Semnificaţiile mitului la Mircea Eliade

Costiuc (Golat) Ana – Maria

Master : Filozofie şi spiritualitate răsăriteană
Anul 1

1
 Mitul a stârnit şi va produce noi controverse - unele ridicule, alte mai
raţionale – dar toate vor ţinti către sensul acestuia. Figura emblematică ce s-
au ocupat cu descifrarea complexităţii mitului şi prezentarea sa într-o altă
formă este scriitorul român Mircea Eliade.
Distins savant , autor a multor lucrări de ordin ştiinţific, a transpus în
opera sa noi sensuri ale mitului pe care le poate îmbrăca.
Dar înainte de a ne lansa în lupta ipotezelor legate de interpretare
eliadenească ne vom orienta către cercetarea termenului mit.
„Semnificaţia originală a termenului mit este cea de „discurs” ,
schimbarea semnificaţiei , în virtutea căreia mit a devenit sinonim cu discurs
fals sau fantastic, este rodul polemicii care a opus mythos lui logos :
polemică ce s-a dezvoltat în sânul culturii greceşti (extinzându-se apoi la
cultura occidentală) – concomitent cu apariţia şi afirmarea filosofiei. Aceasta
din urmă şi-a rezervat pentru sine numai prerogativa de a formula discursuri
adevărate, lucru care a dus la criza planului mitic.
Transformarea despre care am vorbit a pus probleme insurmontabile,
întrucât mitul, chiar redimensionat, continuă să impregneze aspecte
importante ale culturii greceşti, ca religia şi poezia: e de-ajuns să ne gândim
la rolul miturilor în operele marilor poeţi tragici, care erau parte integrantă a
cultului public a lui Dionysos în Atena. Pentru a rezolva contradicţia, trebuia
redefinit mitul. Printre orientările filosofice apărute în Grecia cu scopul de a
da o nouă legitimare fenomenului trebuie semnalate alegorismul şi
evhemerismul. Primul punea accent pe capacitatea mitului de a face aluzie,
în maniera indirectă, la adevăruri de ordin moral, ascunse sub aparenţa
întâmplărilor narate. Evhemerismul urma o altă cale, susţinând existenţa
unui sâmbure de adevăr în mituri: adevăr de ordin istoric, în cazul acesta, pe
care fantezia urmaşilor, puţin înclinaţi spre veridicitate, l-a dilatat peste
măsură (A. Brelich, Introduzione alla storia delle religioni, op.cit., pp.7-8 ).
”1
Cele două direcţii sunt relevante pentru a oferi mitului un statut prin
care înţelegem un aspect al realităţii. Deşi conţinutul mitului pare la o primă
vedere infantil , la o analiză atentă vedem că el deţine un rol semnificativ în
structurarea unei realităţi.
Mircea Eliade înclină către ipoteza ca mitul rămâne în cele din urmă o
poveste , structurată după legile gândirii magice, şi participă la ideea de
arhetip. Eliade , în cadrul lucrărilor sale, articulează ideea că miturile sunt
taine, ce se opun unui adevăr ideologic - marxist - , răsturnând preceptele
firii dogmatice.
1
Giovanni Filoramo, Marcello Massenzio, Massimo Raveri, Paolo Scarpi, Manual de
istorie a religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, pag.458

