Sunteți pe pagina 1din 47

Capitolul 3

Piaţa valutară şi tranzacţiile de pe piaţa valutară

Obiective: Capitolul urmăreşte clarificarea noţiunii de piaţă valutară, prezintă


principalii participanţi la tranzacţii de pe piaţa valutară şi tranzacţiile
care se derulează pe această piaţă.

Noţiuni Cheie: piaţă valutară , dealer, broker, hedger, speculator, arbitrajor,


hedging, speculaţie, arbitraj, swap

3.1 Conceptul de Piaţă Valutară

Concentrarea cererii şi a ofertei de valută, determinarea cursului valutar şi


realizarea tranzacţiilor valutare se realizează prin intermediul pieţei valutare.
Fiecare ţară putem spune că îşi organizează propria piaţă valutară, dar aceasta nu
poate fi strict delimitată la un anumit spaţiu în care se întâlnesc vânzătorii cu
cumpărătorii de valută. Noţiunea în sine desemnează ansamblul băncilor şi a
instituţiilor financiare autorizate să efectueze tranzacţii valutare pe teritoriul unei
ţări, de către autoritatea monetară a ţării respective. De aceea nu considerăm
greşită referirea la mai multe ‚pieţe valutare’. Acestea mijlocesc accesul
persoanelor fizice şi juridice la valuta de care au nevoie pentru buna derulare a
schimburilor comerciale internaţionale.
Pe de altă parte, piaţa valutară este considerată ca fiind singura piaţă globală
efectivă care funcţionează 24 de ore din 24, acest lucru fiind posibil datorită
reţelelor de transmitere a informaţiilor financiare, reţele cum sunt: SWIFT,
REUTERS, TELERATE, GLOBEX. Este poate singura piaţă care funcţionează non stop,
dat fiind faptul că un cient are posibilitatea de a tranzacţiona valuta non stop
deoarece în momentul în care tranzacţionarea se încheie pe o piaţă ea se reia pe
altă altă piaţă, tranzacţionarea valutei practic fiind fără întrerupere. Când piaţa
americană îşi închide şedinţa de tranzacţionare, tranzacţionarea continuă la Paris,
aceasta fiind apoi preluată de piaţa australiană, iar apoi de cea de la Tokyo, Hong
Kong şi Singapore pentru ca ştafeta să fie continuată de Londra şi de pieţele
europene. Datorită diferenţelor de fus orar şi a interconectării pieţelor prin
sistemele electronice de transmitere a datelor ordinele de vânzare – cumpărare de
valută odată introduse în sistem pot fi satisfăcute în orice moment dacă îşi găsesc
contrapartidă.

O anchetă realizată de BRI, relevă faptul că în ceea ce priveşte tranzacţiile


valutare Londra ocupă primul loc fiind urmată de New York , Tokyo, Zurich şi Paris.
În Europa continentală pe primul loc se află Zurich urmat de Paris. Concluziile
acestei anchete au fost următoarele:
1. volumul anual al tranzacţiilor valutare este în medie echivalent cu
de trei ori volumul comerţului internaţional;
2. se confirmă faptul că mişcările de capital, respectiv tehnicile
moderne de diminuare a riscului valutar ocupă locul central în
tranzacţiile de pe piaţa valutară;
3. tranzacţiile interbancare sunt dominante mai ales în marile centre
financiare internaţionale.

Factorii care au condus la dezvoltarea schimburilor valutare după anul 1990 sunt:
a) suspendarea definitivă a controlului asupra schimburilor valutare în Uniunea
Europeană începând cu 1 iunie 1990;
b) liberalizarea fluxurilor financiare între statele membre ale Uniunii Europene;
c) amplificarea fluxurilor de capital provenite din plasamente de capital în
străinătate, repatrierea capitalului, etc.
d) lărgirea gamei de instrumente şi produse oferite operatorilor de pe această
piaţă;
e) reducerea costurilor de tranzacţionare ca urmare a progresului tehnologiilor
de prelucrare şi transmitere a datelor la mare distanţă.

3.2 Participanţii la tranzacţiile de pe piaţa valutară

Principalii pioni ai pieţei valutare sunt: băncile comerciale, băncile centrale,


societăţile comerciale care realizează tranzacţii internaţionale.

Băncile comerciale sunt cele mai active entităţi de pe piaţa valutară realizând
vânzări respectiv cumpărări de valută în cont propriu sau în contul clienţilor lor. Pot
îndeplin rolul de formator de piaţă (market maker).

Băncile centrale intervin sporadic pe piaţă, iar în momentul în care se hotărăsc să


intervină scopul este:
 executarea ordinelor primite de la clientela proprie(guverne, bănci străine,
organisme financiare internaţionale);
 influenţarea cursului de schimb prin limitarea variaţiei acestuia, de regulă
pentru protejarea monedei naţionale – motivele ţin în acest caz de politica
economică a ţării respective, de politica valutară şi nu în ultimul rând de
necesitatea respectării unor angajamente internaţionale.

Societăţile comerciale care derulează activităţi de comerţ exterior. Pentru acestea


participarea la tranzacţiile de pe piaţa valutară este esenţială.

Din punct de vedere a sarcinilor care le revin participanţii pe piaţa valutară sunt:

Dealeri sau Traderi sunt cei care acţionează în contul clientului şi în contul lor. Pe
piaţa interbancară pot juca acest rol băncile sau instituţiile financiare agreate iar în
cadrul acestora sunt dealeri persoanele fizice angajate cu scopul de a efectua
vânzări sau cumpărări de valută în contul băncii astfel încât din tranzacţiile pe care
le încheie în numele băncii să obţină un profit. Rolul acestora este de a decide pe
cont propriu când să efectueze tranzacţia astfel încât să aibă loc fluidizarea
tranzacţiilor. Banca sau instituţia în numele căreia operează dealerul îi pune la
dispoziţie acestuia o anumită sumă pe care acesta să o gestioneze de o asemenea
manieră încât să înregistreze profit. Dealerii sunt cei care joacă şi rolul de market
makeri ei find cei care practiv creează sau formează piaţa prin ordinele pe care le
lansează.
Fiecare bancă care are calitatea de market maker îndeplineşte acest rol pe
piaţa valutară numai pentru valutele pe care le tranzacţionează frecvent, acestea
fiind cele pe care le consideră importante clienţii lor.
Negocierea se realizează la cel mai bun curs şi anticipează evoluţia cursului
valutar. Dealerii sunt cei care efectuează tranzacţii de milioane de euro sau dolari
efectuând tranzacţiile atât în numele clienţilor lor cât şi în numele băncii în care îşi
derulează activitatea.
De reţinut: vorbim despre bănci sau instituţii care au calitatea de dealer pe piaţa
valutară şi despre dealeri - persoane fizice- angajaţi ai acestor instituţii.

Brokerii sunt cei care îi asistă pe dealeri, transmit ordinele clienţilor şi au obligaţia
de a informa clienţii despre tranzacţiile efectuate. De regulă încasează un comision
fix aplicat la volumul tranzacţiilor realizate. Aceştia nu realizează efectiv tranzacţia
dorită de clientul care a plasat ordinul şi intermediază executarea ei prin
transmiterea ordinului dealerului cu cel mai bun curs pentru clientul brokerului.
Sarcina lor este dificilă deoarece trebuie să cunoască în orice moment poziţia
dealerilor de pe piaţă, situaţia cursului la care tranzacţionează pentru a îndeplini
cât mai bine ordinul primit de la clienţi.
Dealerii pot apela la serviciile brokerilor pentru a găsi mai rapid cea mai bună
cotaţie pentru o pereche de valute. Brokerii păstrează anonimatul clienţilor lor
până în momentul în care tranzacţia s-a finalizat .
În funcţie de înclinaţia spre risc, participanţii la tranzacţiile de pe piaţa valutară se
împart în:
a) hedgeri : sunt cei care nu sunt dispuşi să rişte, preferă să se acopere
împotriva riscului valutar
b) speculatorii: sunt cei dispuşi să îşi asume riscul modificării cursului valutar în
speranţa că modificarea va fi în favoarea lor. Rezultatul tranzacţiilor lor poate
fi o pierdere sau un câştig.
c) Arbitrajorii: sunt cei care nu riscă nimic lucrând cu cursurile la vedere sau la
termen existe pe piaţă la un moment dat. Vând scump şi cumpără ieftin
simultan pe două pieţe. Datorită principiului enunţat tranzacţiile lor se
soldează întotdeauna cu câştig.

Piaţa valutară ca orice piaţă organizată este structurată pe două segmente 1:


- piaţa valutară interbancară (interbank market) – pe această piaţă
tranzacţiile fiind efectuate pentru sume mari plecând de la un milion USD sau
echivalentul acestora în altă monedă. Toate băncile care acţionează pe
această piaţă sunt nterconectate prin sisteme moderne de transmitere a
informaţiilor.
- piaţa valutară cu amănuntul sau a clienţilor nebancari (corporate foreign
exchange trading): firme, corporaţii, etc. – este piaţa care ia naştere între
băncile comerciale şi clienţii acestora, tranzacţiile putându-se efectua pentru
orice sumă.

Piaţa valutară interbancară. Până în anul 1992 dealerul unei bănci avea două
variante de a executa un ordin :
1. prima variantă era cea a realizării unui ‚direct dealing’ sau a unei
negocieri directe, ceea ce presupunea contactarea telefonică directă
a unui dealer de la altă bancă. Avantajele negocierii directe erau:
 se economisea comisionul plătit brokerului;
 dealerul putea obţine informaţii directe de la dealerul contactat
referitoare la evoluţia pieţei, respectiv a poziţiei celui de al
doilea dealer pe piaţă din modul în care acesta anunţa cotaţia
perechii valutare.

1
Levich R., International Finanacial markets – Prices and Policies, ed. 2, Ed.McGrawHill, 2001, pp.97
2. a doua variantă era contactarea telefonică a unui broker din cadrul
unei firme de brokeraj. