1

Teorii, fapte şi falsuri ştiinţifice

Culegere concentrată de citate şi dovezi ştiinţifice ce ajută la

formarea unei opinii privind apariţia universului, a vieţii şi a existenţei
umane în genere.
Pentru cei ce se întâlnesc pentru prima dată cu astfel de informaţii
acest material va fi şocant şi revelator.

Cum s-a format Universul?

Teoria big bang-ului (a marii explozii) a fost enunţată, ca o necesitate

de explicare a apariţiei universului, cu ajutorul cosmologiei (studiul
cosmosului) şi al fizicii particulelor elementare (cuantice), în urma
descoperirii în anul 1920, a expansiunii universului.

În această efervescenţă a ipotezelor îndrăzneţe, a părut logică

posibilitatea de unificare totală a celor patru forţe fizice fundamentale (
gravitaţională, electromagnetică, slabă şi tare sau nucleară ) , într-o
singură forţă generală numită forţa superunificată sau
superforţă, care acţiona asupra tuturor particulelor existente, " particule "
despre care nu se ştie nimic.
Nu există nici o ipoteză serioasă care să explice natura şi forma acestor
„ superparticule " şi acestei superforţe ( din cartea (1) pag. 197,) Ca urmare
a acestor consideraţii s-a presupus mai plauzibil că în această clipită, nu
existau nici un fel de superparticule, ci doar energie.
Această dilatare constantă nu justifică o serie de proprietăţi ale
universului văzut, de pildă uniformitatea. De ce materia ce a format mai
apoi universul, nu s-a îndepărtat până acum la infinit cu acea gigantică
viteză? De ce materia se mişcă astăzi, nu numai pe circumferinţa sferii de la
marginea universului văzut, ci şi uniform „plutind" în întreg interiorul ei,
sub formă de roiuri de galaxii.
Pentru a încerca să-şi salveze teoria conform căreia big bang-ul s-a
produs la momentul 0 (zero), fizicianul A. Guth, a elaborat o altă teorie
privind comportarea „ universului " din momentul când trecuseră 10 35 s

2
de la intrarea sa în existenţă. Mai mult chiar, în momentul acesta el
reconsideră că a avut loc big bang-ul.

Un colectiv de teoreticieni, văzând că nu e de găsit această masă, au

revizuit modelul lui Guth, numindu-şi teoria „noul univers inflaţionar". Pe
baza unor calcule de presupunere , ei preconizează că universul observabil
este doar o mică fracţiune a domeniului spaţiu-timp în care a apărut ((1)
pag. 199). Astfel idealul hotar spaţio-temporal s-ar afla la 1030ani
lumină de noi. Noua teorie nu scapă nici ea de problemele celeilalte teorii
mai vechi (ca de exemplu uniformismul).
Studiind spaţiul actual cu radiotelescoape de puteri din ce în ce mai
mari, astronomii descoperă că până la cele mai îndepărtate galaxii, se mai
află nenumărate alte galaxii mult mai apropiate nouă, mai slabe în
luminozitate, dar aşezate destul de uniform şi izotrop. De aceea se pune
problema uniformismului (împestriţării ) materiei în spaţiu: de ce se află în
cantităţi aproximativ egale pe fiecare sută de milioane de ani lumină?

Căutând să dea o explicaţie ştiinţifică apariţiei masei-energie de la

început, unii teoreticieni au emis o serie de idei speculative, cum ar fi: ideea
de univers ciclic, ideea de buchet de universuri, ideea stării staţionare
(steady state), etc.
Se concluzionează că în infinitatea timpului trecut, materia expulzată
după big bang, s-ar fi îndepărtat tinzând la infinit în nelimitatul vid, dacă
forţa gravitaţională nu ar fi învins în cele din urmă forţa de inerţie în
expansiune a universului. Astfel oricare două stele nu s-ar mai fi „ văzut "
una cu alta, ba chiar toate stelele s-ar fi răcit în timp, ajungând bulgări de
gheaţă în necunoscut.
Viteza actuală de expansiune a universului creşte pe direcţia de
observare cu o rată de cea. 14 Km/s pentru fiecare alt milion de ani
lumină. Valoarea este dedusă din numeroasele calcule făcute pe
observarea cu Hubble a deplasării spre spectrul roşu a radiaţiei venite de la
stele. Altfel spus, lumina are o intensitate constantă dacă sursa nu se
îndepărtează de observator, însă în cazul în care viteza de îndepărtare
atinge un procent important din viteza luminii, atunci lumina observată de la
sursă, scade în intensitate, lucru tradus empiric prin coborârea ei spre un
spectru de radiaţie inferior (roşu).
Se presupune că universul nostru a apărut spontan din freamătul vidului
sub forma unei perechi de univers: unul din materie altul din antimaterie.
3
Sau chiar a apărut ca un buchet de universuri perechi materie-antimaterie, ce
are forma asemănătoare unei ghirlande formate de baloanele unui săpun.

Buchetul de universuri
Ideea are prea multe presupuneri:
1. Că nu s-a descoperit nicăieri până acum antimaterie.
2. Că un atom de materie dacă s-ar întâlni cu un atom de
antimaterie s-ar anihila reciproc eliberând o cantitate uriaşă de energie cel
puţin egală cu masa-energie a lor, adăugând la ea energia nucleară ce ar
sparge ambele nuclee de atomi. Această explozie ar distruge părţi
importante dintr-o galaxie şi ar fi însoţită de o mare emisie de lumină.
Astfel că la zona de contact tangenţială a două universuri alcătuite din
materie, respectiv antimaterie, s-ar observa aceste explozii, ceea ce până
astăzi nu s-au pomenit.
3. întrebarea: „ Cum a apărut universul din nimic? " nu a aflat
răspuns, ci s-a mutat în alte întrebări: ce a făcut vidul să se mişte şi ce s-a
mişcat dacă nu era nimic? Dacă a rezultat vreo materie, de unde energia
colosală ce a compus-o?
4. De altfel chiar majoritatea oamenilor de ştiinţă o consideră o
teorie neserioasă, noi de ce am considera-o altfel?

Starea staţionară
Este o teorie concurentă big bang-ului, ce afirmă că materia a evoluat
departe, în afara spaţiului vizibil. Pentru a se contrabalansa tendinţa spre
decădere universală (cauzată de legea entropiei, despre care voi vorbi), se
postulează că o nouă materie, sub formă de hidrogen, se formează în
continuu din nimic, undeva, afară în spaţiul nevizibil.
Cât e de aberantă şi această teorie?... se poate lesne observa. Practic
vorbind, teoria stării staţionare a fost cu totul abandonată, chiar şi de către
cel care a formulat-o, Sir Fred Hoyle. în plus, Sir Fred şi mulţi alţii au
respins şi teoria marii explozii.((2) pag.35)
Am lăsat special pentru la urmă tratarea ideii de univers ciclic, pentru
a-i acorda mai multă atenţie, dat fiind că e considerată a fi o teorie
oarecum acceptată.
Nici această teorie nu răspunde la toate lacunele ridicate de modelul
inflaţionist. Astfel ciclicitatea trebuia să explice apariţia materiei

4
(energiei) din nimic şi faptul că nu ne-am pierdut în infinitul spaţiu, pe
când de fapt nu explică!
Universul nostru e clar că nu a ieşit din nimic, toată lumea ştie că
nimicul nu putea naşte decât tot nimic ( Ex nihilo nihil...). Chiar şi doi din cei
care au generat această teorie, recunosc că au redus universul la mărimea
unei particule pentru că, după Guth: „ Eşti ispitit atunci să faci un pas
mai departe şi să speculezi că întreg universul a evoluat
literalmente din nimic "(3) şi Tryon afirmă chiar: „...că universul nostru
a avut ca origine fizică o fluctuaţie cuantică (?!?) a unui adevărat vid
preexistent, sau a stării de nefiinţă. "(4) Deci am recurs la ideea că am
ieşit din alt bob de univers abia contractat. Dar problema se permută în
acesta: acel preunivers din ce a ieşit? Dacă a ieşit din altul de din-naintea
lui atunci problema se mută la infinit şi e tot nerezolvată. Ba, în plus, se
iveşte o altă anomalie mai aberantă: dacă universurile au fost ciclice
dintotdeauna, atunci implicit materia ar trebui să fie infinit cantitativă
pentru a nu se consuma în cicluri. Dar acest fapt nu ar mai fi permis
ciclicitatea universului!

1. Observaţiile au convins pe astronomi că big bang-ul nu a avut

posibilitatea să fabrice suficientă materie pentru a conduce universul
spre un colaps gravitaţional.
2. Într-un îndepărtat viitor (acest univers nu se va opri din
expansiune niciodată). Materia din univers contribuie cu o zecime-două
la densitatea necesară pentru a opri expansiunea universului. De
aceea, susţinătorii modelului de univers închis, căutând să explice cum
colapsul, „marea prăbuşire", ar putea avea loc, au început să caute
celelalte nouă zecimi lipsă din masa universului , adică ~9•10 55
kilograme.
Ca să arate că: se poate opri expansinea! Aş fi înclinat să îi întreb: cui
îi foloseşte o falsă demonstraţie?! Astfel s-a presupus existenţa unor
„particule", numite neutrini (notaţi cu ), neutri din punct de vedere
electric. Numărul lor estimându-se la 500 milioane/m3(pe oricare metru
cub!). Neutrinii trebuie: să se mişte liber prin univers, scăldându-l şi
penetrând orice corp; să aibă toţi viteza luminii; să aibă potrivit teoriei
relativităţii lui Einstein masă când stau pe loc (dacă i-ai putea opri), şi masă
zero când se mişcă cu viteză relativistă (a luminii). Vreau să amintesc că
sunt particule ipotetice!

5
 Cu toată silinţa care şi-au dato astronomii, nu au reuşit să descopere
nici un neutrin! Nici să creeze vreo unul pe cale experimentală în
acceleratoarele de particule. Dar totuşi le presupune cu încăpăţânare
existenţa.
Datorită faptului că telescoapele noastre au întâlnit nori imenşi de
materie întunecată, dar în nici un caz „găuri negre", nici alte idei speculative,
cum ar fi: nebuloase rotative. Aglomerări meteorice, nori de praf turbulent,
etc...; ar fi de preferat să nu l e presupunem.

Găurile negre sunt prin definiţie spaţii unde materia din jur fiind prinsă
ca într-o capcană gravitaţională este strivită şi compresată până la densităţi
ce tind spre infinit. De ce nu se formează stele, dacă s-au depăşit de mult în
ele densitatea necesară unei erupţii nucleare, nimeni un poate spune!
S-a inventat însă o altă ipoteză, că găurile negre sunt o poartă către
un alt univers cu a patra dimensiune spaţio-temporală adăugată, s-au către un
univers cu mai mult de patru dimensiuni. Astfel, spun unii, se poate
demonstra şi matematic Big bang-ul! (Despre stringuri şi ipotezele matematice
ale unor universuri cu mai mult de patru dimensiuni vom mai vorbi.)
Oricum, din faptul că se acceptă existenţa unor găuri negre pe post de
spaţii comprimate de reciclare şi de depozitare a materiei lipsă, nu deduc
decât că s-a descoperit o nouă găselniţă pentru a le explica pe altele. De
fapt, teoretic, nu le explică nici aşa!
Iată: „Când cercetătorii au introdus particularităţile modelului
universului inflaţionar în ecuaţiile celei mai simple teorii ale marii
unificări, a reieşit că galaxiile prezentau tendinţa de a colapsa ( sau
implda = explozie către înăuntru ) sub formă de găuri negre, la o vârstă
foarte timpurie a universului." ((l)pag. 201), ceea ce nu e bine pentru că s-
ar fi pierdut acolo toată materia şi nu ar mai fi avut ce să expansioneze!
Atunci s-au văzut nevoiţi să inventeze o nouă formă de materie (particule
WIMPS sau X, neutrini grei, axioni etc...), pe lângă legi fizice noi, care prin
mărimea lor să nu dea voie materiei de început să implodeze.
„ Fizicienii nu pot descrie cu precizie ce se va întâmpla cu golul negru
supergigant, cum va colapsa universul în continuare. Nu se ştie cum să
se extrapoleze ecuaţiile care guvernează structura la scară mare a
universului spre o stare de densitate infinită, cum este considerat golul
negru din starea finală a contracţiei universului închis (marea sfărâmare).
Ar fi totuşi posibil ca înainte ce densitatea devine infinită să acţioneze un

6
mecanism, încă necunoscut, care să dea un impuls universului pentru o
nouă expansiune. " ((1) pag. 330)...
„ Marea dificultate pentru modelul universului oscilant constă în lipsa
de explicaţii pentru a înţelege cum poate fi "netezit" un univers neomogen
şi anizotropic format dintr-o reuniune de goluri negre; nu se ştie cum s-ar
putea iniţia procesul de oscilare. "((1) pag. 331)
O teorie matematică revizuită, propusă de Albert Einstein, apare în
1915 sub numele de teoria relativităţii generalizate, care avea să încerce
să rezolve conflictele apărute între teorie şi observaţie, privind curbarea
razelor de lumină la trecerea pe lână soare şi încercarea de a demonstra
teoria unificării forţelor gravitaţională şi electromagnetică într-o singură
forţă.
În anul 1919 un student la Universităţii Kaliningrad, Theodor Franz
Eduard Kaluza. observând că teoria relativităţii generalizate, a unui spaţiu 4-
dimensional. nu explică teoria unificării foiţelor în superforţă, a propus
suplimentarea acestui spaţiu cu o a cincea dimensiune. Dar această
idee nu a fost adoptată, pentru că nu explica curbura razelor de lumină în
apropierea Soarelui.
Ca o consecinţă a acestei teorii, a existenţei stringurilor, este
imposibil să se satisfacă simultan principiile mecanicii cuantice şi ale
relativităţii restrânse fără ca dimensiunea spaţială în care se deplasează
stringurile să fie aleasă la o valoare particulară. Astfel s-au considerat
spaţii multidimensionale mergând până la spaţiul cu 26 dimensiuni.
((l)pag.l53)
Se mai caută încă masa lipsă într-o serie de teorii ne demonstrate şi
candidaţi stranii cum ar fi: existenţa monopolilor magnetici ( care au ieşit
din modă), „stele bosonice", „ pepite de quarkuri", „materia obscură"
şi „ materia întunecată ". ((1) pag.287)
Prima lege a termodinamicii, a conservării energiei într-un sistem
închis ( un spaţiu ce nu face schimb de materie sau de energie cu exteriorul,
independent de restul, este ideal şi ipotetic ), această lege deci, ar arăta că
materia nici nu s-a „ creat " de la sine, nici nu s-a distrus, dar s-a schimbat.
In concluzie materia nu ar fi putut ieşi niciodată din nimic!
A doua lege a termodinamicii, a entropiei (decăderii energetice), afirmă
că orice sistem lăsat fără influenţe din afară tinde întotdeauna să se mişte de
la o stare ordonată către o stare dezordonată, energia lui decăzând în
nivelele inferioare, ajungând în final la starea de mişcare total haotică şi la
imposibilitatea de a mai efectua lucru mecanic.
7
 Când toată energia cosmosului se va fi degradat până la starea de
energie calorică haotică, universul va fi murit de ,,moarte termică".
Faptul că universul încă nu este mort este o dovadă clară că el nu este
infinit de bătrân. Universul nostru actual este un continuum de spaţiu,
masă şi timp, astfel că dacă una dintre aceste entităţi a avut un început,
celelalte două trebuie să fi început simultan cu ea.
Se vorbeşte în ştiinţă despre 3 forme de entropie:
1. Entropia clasică - despre care am vorbit şi arată că la orice
schimbare fizică, ce are loc prin ea însăşi, întotdeauna decăderea
energetică se măreşte.
2. Entropia statică - fiecare energie are asociată ei un grad
caracteristic calitativ de ordine. Acest grad scade, pentru că dezordinea
( entropia) energiei creşte.
3. Entropia informaţională - ce are legătură cu sistemele de
prelucrare şi/sau transmitere a informaţiei, arătând gradul de degradare
(entropie) a informaţiei, aceasta mai fiind numită şi zgomot sau grad de
incertitudine a informaţiei.
Decăderea energiei. În sfârşit, trebuie menţionat şi faptul remarcabil
că toate procesele implică schimburi de energie şi aceste schimburi tind
întotdeauna să meargă „în jos", astfel încât rezultă o netă descreştere
în „disponibilitatea" energiei convertite pentru o acţiune utilă
ulterioară. Cu toate că legea conservării energiei (prima lege a termodi-
namicii) ne asigură că nici o energie nu se pierde, această lege a
decăderii a energiei (a doua lege a termodinamicii) ne spune că
energia coboară continuu spre nivele de utilitate inferioare.
„Ce ne spune această a doua lege, prin urmare, este că în marele
joc al universului noi nu numai că nu putem câştiga: nici măcar nu
putem realiza un scor egal!"
Deci, potrivit modelului oscilant, ceea ce s-ar fi petrecut înainte de big
bang ar fi fost un ciclu nesfârşit de naştere, moarte şi renaştere. Slăbirea
treptată a forţei de inerţie ( de înaintare ) va opri în cele din urmă
expansiunea şi va începe un proces de apropiere a galaxiilor, datorită
atracţiei gravitaţionale, care va culmina prin contopirea lor în grăuntele
primordial din care s-au mai format o dată. „ Apoi, întocmai ca un resort
comprimat, universul se va destinde într-o nouă erupţie de expansiune,
forând o nouă generaţie de galaxii, stele şi planete. Totuşi, mulţi
teoreticieni sunt convinşi că un astfel de proces ciclic, dacă ar exista, nu
ar putea continua la infinit, deoarece cu timpul s-ar epuiza energia
8
sistemului. Ar exista însă o excepţie ( spun ei ), destul de stranie, că
fiecare oscilaţie ar avea o perioadă mai mare decât precedenta, ceea ce ar
însemna că stadiul nostru actual ar fi precedat de un număr finit de
cicluri. Prin aceasta, universul nu ar mai avea un trecut infinit şi problema
infinitului revine ca întrebare." ((1) pag.203).
Anume, dacă e un număr finit trebuia să se fi terminat de mult cu
universurile în serie. Nu văd: de unde norocul ca al nostru să fie ultimul şi
iarăşi nu văd din ce s-a obţinut primul grăunte din aşa zisul prim univers
(cu densitate şi temperatură infinită)?! De ce a „explodat"? De ce e
nevoie să inventăm alte legi fizice când vedem că cele reale nu pot
explica iluzia unor teorii hazardate?
Planetele din sistemul nostru solar se presupune că s-au format prin
atracţia gravitaţională, exercitată de soare asupra uriaşilor meteori din
preajmă, sau dintr-o astfel de ciocnire a lor. Acest model întâmpină şi el
destule inexplicaţii:
• Concentrarea a 98% din momentul unghiular al sistemului
solar în planete, în timp ce 99.8% din masa sistemului solar este
concentrată în Soare.
• Înclinaţia extremă a orbitelor lui Mercur şi Pluton, cât şi aceea a
asteroizilor, meteorilor şi a cometelor faţă de planul eclipticii Soarelui.
• Rotaţiile axiale retrograde ale lui Uranus şi Venus.
Faptul că o treime din sateliţii planetari au orbite retrograde
faţă de sensul de rotaţie a planetelor de care aparţin, etc ... ((2) pag.31).
S-a presupus că satelitul nostru natural, Luna. s-a desprins din Pământ.

„Spre surprinderea savanţilor, structura chimică a rocilor de pe

Lună este distinct diferită de cea a rocilor de pe Pământ." ((5) pag.42)
„Lima şi Pământul au structuri diferite şi deci origini diferite!... Acestea şi
alte fenomene s-au dovedit i ncapabi l e de a f i explicate rezonabil cu
ajutorul uneia din teoriile evoluţioniste ." ((2)pag.30-31)
Încă o astfel de teorie, incredibilă, afirmă că materia s-a răspândit în
Univers datorită forţei centrifuge (fugii de centru) care a învins forţa
gravitaţiei, ce ţinea materia strânsă ca într-un ghem.
Acest model, faţă de celelalte, mai pune trei întrebări în plus:
1 * Ce a produs rotirea?
2* Ce viteză de rotaţie poate să învingă o forţă de gravitaţie ce tinde
la infinit?

9
 3* De ce s-a răspândit materia sferic, uniform, şi nu în planul de
rotaţie asemeni unui disc, ca în galaxii?

VII. Ce spune probabilistica ?

Moto .Dacă haosul ar crea din întâmplare ordine,
atunci în următoarea clipă ar face iar dezordine,
căci prin definiţie haosul este opusul ordinii!
La întrebarea: „Ce a fost înainte de big bang? ", unul dintre cei doi
teoreticieni ce au enunţat modelul inflaţionist şi anume E.P.Tryon, a
răspuns: „...eu ofer modesta mea părere că universul este pur şi simplu
unul din acele lucruri care se petrec din când în când.", cu alte cuvinte, ceea
ce a creat lumea a fost probabil întâmplarea.
Menţionăm că o succesiune de întâmplări, axiomatic: nu are la început
o cauză, nu deţine un plan al desfăşurării întâmplărilor şi nici nu urmăreşte o
finalitate.
Presupunând, foarte optimist, că procesul de organizare a materiei de la
apariţia sa în univers şi până acum, s-a desfăşurat în paşi succesivi reuşiţi,
fiecare pas având generoasa şansă de reuşită de 1/2 ( adică ori da ori ba ), o
să aproximăm numărul de reuşite ce le-ar fi făcut întâmplarea pentru a crea
ceva. Aproximarea se poate face cu ajutorul probabilisticii.
Probabilistica studiază procentual şansele producerii unui
fenomen, sau a modificării unui corp, raportat la un număr de încercări sau
raportat şi la legile imuabile ce îl guvernează.
Astfel, dacă vom nota cu A şi B două elemente ce stau împreună, ei se
pot aşeza în două moduri: AB şi BA. De aici se vede că compusul AB are o
şansă din două sau 50% să fie aflat.
Dacă notăm trei elemente toate neapărat legate cu: A, B şi C, există
şase ordini de a le găsi grupate: ABC, ACB, BAC, BCA, CAB şi CBA. Din
acest şir, o singură ordine ce ne-ar interesa (de ex: CAB), o aflăm cu o
şansă din şase posibile sau procentual 16,(6)%.
Prin extensie se constată:
Nr.de Calculul Rezultat Şanse
elemente combinaţiilor
2 12 2 1/2
3 123 6 1/6
4 1234 24 1/24
10
 5 12345 120 1/120
n l2345...n 120... 1/120...n
n
Cifrele din calculul de mai sus cresc alarmant de mult pe măsură ce
numărul de elemente creşte şi el. Această creştere numindu-se
factorială. Ex: pentru 9 elemente avem 9!=362 880, pentru 10!=3 628 800
etc...
Există o teoremă a probabilisticii care spune că : dacă universul are o
vârstă mai mare de 20 miliarde de ani (vom presupune cu indulgenţă că are
30 miliarde de ani şi anume 10 18 s), are 10 87 particule ce ar putea
interacţiona între ele, iar fiecare interacţiune ar dura a miliarda parte
dintr-o secundă (10 9 interacţiuni =1s), atunci am avea un număr total de
posibile întâmplări de 10 18 10 87 10 9 =10 1 1 4 . Conform acestei cifre, dacă
un fenomen are o probabilitate de a se întâmpla mai mică de 1/1 0 1 1 4 ,
acesta nu a avut şi nu va avea loc nici unde şi nici o dată.
Se observă că neşansa, ca acest univers să se fi format în acest fel,
este mult mai mare şi anume: de la 10 114 (cât i-ar fi trebuit minim ca să se
întâmple cumva, cândva), la 10 118 este cale lungă; cifra din urmă fiind de
10000 de ori mai mare în neşanse decât prima!

VIII. Ce deducţii se pot face ?

Moto:,, Nici o teorie cu privire la evoluţia cosmosului
nu este pe deplin satisfăcătoare şi aici se închide
şi modelul standard (big bang) care ne pune în faţa unor întrebări şi
probleme fundamentale " - Weisskopf
În aspectul său bizar, procesul inflaţionar tot nu explică de ce materia
a rămas uniformă şi în urmă, formând atâtea roiuri de galaxii peste tot ?
Cum de forţa gravitaţională s-a desprins din superforţă şi sfidându-se pe
sine şi-a schimbat sensul după care şi-a revenit ? (drăguţa...!)
Cum de s-a răcit brusc universul punctiform? Din ce a apărut superforţă
neexistând particule? Ce a produs energia din început dacă mai apoi s-a
convertit în materie? Cum a apărut acea energie din infinitatea vidului doar
într-un punct şi nu dispersat? Cum de a apărut la această densitate sau
cantitate, respectiv cu această temperatură'?
Toate cele trei forme (vezi mai sus) ale entropiei se opun
modelului de autoevoluţie a universului. A treia, a informaţiei, în felul
următor: cum s-a conservat informaţia ce învaţă materia să aibă aceeaşi
11
formă în tot universul? (Adică orice atom - de hidrogen, heliu, clor,
etc...- să fie la fel în orice „colţ" al universului. Asta se vede din analiza
spectrală a radiaţiei de rezonanţă emisă de materie, care are valoare: fixă, la
fel şi oriunde; pentru fiecare element chimic în parte.) Cum de nu ştie
hazardul să inventeze noi tipuri de particule, sau de ce nu apar şi astăzi ,,at
hoc" acele presupuse superparticule din protounivers (numite de
teoreticieni WIMPS - de la particule masive care interacţionează slab)? De
unde a apărut şi în ce stă tiparul legilor fizice şi al materiei?

În 1875 J.C. Maxwell scria:,,...Nu poate fi găsită nici o teorie a

evoluţiei care să explice similaritatea moleculelor...şi pe de altă parte,
egalitatea exactă a fiecărei molecule cu toate celelalte de acelaşi fel...
"(6)
Recapitulând: universul nu a ieşit din nimic şi nu a ieşit nici din
altul, nu e nici ciclic şi nu e nici veşnic, pentru că: se răceşte şi se disipa
sub formă de lumină, căldură şi lucru mecanic.
Întrebarea fundamentală nu e: din ce a ieşit universul, ci e: de ce nu au o
explicaţie plauzibilă cei ce declară că ştiu, fiindcă că el (Universul) totuşi
există?!
Dacă declarăm că ştim, dar nu facem dovada ştiinţei noastre, atunci ne
place să scriem poveşti, ca apoi ascultându-le tot noi să exclamăm: ce
frumoasă pledoarie (păcat că nu e adevărată)! S-o credem numai pentru că e
atât de complicată! (Hic!)
Dacă unii susţin în continuare ideea alegerii întâmplătoare a stării
iniţiale a universului, ar trebui să afle că însăşi noţiunea de întâmplare îşi
pierde sensul. Ea are sens numai atunci când există variante posibile şi
mecanism de alegere. Dar unde erau înscrise variantele dacă universul nu
exista încă? Şi care a fost mecanismul de alegere?(7)
În faţa hazardului armonia din univers, nu numai că nu poate câştiga,
dar nu poate nici măcar să obţină un scor egal!
În Univers există o ordine a legilor fizice dată de anumite
constante fundamentale, cum ar fi: h (Planek), k B (Boltzmann),
qe (sarcina electronului), m p(masa protonului), etc..., care la cea mai
mică fluctuaţie, a valorii lor, ar distruge tot ce există. (De ex: constanta
lui Planek (h), dacă ar fi cu puţin diferită, sistemul nostru solar nu ar mai
avea planete, etc.)

12
 Totuşi, nu cei ce au măsurat aceste valori, într-un sistem de referinţă,
le şi menţin constante; ci evident, ele au o cauză mai fină şi mai subtilă ce
scapă măsurării empirice şi înţelegerii motivaţionale.
Numărul savanţilor ce susţin nejustificat teoriile unui model
inflaţionar este minoritar comparativ cu numărul savanţilor ce
concluzionează că, prin necesitate logică, trebuie să existe (după cum au
numit-o ei): o forţă ordonatoare de univers, sau o minte a universului
(Mind of Univers), sau The Cosmic Conscience, sau o Cauză Primară, etc...
Din respect pentru efortul depus de unii din aceştia, e greu să nu-i
clasifici drept pseudosavanţi, ori neserioşi.
Dacă aţi concluzionat că am vrut intenţia să vă conving că totul a fost
creat, bateţi prea departe. Dacă aţi gândit că am căutat să vă conving de
apariţia întâmplătoare a universului, iar aţi ţintit pe alături. Dacă aţi observat
că am încercat să vă demonstrez că: haosul nu poate naşte decât haos, iar
armonia presupune o cauză continuă, ordonatoare şi de susţinere a tot
ce există, atunci aţi nimerit-o!
Autor: Codreanu Florin – 2004 Bacău

Notele sunt citate din cărţile:

(1)De la Quarkuri la Quasuri - de Zeno Folesctt. Colecţia Cristal;

(2)Creaţionismul Ştiinţific – Dr.HemzM. Morris.
(3)The Inflationarv Universe- Allan H.Guth. – Eduard P. Tryon. op.
cit., p. 15.
(4) aceeasi!
(5)New Theories of Creation- Jerry E. Bishop, în Science Digest
(octombrie 1972)
(6) – W. H. McCrea, op. Cit. , p. 1298
(7)Elemente de apologetică - Ion Vladucă, Forum (http://norr.go.ro

„În 1875 J. C. Maxwell scria: „descoperim... stele atât de

îndepărtate încât nici un obiect material nu a putut trece vreodată de
la una la alta, şi totuşi această lumină... ne spune că fiecare dintre ele
este construită din molecule de acelaşi fel ca cele pe care le găsim
pe pământ...! Nu poate fi găsită nici o teorie a evoluţiei care să explice
similaritatea moleculelor... Pe de altă parte, egalitatea exactă a fiecărei
13
molecule cu toate celelalte de acelaşi fel îi dă... caracterul esenţial al
unui produs creat şi exclude ideea existenţei ei eterne şi de sine
stătătoare"...

După câte ştim, rezultatul este şi astăzi acelaşi pe care 1-a dedus
Maxwell: toţi electronii sunt pretutindeni aceiaşi, toţi protonii sunt
aceiaşi, şi aşa mai departe. Ne-ar trebui o teorie foarte sofisticată care să
ne explice de ce este aşa." Modelul creaţionist, desigur, ne spune de ce
este aşa!
Creatorul a creat întregul univers şi El l-a creat uni-vers (un vers, o
lege), nu multi-vers. Entităţile fizice, ca şi entităţile biologice, au fost cre-
ate cu structuri similare pentru funcţii similare şi cu structuri diferite
pentru funcţii diferite. Nu există nici o dovadă - şi puţini oameni de
ştiinţă cred - că legile sunt diferite în alte părţi ale universului (el
este uni-vers, nu un di-vers!).
Ce e mai vrednic să presupunem că există: „Nimicul a tot creator de
materie" sau „Creatorul omnipotent" (a toate puternic)?

ADN şi aminoacizi
(a)Sinteza aminoacizilor. Diferiţi experimentatori, începând cu Stanley
Miller, au produs anumiţi aminoacizi cu aparate specializate şi în condiţii
care s-au presupus a corespunde cu condiţiile imaginare care ar fi
existat pe pământul primar. Dar, aminoacizii nu sunt materie vie în nici
un caz. Mai mult, aparatul lui Miller avea şi o trapă care să separe
aminoacizii de îndată ce au fost formaţi, altfel ar fi fost repede
descompuşi de aceleaşi condiţii „atmosferice" care i-au produs. O astfel de
protecţie n-ar fi fost disponibilă pe pământul primitiv."15
(b) Legarea unor aminoacizi. Sidney Fox şi alţii au reuşit ca, prin
tehnici de încălzire foarte speciale, şi în anumite condiţii care n-ar fi putut
exista niciodată pe ipoteticul pământ primar, să lege aminoacizii laolaltă
pentru a forma ceea ce el a numit „proteinoide". Dar acestea nu erau în
nici un sens proteinele specifice extrem de ordonate ce se găsesc în
substanţele vii. Ele erau doar nişte „cocoloaşe" fără ordine şi fără
utilitate. Chiar şi acestea ar fi fost rapid distruse dacă ar fi fost produse
pe presupusul pământ primitiv.
(c) Copierea de gene, ADN etc. O mare publicitate s-a făcut în jurul
aşa-numitei „sinteze a ADN-ului" de către Arthur Kornberg în

14
1967. Severo Ocha şi alţii au obţinut de asemenea faimă prin
faptul că au sintetizat ADN-ul de virus, o genă, sau alte molecule
active biologic, şi fără îndoială acestea sunt toate realizări
remarcabile şi lăudabile. Dar, fără a discuta detalii, fiecare din
cazurile acestea au inclus copierea moleculei model ADN, simulând
condiţiile în care astfel de copii sunt făcute în celulele reale. Mai mult, în
fiecare caz, enzimele corespunzătoare trebuie să fie prezente. 7 Astfel în
nici un caz nu a fost sintetizată vreo genă, sau moleculă ADN sau vreo
altă entitate de felul acesta decât dacă au existat mai dinainte entităţi
similare de la care să se pornească.
(d) Sintetizarea celulelor. în anul 1970 s-a anunţat că J. P.
Danielii ar fi sintetizat într-adevăr o celulă vie. Trebuie spus, însă,
că el a început cu celule vii, apoi le-a dezasamblat, apoi a
refabricat o celulă din părţi ale celulelor demontate. Ajutând
ordonat unirea aparatelor unei celule, parte cu parte constituentă, nu
poate fi numită creare a vieţii!
Şi totuşi un organism compus numai dintr-o sută de părţi este
fantastic de simplu. Cercetările patronate în parte de NASA 1 (cu scopul de
a-i face pe astronauţi în stare să recunoască chiar şi cele mai
rudimentare forme de viaţă pe alte planete) au arătat că cel mai simplu
tip de moleculă de proteină despre care se poate spune că este „vie" este
compus dintr-un lanţ de cel puţin 400 de aminoacizi legaţi, şi fiecare
aminoacid este o combinaţie specifică de 4 sau 5 elemente chimice de
bază şi fiecare element chimic este o asamblare unică de protoni,
electroni şi neutroni.
Astfel, este de neconceput (pentru oricine altcineva decât pentru
un evoluţionist dogmatic) ca un sistem viu să se poată forma vreodată
din întâmplare. Şi, dacă îl excludem pe Creator din această problemă,
nu ne mai rămâne nici o cale ca cel puţin primul sistem viu să se fi putut
forma.

2. Probabilitatea sintezei moleculei ADN

Problema discutată la punctul precedent este în realitate o
suprasimplificare. O simplă moleculă de proteină, sau orice alt sistem de
felul acesta, nu s-ar putea reproduce niciodată. în lumea organismelor
vii, aşa cum s-a arătat în capitolul precedent, fenomenul reproducerii şi al
eredităţii sunt întotdeauna dirijate de molecula ADN. Evoluţia vieţii, prin
15
urmare, trebuie să fi implicat cumva sinteza accidentală a primei molecule
ADN. Frank Salis-bury, care el însuşi este un biolog evoluţionist, discută
enigma aceasta în felul următor:
„Acum noi ştim că celula însăşi este cu mult mai complexă decât
ne-am imaginat. Ea include mii de enzime în funcţiune, fiecare dintre ele
fiind o maşină complexă în sine. Mai mult, fiecare enzimă se formează ca
răspuns la acţiunea unei gene, o coloană de ADN. Conţinutul de
informaţii al genei (complexitatea ei) trebuie să fie tot atât de mare cât
cel al enzimei pe care o controlează".
„O proteină medie poate conţine circa 300 aminoacizi. Gena
ADN care îi controlează sinteza va avea circa 1000 de nucleotide în
lanţul ei. De vreme ce există patru feluri de nucleotide într-un lanţ
ADN, una care constă din 1000 de legături ar putea să existe
în 4 1000 forme diferite. Folosind putină algebră (logaritimi)
putem vedea că 41000 = 10 600 . Zece înmulţit cu sine însuşi
de 600 de ori dă cifra 1 urmată de 600 zerouri! Numărul acesta
este totalmente dincolo de puterea de cuprindere a minţii noastre."
Pare să fie indiscutabil că astfel de sisteme complexe ca
molecula ADN n-ar putea să se formeze niciodată din întîmplare,
indiferent cât de mare ar fi universul şi cât de lung ar fi timpul.
3. Probabilitatea sintezei prin creştere treptată.
Unii evoluţionişti sugerează că nu este necesar să presupunem că
moleculele complexe au apărut dintr-o dată. Ele s-ar putea să se fi
sintetizat încet şi treptat printr-un proces analog selecţiei naturale. Adică,
un sistem poate avansa de la un sistem monopart la un sistem cu două
părţi, apoi de la două părţi la trei părţi şi aşa mai departe. La fiecare
pas, dacă combinaţia s-a dovedit a fi avantajoasă în mediul imediat, ea va
supravieţui şi apoi va fi gata să întreprindă pasul următor.
Pe de altă parte, dacă un anume pas parcurs în încercare se dovedeşte
a fi dăunător, aşa cum se întâmplă în mod normal (de vreme ce o
schimbare accidentală intervenită într-un sistem care funcţionează bine,
în mod normal îi va descreşte eficacitatea), atunci molecula probabil va fi
distrusă sau cel puţin va fi inhibată de la o creştere ulterioară. Mai mult,
multe presiuni ale mediului vor acţiona continuu şi vor tinde să o
descompună din nou spre forme mai simple.
Prin urmare, pentru a continua către o organizare tot mai înaltă,
fiecare pas în încercarea combinaţiei ar trebui să fie imediat reuşit; nu
16
pot exista falimente şi paşi înapoi. Acest lanţ neîntrerupt de încercări
reuşite ar trebui să fie continuat până când molecula ajunge la un grad
de organizare sau de informaţie care să o facă în stare să se reproducă pe
sine, punct la care, prin presupunere, ea ar atinge stadiul de viaţă.
Noi putem examina procesul acesta în mod probabilistic prin
prescrierea unei probabilităţi arbitrare fiecărui pas al procesului. Toţi vor
fi de acord cu siguranţă, că o probabilitate de 1/2 pentru fiecare
schimbare este o apreciere cât se poate de optimistă. Adică, vom
presupune că este tot atât de probabil ca fiecare schimbare să fie
reuşită pe cât este de probabil ca ea să fie nereuşită. Fără îndoială că
probabilitatea reală de succes este mult mai mică decât aceasta.
Dar, cu această presupunere, probabilitatea de a deveni în cele din
urmă un sistem viu este obţinută prin înmulţirea probabilităţilor tuturor
paşilor împreună. Dacă sunt necesari n paşi ca să construiască gradul
cerut de organizare, atunci probabilitatea devine egală cu (l/2) n, sau o
şansă din 2n.
Acum întrebarea este câţi asemenea paşi sunt necesari, deci care
este valoarea lui n? Problema este analoagă cu cea a proiectării unei
maşini capabile să producă o maşină identică cu sine. Un proeminent
savant în domeniul teoriei informaticii analizează problema aceasta în
felul următor:
„Să presupunem că vrem să construim o maşină capabilă să-şi
procure materiale şi să-şi construiască toate piesele din care este ea
însăşi alcătuită şi capabilă să asambleze din aceste piese o a doua
maşină exact cum este ea însăşi. Care este minimumul de structură sau de
informaţie care ar trebui introdusă în prima maşină? Răspunsul este că
aceasta trebuie să fie de ordinul a 1.500 biţi (bits), adică - 1500 de alegeri
între alternative pe care maşina ar trebui să fie în stare să le facă.
Răspunsul este foarte sugestiv deoarece 1.500 de biţi se întâmplă să fie
gradul de magnitudine a cantităţii de informare structurală conţinută în
cea mai simplă macromoleculă de proteină care, cufundată într-o baie
de substanţe nutritive, poate determina asamblarea acelor substanţe
nutritive într-o altă macromoleculă de proteină asemenea ei, iar apoi să
se separe de aceasta."
Conform acestor studii (şi al altora mai recente care au dat
aproximativ acelaşi rezultat), numărul unor astfel de paşi necesari
pentru construirea primei maşini (sau moleculă de proteină) din

17
întâmplare, este 1.500. Probabilitatea ca aceasta să se reali zeze din
întâmplare este aşadar, (1/2) 150 , sau o şansă din 2 1500 număr care este
egal cu 1045 .
Numărul acesta este iarăşi aproape incalculabil de mare. Chiar dacă
presupunem că întregul set de încercări până la punctul de faliment (sau
de succes) ar putea fi realizat într-o miliardime de secundă şi chiar dacă
presupunem că există 10 80 sisteme care fac aceste încercări (10 este
numărul total de particule din univers), şi că acestea continuă să
încerce timp de 30 de miliarde de ani (adică 10 18secunde), încă n-ar
putea avea loc decât următorul număr de încercări de realizare a unei
astfel de molecule care să se reproducă pe sine în tot universul în tot
timpul:
Nr. de încercări - 1O80 x 1O18 x 1O9 = 1O107
Acest număr este cu mult mai mic decât numărul de încercări (10
450 ) care ar fi cerute pentru a fi sigur că una dintre ele va reuşi.

Astfel, procesul de încercare de a produce pas cu pas prin tehnica

selecţiei naturale, codificarea unei „informaţii" suficiente pentru a
sintetiza o moleculă capabilă de înmulţire apare a fi dincolo de orice
plauzibilitate.
O altă comparaţie instructivă este comparaţia dintre cantitatea de
informaţie continuă în cea mai simplă moleculă capabilă de reproducere
din câte se pot imagina, şi cantitatea de informaţie conţinută în toate
cărţile lumii. Să presupunem că fiecare cuvânt din fiecare carte este o
unitate de informaţie. Să mai facem în plus următoarele presupuneri
(fiecare dintre ele, de fapt, nerezonabil de generoasă)
Numărul mediu de cuvinte per pagină = 500
Numărul mediu de pagini per carte = 500
Numărul mediu de exemplare tipărite din fiecare carte = 10000
Numărul mediu de cărţi publicate pe an = 10.000.000
Numărul total de ani în care s-au publicat cărţi = 4000
Înmulţind toate aceste numere împreună, numărul total al
cuvintelor publicate vreodată este egal cu:
500 x 500 x 10.000 x 10.000.000 x 4.000 = 1O 20
Acest număr este de asemenea egal cu (2) 66 şi astfel ar reprezenta
numai 66 alegeri succesive reuşite între alternative egal probabile.
Numărul acesta este, evident, nespus mai mic decât cele 1500 alegeri
reuşite cerute pentru sintetizarea unei molecule reproducătoare. Există

18
indiscutabil mult mai multă informaţie în cel mai simplu sistem viu decât
în toate exemplarele din toate cărţile scrise vreodată!
Acest fapt uimitor este uşor explicat de modelul creaţionist dar el
pune o problemă gigantică modelului evoluţionist.
Dr. Larry Butler, profesor de biochimie la Universitatea Pur-due,
arată (Comunicare personală) că lui îi place să-i provoace pe studenţii săi
şi pe colegii săi biochimişti în felul următor:
„Presupuneţi orice supă primitivă vreţi, cu toate substanţele
organice pe care le specificaţi - inclusiv enzime, acizi nucleici, zaharuri,
sau orice altceva vreţi, atâta vreme cât acestea nu sunt vii. Amestecul
trebuie să fie, desigur, steril pentru a evita contaminarea bacterială.
Presupuneţi de asemenea orice atmosferă vreţi, inclusiv orice compuşi
cunoscuţi a fi prezenţi oriunde în sistemul solar. Apoi presupuneţi
orice sursă de energie doriţi - scântei electrice, căldură, lumină
ultravioletă, sau orice altă formă cunoscută de energie. Acum arătaţi,
fie analitic, fie experimental, că un organism cu adevărat viu se va
forma din acest set de materiale."
Pînă astăzi, nimeni nu a acceptat această provocare!
4. Probabilitatea complexităţii crescânde a sistemelor vii.
Problema originii vieţii este „rezolvată" de evoluţionişti prin
ignorarea dificultăţilor. Meditaţi asupra următoarei declaraţii
remarcabile a profesorului George Wald de la Universitatea Harvard:
„Punctul important este că de vreme ce originea vieţii intră în
categoria fenomenelor definite prin expresia „cel puţin odată", timpul
este de partea ei. Oricât de improbabil am considera noi acest
eveniment... dându-i timp suficient el se va petrece aproape cu
siguranţă cel puţin odată... Timpul este de fapt eroul acţiunii...
Existând atât de lung timp, „imposibilul" devine posibil, posibilul
probabil şi probabilul virtualmente sigur. Trebuie doar să aştepţi:
timpul însuşi face minuni."4
Dar noi am arătat că nu există nici pe departe timp suficient pentru
realizarea unei astfel de minuni, pentru că universul se răceşte repede, se
degradează.
Selecţia naturală trebuie să fie într-adevăr un lucru minunat dacă ea
poate transforma astfel o imposibilitate într-o inevitabilitate!
Dar haideţi iarăşi să fim cât mai generoşi posibil şi să presupunem că
fiecare pas evolutiv succesiv are o probabilitate de succes de 1/2. Aceasta
înseamnă că o populaţie dată reprezentând să zicem, n grade de
19
organizare (informaţie conţinută în codul ei genetic) are tot aşa de mare
probabilitate de schimbare într-o populaţie cu un grad de organizare de
(n+1) cât şi de alunecare înapoi la un grad de organizare de (n-1) sau mai
jos.
În realitate este cu mult mai probabil că populaţia va aluneca înapoi.
Există mult mai multe mutaţii dăunătoare decât folositoare şi cu toate că
multe din cele mai dăunătoare vor fi eliminate total prin selecţia naturală,
cele ce sunt doar puţin dăunătoare vor persista şi treptat vor alcătui „tara
genetică" în populaţie, aşa cum s-a arătat în capitolul III.
„Efectul somatic al mutaţiilor variază de la mare la abia perceptibil
sau, foarte probabil, la un nivel imperceptibil prin metodele
obişnuite de observaţie. Probabilitatea ca o mutaţie să supravieţuiască
sau chiar să se răspândească în cursul evoluţiei tinde să varieze invers
proporţional cu mărimea efectelor sale somatice. Cele mai multe mutaţii
cu efecte mari sunt în scurt timp mortale pentru individul în care au
loc, şi astfel au probabilitatea de răspândire zero. Mutaţiile cu efecte
mici au o oarecare probabilitate de răspândire şi de regulă şansele sunt
cu atât mai mari cu cât efectul este mai mic."
În consecinţă, o probabilitate de 1/2 pentru realizarea cu succes a
fiecărui avans evolutiv succesiv apare ca foarte generoasă.
Ca o specie de animal să evolueze până la o altă specie superioară
distinctă de animal, ar trebui să aibă loc un număr imens de mutaţii.
Exemplul dat de Huxley, citat anterior, menţiona „un milion de paşi
mutaţionali" pentru presupusa evoluţie a unui cal.
Ţinând seama că mutaţiile trebuie să fie mici, fiecare în parte
probabil imperceptibilă, un milion pare într-adevăr un număr mic.
Evident, din discuţia noastră precedentă, un milion de paşi
mutaţionali succesivi reuşiţi, fiecare cu o probabilitate de 1/2 este
aproape tot atât de neconceput cât şi asamblarea instantanee la
întâmplare a unui milion de componente ca să formeze un tot integrat.
Şansa de succes în cazul acesta devine una din 2 1.000.000 , sau
una din 10300000
Astfel de numere sunt atât de mari încît magnitudinea lor nici nu
poate fi concepută. Universul de o rază de 5 miliarde de ani lumină
conţine numai 10 80 particule de mărimea electronului. Dacă n-ar
exista nici un spaţiu gol, ci tot universul ar fi o masă solidă de
electroni, el n-ar putea conţine mai mult decât 10 130 electroni. Dacă
20
fiecare astfel de electroni ar fi un sistem mutaţional, trecând prin
milionul cerut de mutaţii de un miliard de ori în fiecare secundă timp
de 10 18 secunde în 30 de miliarde de ani, numărul total de încercări
care ar putea fi făcute ar fi numai de 10 157 Nu există nici cea mai
îndepărtată posibilitate ca una din acestea să fie reuşită, deoarece
şansa unui succes este numai una din 10300000-157 sau una din 10299.843.
Constatând că, la modul obiectiv, lucrurile sunt cam la fel de
demonstrate, acum ca şi odinioară, adică deloc, s-a purces la ajustarea
realităţii în acord cu imaginarul. Dacă probele demonstrează contrariul,
probele trebuie descalificate. Dacă altă şi altă ipoteză nu funcţionează,
demonstraţiile eşuând, invariabil, într-un faliment general al ideii de
apariţie a vieţii din neviu, elaborăm altă ipoteză şi mai „lucrăm" niţel la
susţinerea ştiinţifică…Şi aşa s-a ajuns la demonstraţii zise ştiinţifice,
elaborate după o metodologie care aminteşte, în chip grotesc, de o
snoavă absurdă.

Mamă, a spus, într-o zi, un copil sărac, fă-mi, te rog, nişte gogoşi.
Nu pot, băiete, fiindcă nu am ouă...
Nu-i nimic, mamă, fă-lefără ouă...
Nu pot, fiule, fiindcă nu avem în casă nici un pic de lapte...
Lasă, mamă, merg şi aşa, fără lapte...
Ba nu merg, fiindcă nu am o fărâmă de aluat dospit, să le facă să
crească...
Lasă, mamă, sunt bune şi necrescute... Hai, fă-mi gogoşi, te roooog...
Nu pot, măi, nu înţelegi, n-am cum să-ţi fac gogoşi, fiindcă nici
făină nu avem !
E, mamă... Lasă... Fă-le şi aşa, fără făină !
Cam aşa trebuie că s-a desfăşurat şi dialogul dintre Ştiinţă şi fiii săi
dornici de a simţi aromă de teorii ateiste referitoare la originea vieţii. Spre
deosebire de mama din snoavă, despre care nu ştim ce a făcut (a dat din
mână a lehamite şi s-a dus să scormone în cămară după vreun fruct

21
vechi şi mucegăit sau i-a tras copilului pisălog o mamă de bătaie...), cu
biata Ştiinţă ştim ce s-a întâmplat.
A fost forţată să facă gogoşi din nimic.

La ora actuală, sunt considerate vii acele organisme capabile de:

-autoconservare- de a-şi menţine, adică, structura ca racteristică şi
proprietăţile, trăsăturile care le definesc drept ceea ce sunt; în virtutea
acestui principiu, fiecare vietate se naşte, creşte şi moare în cadrul
speciei din care face parte, mai mult, îşi păstrează individualitatea.
- autoreînnoire- constând în capacitatea de a prelua din mediu
materia primă necesară înlocuirii structurilor degradate, îmbătrânite.
- autoreglare- reprezintă capacitatea permanent exercitată a
fiinţelor vii de a-şi menţine funcţiile între nişte parametri adecvaţi.
- autoreproducere. Autoreproducerea este expresia la nivel de
specie a autoconservării.
Dar nici măcar organismele rezultate dintr-un singur genitor, prin
aşa-numita reproducere vegetativă nu sunt 100% identice cu părintele lor
unic. Voi încerca să vă explic aceste lucruri.
Orice organism viu deţine, în fiecare celulă a corpului, setul de
instrucţiuni necesar desfăşurării bios-ului, vieţii organice, respectiv
menţinerii structurii corpului şi îndeplinirii funcţiilor sale.
Este celebră, în biologie, expresia Omnis cellula e cellulae — Orice
celulă provine dintr-o celulă, expresie care sintetizează teoria celular, a
lui Schleiden şi Schwann, doi biologi din secolul al XlX-lea. …Anume, că
o celulă vie nu are cum apărea, altfel, decât dintr-o altă celulă vie.
Lumea, cu viaţa din ea, se încăpăţânează să se prezinte ca artă pentru
arta. De ce există o infinitate de specii, în spaţiu şi timp ? Pentru ce ? Mai
ales că viaţa este un lux al materiei, unicul fenomen care luptă pentru
organizare, spre deosebire de tot restul existenţei, resemnate cu liniştirea,
cu dezordinea odihnitoare.
Informaţia genetică a unui individ este numită şi genotip. Expresia ei
concretă, rezultată sub influenţă factorilor de mediu poartă denumirea de
fenotip.

22
 Se spune că fenotipul reprezintă totalitatea însuşirilor
morfologice (adică, structurale), fiziologice (adică, funcţionale) şi
biochimice (adică, referitoare la modul intim de desfăşurare, în
organism, a proceselor biologice) ale individului, însuşiri rezultate din
interacţiunea genotipu-lui cu mediul.
Iată, oamenii au, cu toţii, două mâini şi nu dezvoltă palete de del -
fin, după ce învaţă să înoate…
Există, desigur, o adaptare la mediu, dar aceasta nu poate fi numită
evoluţie, pentru simplul fapt că, ea se întâmplă doar în cadrul unei rase
(sau subspecii) şi nu între specii, adaptarea îşi foloseşte resursele
genetice în chip cât mai judicios. Grupele musculare implicate în înot se
dezvoltă, fiind stimulate intens…. Dar nu apar, eu ştiu, muşchi în plus sau
membrane interdigitale, ca la păsările înotătoare. Omul rămâne întru-totul
om, în formă de om.
Despre om s-au emis cugetări mai optimiste, cum că nu este decât o
trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare. Nu
trebuie ca întregul Univers să se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o
picătură de apă e destul ca să-l ucidă. însă în cazul în care Universul
l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru că el
ştie că moare şi avantajul pe care îl are Universul asupra lui. Universul
nu ştie nimic. (Blaise Pascal, Despre măreţia omului, în Cugetări).
Să fie viaţa privită materialist superioară prin aceea că a produs, în
cele din urmă, raţiunea şi a devenit conştientă de sine ? Şi la ce i-a
folosit?, ca să parafrazăm ironia populară.
În fond, pentru toate creaturile ar fi fost cu mult mai simplu să declare
seppuku general decât să-şi continue tribulaţiile în căutare de hrană,
adăpost şi partener.
Ceva adună, modelează şi împinge materia la viaţă, dându-i poruncă
şi ajutor ca să o păstreze ca pe un lucru de mare preţ. Când acel ceva
dispare, plecând la fel de nevăzut şi necunoscut pe cât a venit, materia
alcătuind organismul fost cândva viu îşi pierde, treptat, chipul distinct şi
devine pulbere.
Definiţia materialistă înţelege foarte puţin din ceea ce este viaţa şi
deloc de unde, de ce sau pentru ce este ea.

23
 Ce a stârnit în materia nevie dorinţa irepresibilă de a se organiza
„superior" ? Cum a ajuns ea la o formă de mişcare cel puţin ciudată,
în ansamblul existenţei, care tinde către minimă organizare, în timp
ce viaţa neagă dezordinea şi smulge energie din lumea înconjurătoare ?
Viaţa este o încăpăţânare. Ea reprezintă un efort uriaş, pe care
materia „mută şi nesimţitoare" pur şi simplu nu are cum să-1 facă
singură.
Nu există lucruri de neînţeles, în ştiinţă. Există doar oameni care
nu au răbdare să le expună şi oameni care nu au răbdare să le
asculte.
Cu şase secole î.Cr., Anaximandrii a formulat o teorie care atribuia
rolul decisiv în apariţia vieţii unui fenomen fizic, anume evaporarea
apei, care, având loc în cazul particular al apei de mare, bogate în
anumite elemente necesare, a condus la apariţia fiinţelor vii.
Calul se încrucişează cu măgarul, dar produsele de încrucişare sunt
sterile. Din iapă şi măgar rezultă catârul, iar din măgăriţă şi armăsar aşa-
numitul bardou. Atât catârul cât şi bardoul sunt infertili, nu pot avea
urmaşi. Speciile nu se amestecă, firile deosebite îşi conservă
deosebirile, şi, dacă, totuşi, în mod excepţional, se întâmplă, firea
amestecată nu are şanse de perpetuare a trăsăturilor sale.
Cel dintâi adept cunoscut al ideii de evoluţie a speciilor prin
transformarea uneia în alta, sub influenţa unui factor extern a fost
Empedocle.
Democrit (celebru, în ştiinţa posterităţii, nu prin teoria sa asupra
originii vieţii ci prin formularea, avânt la lettre, a conceptului de atom) a
presupus că prima fiinţă vie a fost odrăslită în mâl - de către acesta,
mai precis - de unde a ieşit, odată formată şi a purces la a se transforma
evolutiv, generând, astfel, toate categoriile de fiinţe vii existente, inclusiv
omul.
Discipolul său Epicur (iarăşi celebru prin cu totul altceva, anume prin
aprecierea sa faţă de plăcerile vieţii, devenită emblematică), a acordat
întâmplării rolul esenţial în procesul de apariţie a vieţii….la Leucip,
atomii se asamblează aleator, până când, în cele din urmă, formează o
fiinţă…am putea fi tentaţi să întrebăm de ce nu se văd cu ochiul liber
animale formându-se din senin, ca o combinaţie de atomi „reuşită" şi cu
24
atât mai puţin forme nereuşite, zbătându-se să se descompună şi re-
compună din nou.
Ne-am obişnuit, doar, să presupunem că trebuie să fi evoluat din
altceva, preexistent,… până la coacervatul lui Oparin, ipotetică primă fi-
inţă vie.
„Marele lucrător al naturii este timpul", afirma Buffon.
Nu pot să nu fac o paralelă nelalocul ei între cugetarea naturalistului
sceptic trăitor în secolul al XVIII-lea şi un pasaj din Atharva Veda: Şi,
după ce cu ajutorul Formulei a pus stăpânire pe toate lumile, Timpul,
zeul suprem s-apus în mişcare. S-ar putea spune că omul de ştiinţă care
ţinea cu dinţii de nealinierea sa la o religie obtuză zisă creştinism a picat,
fără să ştie, în... hinduism, care este şi el o religie.
Prima teorie care poate aspira la titlul de teorie evoluţionistă
cristalizată îi aparţine lui Lamarck şi a fost enunţată în Philosophie
zoologique, volum apărut în anul 1809. Iată, nu peste multă vreme
vom putea aniversa două secole de evoluţionism...
Lamarckismul ne-a lăsat două principii de bază, dezvoltate, ulterior,
de către Darwin şi urmaşii săi, anume cel conform căruia funcţia
creează organul, şi cel referitor la ereditatea caracterelor dobândite.
Nu voi face o critică extinsă a lamarckismului, care oricum a fost
abandonat de evoluţioniştii moderni.
Lamarck susţinea că organismele vii depun „eforturi imediate" în
sensul adaptării la mediu, eforturi încununate cu dobândirea unor
trăsături adaptative care se fixează în cadrul speciei prin transmiterea
lor la urmaşi, ceea ce face ca speciile să se transforme, de la o generaţie
la alta, până ce ajung semnificativ distincte de specia iniţială…
„Determinanţii" sunt, în fapt, paragrafe din informaţia genetică.
Aceste paragrafe detaliază felul în care se va manifesta o anumită
trăsătură. într-un paragraf se poate citi despre culoarea blănii
animalului, în altul despre cum va avea picioarele - cu / fără
calozităţi,…
Determinanţii pot fi dominanţi sau recesivi, după capacitatea sau
tăria lor de expresie,…

25
 Să spunem că informaţia necesară pentru desfăşurarea vieţii
biologice a unui organism constituie un soi de enciclopedie (ADN-ul) a
acelui organism. în fiecare celulă a sa, enciclopedia se găseşte în două
ediţii.
În cele două ediţii (mama, tata) ale enciclopediei informaţiei gene-
tice, paragrafele referitoare la aceeaşi trăsătură, articolele corespondente
din enciclopedie uneori sunt identice, alteori diferă, întrucâtva, ca de la
o ediţie la alta. Există articole care au prioritate faţă de orice altă versiune
cu care fac pereche în celule. Acestea vor fi întotdeauna lecturate,
indiferent ce scrie, pe aceeaşi temă, în cealaltă ediţie a enciclopediei
informaţiei genetice. Acest gen de articole, care au întotdeauna putere de
lege sunt considerate dominante, sau, revenind la termenii din genetică
determinanţi dominanţi.
Există şi articole al căror conţinut nu va fi pus în aplicare decât dacă
apare, identic, în ambele ediţii ale enciclopediei informaţiei genetice.
Acest gen de paragrafe mai puţin „convingătoare", care sunt lecturate doar
dacă celula nu are la dispoziţie ceva cu mai multă foiţă de expresie se
numesc recesive, respectiv determinanţi recesivi. (Acesta este mecanismul
de autocorecţie a erorilor ADN)
Cărţile de specialitate afirmă, adesea, că Darwin a respins teoria
generaţiei spontanee, propusă de predecesorii săi materialist! ca
explicaţie a apariţiei vieţii, fără, însă, a pretinde să pună ceva în loc…
dar ceea ce voia să pună în loc nu reprezintă decât o variaţiune pe
aceeaşi temă.
Adepţii curentului clasic al generaţiei spontanee afirmau că viaţa a
apărut de la sine, pur şi simplu, a coup d'oeil, on the sudden.
Darwin a expus, în corespondenţa sa, ideea apariţiei vieţii ca
urmare a acţiunii mediului asupra unui ochi de apă (Darwin 's pond,
băltoaca lui Darwin) care ar fi concentrat o serie de substanţe necesare şi
suficiente.
Ulterior, savanţii evoluţionişti s-au străduit să modeleze şi să
demonstreze apariţia vieţii pe această cale. S-a făcut apel la factori
caracteristici ambientului primitiv al Pământului, aşa cum presupunem că
arăta el - radiaţie calorică şi ultravioletă, radiaţie cosmică, emisii de
gaze, erupţii vulcanice, descărcări electrice ş.a. Aceşti factori ar fi
26
determinat creşterea treptată a gradului de complexitate al compuşilor
chimici din oceanul primitiv, care s-ar fi asociat progresiv, sub impulsul
factorilor de mediu şi datorită unor caracteristici proprii, procesul
conducând, în cele din urmă, la apariţia primelor celule.
S-au ambiţionat să arate cum şi-a concertat materia eforturile în
vederea apariţiei primei celule vii, pentru ca, într-un final, să accepte în
scenariul lor un element periculos prin suspiciunea de personificare
introdusă, în mod paradoxal, tocmai printr-o noţiune destinată a asigura
impersonalizarea - hazardul, întâmplarea, şansa.
Cu ce este mai ştiinţific a afirma că viaţa a apărut în urma întâlnirii
întâmplătoare a unor molecule, decât, scurt, că ea a apărut de la sine?
Sau care este diferenţa?
Darwin şi-a închegat concepţiile referitoare la evoluţia lumii vii în
lucrarea The origin ofspecies by means of natural selection or The
preservation of favoured races in the struggle for life, publicată în 1859
şi cunoscută mai ales după o denumire prescurtată, respectiv The origin
of species (Originea speciilor).
Generaţie după generaţie de oameni de ştiinţă au revăzut şi
adăugit teoria lui Darwin, transformând-o în ceea ce se cunoaşte, la
ora actuală, drept teoria sintetică a evoluţiei.

Organismele vii sunt alcătuite în mare parte din apă (castravetele

chiar conţine 98% apă...), subtil distribuită printre acizii nucleici,
proteine, lipide, zaharuri şi săruri minerale.
Acizii nucleici servesc la depozitarea şi transmiterea informaţiei
genetice.
„Executanţii" instrucţiunilor cuprinse în materialul genetic sunt
proteinele. Ele sunt uneltele organismului, sclavii informaţiei
genetice…. celula produce proteinele care îi sunt necesare, în
cantitatea care îi este necesară şi le distribuie, pe cuprinsul său,
acolo unde este nevoie de ele.
…informaţia genetică este un ansamblu de interacţiuni
referitoare la fabricarea proteinelor necesare organismului.

27
 Proteinele sunt alcătuite, în principal, din subunităţi numite
aminoacizi. Unele proteine conţin numai aminoacizi. Altele conţin şi
alte tipuri de subunităţi simple -lipide, zaharuri ş.a.
Lipidele şi zaharurile servesc mai ales ca „materiale de construcţie"
şi ca „rezerve de energie", unele dintre ele intrând, după cum am spus
şi în alcătuirea unor proteine sau a acizilor nucleici.
Sărurile minerale servesc, ca să spunem aşa, reglajului fin al
funcţiilor organismului.
Informaţia referitoare la structura lor, descrierea lor, modelul lor
teoretic este conţinut în acidul dezoxiribonucleic, celebrul ADN. După
cum pentru lucruri făcute de mâna omului se pot elabo ra schiţe pe
hârtie, aşa şi pentru proteine se găseşte elaborat un imens set de „schiţe",
sub forma genelor, secvenţe de ADN care servesc, fiecare în parte, la
sinteza unui anumit tip de moleculă proteică.
ADN-ul este o moleculă imensă (o macromoleculă) dublucatenară
(formată, adică, din două lanţuri, două catene asociate prin legături
chimice). Fiecare catenă este alcătuită din subunităţi numite nucleotide.
Fiecare nucleotidă în parte este compusă dintr-o bază azotată (adeni-nă,
guanină, timină sau citozină), un zahăr numit deoxiriboză şi un radical
al acidului fosforic (radicalfosfat).
Pe lângă ADN, în celulă se găseşte şi un alt acid nucleic, acidul
ribonucleic (ARN).
Secvenţele din macroniolecula de ADN care conţin informaţia
necesară sintezei unei proteine sunt transcrise în ARN mesager
(ARNm). La acesta se ataşează nişte complexe nucleoproteice numite
ribozomi.
Ribozomii sunt alcătuiţi din ARN ribozomal (ARNr) şi proteine. Ei
asigură traducerea ARN mesager, proces la care participă o serie de
enzime şi ARN de transport (ARNtJ, care aduce la complexul ARNm-
ribozomi materialul de construcţie al proteinelor, respectiv aminoaci-
zii. Aceştia vor fi ataşaţi unul de celălalt, conform instrucţiunilor
cuprinse în ARN mesager. Se vor forma, astfel, lanţuri polipeptidice
şi, din acestea, proteine. Urmează prelucrările posttraducţionale, care
finisează proteina, o pregătesc pentru a-şi asuma o anumită funcţie în
organism.
28
 Desigur, explicaţiile de mai sus simplifică la maximum procesul de
sinteză a proteinelor, extrăgând esenţa, principiul mecanismului.
în alcătuirea proteinelor intră, după cum am menţionat,
aminoacizii, pe care fiinţele vii îi obţin, în general, din alimentaţie. La
aceştia se pot adăuga, în cursul prelucrărilor postsintetice
(posttraducţionale) lipide, zaharuri etc. Aşadar, aminoacizii obţinuţi
din mediu sunt utilizaţi în conformitate cu instrucţiunile conţinute în
informaţia ereditară, pentru sinteza de proteine proprii fiecărui or-
ganism în parte.
Valoarea informaţională a moleculelor de acizi nucleici este dată
de succesiunea nucleotidelor, care poate fi privită şi simplu drept
succesiune a bazelor azotate, dat fiind că nucleotidele diferă prin
şi numai prin bazele azotate conţinute.
Trei nucelotide succesive, (o tripletă nucleotidică, unitate
numită codon) specifică introducerea în proteină a unui anumit
aminoacid. Altfel spus, codonii codifică ami-noacizi.
Aminoacizii răspund la apelul codonilor şi, transportaţi cu
ajutorul unor „vehicule de serviciu", în fapt, molecule de ARN
zis „de transport" se prezintă la datorie, fiind cooptaţi în proteine.
Organismele vii utilizează cu predilecţie anumiţi ami- noacizi,
în număr de 22. Fiecare dintre aceştia poate fi codificat de mai
mulţi codoni, sinonimi, aşadar, între ei. Unele triplete
nucleotidice nu codifică aminoacizi, având, în schimb,
semnificaţia STOP. Ele indică unde se opreşte citirea şi
traducerea informaţiei.
Totalitatea codonilor constituie codul genetic.
Iată schema biosintezei proteice:
transcripţie traducere prelucrare
ADN —> ARN —> proteine (—> proteine complet funcţionale)
Proteinele astfel obţinute merg să-şi ocupe locul precis în organism.
Unele vor îndeplini exclusiv un rol structural, de material de construcţie,
altele vor participa activ la realizarea funcţiilor organismului, un exemplu
în acest sens fiind proteinele enzimatice (enzimele).

29
 Erorile ştiinţifice conţinute în teoria materialistă asupra
originii vieţii
Conform teoriei materialiste în vigoare, viaţa ar fi apărut pe planeta
noastră acum 4-5 mld. de ani, în urma unui proces care poate fi
descompus în următoarele etape:

1. Etapa sintezei primilor compuşi organici, simpli;

3. Etapa sintezei unor compuşi organici complecşi;
3. Etapa sintezei primelor macromolecule de ARN, de
tipul ribozimelor;
4. Apariţia capacităţii de traducere;
5. Apariţia ADN;
Apariţia primelor forme de viaţă celulare.
Invaliditatea presupunerilor legate de fiecare dintre aceste etape
poate fi lesne demonstrată, după cum se va vedea în cele ce urmează.
Aşadar:

1. Etapa sintezei primilor compuşi organici

Reacţiile în urma cărora rezultă compuşii organici simpli
consideraţi a fi apărut pe planeta noastră în mediul abiotic (adică, neviu,
lipsit de viaţă) sunt consumatoare de energie. Iniţierea unor astfel de
reacţii presupune depăşirea unei anumite bariere a energiei de activare,
adică trecerea unui prag energetic menit să impulsioneze moleculele spre
a interacţiona unele cu altele.
Se presupune că energia necesară depăşirii barierei de activare şi
desfăşurării acestor reacţii chimice a fost furnizată de radiaţiile ultraviolete
primite de la Soare, precum şi de descărcările electrice din atmosferă şi
de erupţiile vulcanice care aveau loc necontenit în trecutul îndepărtat al
Terrei.
În acest mediu favorabil, substanţe simple de tipul metanului (CH4),
amoniacului (NH3), apei (H2O) şi hidrogenului molecular (H2) existente în
atmosfera primitivă6 au intrat în reacţii printre ai căror produşi s-au aflat
primii aminoacizi şi primele lipide din istoria planetei vii. Aceste sinteze
organice primordiale ar fi avut loc în atmosferă, de unde produşii au ajuns
la sol, fiind vehiculaţi de picăturile de ploaie. Evaporarea a condus la
30
concentrarea lor, detaliu favorabil iniţierii următoarelor etape ale
procesului de apariţie a vieţii din neviu.

(Problema nr. 1)
Atât aminoacizii, cât şi zaharurile manifestă fenomenul de izomerie
optică. Unul şi acelaşi zahăr sau amino-acid prezintă două forme numite
izomeri optici (enantio-meri, antipozi optici), a căror existenţă este
relevată practic de expunerea la lumină polarizată… Ele se deosebesc,
însă, prin orientarea în spaţiu al legăturilor chimice formate înlăuntrul lor.
Moleculele, compuşii care au această proprietate de a se prezenta
sub formă de izomeri optici poartă denumirea de compuşi chimii,
fenomenul în sine numindu-se, pe lângă izomerie optică şi chiralitate.
Se spune, de asemenea, despre compuşii a căror interferenţă cu planul
luminii polarizate este sesizabilă (desigur, prin metode specifice, de
laborator) că sunt optic activi.
S-a observat, în cazul perechilor de izomeri optici că una dintre cele
două forme moleculare roteşte planul luminii polarizate către stânga, cu
un anumit număr de grade, iar cealaltă roteşte planul luminii polarizate
către dreapta, cu acelaşi număr de grade.
Iniţial, cele două forme erau desemnate drept L, respectiv D…. Un
amestec în care cele două forme, L şi D se găsesc" în proporţii
aproximativ egale poartă denumirea de I amestec racemic… Lumina
se împiedică de unul dintre izomeri şi undele se mişcă în direcţia
corespunzătoare, dar imediat întâlnesc un alt element perturbator,
anume celălalt izomer, care le îndeamnă către direcţia opusă…. În cele
din urmă, după toate aceste ciocniri contradictorii, lumina care a străbătut
amestecul racemic îşi va conserva orientarea planului de vibraţie.

Şi aici vine surpriza - problema numărul 1, zisă şi PROBLEMA

CHIRALITĂŢII.

În compoziţia materiei vii intră exclusiv aminoacizi, levogiri

şi exclusiv zaharuri D, dextrogire.
Or, dintr-o sinteză abiogenă (adică desfăşurată în a fara, în
absenţa materiei vii, încă inexistente) de tipul celei invocate de

31
partizanii teoriei materialiste asupra originii vieţii, ar fi rezultat,
inevitabil, un amestec racemic.
Sinteza compuşilor optic activi sub forma amestecului lor racemic este
binecunoscută, perfect realizabilă în laborator, după cum ar fi fost şi în
condiţiile oferite de planeta noastră cu miliarde de ani în urmă, cel puţin
pentru unii dintre compuşii organici simpli.
Nici unele dintre substanţele simple presupuse a fi participat ca
reactanţi la ipotetice reacţii primordiale din care ar fi rezultat compuşii de
tipul zaharurilor sau ami-noacizilor nu prezintă chiralitate. Cât despre
solvenţii sau catalizatorii chirali, aceştia sunt, invariabil, compuşi organici
de complexitate ridicată. A presupune că aceştia se găseau la îndemână
pentru a stimula sinteza zaharurilor dextrogire este un exemplu net de
„punere a căruţei înaintea cailor".
Cât despre sintezele asimetrice totale, care conduc la obţinerea
exclusivă a unuia dintre cei doi izomeri (numai a formei L a aminoacidului
sau numai a formei D a zahărului), acestea nu sunt posibile, în
laborator, decât cu adaos de enzime. Enzime, adică proteine cu
structură complexă, produse în organismele vii. De altfel, în coada-
denumirii de sinteză asimetrică totală se poate găsi, uneori, precizarea
biologică, deşi cel mai adesea aceasta nu apare, calea biologică fiind
subînţeleasă, ca unică posibilitate de realizare a unei astfel de sinteze.
Am stabilit, aşadar, că sinteza organică primară desfăşurată în
condiţii prebiotice nu avea cum să fie o sinteză asimetrică totală, din
care să rezulte numai un singur izo-mer optic, respectiv numai D
zaharuri şi L aminoacizi.
Şi atunci, cum au fost selectate pentru a participa la alcătuirea
materiei vii numai zaharurile D, respectiv aminoacizii L? Celelalte
forme nu au nici un rol biologic. Practic, pentru organismele vii ele
nu există. Este vorba de un fel de politică de ignorare prestabilită,
inerentă structurii şi modului de funcţionare al organismelor vii. Cum
şi de ce s-a ajuns, însă, la acest sistem exclusivist ?
Este logic să presupunem că acest amestec omogen ar fi distrus orice
moleculă levogiră sau orice moleculă dextrogiră, ceea ce ridică în chip

32
firesc întrebarea - de ce, iată, avem de a face cu zaharuri D, dar cu
aminoacizi L ?
Una şi aceeaşi sursă nu avea cum să fie simultan selectiv
destructivă pentru forma Da unei. clase de compuşi (zaharurile),
respectiv pentru forma L a celeilalte clase (aminoacizii).
Alte încercări de a depăşi impasul homochiralităţii fac referire la
formarea unor lanţuri de cristale homochirale în soluţiile unor amestecuri
racemice. Adepţii acestei variante susţin că în mod similar s-ar forma şi
catene (lanţuri) peptidice homochirale prin polimerizarea (alăturarea,
alipirea) unor aminoacizi.
Această „soluţie" se confruntă cu faptul că în asemenea situaţii, dacă
totuşi se formează o catenă homochirală, ea se termină obligatoriu la capăt
de lanţ cu un aminoacid de orientare opusă cu tot restul catenei. Nu are
cum, altfel, este o chestiune imprimată de, ca să spunem aşa, spaţialitatea
moleculei.
Aşadar, tot lanţul ar fi format din L aminoacizi, cu excepţia
supărătoare şi străină biologiei constituită de către ultimul aminoacid, care
va fi, invariabil şi inevitabil, un D aminoacid. Acest ultim aminoacid nu
poate fi excizat, scos din catenă, decât pe cale enzimatică (deci, implicit,
nu în condiţii prebiotice, unde nu avem, încă, enzime, ci biotice), ceea ce
exclude peptida astfel obţinută din orice procese care să fi condus la
apariţia vieţii.

(Problema nr. 2 şi Problema nr. 3)

Stanley Miller a avut ambiţia de a aduce o susţinere experimentală a

teoriei Oparin-Haldane, la trei decenii după ce aceasta a fost emisă
(1953).
El a umplut un balon de sticlă cu gazele presupuse a fi format în
principal atmosfera primitivă a Pământului, respectiv metan, amoniac şi
hidrogen, la care se adaugă vapori de apă şi 1-a încălzit la 60°C…
După mai multe zile, în balon s-au putut identifica un număr destul
de mare de compuşi organici simpli, precum monoxidul (CO) şi dioxidul

33
de carbon (CO2), acidul cianhidric (HCN), ureea, acidul acetic, aldehida
formică, lipide, glucide şi aminoacizi.
Meritul lui Miller s-a mărginit, însă, la reinventarea sintezei organice
în condiţii energice. Pentru că, de fapt, el asta a demonstrat, că sinteza
unor compuşi organici este posibilă, în prezenţa unor surse de energie.
Nihil novo sub sole8. în balonul suferind de meteorism nu s-a găsit nimic
viu, la finalul experimentului, ci nişte molecule cu nimic deosebite de cele
obţinubile printr-o schemă clasică de sinteză organică, dintre cele care se
aplică zilnic în „mii de laboratoare sau întreprinderi chimice. Ale lui
Miller ar fi fost obţinute „în condiţii similare celor premergătoare apariţiei
vieţii". Mă rog...
Unii au ales, totuşi, să vadă în rezultatele obţinute de către Miller o
confirmare a teoriei Oparin-Haldane.
Odată evidenţiat rolul esenţial pe care acizii nucleici îl deţin în
economia vieţii, eforturile fanilor lui Oparin şi Haldane s-au îndreptat
către a demonstra că sinteza acizilor nucleici ar fi fost posibilă în
condiţii prebiotice.
Cyrill Ponnamperuma şi Cari Sagan au reluat experimentele lui
Miller, modificând, într-o oarecare măsură, condiţiile de reacţie şi au
obţinut baze azotate, aşadar componente ale acizilor nucleici. într-un alt
experiment, aceeaşi autori au obţinut şi cele două zaharuri care intră în
alcătuirea acizilor nucleici, de(z)oxiriboza, respectiv riboza. În
paranteză fie spus, obţinerea ca atare a celui'' dintâi este, oricum,
superfluă, cel puţin din perspectiva vieţii aşa cum o ştim noi, în prezent.
în organismele vii deoxiriboza se obţine in situ (la locul faptei), în
timpul reacţiei de biosinteză a nucleoticielor, prin reducerea (eliminarea
de oxigen din moleculă), catalizată enzimatic (adică, ajutată de enzime,
fără intervenţia cărora reacţia nu merge) a ribozei.

Şi iată cum apar obiecţiile, mai întâi în termenii PROBLEMEI

RANDAMENTULUI şi STABILITĂŢII (Problema nr. 2).

Pentozele9 necesare obţinerii de nucleotide sunt foarte instabile, ca

atare, în stare liberă, adică fără să fie legate de alte feluri de molecule,

34
aşa cum sunt, de exemplu, în acizii nucleici. Degradarea lor
competiţionează acerb cu sinteza - se descompun aproape la fel de rapid
pe cât se sintetizează…
Date fiind caracteristicile prezentate, pentozele ar fi fost, cu
siguranţă, lipsă la apel. Nu s-ar fi putut acumula niciodată în cantităţi
mari…

În plus, apare PROBLEMA INCOMPATIBILITĂŢII (Problema nr. 3).

Astfel, unele dintre reacţiile absolut necesare pentru asigurarea

existenţei în mediul prebiotic a tuturor compuşilor participanţi la sinteza
acizilor nucleici sunt incompatibile, nu pot avea loc simultan în acelaşi
mediu de reacţie.
Nici presupunerea că reacţiile s-ar fi desfăşurat izolat, după care
compuşii obţinuţi ar fi venit, cumva, în contact nu are nici o valoare.
Simpla prezenţă în mediu a compuşilor cu azot necesari sintezei bazelor
azotate (fără implicarea lor de moment în vreo reacţie) inhibă sinteza
-pentozelor. Sagan, Ponnamperuma şi, mai recent, Eschenmoser nu au
putut obţine zaharuri în condiţii pre-biotice decât făcând abstracţie
tocmai de una dintre caracteristicile postulate ale mediului prebiotic -
prezenţa compuşilor azotului, care au lipsit din mediul de reacţie proiectat
de cei trei savanţi.

(Problema nr. 4)

Este o problemă de... atmosferă. Şi încă una decisivă. Dacă o enunţam

de la început, probabil că n-ar mai fi citit nimeni urmarea.
Sagan, Ponnamperuma, Schramm, Fox & Co. Au postulat, cu toţii,
caracterul reducător al atmosferei primitive a Pământului, condiţie absolut
necesară desfăşurării reacţiilor de sinteză organică abiotică. în
experimentele lor, din amestecul de gaze introdus în balonul cu
„atmosferă primitivă" lipseau compuşii oxidanţi (caracter chimic opus
celui de reducător).
Din păcate pentru partizanii teoriei abiotice asupra originii vieţii, s-
a demonstrat că atmosfera primitivă a Pământului era departe de a avea
un caracter reducător. Era, de altfel, lesne de imaginat, chiar şi luând în
35
considerare un singur aspect- prezenţa în emisiile vulcanice a unor
compuşi cunoscuţi drept oxidanţi, cum ar fi dioxidul de sulf (SO2).
Nimic nu ne îndreptăţeşte să presupunem că vulcanii emiteau, acum
5 miliarde de ani, altceva decât emit în zilele noastre. Dacă mai adăugăm
şi observaţia că acum cinci miliarde de ani activitatea vulcanică era cu
mult mai intensă, s-a zis cu presupusul caracter reducător al atmosferei
primitive a Pământului. Şi, ca un corolar, s-a ispră vit şi cu reacţiile
presupuse a fi avut loc în prima etapă a procesului apariţiei vieţii din
neviu, care în condiţiile unui mediu oxidant nu s-ar mai fi putut
desfăşura nici măcar cu randamentul neglijabil atins în experimentele
lui Ponnamperuma ş.a.m.d. Mai explicit, nu s-ar mai fi putut desfăşura
deloc!
Odată apărută aceasta perspectivă sau mai degrabă retrospectivă
sinistră, „bioticii din abiotic" s-au grăbit să mute acţiunea undeva unde
preţioasele reacţii prebiotice să nu se fi pomenit stânjenite de atmosfera
primitivă care cuteza să fie oxidantă.
Locul de taină al apariţiei vieţii s-a presupus a fi, în această nouă
viziune, adâncul oceanului. Viaţa ar fi apărut în preajma izvoarelor
hidrotermale din adânc, aşa-numitele venturi submarine, doldora de
energie termică, utilizabilă pentru depăşirea barierei de activare. Altfel
spus, apa caldă a acestor izvoare ar fi asigurat temperaturi la care
reacţiile care conduc la apariţia compuşilor organici simpli să se fi
desfăşurat cu relativă uşurinţă.
Sinteza substanţelor organice simple ar fi pornit de la compuşi
precum cianura de potasiu (KCN), clorura de amoniu (NH4C1), dioxidul
de carbon, hidrogenul molecular, sulfhidrilul de sodiu (NaHS) şi aldehida
formică prezente la faţa locului. Reacţiile ar fi beneficiat şi de cataliza
(înlesnirea, accelerarea) asigurată de pirită, pirotită şi magnetit (roci
formate din compuşi anorganici ai fierului).
Aplicând această nouă formulă, cercetători precum Heinen şi
Lauwers, Huber şi Wachtershauser, Henett şi colab., Russell şi Hali şi-au
construit „imitaţii" de venturi submarine în laboratoare şi s-au străduit să
obţină compuşi organici. Au obţinut, într-adevăr, câţiva compuşi organici,

36
anume acid acetic, acizi graşi şi câţiva aminoacizi (respectiv glicină, acid
aspartic şi alanină).
Desfăşurarea reacţiilor într-un mediu hidrotermal nu scuteşte, însă,
teoria, de problema chiralităţii, care se perpetuează. Cât despre
randamentul reacţiilor de sinteză a ribozei, acesta scade semnificativ, în
condiţii hidrotermale. în plus, faţă de, spre exemplu, experimentul lui
Miller, scade semnificativ cantitatea de aminoacizi obţinuţi…
Se pare că viaţa, după cum n-a avut gust să apară din compuşii
„asfixiaţi" în atmosfera lui Miller n-ar fi putut avea gust să apară nici din
cei „opăriţi" ai lui Heinen...
Suspectez că cititorul îşi va fi format, deja, o înaltă opinie despre o
lume ştiinţifică în care circulă, cu titlu de teorii valide, alcătuiri de idei care
beneficiază de o susţinere precum cea expusă (şi desfiinţată) mai sus.
Dacă adaug şi faptul că oamenii aceştia (de ştiinţă...) ţin congrese în
cadrul cărora, la obiecţiile unora cum că problema chiralităţii stânjeneşte
semnificativ logica scenariului li se replică, oţărât, că problema chiralităţii
este nesemnificativă, aşa că o vom ignora, probabil că tabloul va fi
complet.
După cum s-a putut vedea, critica „primei etape" evidenţiază cu brio
imposibilitatea apariţiei vieţii din neviu, aşa cum o presupun materialiştii.
Dacă, însă, ei nu se împiedică de propriile erori, pentru a se opri,
eventual, să cugete la ele, nu ne vom opri nici noi, împiedicându-ne de
propriile afirmaţii juste.
2. Etapa sintezei de compuşi organici complecşi
Această a doua etapă presupune intrarea moleculelor organice
simple apărute în etapa precedentă în reacţii care ar fi condus la
obţinerea unor compuşi de complexitate mai ridicată.
S.W. Fox a obţinut, în condiţii energice (temperatură înaltă),
polimerizarea unor aminoacizi, respectiv a acidului aspartic şi a
acidului glulamic. Polimerizare înseamnă sinteza unui compus chimic
din numeroase subunităţi identice sau diferite, care se repetă, într-o
anumită ordine. Un soi de tricotaj molecular, cu toate ochiurile pe faţă sau
cu fel de fel de modele alternante. Având în vedere că în alcătuirea
materiei vii sunt implicaţi 22 de aminoacizi, „modelele" posibile sunt
foarte numeroase. Sau, ne putem imagina polimerii ca pe nişte şiraguri de

37
mărgele, toate de aceeaşi formă şi culoare, sau, dimpotrivă, de forme şi
culori diferite…
Polimerii obţinuţi de către Fox agregau sub forma unor
microsferule (biluţe mititele de tot) pe care el le-a numit proteinoizi şi în
care a văzut nişte posibili candidaţi la o organizare celulară incipientă.

(Problema nr. 1 sau «5»u))

Polipeptida autoreplicativă cu care Lee şi colab. au bulversat lumea
ştiinţifică şi au adus bucurie în rândurile „abioticilor" nu reprezintă o
descoperire, ci o invenţie. Ea a fost fabricată de către echipa de
cercetare, nu izolată din vreo sursă naturală, ceea ce este şi firesc, având
în vedere că...

(Problema nr. 2 sau «6 »)

O astfel de peptidă ar fi avut o influenţă nefastă asupra materiei vii
primordiale, similare ca organizare cu cea actuală. Şi aici trebuie comentat
că, pe de o parte, nimic nu îndreptăţeşte presupunerea că materia vie ar
fi fost, cândva, organizată altfel, iar pe de altă parte, chiar şi acceptând
una ca aceasta, la un moment dat tot trebuie să se fi făcut trecerea la
maniera actuală de organizare şi funcţionare.
În prezenţa unor peptide autoreplicative, procesul cunoscut, la ora
actuală, drept normă în lumea vie, anume ADN —> ARN —» polipeptide nu
ar fi avut nici o şansă de iniţiere şi/sau perpetuare. Autogenerarea
polipeptidelor autoreplicative ar fi competiţionat acerb cu sinteza poli-
peptidelor pe calea traducerii ARN.
Ambele procese ar fi făcut uz de acelaşi stoc de aminoacizi pe care îl
oferea mediul abiotic, stoc şi aşa destul de puţin semnificativ. Doar că un
proces rapid, cu număr minim de paşi, precum autoreplicarea unei
polipeptide care se foloseşte drept model pe sine însăşi ar fi câştigat de
departe competiţia, în faţa unui complex de reacţii cum este modul
cunoscut de sinteză biogenă a proteinelor, prin traducerea ARN transcris
după ADN.
Mai de curând, acelaşi colectiv de cercetare şi-a rafinat polipeptidele
artificiale, în ideea de a rezolva şi spinoasa problemă a homochiralităţii. O
38
altă polipeptidă, creată în 2001 de către Saghatelian, Yokobayashi, Soltani
şi Ghadiri, nu numai că se autoreplică. Dacă este compusă de la început
din oligomeri (fragmente, lanţuri de numai câţiva aminoacizi)
homochirali (fie L, fie D), se poate replica identic din punctul de vedere al
chiralităţii şi într-o soluţie racemică de oligomeri. Adică şi copiile sale vor
fi homochirale, L sau D, după caz, chiar dacă mediul o ispiteşte şi cu
celălalt izomer optic.
Autorii au încercat să prezinte acest rezultat ca pe o dovadă nu
numai a posibilităţilor remarcabile de autoreplicare ale polipeptidelor,
ci şi ca pe o posibilă soluţie pentru ţepoasa problemă a
homochiralităţii.
Se poate spune, însă, cu conştiinţa împăcată, că au „trişat". Ei nu
explică în ce fel se formează, în mod spontan, în condiţii prebiotice, deci
dintr-un amestec racemic de aminoacizi, prima asemenea polipeptidă
strict homochi-rală care să slujească drept „matriţă" pentru sinteza altora.
Zaharurile D, absolut necesare pentru sinteza subunităţilor
nucleotidice ale acizilor nucleici:
-sunt aproape imposibil de obţinut în condiţii prebiotice;
-atât cât se obţin sunt extrem de instabile;
- nu pot fi sintetizate decât independent (într-un mediu de
reacţie separat) de bazele azotate.
3- Etapa sintezei primelor macromolecule de'\ ARN, de
tipul ribozimelor
4. Apariţia capacităţii de traducere
Teoria materialistă asupra originii vieţii statuează că, la un moment
dat, pe calea către viaţa celulară, au apărut primele molecule
informaţionale, de tipul ARN.
…Ponnamperuma şi-a reluat experimentele (menţionate mai sus),
de data aceasta cu un adaos de compuşi cu fosfor în mediu. Rezultatele
sale (1965), precedate de cele ale lui Schramm (1962) au constat în
polimerizarea de ribonucleotide (deci, de subunităţi ale acidului
ribonucleic) şi obţinerea de adenozin monofosfat (AMP), o substanţă
din grupul depozitarilor de energie şi al furnizorilor de grupări fosfat
39
din celula vie. Toate acestea au fost obţinute în condiţii deosebit de
energice, temperatura fiind un bun indiciu în acest sens -amestecul de
reacţie a fost menţinut la 150°C.
Feros a obţinut, la rândul său, poliribonucleotide, prin sinteză pe un
suport solid şi anume pe montmorilonit, o rocă poroasă din grupa
mineralelor argiloase".
Trebuie să atragem atenţia asupra următoarelor fapte:

(Problema nr. 1 sau «7»)

Ceea ce au reuşit experimentatorii a fost polimerizarea unor
ribonucleotide introduse în mediu ca atare şi nu sinteza lor de novo,
urmată depolimerizare. Ribonucleotidele utilizate nu s-au sintetizat în
mediul creat de cercetători, ele erau biogene (izolate din organismele vii)
şi au fost activate artificial, adică aduse în condiţia necesară pentru a
participa la reacţia de polimerizare.
Problema sintezei zaharurilor în condiţii prebiotice revine, ca
personaj negativ, pe tot parcursul scenariului apariţiei vieţii clin neviu.
Şansele extrem de reduse de sinteză şi cele practic nule de acumulare a
ribozelor în condiţii prebiotice impietează, ca o consecinţă firească,
asupra sintezei nucleotidelor.
În condiţiile în care este evident faptul că în mediul prebiotic
nucieotidele nu ar fi avut din ce să apară, devine greu de precizat utilitatea
demonstrării posibilităţii de polimerizare a unor nucleotide preexistente.
Echipa care a realizat acest experiment îşi poate reclama, în linia iluştrilor
predecesori, îndoielnicul merit de a fi reafirmat posibilitatea realizării unor
reacţii chimice în condiţii energice. Cât despre apariţia vieţii...
Mai adăugăm, cu titlul de Problema nr. 2 sau «8» faptul că
lanţurile poliribonucleotidice obţinute în laborator conţineau legături
chimice care nu sunt prezente în poliribonucleotidele biogene.
ARN este un polimer de ribonucleotide, altfel spus, un lanţ
poliribomicleotidic, sau simplu, un poliribonucleotid… radicalul fosfat
menţionat), legăturile dintre ribonucleotide pot fi de tip 3'—>5', 5'—>5' sau
5'—>2' şi altele.

40
 Numai varianta 3'—>5' este întâlnită în poliribonucleotidele biogene,
toate celelalte tipuri fiind inexistente, în mod obişnuit, în acizii nucleici ai
fiinţelor vii.
Or, poliribonucleotidele „de laborator" conţineau, pe lângă legăturile
normale (aflate, de altfel, într-o proporţie destul de mică), legături de tipul
5'—>5' şi 2'—5'.

(Problema nr. 3 sau «9»)

...spune că:
Presupunând, chiar, că viaţa nascentă ar fi cunoscut o etapă
intermediară în care moleculele informaţionale erau altele decât cele
cunoscute în prezent, la un moment dat trebuie să se fi făcut, totuşi,
trecerea de la acel tip virtual de molecule la cel actual. Aşadar, riboza
aceea imposibil de obţinut în condiţii prebiotice tot ar fi devenit necesară,
de la un punct încolo, ca element component al ARN…

(Problema nr. 4 sau «10»)

Am pomenit faptul că informaţia din ADN este copiată (transcrisă) în
ARN şi, mai apoi, tradusă în proteine. Pentru ca totul să meargă bine, în
celulele, respectiv în organismele vii, macromoleculelor de ADN trebuie
să li se asigure, pe lângă posibilitatea de copiere în ARN şi posibilitatea
de copiere în noi molecule de ADN. Informaţia trebuie să se perpetueze
ca atare, în forma sa de depozitare, ori de câte ori o celulă se divide,
rezultând două celule. Se fac, aşadar, xeroxuri după enciclopedia
informaţiei genetice şi acestea sunt distribuite echitabil, astfel încât să nu
existe celulă care să nu aibă enciclopedia, în ediţie integrală.
Fenomenul de transcriere a informaţiei dintr-o moleculă de ADN
într-o nouă moleculă de ADN poartă denumirea de replicare. într-adevăr,
procesul se finalizează cu obţinerea unei replici, a unei copii identice cu
originalul. ADN nu se replică singur, este nevoie de un întreg apa rat
enzimatic pentru a se putea realiza replicarea.
Enzime nu se produc decât în organismele vii. în con secinţă, pentru a
evita asemănarea întâmplătoare şi neavenită cu situaţia în care tatăl nici
nu s-a născut şi fiul e, deja, pe casă, cercetătorii materialişti au simţit

41
nevoia de a susţine, despre unele molecule ipotetic implicate în
apariţia vieţii din neviu, că se puteau replica singure.

(Problema nr. 5 sau «11»)

Datorită complexităţii lor, enzimele (proteinele, în general) s-au
dovedit a fi imposibil de sintetizat din precursori (aminoacizi), în condiţii
prebiotice. Aşadar, ele trebuie să fi fost sintetizate pe calea cunoscută
nouă, prin traducerea informaţiei cuprinse în ARN, la rândul său
transcript al celei conţinute în ADN.
Nu există, însă, molecule de ARN capabile de a participa la procese
de traducere finalizate cu sinteza unor proteine enzimatice cu ajutorul
cărora unele şi aceleaşi molecule informaţionale să se şi replice.
Primerul este o secvenţă scurtă de nucleotide, a cărei sinteză este
indispensabilă replicării. El se formează la capătul de unde începe
replicarea şi serveşte ca punct de pornire pentru enzimele care creează,
pas cu pas, catena nouă. Fără primer, enzimele care construiesc noua
cate-nă nu pot interveni. Şi cine credeţi că sintetizează prime-rii, în lumea
actuală, neprebiotică ? O enzimă...

Concluzii:
Să recapitulăm - primer nu = replicare nu. Enzimă nu = primer nu.
Ce rezultă ? Enzimă nu = replicare nu. Mă rog, să facem abstracţie de
realitate, pentru a urmări fanteziile unor oameni de ştiinţă...
Chiar şi aşa, beneficiind de primer, nu se pot adiţiona decât maximum
14 nucleotide. Cam puţin, pentru o replicare….
După cum vedem, o ribozimă care să se poată, realmente,
autoreplica pe sine, iar nu să-şi „cârpească" un complement inutil, nu a
fost încă „plăsmuită", cu toate eforturile, extrem de susţinute, ale
cercetătorilor.
Mai mult, după cum recunoştea, în 2001, unul dintre ei, anume D.
Bartel, chiar şi o asemenea ribozimă, dacă ar exista, nu ar fi de ajuns
pentru a da credibilitate ideii de „lume de ARN" autoreplicant.
Din raţiuni ce ţin de topologia moleculei, de conformaţia ei, adică,
aceeaşi moleculă de ribozimă nu poate servi şi drept enzimă, şi drept
substrat pe care acţionează această enzimă.
În fine, încâlcita problema a replicării şi traducerii în cerc vicios n-a fost
nici măcar vag şi pe departe soluţionată.
42
 Un alt element care vine să facă imposibilă apariţia spontană a
capacităţii de traducere şi, în consecinţă, viaţa adepţilor teoriei asupra
apariţiei vieţii din neviu este modelarea apariţiei codului genetic.
Etapa a patra a presupusului proces care ar fi condus la apariţia
vieţii pe cale abiotică presupune, în chip natural, ca un corolar al apariţiei
capacităţii de traducere, apariţia codului genetic.
Ce este codul genetic?
Am stabilit că informaţia genetică include instrucţiunile necesare
pentru sinteza proteinelor, unelte moleculare esenţiale pentru organismele
vii.
Fiecare secvenţă de informaţie ce reprezintă o astfel de instrucţiune
implicată în sinteza unei proteine poartă denumirea de genă…
Cum comunică antreprenorul cu fabrica de proteine ?
Fireşte, prin intermediul unui limbaj, al unui sistem de
semnalizare. Cuvintele din acest limbaj sunt numite codoni şi cuprind,
fiecare în parte, numai câte trei litere. Aceste litere sunt, de fapt, baze
azotate din macromolecula de ADN, respectiv din ARN mesager
corespunzător…
Nu a îndrăznit, încă, nimeni, dintre materialişti, să susţină că, din
senin, s-ar fi (putut) constitui(t) codul genetic în forma sa optimă, actuală.
Probabilităţile ar zdrobi, fără drept de apel, o astfel de iniţiativă.

5. Apariţia ADN
A cincea etapă a scenariului materialist al apariţiei vieţii
presupune apariţia acidului dezoxiribonucleic, actualul depozitar şi
transmiţător, alături de ARN, al informaţiei genetice.
Altfel spus, că, din senin, moleculele în cauză au dobândit darul
traducerii, după ce suferiseră, în prealabil, un dureros, dar necesar proces
de restructurare a propriei personalităţi, astfel încât aceasta să devină
coerentă. Mai pe înţeles, că succesiunea bazelor azotate a devenit, brusc
şi dintr-o dată, succesiune de triplete nucleotidice, adică succesiune de
codoni. Macromoleculele de ARN au căpătat, peste noapte, un sens,
traductibil în proteine.

43
 6. Apariţia primelor forme de viaţă celulare
Finis coronat opus.
Complexul (în imposibilitatea sa) proces descris până acum ar fi
culminat cu apariţia primelor celule. Nu mi-am propus să realizez o
ierarhie a imposibilităţilor, mulţumindu-mă să iau în considerare
posibilitatea de producere a fiecărui eveniment în parte. Totuşi, trebuie
spus că matematica (la fel ca şi bunul simţ, de altfel) ne învaţă că, odată cu
creşterea complexităţii evenimentelor scade şi probabilitatea lor de
producere.

(Problema nr. 1 sau «13»)

Conform matematicii probabilităţilor, probabilitatea de producere
simultană a două evenimente independente este egală cu produsul
probabilităţilor lor separate.

(Problema nr. 2 sau «14»)

Pentru ca o celulă să funcţioneze, este nevoie ca materialul său
genetic să conţină informaţia necesară pentru sinteza tuturor
componentelor proteice necesare acelei celule. Mai mult, trebuie să
existe un reglaj al activităţii genetice.
Ipoteza spune (oricât de absurd ar părea) că în mulţimea infinită de
bule astfel generate s-a întâmplat să apară una în care acizii nucleici
internalizaţi codificau tocmai componentele necesare şi suficiente unei
celule vii, şi în care s-au nimerit, în mod necesar, de la bun început şi
enzimele necesare tuturor proceselor celulare.
Care ar fi fost probabilitatea de producere a unui astfel de eveniment ?
Ceva de un atare ordin încât dacă adăugăm un mic detaliu, anume
că evenimentele se produc în timp, pesemne că prima celulă vie ar fi
fost şi acum pe cale de apariţie, într-un ocean de molecule zicându-şi,
fiecare pentru sine, Ooops / Nici de data asta n-a mers...

(Problema nr. 3 sau «15»)

44
 Manufacturile celulare de acizi nucleici şi proteine au puţini
executanţi - ce-i drept, înalt calificaţi, dar sunt bogat dotate cu
supraveghetori, coordonatori, controlori de calitate, personal căruia nu-i
scapă nimic…
Ar fi fost posibilă supravieţuirea unui sistem autoreglabil în
condiţiile descrise de Vaneechoute ?
,,Mai mult ca sigur că nu…
Un genom cu capacitatea de a se autoregla ar fi dispărut, aşadar,
rapid, fiind eliminat din competiţie de cele care se replicau la
întâmplare, dar cu maximă eficienţă, exprimată în molecule noi produse
per unitate de timp.
Odată incluse într-o bulă pe cale de a deveni celulă, ar fi asfixiat-o,
ar fi făcut-o să explodeze în alte şi alte bule, cu totul diferite, însă, de
bula mamă. Un astfel de material genetic n-ar fi avut scopul de a
conserva şi perpetua anumite proprietăţi ale sistemului a cărui informaţie
o poartă ci de a se replica pe sine, într-un ritm ameţitor, predispus la
variaţie, la erori. Ceea ce făcuse să funcţioneze prima „bulă vie" ar fi
avut toate şansele să dispară, combinaţia de molecule necesară pentru
funcţionarea bulei ca un tot unitar, optimă ca şi compoziţie şi proporţii
risipindu-se odată cu replicarea, transcrierea şi traducerea haotică a
materialului genetic.

(Problema nr. 4 sau «16»)

Lipsind reglajul, moleculele informaţionale prinse în bulele pe cale
de a se transforma în celule ar fi prezentat, în chip firesc, tendinţa
asfixiantă de a-şi sintetiza, haotic, o mulţime de copii mai mult sau mai
puţin fidele. Totodată, ar fi avut şi tendinţa de a se pune la dispoziţia unei
sinteze excesive, necontrolate, de proteine, în detrimentul păstrării unui
echilibru compatibil cu supravieţuirea „bulei-gazdă".
În plină frenezie de replicare şi traducere, sistemul ar fi făcut poc.

(Problema nr. 5 sau «17»)

Capacitatea ARN de a codifica toate cele necesare existenţei unei
celule vii a fost contestată chiar de către teoreticienii materialismului
biologic. Complexitatea unei celule, chiar şi a uneia primitive ar fi
reclamat, în opinia tuturor, un suport informaţional mai bogat în

45
posibilităţi decât molecula de ARN. Privind din această perspectivă,
intervenţia ADN în procesul de apariţie a primelor celule este neapărat
necesară.

(Problema nr. 6 sau «18»)

Această ipoteză nu oferă, însă, nici o explicaţie despre cum şi de ce a
avut loc o asemenea „lovitură de stat". Dacă sistemul funcţiona de la
sine, cum şi de ce ar fi preluat, ă coup d'oeil, acizii nucleici controlul său,
fără ca acest fapt să fie necesar ? Au găsit în ziar o ofertă de posturi de
manager?...
Comentariul răutăcios de mai sus este stârnit de încăpăţânarea cu care
unii afirmă chestiuni ilogice, neştiinţifice şi care nu au altă valoare decât,
în cel mai bun caz, de scenariu de science-fiction de serie B.

(Problema nr. 7 sau «19»)

Cât de simplă poate fi o celulă „simplă" ? Care este genomul minim
(minimum de informaţie genetică) pe baza căruia ar putea funcţiona o
celulă, mai precis un organism unicelular, independent ?
Cel mai mic genom cunoscut în prezent este cel al bacteriei
Mycobacterium genitalium şi cuprinde 482 de gene.
Mycobacterium este, însă, o bacterie parazită 28, ceea ce înseamnă că
informaţia sa genetică nu conţine toate cele necesare supravieţuirii pe
cont propriu, microorganismul făcând uz de o serie de facilităţi oferite de
celulele gazdei.

(Problema nr. 8 sau «20»)

Prin urmare, primele forme celulare de viaţă nu pu teau avea un
genom similar, ca dimensiuni, cu cel de la Mycobacterium, dat fiind că
nu-şi puteau permite să fie parazite, pentru simplul motiv că nu aveau pe
cine să paraziteze. Erau primele forme celulare de viaţă.
Cel mai mic genom al unui organism unicelular liber aparţine
bacteriei Escherichiei coli şi conţine de aproape cinci ori mai multă
informaţie decât cel al lui Mycobacterium (aproximativ 2000 de gene).
În acest punct, teoria asupra originii vieţii din neviu se întrece pe sine,
obligându-ne să presupunem că, la un moment dat, un număr de câteva
milioane de perechi de baze ar fi ajuns, din întâmplare, de la sine, pur şi
46
simplu, just like that, să se organizeze în genomul minimal al unei
prime celule.

Supliment
Nici un virus, după cum am mai spus, nu se bazează strict pe
informaţia sa genetică, aceasta nefiindu-i suficientă…
Entuziaştii teoriei asupra originii abiotice a vieţii care, până la noi
ordine, au admis că ARN-ul nu are o capacitate de depozitare a
informaţiei genetice suficientă pentru o celulă, oricât de mică şi de puţin
pretenţioasă…. Trebuie să recunoaştem, moleculele de ARN au o viaţă
cam monotonă. Sărmanele, înalt specializate fiind pentru o singură,
anumită funcţie, nu prea aveau şansele unei reconversii profesionale
majore, din care să iasă capabile de a coordona o viaţă, fie ea şi de virus.
Prin urmare, teoria conform căreia ARN şi-a luat lumea în cap şi s-a făcut
virus pică, din lipsă de logică.
… Modul în care celulele procariote coalizate în eucariot au dobândit
abilităţi suplimentare de coordonare, „învăţând" de nu se ştie unde ceea
ce nici una dintre ele nu ştia, anume cum să-şi elimine nişte golurile din
informaţie (şi acelea subit apărute) şi cum să pună la păstrare pentru
mai târziu ARN mesager aşteaptă, încă, o explicaţie logică.
Un alt argument care pledează împotriva teoriei simbiotice constă în
diversitatea remarcabilă a pigmenţilor fotosintetizatori de la eucariote,
care, în marea lor majoritate, nu se regăsesc la procariote.
Procariotele fotosintetizante şi cloroplastele par să fi învăţat la cu
totul altă şcoală, în ciuda teoriei endosim-biotice, care susţine că cele din
urmă sunt, de fapt, totuna cu cele dintâi, dar ajunse în sclavie.

OBIECTIVITATE ŞI ŞTIINŢĂ CRITICA TEORIEI EVOLUŢIEI

BIOLOGICE

Graţie operei lui Charles Darwin (1809- 1882),

paradigma evoluţionistă s-a impus
nu numai în lumea ştiinţifică, dar şi în cea publică.
(Gavrilă şi colab., Evoluţionism)

47
 Teoria evoluţiei biologice afirmă că toate formele de viaţă au
apărut dintr-un strămoş comun, parcurgând, sub influenţa selecţiei
naturale, o serie de transformări ireversibile care au condus la
diversificarea speciilor.
Să lămurim termenii implicaţi.
Strămoşul comun teoretic este însăşi prima celulă vie,
Să mai vorbim, puţin, despre conceptul de „specie".
Acesta este singurul semn incontestabil, de altfel, al distincţiei
dintre specii - imposibilitatea încrucişării.
Speciile sunt grupuri de indivizi asemănători, care atunci când se
încrucişează între ei dau urmaşi fertili, fapt imposibil de realizat cu
indivizi din alte astfel de grupuri.
Exemplul clasic este cel al catârului şi al bardoului, „nici cal, nici
măgar", care sunt sterili. Măgarul poate avea urmaşi cu iapa, anume pe catâr,
la fel armăsarul cu măgăriţa, anume pe bardou, care, culmea, este diferit de
catâr. Dar nici catârul şi nici bardoul nu pot avea urmaşi. Nici catârul
mascul cu femela catâr, nici bardoul mascul cu femela bardou, nici catârul
mascul cu femela bardou, nici bardoul mascul cu femela catâr, nici
catârul mascul cu iapa, nici catârul mascul cu măgăriţa, nici femela catâr cu
armăsarul, nici femela catâr cu măgarul, nici femela bardou cu
armăsarul, nici femela bardou cu măgarul, iată câte combinaţii sunt
posibile şi nici una nu duce la nimic.
Pentru adepţii ideii de creaţie, unitatea lumii vii vorbeşte despre
unitatea planului creaţiei, despre gândirea unitară a Unuia şi aceluiaşi
Autor. Cu ce este mai absurdă această perspectivă decât să presupui că
de la un procariot apărut, cu chiu, cu vai, acum 4- 5 miliarde de ani s-ar
fi ajuns, în salturi şi sughiţuri, până la om ?
1. De la protozoare la metazoarele nevertebrate
Una dintre cele mai importante verigi care lipsesc este veriga dintre
discutabilele microorganisme unicelulare găsite în straturile precambriene
şi abundenta şi complexa viaţă marină nevertebrată din cambrian, precum
şi veriga dintre aceste microorganisme unicelulare şi ciudatele fosile
„Ediacaran" din precambrian.

48
 „Introducerea unei varietăţi de organisme în cambrianul timpuriu,
care includ şi forme complexe de artropode, cum ar fi trilobiţii, este
surprinzătoare... Introducerea din abundenţă a unor organisme în
registru n-ar fi aşa surprinzătoare dacă ele ar fi simple. De ce apar
forme organice atât de complexe în roci de 600 de milioane de ani şi de
ce lipsesc ele sau sunt de nerecunoscut în straturile celor două miliarde
de ani care le preced pe acestea?... Dacă a existat o evoluţie a vieţii,
absenţa fosilelor care se cer să fie în roci mai vechi decât cele din
cambrian este enigmatică."14

„Una dintre problemele majore nerezolvate ale geologiei şi ale

evoluţiei este prezenţa nevertebratelor marine multicelulare diversificate
în rocile din cambrianul inferior şi absenţa lor din rocile mai vechi.
Fosilele din cambrianul timpuriu includ porifere, celenterate,
brahiopode, moluşte, echinoderme şi artropode. Înaltul lor grad de
organizare indică clar că apariţia lor în istorie a fost precedată de o
perioadă de evoluţie lungă. Totuşi, când căutăm să examinăm rocile
precambriene, presupunând că ele s-au format înaintea acestor fosile
din cambrianul timpuriu, ele nu pot fi găsite nicăieri." „Dacă admitem o
origine evoluţionară a principalelor grupe de animale, şi nu un act de
creaţie specială, atunci absenţa oricărei urme a vreunui membru al
oricărei specii în rocile precambriene rămâne tot atât de inexplicabilă în
baza evoluţiei dogmatice cum îi era şi lui Darwin."

2. De la nevertebrate la vertebrate
Tranziţia evoluţionară de la nevertebrate la vertebrate trebuie să fi
implicat miliarde de animale, dar nimeni n-a găsit vreodată măcar vreo
fosilă a lor. Nevertebratele au părţi moi înlăuntru şi cochilii dure în
exterior; vertebratele au părţi moi exterioare şi părţi dure în interior -
scheletul. Cum s-a făcut evoluţia dintr-una în cealaltă? Nu există nici o
dovadă a acestei evoluţii.
Dr. Alfred Romer de la Harvard, a scris: ,,…este evident că o lungă
istorie evoluţionară a avut loc înainte de aceasta. Dar despre istoria
aceasta noi nu ştim nimic."17

3. De la peşti la amfibii

49
 Următorul mare pas evoluţionar trebuie să fi fost cel de la peşti la
amfibii. Cumva aripioara peştelui trebuie să se fi transformat în piciorul
animalului amfibiu, pentru a nu mai menţiona miriade de alte
schimbări necesare. Până la data actuală nu s-a descoperit nici o fosilă
de „peşte amfibian" cu aripioare parţial transformate în picioare (sau
cu orice alte caracteristici tranziţionale).
Se credea că celecantul şi-a sfârşit tranziţia cândva în mezozoic,
datorită faptului că nu s-au mai găsit fosile datând dintr-o eră ulterioară
acesteia.
Evoluţioniştii au fost puşi într-o situaţie penibilă când s-a des coperit
în 1938 că aceşti peşti sunt încă vii şi trăiesc în apele de lângă
Madagascar.
„De-a lungul sutelor de milioane de ani peştii din specia
coelacanthus si-au păstrat aceeaşi formă si structură. Iată unul dintre
marile mistere ale evoluţiei."
De exemplu, paleontologul George Gaylord Simpson notează că fiecare
dintre cele 32 de categorii de mamifere din sistemul de clasificare apare
brusc în colecţia de fosile existentă cu toate caracteristicile distincte ale
categoriei pe deplin exprimate. Cu privire la aceasta el spune:
,,Această absenţă regulată a formelor de tranziţie nu se mărgineşte
numai la mamifere, ci este un fenomen aproape universal, aşa cum a fost
observat de multă vreme de paleontologi."
„Originea rozătoarelor este obscură... Presupunem, desigur că ele
au la bază nişte strămoşi placentari insectivori, dar nu se cunoaşte nici o
formă tranziţională,"20

5. De la reptile la păsări
Evoluţioniştii susţin în unanimitate că reptilele sunt strămoşii din
care au evoluat păsările. Cu toate acestea, nu există nici o dovadă
fosilă pentru aceasta, în ciuda faimoasei arheopterix, W. E. Swinton a
admis:
„Originea păsărilor este în mare măsură o chestiune de
deducţie. Nu există nici o evidentă fosilă a stadiilor prin care a
fost realizată remarcabila schimbare din reptile în păsări."

Interesanta fosilă arheopterix însă avea anumite caracteristici (de

exemplu, dinţii) care au fost considerate ca aparţinând reptilelor, şi altele

50
(de exemplu, aripile şi penele) care au fost considerate că sunt
caracteristice păsărilor.
În consecinţă, în manualele evoluţioniste, acesta este totdeauna
exemplul cel mai proeminent de evoluţie între două clase majore de
mamifere. Dacă există la urma urmelor o formă de tranziţie, aceea este
arheopterix. Aşa cum spune A. S. Dunbar:

„Ar fi greu de găsit o mai perfectă (verigă de legătură) între două

mari grupe de animale, sau o mai convingătoare dovadă că reptilele
sunt strămoşii păsărilor"23
Şi totuşi, acelaşi autor, în acelaşi paragraf, recunoaşte că arheopterix
nu este în parte reptilă ci sută la sută pasăre. El spune:
„... din cauza penelor sale ea trebuie clasificată în mod distinct ca o
pasăre."
Au fost descoperite imprimări ale penelor de pe aripile speciei
arheopterix şi aceasta arată că ea avea sânge cald, şi nu era o rep tilă cu
solzi şi cu sânge rece.
Astfel, arheopterix este o pasăre, nu o formă de tranziţie între reptilă şi
pasăre. Este o pasăre dispărută care avea dinţi. Cele mai multe păsări nu au
dinţi, dar nu există nici un motiv pentru care Creatorul să nu fi făcut
anumite păsări cu dinţi. Nu toate reptilele au dinţi, cu toate că unele
au. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la peşti, la amfibii şi la
mamifere. Unele au dinţi şi altele n-au. Este evident că acelaşi lucru era
adevărat şi cu privire la păsările create originar. Din anumite motive,
cele care au fost create cu dinţi au dispărut în cursul timpului.

6. Originea insectelor
Dacă originea evoluţionară a animalelor superioare este obscură,
originea insectelor este complet necunoscută. Insectele se găsesc într-un
număr şi o varietate fantastică, dar nu există nici o urmă fosilă care să
dovedească evoluţia din vreun strămoş comun.
Există libelule gigantice, gândaci gigantici, furnici gigantice şi aşa mai
departe. Dar forma lor nu este diferită în esenţă de cea a insectelor
moderne.
„... în mare, populaţia insectelor de astăzi rămâne
remarcabil de similară cu cea din epocile timpurii. Toate

51
 categoriile majore de insecte care trăiesc astăzi au fost
reprezentate în străvechea pădure din oligocen..."25

7. Originea plantelor.
Studiul paleobotanicii a fost şi mai dezamăgitor pentru
evoluţionişti decât cel al vieţii animale primitive. Unul dintre cei
mai de seamă paleobotanişti ai vremii moderne a fost profesorul C.
A. Arnold de la Universitatea din Michigan, în tratatul său de
notorietate referitor la acest subiect el a remarcat faptul acesta în
felul următor:
„…Până acum noi n-am reuşit să trasăm istoria filogenetică
nici măcar a unui singur grup de plante moderne de la începuturile
lui până în prezent."2
La fel, profesorul Corner de la Departamentul de Botanică al
Universităţii Cambridge, cu toate că el însuşi este un evoluţionist,
a spus:
„... dar eu încă cred că dacă privim fără prejudecăţi, colecţia
existentă de plante fosile este în favoarea creaţiei speciale."27
Exemple de persistenţe a comunităţilor fosile
(între multe altele există până astăzi)
Precambrian: alge, bacterii ciuperci
Cambrian: bureţi, melci, meduze
Ordovician: moluşte, stele de mare, viermi
Silurian: scorpioni, corali
Devonian: rechini, lungfish (peşte cu plămân)
Carbonifer: ferigi, gândaci
Permian: cărăbuşi, libelule
Triasic: pini, palmieri
Jurasic: crocodili, broaşte ţestoase
Cretacic: raţe, pelicani
Paleocen: şoareci, arici
Eocen: lemuri, rinoceri
Oligocen: castori, veveriţe, furnici
Miocen: cămile, lupi
Pliocen: cai, elefanţi
Pleistocen: om

52
 1. Cărbunele
„În cazul permo-carboniferului din India seriile Barakar ale
seriilor Damuda, acoperind stratul de bolovani Talchir, includ
numeroase straturi de cărbune, unele dintre ele până la o grosime
de 30 m., aflate într-un ciclu bine dezvoltat şi adesea repetat conţinând
gresie, marnă, cărbune... Vegetaţia este considerată a fi o acumulare
aluvionară. "35
Noi sugerăm că modelul potopic al acumulării de vegetaţie în
formarea cărbunelui este mult mai realist. Convertirea vegetaţiei în
cărbune prin compresie adiabatică, (adică într-un sistem închis, fără cîştig
sau pierdere de căldură) la încălzire şi sub acţiunea unor tensiuni de
forfecare, este mult mai uşor de vizualizat în contextul catastrofismului
decât prin acumularea verticală înceată de sedimente.
2. Ţiţeiul întocmai cum cărbunele este un material format din
plante fosile.
Modul exact de formare a ţiţeiului este destul de obscur şi, desigur,
însuşi lucrul acesta militează împotriva uniformismului. Ţiţeiul nu se mai
formează astăzi şi nu se găseşte nici chiar în depozitele din pleistocen
(epoca glacială.) Este aproape sigur că ţiţeiul s-a format printr-o
îngropare cataclismică a unui vast număr de organisme marine.
Convertirea ulterioară a acestei materii organice în hidrocar buri şi
apoi în ţiţei este mai mult o operă a temperaturii şi a presiunii
decât a timpului. Faptul că nu sunt necesare ere îndelungate a fost
foarte clar arătat prin producerea recentă de petrol în laborator din
gunoaie!
3. Metalele
Formarea depozitelor de minereu este de asemenea inexplicabilă
printr-un proces lent, uniformist. Modul lor de formare este departe de a fi
cunoscut de geologi, dar în general se crede că el este asociat cu
scurgerile de magmă. Ţâşnirile din roci eruptive au fost, aşa cum s-a mai
arătat, rapide şi de scurtă durată, aşa încât acelaşi lucru trebuie să fie
adevărat şi cu privire la scurgerile metalice asociate cu ele. în orice caz,
nimic de felul acesta nu se întâmplă astăzi, după cât se cunoaşte, nici chiar
în erupţiile de lavă vulcanică. încă odată modelul uniformist se dovedeşte
a fi inadecvat. Modelul cataclismic pare a fi mai productiv, dar până acum
nu există nici în acest model o explicaţie specifică.

53
 Există multe alte tipuri de depozite care nu pot fi explicate prin teoria
uniformistă:
„Găsim în coloana geologică anumite tipuri de roci care nu se văd
formându-se nicăieri pe pământ în zilele noastre, cel puţin într-o cantitate
apreciabilă. Unde se poate observa procesul de formare al granitului?
Unde se pot vedea formându-se cantităţi apreciabile de dolomiţi sau de
fier silicios? Şi totuşi în crusta pământului avem mii de kilometri cubi din
aceste tipuri de roci. Era paleozoică a fost marcată de depunerile de roci
formate din carbonaţi, şi totuşi tipurile carbonaţilor sunt cu totul subor -
donate în succesiunea modernă de sedimente. Herz (1969)
Există câteva cazuri care par extrem de greu de crezut atât în ce
priveşte „relucrarea" cât şi „contaminarea". Cele mai spectaculoase
cazuri sunt acelea în care fosilele celei mai „recente" apariţii din punct
de vedere evoluţionist, şi anume fosilele omului, se găsesc alături de
formaţii mult mai „străvechi" (lângă fosile de dinozaur).
De exemplu, analizaţi următoarele:
„O sculptură Maya în bazorelief a unei păsări ciudate cu carac-
teristici reptiliene a fost descoperită în Totonacapan, în sectorul nord-est
din Veracruz, Mexico. Jose Diaz-Bolio, un arheolog-ziarist mexican care
a făcut descoperirea, spune că există dovezi că sculptura şarpelui-
pasăre, localizată în ruinele Tajin-ului, nu este doar produsul fanteziei
Maya, ci reprezentarea realistă a unui animal care a trăit în perioada
Maya antică, acum 1000 - 5000 de ani în urmă.
1. Formarea munţilor
Una dintre cele mai importante probleme nerezolvate în geo logia
uniformistă este cauza formării munţilor. Aşa cum admit Dott şi
Batten:
„O teorie satisfăcătoare şi unică a formării munţilor însă ne
scapă."48
Mai mult, vorbind din punct de vedere geologic, lanţurile
majore ale munţilor din lumea prezentă sunt foarte tinere, cel
puţin în ce priveşte perioada lor cea mai recentă de înălţare.
Vastele reajustări izostatice necesare după potop, mărite probabil prin
deriva şi prin ciocnirea continentelor declanşate de asemenea de
potop, oferă cea mai bună explicaţie a formării munţilor de care
dispunem acum.

54
 2. Gladaţiuni
Înainte de cataclism, efectul de seră împiedica formarea de gheţari
şi de calote de gheaţă. împrăştierea umbrelei de vapori însă a stabilit
rapid diferenţele latitudinale de temperatură. Enorma eliberare de
energie la potop a continuat pentru o vreme îndelungată să alimenteze
atmosfera cu umiditate din noile suprafeţe de ocean, o mare parte urmând
să se precipite ca zăpadă în regiunile polare. Aceste fenomene au dus la
dezvoltarea marilor calote continentale de gheaţă ale epocii pleistocene.
Este semnificativ faptul că nu există nici un model uniformist
satisfăcător pentru cauza acestor gheţari din pleistocen.
„Geologii şi climatologii au încercat de mai bine de un secol să
explice recurenţa glaciaţiunii pe o scară continentală. Au fost propuse
teorii după teorii, dar ele explică ori prea mult ori prea puţin. Nici una
nu poate fi considerată satisfăcătoare, cel puţin în forma prezentă."
3. Pluviaţii
Este bine cunoscut faptul că, în timpul şi după epocile gheţarilor
continentali la latitudinile mai mari, au avut loc mult mai multe căderi de
ploi la latitudinile mai mici. Deserturile, chiar şi Sahara, aveau abundenţă
de apă. Toate lacurile şi bazinele interioare aveau nivele de apă mult
mai mari şi râurile lumii purtau toate un mai mare volum de ape.
Aceste ploi erau adesea sub forma unor furtuni violente şi există
multe dovezi în arhivele geologice şi arheologice, precum şi în tradiţiile
mitologice ale omului din istoria timpurie, despre devastatoare inundaţii
locale şi regionale. Toate acestea erau consecinţele naturale ale marelui
potop însuşi, căci pământul se aşeza treptat într-un nou echilibru
hidraulic.
4. Activitatea vulcanică
în erupţiile subterane care au însoţit potopul, mari cantităţi de rocă
topită au fost eliberate din mantia pământului, aşa cum reiese din
abundenţa de roci eruptive şi de straturi vulcanice găsite pretutindeni în
coloana geologică. După ce potopul s-a retras şi reajustările izostatice au
avut loc, trebuie să fi existat împrejurul globului încă multe cratere
vulcanice şi fisuri care nu fuseseră complet astupate. în consecinţă,
activitatea vulcanică va continua cu intermitenţă mult timp după potop.
Faptul că aceasta s-a întâmplat în realitate este dovedit de marile
terenuri vulcanice din pleistocen şi chiar din perioada post pleistocenă, în
diferite locuri împrejurul pământului. Există de asemenea un mare număr
55
de vulcani care sunt încă activi şi încă un şi mai mare număr de
vulcani care se pare că nu s-au stins decât recent.
5. Deriva Continentelor
Până prin 1960, vechea idee a derivei continentale a fost respinsă
şi chiar ridiculizată practic în toţi geologii, care erau convinşi că
puseseră la punct o explicaţie completă a istoriei pământului şi a
rocilor stratificate, explicaţie care considera continentele stabile şi
permanente. în prezent, însă, balanţa s-a înclinat în cealaltă parte şi
cei mai mulţi geologi au devenit adepţii tectonicii plăcilor, ai extinderii
fundului mării şi ai derivei continentelor. Toate explicaţiile mai vechi, pe
care odată le acceptau dogmatic ca certitudini, au fost acum abandonate
în favoarea conceptelor centrate în jurul derivei. Rămâne încă o mică
minoritate de geologi de seamă (Jeffries, Meyerhoff, geofizicienii
sovietici, şi alţii) care se opun derivei continentelor ca fiind geofizic
imposibilă şi există anumite semne care arată că balanţa ar putea începe
să se întoarcă iarăşi înapoi. O echivalenţă, în formă preliminară,
poate fi exprimată în mare în următorul tabel.

Sistemul Stadiul corespunzător al potopului.

standard

Recent Perioada de dezvoltare postdiluviană a lumii

moderne.
Pleistocen Efectele postdiluviene ale glaciaţiunii şi
pluviaţiunii, însoţite de scăderea activităţii vulcanice şi
tectonice.
Terţiar Fazele finale ale potopului, însoţite de fazele
iniţiale ale reajustărilor postdiluviene.
Mezozoic Fazele intermediare ale potopului, cu
amestecuri de depozite continentale şi marine. Posibil
postdiluviene în unele cazuri.

Paleozoic Depozite în adâncul mării şi bancuri formate în

fazele de început ale potopului, în cea mai mare
parte în ocean.

Proterozoic Depozite sedimentare iniţiale din fazele timpurii

ale potopului.

56
 Arheozoic Originea crustei datând din perioada creaţiei,
perturbată şi metamorfozată mai târziu prin
schimbările termice şi tectonice din timpul
cataclismului.

Reînvierea catastrofismului

Uniformismul a dominat geologia istorică dogmatică timp de 150 de

ani, în ciuda unui număr covârşitor de dovezi care veneau în sprijinul
catastrofismului. Cu toate acestea, începând de prin 1970 (în aceeaşi
perioadă cu creşterea rapidă a mişcării creaţioniste), printre geologii
evoluţionişti a avut loc o uluitoare reînviere a catastrofismului. Un
geolog şi paleontolog de frunte al zilelor noastre spune:
„Lucrurile s-au schimbat foarte mult, iar geologii şi paleontologii
contemporani acceptă acum în mod general catastrofismul ca pe o
noţiune la ordinea zilei, cu toate că s-ar putea ca în unele cazuri să
evite cuvântul „catastrofă".
Înainte de a discuta metodele specifice utilizate acum pentru
presupusa datare a rocilor, este bine să îndepărtăm câteva concepţii
populare greşite despre modul cum se face aceasta. Observaţi următoarele
tipuri de informaţii care nu sunt folosite pentru datarea rocilor:
1. Rocile nu sunt datate după înfăţişarea lor.
Rocile „vechi" nu arată necesarmente a fi vechi; nici rocile „tinere"
nu arată a fi tinere. Adică, roci care sunt datate ca foarte vechi pot fi în
realitate foarte fragile şi neconsolidate, în timp ce roci despre care se
presupune că sunt foarte tinere pot fi dense şi dure.
2. Rocile nu sunt datate după caracterul lor petrologie.
Roci de toate tipurile - marne, granituri, calcaruri, conglomerate,
gresii, etc. - pot fi găsite în toate „erele".
3. Rocile nu sunt datate după caracterul lor mineralogic.
Nu există nici o relaţie între substanţele minerale sau mine-reurile
care se găsesc într-o rocă şi „vârsta" ei. Chiar şi ţiţeiul poate fi găsit
practic în roci de toate „vârstele".
4. Rocile nu sunt datate după caracteristicile lor structurale.
Aşa cum s-a remarcat în capitolul precedent, nu există
necesarmente nici un fel de întrerupere fizică (neconformitate) între o

57
eră şi cea următoare. Fisuri, cute şi alte aspecte de structură nu au
nici o legătură cu cronologia rocilor.
„Este, într-adevăr, un fapt bine documentat că unităţile (fizice
şi stratigrafice) de roci cât şi formaţiunile adiacente lor depăşesc
deseori planurile de timp geologic în modul cel mai neregulat şi
chiar pe distanţe foarte scurte." 1
5. Rocile nu sunt datate după rocile adiacente lor.
Roci de orice „vârstă" pot să fie aşezate vertical deasupra altora
de orice altă „vârstă". Chiar cele mai „vechi" roci pot exista direct
sub orice roci de orice „vârstă" ulterioară.
„Mai departe, câţi geologi n-au fost derutaţi de faptul că din
loc în loc se găsesc direct pe baza cristalină nu numai roci din
cambrian, ci roci din toate erele?"
6. Rocile nu sunt datate după suprapunerea lor verticală.
Aşa cum s-a arătat în capitolul precedent, rocile „vechi" se
găsesc adesea în poziţie verticală deasupra unor roci „mai tinere"
uneori în perfectă conformitate. În mod normal rocile sedimentare
se formează cu primele sedimente depozitate la fund şi apoi
succesiv sedimentele mai tinere aşezate în ordine ascendentă, aşa
încât poziţia verticală ar trebui să ofere cel puţin o cronologie
relativă locală. Multe cazuri de „ordine reversată", face însă, ca
această regulă să fie, după cât se pare, un ghid pe care nu te poţi
baza.

7. Rocile nu sunt datate radiometric.

Multă lume crede că vârstă rocilor este determinată prin stu -
diul mineralelor lor radioactive - uraniu, toriu, potasiu, rubidiu
etc. - dar nu este aşa.
De asemenea, aşa cum vom vedea în secţiunea următoare,
există atâtea surse de eroare posibilă sau de interpretare greşită în
datarea radioactivă încât cele mai multe date obţinute în felul
acesta sunt abandonate şi nu sunt folosite niciodată.
În încercarea de a estima vechimea fosilelor, paleontologia apelează
la sisteme de datare bazate pe timpul de înjumătăţite al elementelor
radioactive detectabile în acestea.
Ce înseamnă, de fapt, timp de înjumătăţire ?

58
 Este perioada în care 1 gram al unui element chimic, pierzând
neutroni din nucleele atomilor săi, se transformă în alte 2 elemente
chimice, jumătate de gram de un fel, jumătate de alt fel.
Ex: uraniu 238 se descompune în plumb 206 plus 8 atomi de heliu,
cu o perioadă de înjumătăţire de 4,5 mil. de ani; toriu 232 se
descompune în plumb 208 plus 7 atomi de heliu cu o perioadă de
înjumătăţire de 14,1 mil. de ani. (Menţionăm aici că pentru a obţine un
gram din unul dintre aceste metale de mai sus este nevoie de un număr
inimaginabil de atomi ai acelui metal).

8. Rocile nu sunt datate prin anumite caracteristici fizice.

Nu există nimic în înfăţişarea fizică sau în conţinutul fizic al rocilor
care să fie folosit la determinarea „vîrstei" lor.
„Imposibilitatea mai mult decât amplu dovedită şi aproape unanim
recunoscută de a stabili orice scară geologică de timp, utilă în mod
practic pentru zone mari sau pentru tot pământul numai pe criterii
fizico-stratigrafice pentru imensa perioadă de timp precambriană oferă o
dovadă concludentă că aceste fenomene sunt lipsite de orice
semnificaţie care să poată fi general recunoscută în ce priveşte timpul
geologic."3
9. Rocile nu sunt datate după conţinutul lor fosil total.
Am văzut într-un capitol precedent că o mare parte dintre fosile
sunt rămăşiţe ale unor organisme care mai trăiesc şi astăzi, în consecinţă,
astfel de organisme sunt inutile ca indice geo-cronologic. Bureţii, de
exemplu, ar putea probabil să se găsească în starea fosilă în roci din orice
„eră".
Atunci, cum sunt de fapt datate rocile? Ce anume determină „era"
geologică căreia o anumită formaţie de roci îi este atribuită? răspunsul
este: fosilele index!
„în fiecare strat sedimentar anumite fosile par a fi caracteristic
abundente: aceste fosile sunt cunoscute ca fosile index. Dacă într-o
formaţie necunoscută se găseşte o fosilă index, este uşor să se dateze acel
strat de rocă şi să fie corelat cu alte formaţii din regiuni îndepărtate care
conţin aceleaşi specii."
Fosilele index sunt rămăşiţe de organisme (de obicei nevertebrate
marine) despre care se presupune că au avut o durată limitată
cronologic, dar care au o răspândire geografică esenţial-mente mondială.
59
Astfel, se crede că prezenţa lor într-o rocă oferă o identificare precisă a
vârstei ei.
Dar oare de unde ştiu geologii care fosilă datează o eră şi care datează
o altă eră? Răspunsul la această întrebare este: prin evoluţie! Adică, de
vreme ce evoluţia a avut loc în aceeaşi direcţie pretutindeni pe pământ,
stadiul de evoluţie atins de organismele care au trăit într-o anumită
epocă ar trebui să fie un criteriu infailibil de identificare a sedimentelor
depozitate în acea epocă. Astfel, rocile sunt datate după conţinutul lor
fosil şi fosilele după tabelul evolutiv!

Datarea radiometrică

S-ar părea a fi o aroganţă să încerci să respingi datarea

radioactivă. Profesorii au crezut şi i-au învăţat pe elevii şi stu denţii lor
de aproape o jumătate de secol încoace că în special datarea cu uraniu a
dovedit că pământul este în vârstă de miliarde de ani, acordând în felul
acesta timp suficient evoluţiei.
În realitate, trilioane şi catralioane de ani n-ar fi suficienţi pentru
evoluţie, aşa cum am arătat deja.

Presupuneri:
1. Sistemul trebuie să fi fost un sistem închis.
Adică, nu există posibilitatea ca el să fi fost modificat de factori
externi procesului de datare; nimic din lăuntrul sistemului nu a putut fi
îndepărtat şi nimic din afara lui nu a putut fi adăugat lui.
2. Sistemul trebuie să nu fi conţinut iniţial nici o cantitate din
componenta-fiică. Dacă o cantitate din componenta; fiică a existat iniţial,
acea cantitate trebuie scăzută dacă vrem să obţinem un calcul corect.
3. Viteza de desfăşurare a procesului trebuie să fi fost tot timpul
aceeaşi.
Tot astfel, dacă viteza procesului s-a schimbat vreodată de la data
stabilirii procesului până astăzi, atunci schimbarea trebuie cunoscută şi
calculul corectat, dacă vrem ca vârsta calculată să aibă vreo semnificaţie.

60
 Nici una nu este demonstrabilă, experimentabilă şi nici măcar
rezonabilă.
1. În natură nu există sistem închis.
Conceptul de sistem închis este un concept ideal, convenabil pentru
analiză, dar inexistent în lumea reală. Ideea unui sistem care să rămînă
închis milioane de ani devine o absurditate.
2. Este imposibil să cunoaştem componentele iniţiale ale unui sistem
format în timpurile preistorice.
Evident, nimeni n-a fost prezent când un astfel de sistem a fost format
iniţial. De vreme ce creaţia este cel puţin o posibilitate viabilă, este clar că
există posibilitatea ca o cantitate din componenta „fiică" să fi fost creată
iniţial alături de componenta „părinte". Chiar şi fără această posibilitate,
există numeroase alte moduri în care produsele-fiice au putut fi
încorporate în sistem când acesta s-a format iniţial.
3. Nici o viteză de procese nu este neschimbabilă.
Fiecare proces din natură operează într-un ritm care este influenţat de
un număr de factori diferiţi. Dacă oricare dintre aceşti factori se
schimbă, se schimbă şi viteza procesului. Vitezele sunt în cel mai bun
caz numai medii statistice nu constante determinante.
Astfel, în cel mai fericit caz, vârstele aparente determinate cu ajutorul
proceselor fizice sunt ghiciri savante.
1. Metodele de datare cu uraniu.
În realitate, metoda datării cu uraniu cuprinde o întreagă familie
de metode de datare, toate bazate pe descompunerea uraniului şi a
elementului înrudit toriu prin lanţuri lungi de descompunere pînă la
plumb şi heliu. Procesul se numeşte „descompunere alfa", în care
particulele alfa (care sunt în realitate atomi de heliu încărcaţi pozitiv)
evadează din nucleele atomilor părinţi într-un ritm care statistic pare
constant.
(a) Minereurile de uraniu există întotdeauna în sisteme deschise, nu
închise.
„Atât uraniul cât şi plumbul migrează (în marne) în timpul
geologic, şi analize amănunţite au arătat că nu pot fi obţinute cu ele
vârste utile. Dificultăţi similare apar frecvent în încercările de a data
filoanele de pecheblendă (oxid de uraniu nativ). Aici iarăşi se ştie că au
avut loc multe activităţi chimice şi pe mostre din acelaşi loc se pot
măsura vîrste enorm de diferite."9
61
 „Dacă toate metodele de datare (rubidiu-stronţiu, uraniu- plumb
şi potasiu-argon) ar fi avut ca rezultat aceleaşi vârste, tabloul ar fi clar.
Dar vârstele n-au coincis. "
Faptul că problema aceasta este foarte serioasă, a fost demonstrat
concludent de dr. Melvin Cook, care a analizat tocmai în scopul acesta
două dintre cele mai importante zăcăminte de uraniu din lume (din
Katanga şi din Canada). Aceste minereuri nu conţin plumb 204 deci se
presupune că nu conţin nici plumb obişnuit. De asemenea, ele nu conţin
sau conţin foarte puţin toriu 232, dar conţin cantităţi semnificative de
plumb 208. Acesta din urmă deci, n-a putut proveni nici din
contaminarea cu plumb obişnuit, nici din descompunerea toriului, şi
astfel trebuie să fi provenit din plumb 207 prin captare de neutroni. Dar
atunci calculele pentru astfel de reacţii cu neutroni necesare pentru a face
această corecţie, după dr. Cook, vor arăta de fapt că literalmente toţi aşa-
numiţii izotopi radioactivi de plumb găsiţi pretutindeni în sistemele
uraniu-toriu pot fi explicaţi numai prin acest proces. Astfel nici unul
dintre ei nu s-a format necesarmente prin descompunerea radioactivă şi în
consecinţă minereurile pot fi foarte tinere, având în esenţă o vârstă de
zero ani!

(b) Vitezele de descompunere a uraniului s-ar putea foarte bine

să fie variabile.

„Fiind aşa de aproape, fluxul de particule anisotropice neu trino

al superexploziei trebuie să fi avut caracteristica spe cială de a fi
nepotrivit toate ceasurile noastre atomice. Aceasta ar face praf toate
măsurătorile noastre cu carbon 14, potasiu-argon şi uraniu-plumb!
Vârsta vestigiilor preistorice, vârsta pământului şi cea a universului ar
fi puse sub semnul între bării."12
(c) Produsele fiică au fost probabil prezente de la început.
„Vârstele calculate nu dau absolut nici o indicaţie cu privire la
vârsta rocilor gazdă."14
(d) Datările cu uraniu dau rezultate discordante care trebuiesc
corectate prin paleontologie.
2. Metoda potasiu - argon
Acest proces implică de asemenea un număr considerabil de
probleme serioase, inclusiv următoarele:
62
 (a) El trebuie calibrat prin datarea uraniu-plumb.
(b) Sistemul potasiu-argon este un sistem deschis.
De vreme ce argon 40 este un gaz, este evident că el poate migra
uşor spre interiorul şi exteriorul minereurilor de potasiu.
(c) Viteza de dezintegrare a potasiului este supusă schimbării.
(d) Argonul putea să fie încorporat cu potasiul la momentul formării.
(e) Vârstele determinate cu ajutorul potasiului sunt extrem de
variabile
Având în vedere toate sursele de eroare din datarea cu potasiu, nu
este surprinzător că el dă rezultate atât de variabile, chiar şi în cazul
dotării repetate ale aceleiaşi roci.
„Este bine cunoscut acum că vârstele obţinute prin metoda
potasiu-argon la datarea diferitelor minereuri dintr-o singură rocă
pot fi izbitor de discordante."

4. Datarea cu rubidiu-stronţiu
Şi aceasta trebuie etalonată după metoda datării cu uraniu şi de
aceea nu poate fi mai demnă de încredere decât metoda de datare cu
uraniu, şi aceasta în cel mai bun caz.
Mai există şi alte metode radiometrice de datare care au fost propuse
şi folosite pe o scară mai limitată. Totuşi, nici una nu este considerată atât
de vrednică de crezare şi atât de importantă ca cele trei discutate pe
scurt mai sus, aşa încât nu ni se pare necesar să le discutăm aici. Metoda
cu carbon radioactiv este, desigur, foarte importantă, dar ea se aplică
specific numai la date foarte „recente" vorbind în termeni geologici. Ea
va fi discutată ulterior în acest capitol.
Nici unul dintre procesele acestea nu oferă probe prea bune şi cu
siguranţă nu dovedeşte că pământul este foarte bătrân. Toate datele se
corelează tot atât de bine sau chiar şi mai bine cu un model care ia în
considerare o perioadă de timp foarte scurtă, model care este propus de
creaţionism.
1. Evaporarea de gaze în atmosferă
Anumite elemente radioactive produc gaze în procesul lor de
dezintegrare, în speţă Heliu 4 în cazul dezintegrării uraniului şi argon 40
în cazul dezintegrării potasiului. Aceste produse migrează în sus prin
roci şi în cele din urmă se evaporă în atmosferă.

63
 Cea mai mare parte a argonului trebuie să fi fost deja prezent
acolo, sau în crustă, de la început, de vreme ce există mult prea mult ca
să se fi putut produce chiar şi în cinci miliarde de ani prin descompunere
de potasiu, presupunând că toate calculele lui Cook sunt corecte.
Cantitatea mică de heliu din atmosferă însă i-a pus pe evoluţionişti în
încurcătură timp de mai mulţi ani.
Nu există nici o dovadă că heliul 4 poate scăpa sau a scăpat
vreodată din exosferă în cantităţi semnificative. Dimpotrivă, Cook a
arătat că în realitate există o puternică probabilitate ca heliul 4 să intre
în atmosferă din spaţiul extraterestru, prin coroana soarelui.
În consecinţă, vârsta maximă a atmosferei, presupunând că n-a existat
la început heliu în atmosferă, ar fi:
3,5  1015
 (5  10 9 )=1,75  10 5 ani.
1020
Dar de fapt, Henry Faul a citat dovezi că viteza scăpării heliului în
atmosferă este de peste 3 x 1O 11 gm./an 26 cantitate mai mare de 100 de
ori ca cea folosită de Cook în calculul său. Aceasta ar reduce vârsta
atmosferei la câteva mii de ani!
2. Influxul de material meteoritic din spaţiu
Este cunoscut faptul că există în esenţă o rată constantă de particule
de praf cosmic care intră în atmosfera pământului din spaţiul
extraterestru, şi care apoi se depun treptat pe suprafaţa pământului.
Cele mai bune măsurători ale acestui influx au fost făcute de Hans
Pettersson, care a obţinut cifra de 14 milioane tone pe an. Aceasta
înseamnă 14x10 livre în 5 miliarde de ani. Dacă presupunem că
densitatea prafului compactat este, să zicem, de 140 de livre de picior
pătrat, aceasta corespunde unui volum de 10 picioare cubice. De vreme
ce pământul are o suprafaţă de aproximativ 5,5 x 10 picioare pătrate,
aceasta pare să însemne că ar fi trebuit să se acumuleze în timpul
celor 5 miliarde de ani în vârstă a pământului un strat de praf
meteoric gros de aproximativ 182 picioare (cea 55 metri) peste toată
suprafaţa pământului!
Desigur, nu există nici cel mai mic semn al unui astfel de strat de
praf nicăieri în lume. Pe suprafaţa lunii el ar trebui să fie cel puţin tot
atât de gros, dar astronauţii n-au găsit nici urmă de el (înainte de

64
plecare spre lună, existau temeri considerabile că oamenii se vor
scufunda în praf cînd vor ajunge pe lună).
3. Influxul de materiale în oceane.
Lăsând cu totul la o parte problema nichelului meteoritic, simplul
fapt că întregul conţinut de nichel din ocean s-a putut acumula din
aluviunile râurilor în decurs de circa 9.000 de ani pare să fixeze o
limită superioară a vârstei oceanului, dacă nu se poate demonstra că acest
nichel dizolvat ori se precipită pe fundul oceanului ori se reîntoarce
cumva prin atmosferă pe continente. Nici una dintre acestea nu a fost
dovedită. După câte se pare el nu se precipită pe fundul oceanului, căci
dacă s-ar precipita în 5 miliarde de ani s-ar fi acumulat 1,70 miliarde de
miliarde de kilograme de nichel. De vreme ce oceanul acopere o suprafaţă
de 0,36 x IO15 de picioare pătrate, aceasta înseamnă că ar trebui să existe
câte 960 de livre de nichel pe fiecare picior pătrat din fundul oceanului!
Lucrul semnificativ de observat însă este că în fiecare caz vârsta
calculată a oceanului este enorm mai mică decât vârsta presupusă de 5
miliarde de ani a pământului. Cook a scos în evidenţă faptul acesta în
cazul datării cu uraniu, afirmând că:
,,.afluxul anual de uraniu în apa mărilor (este) (10 10 ) până la
11
1O gm/an) comparat cu totalul de uraniu prezent în oceane (circa
1O15 gm)."

1. Datarea cu carbon radioactiv

„Carbon radioactiv" este numele popular dat izotopului instabil
carbon-14, în timp ce aşa numitul carbon „natural" este carbon- 12.
Carbonul radioactiv se formează în atmosfera superioară a
pământului printr-o serie complexă de reacţii între radiaţia cos mică
îndreptată spre pământ şi azotul-14 din atmosferă. De îndată ce se
formează, carbonul-14 începe să se descompună înapoi în azot-14, prin
procesul de dezintegrare-beta, cu un timp de înjumătăţire de
aproximativ 5730 de ani.
În ciuda marii ei popularităţi, ea comportă mai multe presu puneri
îndoielnice, unele dintre ele fiind destul de serioase pentru a face incerte
rezultatele ei pentru obiecte mai vechi de 2-3 mii de ani. Câteva dintre
acestea sunt următoarele:
1. Multe sisteme vii nu sunt în echilibru pentru schimbul de C-14

65
 Metoda C-14 presupune că raportul C-14/C-12 se aplică la toate
organismele vii la data morţii lor. în multe cazuri s-a demonstrat că
lucrul acesta este incorect. De exemplu, s-a constatat că scoici de
moluşte vii pot arăta vârste de carbon de până la 2.300 de ani3 . Aceasta
pare să însemneze că trebuie să existe un schimb de carbon între aceste
organisme şi depozite de carbonat care conţin C-14 în cantităţi mici sau
chiar deloc.
2. Viteza dezintegrării carbonului radioactiv poate să nu fi fost
constantă
4. Cantitatea de carbon natural poate să fi variat în trecut
5. Concentraţia de carbon radioactiv s-ar putea să nu fi atins starea
staţionară.

2. Statistica populaţiei

Un alt proces care se leagă interesant de problema vechimii omului

pe pământ este cel al creşterii populaţiei, „Explozia demografică" este,
desigur, un subiect de mare interes astăzi atât pentru ecologii profesionişti
cât şi pentru elevi, iar profesorii ar trebui să o pună în adevărata ei
lumină. Dacă omul a trăit pe planeta aceasta de multe milioane de ani,
este straniu cum de numai în anii recenţi populaţia a devenit o problemă.
Media mondială de copii pe familie este de 3,6 şi procentul anual de
creştere al populaţiei este de 2 la sută. Specialiştii ar vrea să vadă numărul
copiilor per familie redus la 2,1, lucru care ar face ca creşterea
populaţiei să devină 0 la sută, şi, deci, numărul oamenilor să rămână
constant.
Fiecare dintre aceste familii are de asemenea 2c copii, însemnând că
va exista 2c copii în a doua generaţie. Aceştia formează c familii, şi apoi
2c copii în a treia generaţie, şi aşa mai departe. în cea de-a n-a generaţie,
vor fi 2cn indivizi. Dacă presupunem, pentru simplificare, că numai o
generaţie este în viaţă într-o perioadă, atunci populaţia mondială la a n-a
generaţie va fi de asemenea 2c n oameni.
Cu alte cuvinte o creştere medie a populaţiei de 0,5 la sută per
an va da actuala populaţie exact în 4.000 de ani. Aceasta este
numai un sfert din actuala rată de creştere.

66
 Crearea la poruncă

Un proces şi mai uimitor care a fost înregistrat de fizicianul Robert

Gentry se referă la dovezile masive acumulate de el din rocile de granit
de pe toată suprafaţa pământului, cu privire la poloniul nederivat, pus în
evidenţă de „radiohalourile" poloniului fără halourile corespunzătoare ale
uraniului din care este derivat poloniul în mod normal, prin
descompunere radioactivă. întrucât poloniul are o perioadă de
înjumătăţire extrem de mică, el nu ar trebui să se găsească în natură decât
cu „părintele" lui, uraniul. Cu toate acestea, halourile lui se găsesc peste
tot în roca primară de granit a pământului.

Primele fosile atribuite unor celule vii (procariote) ar data (după

metoda înjumătăţirii) de acum aproximativ 3,8 mil. de ani, iar prime le
fosile de eucariote unicelulare de acum 2 mil. de ani.
Primele fosile de peşti datează de acum 400 de mil. de ani, primele
fosile de amfibieni de acum 370 de mil. de ani, iar primele reptile fosile
cunoscute ar fi vechi de 250 de mil. de ani. Primele fosile de mamifere le
preced pe cele de păsări, datând de acum 200 de mil. de ani, cele mai
vechi fosile de păsări având „numai" 150 de mil. de ani.
Aceste date ar susţine, în opinia evoluţioniştilor, ipoteza conform
căreia viaţa a urmat un traseu de genul procariote —» eucariote unicelulare
—> eucariote pluricelulare diverse —>—>—> peşti —» amfibieni —» reptile —>
păsări şi mamifere.
Adepţii teoriei darwiniste s-au aruncat în lupta pentru fosile,
scormonind, cu predilecţie, după presupuse verigi intermediare, forme de
trecere de la o clasă la alta care ar constitui minunate dovezi ale
evoluţiei.
Din păcate, acestea se încăpăţânează să nu apară…
Au fost găsite numeroase fosile de vietăţi mai mult sau mai puţin
zburătoare în care entuziaştii s-au grăbit să vadă verigi intermediare între
reptile şi păsări…

67
 Din nefericire pentru adepţii lui Darwin, distribuţia în timp a acestor
fosile este cel puţin ciudată, la fel ca şi prezenţa la unele dintre ele a
unor detalii anatomice care le surpă statutul de potenţiali strămoşi ai
păsărilor…
În această viziune, întreaga argumentaţie darwinistă bazată pe
datele oferite de paleontologie nu mai valorează mare lucru, dat fiind că
orice animal ar fi putut exista, în orice moment din trecutul geologic al
Pământului, fără să fi lăsat fosile. În aceste noi condiţii, păsările n-aveau
nevoie să se tragă din reptile, ele ar fi putut exista încă din vremea zisă
a primilor peşti, de ce nu ?
În încercarea disperată de a-şi lipi aripile de Icar pe cale de
dezmembrare, unii au recurs la falsuri, confecţionând, cu mai multă sau
mai puţină artă, din resturi refolosibile de la mai multe fosile, câte una şi
bună, pe care au dat-o drept „veriga lipsă".
O serie de fosile tranziţionale pretinse a dovedi evoluţia sunt şi cele
considerate a reprezenta strămoşii cetaceelor (balene, delfini etc).
„Linia evolutivă" a cetaceelor ar începe de la un mamifer de talia
unui câine, denumit Pakicetus, care ar împărţi cu alte cetacee mai
„avansate" structura urechii interne, dar din care nu se cunoaşte decât
craniul. Ceea ce nu-i împiedică pe oamenii de ştiinţă să-i publice recon -
stituiri cu corp şi picioare - evident, ca de vidră sau ceva similar, cu labe
palmate şi formă hidrodinamică, sugerând „discret" că animalul deja
pornise pe „calea" spre a deveni delfin sau caşalot. Pakicetus are nişte
„rude" aflate pe aceeaşi „primă treaptă" către statutul de balenă, descrise
după încă şi mai puţin material fosil: Himalayace-tus, după o jumătate de
falcă şi Nalacetus, reconstituit după un singur dinte... Probabil că
savanţii au mers cu fosilele la psychic (medium) şi autorul de drept al
evoluţionismului le-a şoptit cum trebuie să arate reconstituirile, pentru a
mai târî niţel oamenii în eroare.
Următorul în serie este Ambulocetus, o creatură cu labe scurte şi
crăcănate, cu unghii puternice la capătul degetelor robuste, coadă
lungă, bot lung plin de dinţi mari şi ascuţiţi. Dacă artistul care a desenat
reconstituirea n-ar fi plasat membrane între degetele animalului şi nu i-ar
68
fi poziţionat labele dinapoi ca pentru înot, nimic n-ar fi sugerat în această
jivină mult trâmbiţată ca „veriga lipsă" dintre animalele terestre şi cetacee
un mod de viaţă acvatic.
Mie, personal, lăbuţele lui Ambulocetus, cu „palmatu-rile" prea scurte
în raport cu corpul şi cu restul membrului ca de vidră sau focă, deci
insuficiente pentru o mişcare amplă şi eficace de înot, îmi sugerează mai
degrabă un fel de „bursuc" de talie mai mare sau altceva la fel de terestru,
decât o vidră (de focă nu se pune problema).
Mai mult, analiza izotopilor de oxigen din dinţii lui Ambulocetus (şi
ai unor specii mai mult sau mai puţin înrudite, Gandakasia şi Attockicetus)
arată că „marile speranţe" ale evoluţiei cetaceelor beau apă dulce, nu
sărată.
Cazurile care „încurcă" filogenia nu se rezumă la ce v-am expus
aici.
De pildă, seria de fosile din grupul crocodilienilor stă încă şi mai rău.
Cam toate „seriile tranziţionale" sunt bântuite de asemenea
încurcături.
Ca să ştim dacă a putut proveni pasărea din reptilă, Ambulocetus din
Pakicetus şi omul din maimuţă, trebuie să vedem dacă este, cumva,
posibil, ca măcar o specie să provină în mod efectiv din altă specie.

(First argument)
S-a spus că un argument în sprijinul ideii de evoluţie îl constituie
hibridarea, fenomen în urma căruia, prin încrucişarea între două specii
rezultă o specie nouă, distinctă de speciile parentale.
Problema este că hibridarea nu aduce, de fapt, nimic nou în fondul
genetic universal, nefăcând decât să alăture genomurile, informaţia a
două sau mai multe specii, proces în urma căruia rezultă indivizi foarte
apropiaţi ca genotip şi chiar ca şi manifestare a caracterelor de părinţi.
Hibridarea nu explică în nici un caz trecerea de la o grupă de
organisme la alta. Oricâţi peşti ar hibrida, nu va rezulta niciodată un
amfibian.

69
 (Second argument)

Susţinătorii evoluţionismului invocă, de asemenea, dovezile aduse

de mutageneza experimentală.
Mutageneza experimentală are drept scop inducerea de mutaţii la
unele organisme, în ideea de a forţa manifestarea unor caractere
valoroase din punctul de vedere al experimentatorului.
Din păcate, mutageneza experimentală nu a generat nici măcar o
singură specie nouă ci numai soiuri ale aceleiaşi specii. Indivizii mutanţi
nu sunt lipsiţi de capacitatea de a se încrucişa cu alte exemplare din
specia căreia îi aparţineau înainte de mutagenizare şi căreia au continuat
să-i aparţină şi după, în ciuda stricăciunilor produse în informaţia genetică.
Există o serie de mecanisme ale homeostaziei genice sau stabilităţii
genetice a populaţiei care tind să conserve structura şi frecvenţa diferitelor
forme normale ale genelor în cadrul fiecărei grupări de indivizi.
Iată doar câţiva dintre factorii care contribuie la asigurarea
homeostaziei genice:

1. Degenerarea codului genetic

Este o proprietate a codului genetic despre care am mai vorbit.
Reamintim:
Degenerarea codului genetic rezidă în aceea că unul şi acelaşi
aminoacid poate fi codificat de câteva triplete nucleotidice (codoni)
diferite.
Datorită acestui fapt, chiar dacă într-un codon apare o mutaţie
punctiformă (constând în înlocuirea unei singure nucleotide) există şanse
foarte mari ca noul codon să fie sinonim cu cel original şi să fie tradus
prin acelaşi aminoacid ca şi acesta. Este un mecanism extrem de valoros,
care previne inserţia greşită în polipeptide a unor aminoacizi şi, prin
urmare, alterarea structurii şi a funcţiilor proteinelor.

2. Dominanţa
Fiecare genă are mai multe forme normale, numite alele, dintre
care unele sunt „mai viguroase" în exprimare. Am mai vorbit despre
70
dominanţă şi recesivitate. De regulă, mutantele sunt recesive, exprimarea
lor prin caractere defectuoase fiind împiedicată dacă perechea lor din
genom este o genă normală, nemutată (zisă şi sălbatică), în înţelepciunea
inerentă vieţii, gena normală va fi cea utilizată, citită, vor fi puse în
aplicare instrucţiunile corecte, cuprinse în ea şi nu aberaţiile conţinute în
copia greşită.
Aşadar, genele mutate au slabe şanse de a se exprima şi de a ieşi la
rampa selecţiei naturale.
3. Interacţiunile nealelice
Unele gene pot fi implicate în exprimarea mai multor caractere,
proprietate numită pleiotropie. Ca un corolar, la exprimarea unuia şi
aceluiaşi caracter pot contribui mai multe gene. Colaborarea dintre gene
la exprimarea unui caracter şi capacitatea uneia şi aceleiaşi gene de „a-
şi da cu părerea" în privinţa mai multor trăsături ale organismului intră în
categoria interacţiunilor nealelice.
Interacţiunile nealelice contribuie la integralitatea, la coeziunea, la
unitatea genomului.
O mutaţie apărută într-o genă pleiotropă nu are cum fi valoroasă la
modul absolut. Chiar dacă ea afectează benefic unul dintre caracterele
controlate de către respectiva genă, are toate şansele de a afecta negativ
cel puţin unul dintre celelalte caractere la exprimarea cărora participă
gena mutată. într-o astfel de situaţie, expresia genei mutate este
„temperată" de cea a altor gene implicate în determinismul caracterului
afectat de mutaţie, aşa că iar se pierde ocazia de a răspunde la chemarea
selecţiei naturale.
Studiind rata cu care s-ar fi modificat, în presupusa evoluţie, unele
proteine (de exemplu citocromul C), Goodman şi colaboratorii au
concluzionat că „rata fixării mutaţiei a diminuat în cursul evoluţiei". Cu
cât creşte complexitatea formei de viaţă, cu atât scade posibilitatea de a
„tolera" o mutaţie, fiindcă scade, prin efecte de tipul pleiotropiei,
viabilitatea genomului în care apar mutaţii…

71
 Înseamnă, deci, că, pe măsură ce urcăm pe scara complexităţii
animale, cu atât scad şansele ca o mutaţie să fie compatibilă cu existenţa,
purtătorului - sau, şi mai improbabil, să fie utilă.
Altfel spus, evoluţia, care e determinată de mutaţie, a încetinit din ce
în ce, de la bacterii, la viermi, apoi la vertebrate, până ce în sfârşit s-a
oprit... Dar dacă aşa stau lucrurile, a existat ea vreodată ?
Iar organismele cu „rată rapidă de evoluţie", cele „inferioare",
bacterii, protozoare, nevertebrate, care, după acest principiu, ar trebui
să evolueze, tot înainte, oare chiar o fac ?
Vom vedea mai jos cum s-au străduit, cu mari dificultăţi, unii savanţi
să aducă anume exemple - care analizate mai atent nu ţin nici ele - în acest
sens. Chiar numărul lor mic dovedeşte că evoluţioniştii nu prea au avut
ce scoate pe piaţă.

4. Selecţia stabilizatoare
Este cea mai redutabilă armă a homeostaziei genice.
Fiecare populaţie are un anumit spectru de variabilitate, nişte limite
între care cerinţele homeostaziei permit trăsăturilor indivizilor să
baleieze, să se mişte, să se învârtă. Dacă aceste graniţe sunt depăşite,
genomul „excentric" al indivizilor care le-au încălcat este eliminat din
populaţie.

6. Rata extrem de mică a mutaţiilor...în sine.

Rata maximă a mutaţiilor care pot afecta o genă pe parcursul unei

generaţii (rata mutaţiei per genă per generaţie) a fost apreciată, la
eucariote, ca fiind de ordinul lui IO"4. Altfel spus, într-o linie directă
(descendenţă tată-fiu) o anumită genă suferă o mutaţie odată la zece mii de
generaţii (şi asta este valoarea maximă. Cele „medii" se învârt printre IO6 şi
IO"12)- Cam rar. în plus, are toate şansele de a intra în politica de epurare a
mecanismelor de homeostazie.
La aceasta se adaugă faptul că şansele de apariţie a unei mutaţii
„necesare", în care selecţia naturală să vadă o valoare demnă de
promovat scad direct proporţional cu numărul de perechi de baze al
72
genei în cauză (numărul de perechi de baze = numărul nucleotidelor
care compun gena, fragmentul de ADN, paragraful cu înţeles unitar; după
cum am mai spus, fiecare nucleotidă conţine o bază azotată).
Astfel, pentru o genă care ar conţine 100 de perechi de baze
(genele adevărate conţin cu mult mai multe...), numărul mutaţiilor, al
combinaţiilor noi posibile, ţinând cont şi de faptul că gena se citeşte într-
un singur sens, ca orice frază scrisă într-o limbă oarecare este de 100!
(o sută factorial, adică produsul tuturor numerelor, între 1 şi 100, 1 x 2 x
3x ...x 98 x 99 x 100).
Se obţine un număr de un ordin inexprimabil, cu mai mult de o sută
de cifre, număr care, pentru a deduce şansa de producere a unei mutaţii
„utile" trebuie plasat la numitor, în raport cu unu. Deci, şansa absolută de
producere a unei singure mutaţii „utile" pentru individul purtător, bună
de promovat în descendenţă este l/n, unde n = numărul inexprimabil.
Dacă plasăm acest calcul în contextul lumii vii, rezultă că nici timpul
şi nici spaţiul oferit de Pământ, nici de la formarea sa şi până astăzi nu ar fi
încăput vieţuitoarele care ar fi trebuit să se nască şi să piară pentru a fi
apărut toate mutaţiile necesare evoluţiei.
Genetica ne poate dovedi …că toate populaţiile umane actuale au o
ascendenţă comună, fapt susţinut de prezenţa, în ADN-ul mitocondrial al
oamenilor de pretutindeni, a genelor uneia şi aceleiaşi femei, care ar fi
trăit acum 300.000 -100.000 de ani, femeie numită „Eva mitocondrială".
A fost studiat ADN mitocondrial deoarece acesta este foarte stabil,
acumulând greu mutaţii şi se transmite exclusiv pe linie maternă (sau cel
puţin aşa se credea până nu demult), ceea ce înlesneşte urmărirea filiaţiei.
Ulterior, a fost găsit un model adecvat şi pentru urmărirea filiaţiei pe
linie paternă, cu ajutorul unor gene care se găsesc pe cromozomul Y,
prezent doar la sexul masculin. S-a ajuns la concluzia că toţi oamenii
poartă, corespunzător, genele unuia şi aceluiaşi bărbat, care a fost numit
„Adam genetic".

(„Factorii umanizării" şi critica lor)

73
 Tot din scenariul apariţiei omului prin evoluţie fac parte aşa-
numiţii factori ai umanizării, care au îmboldit, zice-se, maimuţa să-şi
asume, încet-încet, calitatea de fiinţă umană.
Astfel, s-a presupus că:

a) Omul a apărut prin izolare ecologică, datorată apariţiei, cu circa 7

milioane de ani în urmă, a Marelui Rift African (o uriaşă „crăpătură" a
scoarţei terestre), astfel în cât strămoşii cimpanzeului şi ai gorilei au rămas
în pădurile de la vest de rift, iar cei ai australopitecilor, deci şi ai omului,
în savanele estice.
Există, însă, cimpanzei la est de rift, precum şi rămăşiţe de
australopiteci la vest de acesta, într-o „încălcare de teritoriu" care
dezminte teoria izolării ecologice.

b) Omul a apărut în urma trecerii strămoşilor săi de la viaţa

arboricolă la cea de savană, unde ar fi fost ne voiţi să se ridice pe
membrele posterioare pentru a vedea pe deasupra ierburilor.
Australopitecii gracili duceau, însă, un trai semiarboricol.
Grupuri care cert nu aveau nici o tangenţă cu traiul arboricol, cum ar
fi primii reprezentanţi ai genului Homo trăiau nu în savană ci în
zone împădurite, presărate cu luminişuri şi mlaştini.

c) Maimuţa s-a umanizat datorită consumului de carne.

S-a spus că australopitecii au devenit, la un moment dat, mari
amatori de carne, hrană bogată în proteine şi energie, care ar fi
favorizat dezvoltarea rapidă, inclusiv evoluţia creierului (?!).
Australopitecii consumau, se pare, carne, doar ocazional, la fel
ca unele maimuţe actuale.
În plus, oamenii care fac parte din grupuri etnice care preferă
hrana de origine vegetală nu par să fie mai neajutoraţi, fizic sau
psihic, decât „carnivorii". în general, între metabolismul lor şi cel al
consumatorilor fervenţi de carne nu există diferenţe marcante.

74
 Vegetarienii, în general, s-ar putea simţi lezaţi. Nu ştim dacă, în
lumina acestei teorii, postul impus de marile religii şi mai cu seamă
cel ortodox, exclusiv vegetarian, nu predispune, cumva, la retardare
mintală...

d) Omul a evoluat rapid, datorită extinderii perioadei de

reproducere pe tot parcursul anului, fapt care i-a permis să aibă o
descendenţă numeroasă, deci să ofere selecţiei un „câmp" întins.
Această teorie pune căruţa înaintea cailor. Posibilitatea de
reproducere necantonată sezonier este caracteristică omului şi
numai lui. Cum ar fi putut apărea ea înainte de înseşi specia care o
deţine ? Dacă exista dinainte, atunci ce sens are să-i atribuim un rol
în evoluţie, înseamnă că nu a făcut nici o diferenţă între strămoşul
„neom" şi om.

e) Mersul biped a umanizat maimuţa.

Unii şi-au adus aminte de mersul biped, pus oarecând în legătură cu
spionatul pe deasupra ierburilor savanei şi i-au atribuit un rol esenţial în
evoluţia omului. Ajuns în statură bipedă, omul a putut să-şi folosească
membrele anterioare pentru a fabrica şi folosi unelte şi arme.
Mersul biped este, însă, după cum am arătat, mai degrabă posterior
apariţiei genului Homo, decât preliminar, pregătitor acestui eveniment,
după cum este, cu certitudine şi dezvoltarea creierului, un alt factor
presupus al evoluţiei omului.

f) Omul a apărut prin selecţie naturală, sau, mai bine, prin

selecţie sexuală.
S-a spus că, deşi mai puţin dotat fizic decât contemporanii săi
animalieri, omul primitiv ar fi câştigat competiţia cu „ maimuţele"
neumanizate prin inteligenţă.
După cum se ştie, selecţia naturală, aşa cum o prezintă înseşi teoria
darwinistă favorizează pe cel mai apt de a asigura supravieţuirea sa şi a
speciei. Indivizii puternici, rezistenţi ar fi avut de departe câştig de
75
cauză înaintea unora mai slabi, mai delicaţi dar mai inteligenţi. Omul
primitiv nu făcea ştiinţă înaltă, el trebuia să se lupte cu fiarele sălbatice
pentru a-şi obţine hrana. Dacă ar fi fost după „viclenirea" competitorilor
naturali, specia noastră ar fi pierit fără urme.
Chiar un colaborator apropiat al lui Charles Darwin, A. R. Wallace a
remarcat că selecţia naturală ar fi defavorizat noua şi delicata specie.
Darwin a insistat asupra ideii de selecţie sexuală, care ar fi condus la
fixarea tipului aparte, umanoid, apărut cumva între exemplarele unei
specii de „maimuţe". Din păcate, selecţia sexuală tinde să elimine tipurile
„inovatoare". Nici o fiinţă vie nu se acuplează cu „ciudaţi" care arată altfel
decât norma speciei.
Un alt element care îndeamnă la reflecţie, deşi foarte prozaic, este
lipsa blănii la om, dezavantaj cert, care 1-a determinat pe acesta să-şi
confecţioneze haine pentru a se feri de arsurile solare sau de frig. S-a
susţinut, însă, raţionamentul de semn opus, anume că strămoşul primitiv,
la un moment dat, a început să-şi facă haine (de ce, nu se ştie, pentru
a muri de cald, probabil), ceea ce a condus la dispariţia blănii.
În fine, apropo de selecţia sexuală, imaginaţi-vă cât de consternate ar
fi putut fi nişte fiinţe care s-ar fi pomenit, în mijlocul grupului, cu un
exemplar împopoţonat cu blana altui animal, mort, sau, dimpotrivă, cu
un exemplar golaş, lipsit de blana caracteristică speciei. Cel mai probabil,
în nici una din variante „excentricul" n-ar fi găsit pe cineva dispus să se
acupleze cu el, pentru simplul fapt că ar fi arătat ca... din altă specie.
…
g) Munca l-a creat pe om.
...împreună cu relaţiile sociale.
Friedrich Engels a fost de părere că factorii umanizării au fost, în
principal, de natură socială, constând în cei enumeraţi mai sus.
Din păcate pentru părintele materialismului dialectic, ideologie cu
doi taţi (Marx und Engels), nu se poate vorbi despre muncă, în sensul
adevărat al cuvântului, de activitate organizată, desfăşurată conştient şi
orientată spre obţinerea unui avantaj material decât la... oameni, şi nu la
strămoşii lor propuşi şi presupuşi.

76
 Australopitecii nu „munceau" mai mult sau mai bine decât
cimpanzeii.
Nici hominizii desfăşuraţi în timp după australopiteci şi înaintea sau
chiar în contemporaneitatea lui Homo sapiens nu păreau să fi auzit de
planul cincinal.
Nişte activităţi orientate către căutarea unei potenţiale hrane în mediu
şi obţinerea ei prin prădare neajutată de unelte sau arme, neorganizată ca
vânătoare nu sunt totuna cu munca. Astfel de activităţi desfăşoară toate
animalele.
Cât despre relaţiile sociale, acestea apar, după cum realizează Engels
însuşi, la un moment dat, fără a sesiza, pare-se, contradicţia în termeni,
odată cu limbajul articulat şi cu munca, ambele caracteristice pentru
Homo sapiens.
Aşadar, nişte caracteristici care încă nu existau, fiindcă aparţin unei
specii care încă nu exista n-ar fi avut cum să odrăslească înseşi acea
specie, în... lipsă.
MAIMUŢE SAU OAMENI?
1. Strămoşul comun al omului şi al maimuţei
Nu se indică nici un nume pentru acest animal, deoarece nu s-a
găsit încă nici unul, şi este doar o deducţie a evoluţioniştilor că el ar fi
existat. Creaţioniştii prezic că această „verigă lipsă" va lipsi în mod
permanent.
2. Ramapithecus
Sufixul „pithecus" înseamnă „maimuţă" şi unui număr considerabil
de fosile li s-a făcut publicitate ca fiind animale „piteciene"
dispărute, unele dintre ele fiind considerate ca posibili strămoşi ai omului.
între acestea se numără Dryopithecus, Oreopithecus, Limnopithecus,
Kenyapithecus şi altele, toate fiind considerate ca datând de aproximativ
14 milioane de ani.
3. Australopithecus
Acest nume (însemnând „maimuţa de sud") a fost acordat unui
număr considerabil de fosile diferite, descoperite mai ales în Africa de
est de către Louis Leakey şi alţi. Pe lîngă cele cu nume de
Australopitecine, alte fosile incluse în acest grup sunt Zin-janthropus,
Paranthropus, Plesianthropus Telanthropus şi Homo habîlis.
4. Homo erectus
77
 Un număr de oameni fosili sunt grupaţi acum sub numele generic
de Homo erectus, incluzînd unele nume destul de notorii cum ar fi Omul
de Java, Omul de Pekin, Omul de Heidelberg şi Meganthropus. Despre
aceştia se crede că au trăit cam acum 500.000 de ani, că au umblat în
poziţie verticală, că au avut creiere de cea 1.000 cm, şi că au dezvoltat
o cultură rudimentară, incluzând unele aşezăminte şi unele arme simple.
Dovezile pentru toate acestea sunt echivoce, pentru a nu spune mai
mult. Omul de Java a fost mai târziu repudiat de descoperitorul său, iar
oasele Omului de Peking au dispărut în timpul celui de al II-lea război
mondial şi nu mai sunt disponibile pentru a fi analizate. Omul de
Heidelberg a constat numai dintr-un maxilar mare, şi Megantropus a
constat numai din două oase de maxilar inferior şi din patru dinţi şi
acestea au fost atribuite de mulţi australopitecilor.
5. Omul de Neanderthal
Cel mai faimos dintre toţi cei consideraţi a fi aşa-numita „verigă-
lipsă" este Homo neanderthalensis, desenat timp de mai bine de o sută de
ani ca o fiinţă încovoiată, brutală, cu arcade ale sprâncenelor mult ieşite în
afară şi cu cele mai primitive obiceiuri. Multe rămăşiţe scheletice ale
acestor oameni sunt însă disponibile acum, şi nu mai există nici o îndoială
că omul de Neanderthal a fost de fapt om sălbatic asemenea celor de
astăzi ce trăiesc în triburi.
„Volumul cutiei craniene a rasei de Neanderthal de Homo sapiens
a fost, în medie, egal sau chiar mai mare decât cel al omului de azi.
Volumul cutiei craniene şi mărimea creierului, însă, nu sunt criterii
vrednice de încredere în baza cărora să evaluăm gradul de
„inteligenţă" sau capacităţile intelectuale ale unei rase."5
În ceea ce priveşte structura scheletică încovoiată a omului de
Neanderthal, cei mai mulţi antropologi cred acum că ea s-a datorat
bolii, probabil artritei sau rahitismului.
„Omul de Neanderthal s-ar putea să fi arătat aşa cum a arătat nu
datorită apropiatei sale înrudiri cu maimuţele mari, ci datorită
rahitismului, - sugerează un articol publicat în revista britanică Nature.
Regimul alimentar al omului de Neandethal a fost în mod cert
deficitar în vitamina D în timpul celor 35.000 de ani pe care i-a
petrecut pe pământ."
6. Omul modern

78
 Contrar opiniei comune, există multe dovezi că omul modern a existat
în aceeaşi perioadă cu toţi aceşti ipotetici şi foarte îndoielnici strămoşi
ai lui, asemănători cu maimuţa.
„Amil trecut Leakey şi colaboratorii săi au găsit trei oase de maxilar,
oase de picioare şi mai mult de 400 unelte de piatră făcute de om.
„Descinderea omului nu mai este privită ca un lanţ cu anumite verigi
lipsă, ci mai degrabă ca o viţă de vie încurcată ale cărei mlădiţe se
încolăcesc înainte şi înapoi pe măsură ce speciile se încrucişează ca să
creeze noi varietăţi, cele mai multe dintre ele dispărând fără urmaşi...
S-ar putea ca noi să nu fi evoluat din nici unul dintre tipurile umane
cunoscute până acum, ci să ne fi tras dintr-o specie a noastră proprie." 9
(a omului ce a fost şi a rămas om din totdeauna)!
După toate dovezile pe care le avem în fosile, omul a fost
întotdeauna om, şi maimuţa întotdeauna maimuţă. Nu există forme
intermediare sau de tranziţie care să ducă la om, tot aşa cum nu există
forme de tranziţie între celelalte specii de bază de animale din registrul
fosil.
Cauza fundamentală a diferenţelor rasiale sau tribale, deci, trebuie
să fi fost diferenţa de limbă. Dar atunci cum putem noi explica originea
diferitelor limbi? Dacă toate triburile şi rasele au ieşit dintr-o populaţie
ancestrală comună, ele trebuie să fi avut, la o anumită dată aceeaşi limbă.
Atâta vreme cât aveau aceeaşi limbă ele nu s-ar fi separat niciodată
suficient de categoric încât să dezvolte caracteristici rasiale distincte.
Chiar şi un evoluţionist atât de dogmatic cum este Simpson, spune:
„Limbajul omenesc este absolut distinct faţă de orice sistem de
comunicare al altor animale. Lucrul acesta devine cât se poate de clar
printr-o comparaţie cu exprimări ale altor animale care se aseamănă cel
mai mult cu graiul uman şi care sunt adeseori numite „vorbire".
Vocabulele non-umane sunt în realitate, interjecţii. Ele reflectă starea
fizică sau, cel mai adesea, emoţională a individului. Ele nu numesc,
discută, abstractizează sau simbolizează - aşa cum face adevăratul
limbaj."15
„Cu cât ştim mai mult despre subiectul acesta, cu atât mai puţin
par aceste sisteme să ne ajute la înţelegerea limbii umane."16
Creaţioniştii, desigur, recunosc că au existat oameni care au trăit în
peşteri, care au folosit unelte de piatră şi care şi-au câştigat hrana prin

79
cules şi vânătoare. Ei neagă, însă, faptul că aceste fenomene ar
reprezenta stadii de evoluţie.
Există, de exemplu, mulţi oameni care au o cultură de „epocă de
piatră" acum în epoca ştiinţei şi tehnologiei. Dacă astfel de oameni
trăiesc astăzi, este evident că trebuie să fi trăit oameni asemănători în
toate epocile. Dar, cu toate acestea, ei sunt cu toţii oameni tipici; cu
motivaţii şi oportunităţi adecvate, oamenii aceştia au acelaşi spectru
de îndemânări potenţiale ca şi cei născuţi în societăţi mai civilizate.
Fiecare dintre triburi a fost apoi obligat să emigreze departe de
centrul de dispersare până când s-a putut aşeza într-o localitate potrivită
şi şi-a dezvoltat propriul său sistem social. Mutându-se într-o regiune
nouă şi necunoscută, ei au trebuit să supravieţuiască o vreme
vânând şi culegând, trăind probabil în peşteri (sau cel puţin folosindu-le)
acolo unde ele au existat. Chiar dacă ei fuseseră familiarizaţi cu metalele
şi cu ceramica, ei nu le-au putut folosi decât după ce au descoperit noi
zăcăminte de minereu şi au clădit topitorii, furnale şi alte ateliere
manufacturiere, şi treptat, au clădit o nouă civilizaţie.
Prin urmare, atunci când cele mai „vechi" culturi, într-un loc dat,
par a fi de tipul epocii de piatră, şi sunt urmate de comunităţi şi practici
tot mai civilizate, faptul acesta nu este o dovadă a evoluţiei, ci a
migraţiei şi a stabilirii de noi aşezări.
Mulţi profesori au impresia greşită că predarea creaţionismului în
şcolile publice a fost declarată ilegală de către Curtea Supremă a Statelor
Unite. Ceea ce a interzis ea este predarea exclusivă a creaţionismului, şi
creaţioniştii sprijină din toată inima această hotărâre. De fapt, hotărârea se
aplică în mod egal atât evoluţionismului cât şi creaţionismului. În
comentariul său juridic, judecătorul Abe Fortas a spus:
„Guvernul în democraţia noastră... statal şi federal, trebuie să fie
neutru în probleme de teorie religioasă... El nu are voie să ajute, să
patroneze sau să promoveze o teorie religioasă împotriva alteia."41
Astfel dacă se predă evoluţia, atunci trebuie predat şi crea ţionismul şi
viceversa. Mai mult, ele trebuie predate în mod egal. Una nu poate fi
promovată împotriva celeilalte. Noi sugerăm că cel mai bun şi cel mai
cinstit mod de a face lucrul acesta este de a defini şi de a prezenta clar
cele două modele, cu dovezile ştiinţifice evaluate în lumina ambelor
pe o bază comparativă. Materialul din cartea aceasta a fost pregătit în

80
primul rând pentru a le da profesorilor dovezile care sprijină modelul
creaţionist.

Capcanele paleontologiei
Ca o notă de subsol la discuţiile ştiinţifice din această carte, înainte
de a arunca o privire asupra învăţăturilor biblice privind originile, este
vrednic de notat faptul că interpretările antropologilor evoluţionişti s-
au dovedit a fi în trecut foarte diferite unele de altele şi nedemne de
încredere, întrucât noi fosile de „hominizi" continuă să se descopere din
când în când, şi întrucât astfel de descoperiri vor continua să se bucure de
o publicitate exagerată din partea umaniştilor liberali care deţin
controlul asupra acestor mijloace de comunicare în masă, ar fi bine să le
privim cu atenţie şi cu scepticism. Greşelile din trecut ale unor antropologi
experţi n-ar trebui uitate.
„Nu trebuie decât să ne aducem aminte de cazuri cum a fost cel
al Omului Piltdown, care până la urmă s-a descoperit că este o
şarlatanie, o combinaţie a unei cutii craniene cu adevărat fosile şi a
unei fălci care aparţine unei maimuţe din zilele noastre, sau unui
Hesperopithecus, maimuţa din părţile de vest, care până la urmă s-
a descoperit că este un pecar (o specie de porc mistreţ, n.tr.)..."46
„Oamenii primitivi suferă schimbări pe care nici o teorie a
evoluţiei nu le pot prezice. Cel mai vechi hominid cunoscut (strămoş
al maimuţelor şi al omului) din partea de nord a Africii a fost
recent transformat într-o specie primitivă de delfin, în timp ce în
partea de răsărit a Africii unul dintre cei mai primitivi hominizi
bipezi, sau om primitiv, a fost transformat într-un animal care semăna
cu un urs ce dansează. Cu toate că transformările acestea nu au
schimbat fundamental punctul de vedere cu privire la omul primitiv,
ele au făcut multă vâlvă cu privire la „zelul exagerat al
antropologilor de a căuta strămoşii omului."4
În consecinţă, antropologul Tim White a numit „hominoidul"
Flipperpithecus (adică, Labopithecus, n.tr.)!
„Există deja o tradiţie de interpretare greşită a provenienţei
anumitor oase, acestea fiind confundate cu claviculele de om...
antropologi iscusiţi au descris în mod eronat un femur de aligator
precum şi copita unui cal tricopitat ca fiind clavicule de om."46

81
 Desigur, ceea ce constituie o problemă sunt cazurile extrem de rare
când se găsesc fosile de homonoid (este ciudat, dacă ne gândim la
miliarde şi miliarde de homonoizi care au trăit, în cazul în care evoluţia
este adevărată!)
„Ştiu că, cel puţin în paleoantropologie, datele sunt încă atât de
împrăştiate încât teoria influenţează foarte mult interpre-tarea."49
De fapt, astăzi numărul paleoantropologilor este mai mare decât
numărul de fosile pe care să le studieze aceştia!
„Un fapt remarcabil este acela că toate dovezile fizice pe care le avem
cu privire la evoluţia omului pot fi aşezate într-un singur sicriu, şi încă ar
mai rămâne loc."
Datorită faptului că datele sunt atât de rare, unii propun astăzi în
modul cel mai serios teoria conform căreia, în loc ca omul să fi evoluat
dintr-un strămoş asemănător maimuţelor, maimuţele au evoluat dintr-un
strămoş asemănător omului.
„Noi credem că cimpanzeul se trage din om, şi că strămoşul
comun al ambilor a fost mult mai asemănător omului decât
maimuţei."51
Acestea sunt doar câteva din exemplele care ne zugrăvesc lipsa de
consens care domneşte astăzi pe tărâmul paleoantropologiei. Dar dacă
evoluţia omului ar fi avut loc într-adevăr, ea ar trebui să dispună de cele
mai bune dovezi şi de cele mai bine documentate date!
Uniformismul
Materia a existat la început
Soarele şi stelele înaintea pământului
Uscatul înaintea oceanelor
Soarele, prima sursă de lumină a pământului
Atmosfera limitrofă şi hidrosfera
Organismele marine, primele forme de viaţă
Peştii înainte de pomii fructiferi Insectele înaintea păsărilor
Soarele înainte plantelor de uscat
Reptilele înaintea păsărilor
Femeia înaintea omului (conform geneticii)
Ploaia înaintea omului
Procesele „creatoare" continuă încă
Lupta şi moartea antecendente necesare ale omului
Biblia
82
 Materia creată de Dumnezeu la început
Pământul înaintea soarelui şi a stelelor
Oceanele înaintea uscatului Lumina înaintea soarelui
Atmosfera între cele două hidrosfere
Plantele uscatului, prima formă de viaţă creată
Pomii fructiferi înainte de peşti Păsările înainte de insecte
Vegetaţia de pe uscat înaintea soarelui
Păsările înainte de reptile („târâtoare")
Bărbatul înaintea femeii (prin creaţie)
Omul înaintea ploii Creaţia încheiată
Omul, cauza luptei şi a morţii.

BIBLIOGRAFIE:
Citatele de mai sus sunt prelevate din monumentalele lucrări :
CREATIONISMUL ŞTIINŢIFIC – de Henri M. Morris;
INTRODUCERE ÎN ANTIEVOLUŢIONISMUL
ŞTIINŢIFIC – de Oana Iftime.

83