2
 În viziunea lui Eliade , mitul este o istorie exemplară deoarece anunţă
un eveniment petrecut in illo tempore , oferind un precedent şi un exemplu.
Scriitorul român afirmă : „În perspectiva spiritului modern , mitul (şi o
dată cu el toate celelalte experienţe religioase) suprimă „istoria” . Dar
trebuie menţionat că majoritatea miturilor , prin simplu fapt că enunţă ceea
ce s-a petrecut în illo tempore, constituind ele însele o istorie exemplară a
grupului uman care le-a păstrat şi a Cosmosului acelui grup uman. Însuşi
mitul cosmogonic este o istorie, deoarece povesteşte tot ce s-a petrecut ab
origine. Cu o singură rezervă, evident, aceea că e vorba de „istorie” în sensul
modern al termenului – de evenimente ireversibile şi nonrepetabile - ci de o
istorie exemplară, care se poate repeta (periodic sau nu ) care-şi află sensul
şi valoarea în însăşi repetarea ei. Istoria care a fost la origine trebuie să se
repete, pentru că orice epifanie primordială e bogată, cu alte cuvinte, nu se
poate epuiza printr-o singură manifestare. Pe de altă parte, miturile sunt
bogate în conţinutul lor care este exemplar şi, ca atare, oferă un sens, creează
ceva, vesteşte ceva etc.…”.2
Faptul că omul arhaic apelează la miturile arată nevoia acestuia de a arăta
„mărturiile” evenimentului înregistrat în cadrul mitului.
Nevoia de a explica de ce omul este muritor sau de ce luna este pătată
evidenţiază ideea unei funcţii istorice a mitului. Faptul că o apariţia unei
insule este exprimată prin mitul conform căreia insula Tonga3 a fost pescuită
din fundul oceanului ne ajută pe noi să reconstituim „documentele istorice”
în mentalitatea arhaică. De regulă, miturile denotă tendinţa omului de a
explica lucrurile, dar în perioada respectivă , nu deţineau un limbaj
conceptual , iar miturile sunt exprimate cu ajutorul unui limbaj simplu .
Pentru noi modernii, limbajul miturilor şi nevoia de a explica sumar ceea ce
s-a petrecut la originea tuturor obiectelor şi fiinţelor pare pueril , însă pentru
oamenii arhaic ele reprezentau o imagine despre Univers , acordându-le o
importanţă sacră.
Omul arhaic acordă o mare importanţa a ceea ce s-a petrecut cu adevărat şi
în chip real. Iar mitul reprezintă , în esenţă, o fărâmă din realitate sa.
Spiritul omului arhaic se manifestă în aceste mituri , ele transmit ceva din
exemple divine sau morale şi din evenimentele întâmplate într-un timp
semnificativ.
Mitul reprezintă o formă prin care „trecutul” sacralizează existenţa umană,
transformând omul într-o formă apropiată de zeu sau entitate divină.
2
Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti , 2004, pag.435
3
Idem, „Mitul care revelează cum a fost pescuită insula Tonga îşi dovedeşte veracitatea
prin faptul că se mai poate arăta undiţa cu care ea a fost pescuită şi stânca de care s-a
agăţat cârligul.”

3
 Acest „trecut” nu are sens decât atunci când ele este trăit sau imitat. Mitul
este un exemplu de urmat şi are funcţia de a-i învăţa pe oameni cum să se
comporte.
Comportamentul pe care îl indică mitul nu se ancorează în dimensiunea
profană, ci el are preceptele sacrului4. Acţiunile pe care individul trebuie să
le urmeze conferă acţiunilor sale un sens sacru. Miturile , prin modele oferite
de acţiuni, oferă omului arhaic modele demne de urmat. Omul arhaic se
gândeşte la acţiunile zeilor pentru a le urma , a le imita şi pentru a le
transmite mai departe urmaşilor săi caracterul sacru pe care îl deţin acţiunile
divinităţilor.
Prin urmare, mitul reflectă experienţa sacrului implică în acelaşi timp
noţiunile de fiinţă, semnificaţie şi adevăr.5 Mitul introduce sacrul în existenţa
umană şi îi ghidează omului acţiunile sale în vederea desăvârşirii sale.
În argumentarea acestor afirmaţii , Eliade aduce în discuţie miturile
cosmogonice polineziene , unde considerau că la început nu existau decât
apele primordiale cufundate în tenebrele cosmice. „Din imensitatea spaţiului
unde se afla, Io, zeul suprem, şi-a exprimat dorinţa de a părăsi odihna. Îndată
a apărut lumina. Apoi el a spus : „Apele să se despartă, Cerurile să se
alcătuiască, Pământul să se facă!”. Şi astfel , prin cuvintele cosmogonice ale
lui Io, lumea a început să existe.”6
Astfel mitul cosmogonic polinezian indică nevoia omului arhaic de a
urma acest model arhetipal şi el reprezintă în sine un mod de a explica
„creaţiile” indiferent dacă sunt axate pe plan biologic, spiritual sau
psihologic.
Aplicaţia multiplă acestui mit rezultă din imediata legătură cu viaţa :
actul procreaţiei, îmbărbătarea celor deznădăjduiţi, a bătrânilor şi bolnavilor,
avântul războinicilor7.
Mitul deschide o cale către exteriorizarea sacrului în profan şi de a releva
omului posibilităţile de care dispune , nu pentru a se desăvârşi ci pentru a se
înălţa spiritual. Mitul reprezintă o punte de legătură dintre sacru şi profan.
4
Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti , 2004, pag.
422, „Noi trebuie să facem ceea ce zeii au făcut la început.”
5
Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2000, pag.3 „Pentru istoricul religiilor, orice manifestare a sacrului este
importantă; orice rit, orice mit, orice credinţă sau figură divină reflectă experienţa
sacrului, şi prin urmare implică noţiunile fiinţă, semnificaţie şi adevăr.”
6
Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti , 2004, pag.
415.
7
Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti , 2004, pag.416,
„Principala funcţie a mitului este de a fixa modelele exemplare ale tuturor riturilor şi
tuturor acţiunilor umane semnificative.”

4
 Cele două idei, sacru şi profan, caracterizează gândirea scriitorului român
legată de experienţele religioase sau spirituală.
Universul sacru este înglobat în mituri , iar omul simte nevoia de a se
integra în lumea divină prin imitarea. Deşi paradoxal , mitul implică
elementele profane pentru a-l extrage pe om din dimensiunea impersonalului
heideggerian Se. Prin mituri omul dobândeşte o nouă condiţie datorită
imitării sau adoptării comportamentului divin. Ceea ce omul modern nu
înţelege existenţa miturile este că ele deţineau soluţii diacronice la anumite
probleme legate de situaţiile limite precum războiul , crima, etc..
Mitul , ca legătura dintre profan şi sacru, indică un timp sacru, un timp al
originilor, etern şi un spaţiu sacru. Dihotomia sacru - profan indică
ambivalenţa miturilor.
Termenul sacru , la Mircea Eliade, este împrumutat de la scriitorul
Rudolph Otto care a definit experienţa religioasă bazată pe acel sentiment al
iminenţei unei prezenţe divine în existenţa umană. Mysterium tremendum pe
care îl încerca pe omul arhaic în preajma fiinţei divine era fundamentul
experienţei sacre.
Mircea Eliade nu explică suficient sacrul bazându-se mai mult pe o
antiteză între ceva şi opusul său, negativul său. Se pare că sacrul nu poate fi
definit , datorită fiinţei divine, iar profanul ar fi ceva negativ. Însă Eliade
explică că profanul reprezintă „existenţa naturală a omului”8.
Dacă putem să explicăm ce este profan nu putem să relevăm existenţă
naturală a omului fiindcă ar însemna să etichetăm oamenii după acest indice.
Mai degrabă putem discuta de un profan similar cu viaţa cotidiană care
determină devalorizarea acţiunilor umane şi conflictele eului golit de orice
sentiment sau înălţare spirituală.
Sacru nu este net separat de viaţa umană, ci el se inserează uşor în
existenţa umană tocmai pentru a releva un alt sens al existenţei umane.
Cercul hermeneutic pe care îl aplică Eliade în relevarea semnificaţilor nu
ajută la rezolvarea problemei a ceea ce este sacru şi a ceea ce este profan.
Cele două concepţii nu se pot explica prin ele însele sau prin printr-o
permanentă raportare una la alta. Culianu9 a remarcat acest cerc hermeneutic
ori de câte ori se raportau miturile la aceste dimensiuni.

8
Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, pag.95, „Uneori,
Eliade vorbeşte de „profan” ca „existenţă naturală a omului”, dar adaugă alteori că
niciodată existenţa umană nu este în acest , în acest sens, complet „naturală”.”
9
Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, pag. 96 „Şi totuşi
cum se poate ieşi din cercul hermeneutic care împiedică definirea sacrului fără să fie
raportat la profan, iar a profanului fără să fie raportat la sacru?”

5
 Dacă sacrul scapă unor explicaţii logice atunci nu putem nega existenţa
unui spaţiu şi timp sacru.
Mircea Eliade înţelegea prin spaţiu sacru , un loc aflat ca centru al
miturilor , putea să fie apa primordială sau pământul din care se năştea fiinţa
supremă sau care se aflau la începuturi , participând la geneză.
Miturile cosmogonice prelevau noţiune de spaţiu sacru. Locul sacru nu
este ales de om, ci îi este arătat sau descoperit de acesta. Un arbore sau o
stâncă , izvor sunt revelate omului pentru a-şi închina sacrificiile sale sau
pentru a se ruga unei fiinţe divine.
Sanctuarele însă cer consacrarea unui spaţiu10. Construirea unui templu
cere o transfigurare a spaţiului profan . Construcţia spaţiului sau a templului
trebuie marcată de o manifestare a sacrului printr-un semn fulgurant.
Înălţarea edificiului este realizată după un arhetip. Construcţia se supune
unui model stabilit într-un illo tempore , iar pentru a conferi caracterul sacral
edificiul trebuie să corespund unei creaţii a lumii.
Mircea Eliade argumentează : „Apa în care s-a diluat argila este
asimilată cu apa primordială: argila pusă la temelia altarului, cu Pământul:
pereţii laterali, cu atmosfera şi aşa mai departe. Pe de altă parte, construirea
altarului echivalează cu o integrare simbolică a timpului, cu „materializarea
lui în însuşi corpul altarului. ”11
Altarul devine , în urma construcţiei, un sediu de o valoare cosmogonică.
Mica construcţie reprezintă un microcosmos care există într-un anumit
spaţiu şi timp mitic şi mistic.
La fel ca şi în cazul mandalei , construcţia ei defineşte o imagine a lumii
şi ascunde ,în seria de cercuri , un sens iniţiatic pentru omul profan.
Miturile expun şi o concepţie despre ambivalenţa timpului. Există un timp
sacru şi un timp profan. Care este diferenţa dintre cele două timpuri?
Mircea Eliade afirmă că timpul sacru se prezintă ca fiind un timp circular ,
reversibil şi recuperabil prin miturile repovestite12.
Timpul sacru se manifestă altfel decât spaţiul sacru. Timpul asigură o
reîntoarcere permanentă la ceea ce a fost la originea universului şi omul
devine astfel martor , în momentul repovestiri mitului cosmogonic, la creaţia
primordială. Astfel omul se simte ca parte integrantă în procesul creaţiei şi

10
Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti , 2004,
pag.376, „În fapt, locul nu e niciodată „ales” de om; este doar „descoperit” de el, cu alte
cuvinte, spaţiul sacru i se revelează într-un fel sau altul.. ”
11
Idem, pag. 379
12
Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, pag. 94, „Timpul
„sacru” se prezintă în mod paradoxal ca un „Timp circular, reversibil şi recuperabil” , un
fel de „etern prezent mitic reintegrat periodic prin rituri”.”

6
trăieşte odată , prin povestire sau prin imitare, evenimentele realizate de
fiinţa supremă.
Reîntoarcerea omului , nu numai cel arhaic dar şi cel modern, la illo
tempore asigură o trăire periodică a evenimentelor şi determină o purificare
spirituală cu condiţia că spiritul uman să fie deschis către divin.
Deşi Eliade nu defineşte întru-totul mitul , îl consideră că pe o simplă
naraţiune sau o descriere a unei întâmplări sacre sau un eveniment sacru ce
are ca unic scop regenerarea timpului însuşi. Astfel „Mitul este un model
exemplar care se bucură de un prestigiu special, după cum timpul originilor
este o stare extraordinară : reactualizarea sa prin mit şi rit permite
„regenerarea” comunitară şi individuală de mai sus, vindecările magice
etc.”13
Scriitorul afirmă : „În religie , ca şi în magie, periodicitatea înseamnă
mai ales folosirea indefinită a unui timp mitic făcut prezent. Toate ritualurile
au proprietatea de se desfăşura acum, în acest moment. Toate ritualurile au
proprietatea de a desfăşura acum , în acest moment. Patimile lui Hristos,
moartea şi învierea sa nu sunt comemorate pur şi simplu în cursul slujbelor
din Săptămâna Mare. Ele se desfăşoară într-adevăr atunci sub ochii
credincioşilor. Şi un adevărat creştin trebuie să se simtă contemporan cu
aceste evenimente transistorice pentru că , repetându-se, timpul teofanic îi
devine prezent. Văzut în această lumină , efortul lui Sören Kierkegaard de a
traduce condiţia umană în formula de a fi „contemporan cu Iisus” , se arată
mai puţin revoluţionar decât păruse la început. Kierkegaard nu a făcut
altceva decât să formuleze în termeni noi o atitudine generală şi normală a
omului arhaic.”14
Timpul profan reprezintă durata ireversibilă, liniară şi irepetabilă. Axele
timpului profan trecut , prezent şi viitor sunt cele care trasează existenţa
umană. Timpul profan înglobează cotidianul şi preocupările aflate sub
nivelul înălţării spirituale. Tot ceea ce ţine de istorie a unei comunităţii şi de
fenomenele sale sunt respinse de către omul arhaic , pentru că consideră
inutil să îţi aduci aminte de faptele individului decât de faptele zeităţilor sau
eroilor ce-şi depăşesc condiţia.
Mitul are următoarele semnificaţii :
a) de structurare a realităţii , iar riturile au un rol central în a transforma
existenţa umană.
b) oferă o istorie exemplară, prin povestirea lor omul este îndemnat la
conferirea unui sens pozitiv a acţiunilor sale.
c) reprezintă o punte de legătură dintre lumea sacră şi lumea profană.
13
Idem.
14
Ibidem, pag.105

7
 d) indică ambivalenţa timpului –sacru şi profan – şi sensurile sale pentru
omul arhaic dar şi modern.
e) evidenţiază dublă valenţă a spaţiului sacru, templul şi edificiile sacre
nu sunt decât un semn al manifestării sacrului.
f) pune în legătură omul arhaic cu semnificaţiile centrului lumii şi
simbolurile sale precum mandala.
g) sunt fundamentul a ceea ce reprezintă dorinţa omului arhaic după
retrăirea stării paradisiace, scriitorul român vorbeşte de o nostalgie a
Paradisului15 .
Prin limbaj, mitul coboară către înţelegerea omului iar prin povestire
trăirea evenimentelor sunt mult mai posibilă. Mitul este scufundat în
înţelesuri adânce, iar ceea ce vedem la suprafaţă sau la o primă privire
nu este decât superficial. Adevăratele înţelesuri sunt paradoxale nu prin
faptul că oferă soluţii la diverse probleme, ci pentru că îndeamnă omul
arhaic la transformare condiţiei sale. Mitul reprezintă un vis al omului de
a-şi transcende condiţia sa de muritor şi de a-şi integra existenţa sa într-
un univers sacru.

Bibliografie

1. Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade,Editura Nemira,Bucureşti, 1998.

2. Mircea Eliade,Tratat de istoria religiilor,Editura Humanitas, Bucureşti ,
2004.
3. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2000.

15
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, De la epoca marilor descoperiri
geografice până în prezent, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pag. 255 „La fel de largă este
răspândirea miturilor despre pierderea paradisului, despre suferinţă, boală şi moartea care
vin odată cu aceasta”

8
4. Giovanni Filoramo, Marcello Massenzio, Massimo Raveri, Paolo Scarpi,
Manual de istorie a religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.
5. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, De la epoca
marilor descoperiri geografice până în prezent, Editura Polirom, Iaşi, 2007