suflet,altele ale celor din trup, sau din jurul trupului .Cunoștiința și
neștiința, uitarea și amintirea, iubirea și ura, frica și curajul, aparțin sufletului. Ale trupului sunt
plăcerea și durerea , sănătatea și boala. Iar cele din jurul trupului sunt bogăția de prunci și lipsa
acestora, bogăția și sărăcia, slava și lipsa de slava. Toate acestea nu sunt lucruri rele decât când au
fost intrebuințate corect.

Gândurile simple sunt cele nepătimașe, iar cele compuse sunt cele pătimașe. Așa putem
vorbii și de lucrurile materiale. Cei care le pierd nu se întristeaza deoarece sunt posedate fară patimă,
iar cei care le poseda cu patimă se întristează la pierderea acestora. Diavolul îl ispitește pe cel care
ajunge pe cea mai înaltă treaptă a rugăciunii pentru a gândii pătimaș și pe cel care se nevoiește cu
fapta pentru a păcătui cu lucrul. Scopul lor este despărțirea omului de Dumnezeu.

„Umbra morții este viața omenească. Dacă, prin urmare, cineva este cu Dumnezeu și
Dumnezeu este cu el, acela poate spune limpede”: „Chiar de voi umbla în mijlocul umbrei morții,
nu mă voi teme de rele, căci Tu cu mine ești43”.

„ Când mintea se golește de patimi și se luminează prin contemplarea făpturilor, atunci poate
să ajungă și în Dunezeu, și să se roage cum trebuie44”.

A treia sută a capetelor despre dragoste

41
Idem, pag.98
42
Idem.
43
Filocalia vol. II, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.O , București.2017, pag. 105.
44
Idem.

17
„Folosindu-ne cu dreaptă judecată de înțelesurile lucrurilor, dobândim cumpătare, iubire și
cunoștință. Iar folosindu-ne fără judecată, cădem în necumpătare, ură și neștiință45”.

Reau întrebuințare vine din negrija minții de a cultiva cele firești. Ca și exemplu putem să
enumerăm următoarele: nu mâncarea este rea, ci lăcomia pântecului, nu nașterea de prunci, ci curvia,
nici banii ,ci iubirea de bani.

„Iubirea trupească de sine este iubirea pătimașă și neraționala față de trup. Ei i se


împotrivesc iubirea și înfrânarea. Cel ce are iubire trupească de sine e vădit că are toate patimile46”.

Mintea care care se înclină spre trup și nu spre Dumnezeu, este plină de patimi.Cel care își
înclină mintea spre Dumnezeu are trupul ca și rob, nu îi dă acestuia mai mult decât ce este necesar
pentru a trăi. Pentru a fi tămăduit de patimi și gândurile acestora trebuie să le scoți afară din minte.
Pentru fiecare patimă există un mod de curăție:pentru curvie, postește ,petrece în singurătate,
priveghează; pentru mânie și întristare, trebuie disprețuită slava și lucrurile materiale.

Cel ce păzește porunca iubirii față de aproapele, nu lasă să se nască în sine întristarea. Prin
dragostea de bani se naște iubirea lor , necredința si slava deșartă. Prin rău se înțelege lipsa binelui,
prin neștiință lipsa cunoștinței.”Lipsa celor dintâi atârnă de voința făpturilor; a celei de-a doua atârnă
de voința Făcătorului, Care vrea însă, pentru bunăatea Sa, ca făpturile să existe veșnic și veșnic să
aibă parte de binefacerile Lui47”.

„Toate trupurile sunt după fire inerte; ele sunt mișcate de suflet. Unele, de suflet rațional,
altele, de suflet nerațional, și, iarăși, altele, de suflet fără simțire 48”. Prin mintea necurată rezultă o
cunoștiință mincinoasă, gândurile pătimașe și acceptarea păcatului. „ Necurăția trupului este păcatul
cu fapta49” . Mintea trebuie să lupte împotriva patimilor, nu împotriva lucrurilor. Doar prin virtuți ne
putem despărți mintea de patimi, astfel rugăciunea curată ajunge la Dumnezeu Însuși.

„Împărăția cerurilor” este pentru cei care pătimesc pentru Hristos, nu pentru cei fără
rânduială care fac toate lucrurile cu slavă deșartă. Când facem un bine cuiva sau toate lucrurile bune
la care ne gândim să le facem, nu trebuie sa avem ca scop plăcerea oamenilor ci pe a Lui Dumnezeu.

45
Idem,pag.106.
46
Idem,pag.107.
47
Filocalia vol. II, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.O , București.2017, pag. 113.
48
Idem.
49
Idem,pag.114.

18
Iubirea adevărată de Dumnezeu înseamnă lepădarea definitivă de patimi, prețuirea Lui mai
mult decât lumea și sufletul decât trupul. O minte curată care petrece în evlavie , rezultă o minte făra
de păcat și un trup curat deasemenea rezultă un trup fără de păcat. Nu trebuie să judecăm din
bănuieli, pe aproapele nostru ci să avem grijă de păcatele noastre care pot atârna mai greu decât ale
celui bănuit.

„Iubirea trupească de sine, cum s-a spus adeseori, e pricina tuturor gândurilor pătimașe. Căci
din ea se nasc cele trei gânduri mai generale ale poftei: al lăcomiei pântecului, al iubirii de argint și
al slavei deșarte50”. Din aceste patimi, se nasc la rândul lor alte patimi: gândul curviei, deznădejdea,
zgârcenia, bârfa, mândria, care țin mintea legată de lucrurile materiale.

„ Începutul tuturor patimilor este iubirea trupească de sine, iar sfârșitul este mândria”. Doar
prin biruirea gândului slavei deșarte poate fi biruită mândria, pentru că slava deșartă naște mândria 51.
„ Cel ce s-a învrednicit de cunoștința lui Dumnezeu și se împărtășește de dulceața ei cu adevărat
disprețuiește toate plăcerile născute din poftă52”. Plăcerile sunt disprețuite datorită dragostei față de
Dumnezeu. Nu este suficent a avea cunoștință, dacă nu se folosește corespunzător pentru că patimile
tot murdăresc în continuare trupul omului. Pentru îndeletnicirea cu vederile duhovnicești, trebuie să
tăiem patimile. Această legătură trebuie să fie permanentă pentru a nu ne întoarce iarăși la patimi.
Păcatul săvârșit de mai mulți are mai multe cauze, nu una singură. Trebuie făcută diferența între
săvârșirea păcatului cu voie sau făra voie. Cel care a săvârșit un păcat dar nu s-a gândit la acesta
înseamna ca a pătimit din nebăgare de seamă și la sfârșit este foarte îndurerat de acest lucru.
Izbăvirea gândurilor este ceva diferit de izbăvirea de patimi.

„ Prieten adevărat este acela care îndură necazurile, nevoile si nenorocirile aproapelui,
atunci când acela e încercat, ca pe ale sale, fără zgomot și fără tulburare53”.

Atunci când există slava deșartă, se naște și iubirea de arginți. Acest lucru se întâmplă la
mireni, pentru că ei iubesc slava deșartă și prin îmbogățire doresc să fie slăviți. Monahul în schimb
se rușinează de arginți deoarece este un lucru nepotrivit cu schima.

50
Idem,pag.118.
51
Filocalia vol. II, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.O , București.2017, pag. 119.
52
Idem,pag.120.
53
Idem,pag.124.

19
Mâncarea a fost creata cu doua scopuri: pentru hrana și tămăduire.”Prin urmare, cei ce se
împărtășesc de ele în afară de aceste pricini se vor osândi ca unii ce s-au dedat desfătorilor, folosind
rău cele date de Dumnezeu spre trebuință54”.

Trebuie să ne rugăm pentru cel care ne-a făcut rău, astfel patima nu crește si rugăciunea ne
desparte de orice supărare.”Mintea curată primește uneori învățătură de la Dumnezeu Însuși, Care
vine în ea. Alteori ăi insuflă cele bune Sfintele Puteri. Și iarăși, alteori, firea lucururilor
contemplate55”.

A patra sută a capetelor despre dragoste

„ Dumnezeu fiind Făcător din veci, creează când vrea prin Cuvântul Cel de-o-ființă și prin
Duhul, pentru bunătatea Sa nemărginită56”. Într-o anumită măsură Dumnezeu și cele dumnezeiești
pot fi cunoscute de oameni,”prin cele din jurul Lui;dar nu pot fi cunoscut în ceea ce este El însuși”.

Atunci când din suflet au pierit, facultatea poftitoare și ura toate se îndreaptă spre Dumnezeu
prin rugăciune și contemplație duhovnicească. Pentru a ajunge la dragostea desăvârșită, în necaz și
încercări trebuie să fim aproape de frații noștri duhovnicești.

„ Scopul Providenței dumnezeiești este să unească pe cei pe care i-a dezbinat răutatea în tot
felul, prin dreaptă credință și dragoste duhovnicească 57”. Cu toții trebuie să răbdăm,să îndurăm
supărărările primite pentru a ne apropria de dragostea dumnezeiască și scopul Providenței.”Să nu
disprețuiești porunca dragostei, fiindcă printr-însa vei fi fiul lui Dumnezeu. Dar călcând-o, te vei afla
fiul gheenei58”. Ispita trebuie biruită prin dragoste, și rugăciune față de aproapele. Dragostea
duhovnicească este calea spre mântuire a oamenilor.

„ Dacă vreun frate, ispitit fiind, stăruie în a te vorbi de rău, nu te lăsa scos din starea
dragostei, răbdând câtă vreme acelasi diavol rău caută să-ți tulbure cugetul 59”. Un suflet iubitor de
54
Idem,pag.125.
55
Idem,pag.127.
56
Filocalia vol. II, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.O , București.2017, pag. 129.
57
Idem,pag.132.
58
Idem.
59
Idem,pag.134.

20
Dumnezeu nu este legat de lucrurile materiale, nu se supără pe oameni, nu ține minte răul sau are ură
față de oameni. Un semn prin care te izbăvești de slava deșartă este să nu ți minte răul făcut de
cineva.

Trupului și sufletului trebuie să i se dea cele de trebuință pentru fiecare parte. Pentru trup
îmbrăcăminte și hrană cât este necesar, iar pentru suflet rugăciune și vedere duhovnicească. Există o
raportare între sănătate și boală, între întuneric și lumină, cunoștiință și neștiință.

„ În aceste trei stă filozofia creștinului: în porunci, în dogme și în credință. Poruncile despart
mintea de patimi; dogmele o aduc la cunoștința făpturilor; iar credința, la contemplarea Sfintei
Treimi60”. „ Multe patimi sunt ascunse în sufletele noastre; ele ies la iveală de abia atunci când se
arată lucrurile61”.

Iubirea pentru Hristos înseamnă imitarea Lui. După câte a pătimit Hristos pentru noi, nu a
încetat să ne facă bine. Acesta sunt adevăratele fapte de dragoste arătate față de aproapele. Scopul
poruncilor lăsate de Dumnezeu este de a ne slobozii de păcate și a spori în dragostea față de El și
aproapele. Dragostea ne învață să nu supărăm și să trufim.

„ Curățește-ți mintea de mânie, de amintirea răului și de gândurile urâte. Și atunci vei putea
cunoaște sălășluirea lui Hristos62”.

Multe sunt lucrurile care risipesc dragostea față de Dumnezeu: păgubirea, defăimarea,
necinstirea. Prin acestea se stinge dragostea față de Dumnezeu și scopul poruncilor nu este cunoscut.
Dacă nu poti iubi pe tot omul la fel, nu trebuie nici să îl urăști.

„ Hristos nu vrea ca tu să porți vreunui om ură sau supărare, sau mânie, sau să ții minte răul
în niciun chip și pentru niciun lucru vremelnic. Aceasta o strigă cele patru Evanghelii63”.

Mulți sunt cei care vorbesc, dar nu fac. Nu trebuie să ascundem adevărul lui Dumnezeu
pentru a nu ne face vinovați de călcarea poruncilor. Doar prin iubire și înfrânare ne slobozim sufletul
de patimi. „ Mulți au spus multe despre dragoste. Dar numai căutând-o între ucenicii lui Hristos o
vei afla64”.
60
Filocalia vol. II, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.O , București.2017, pag. 137.
61
Idem,pag.138.
62
Idem,pag.143.
63
Idem,pag.145.
64
Idem,pag.148.

21
22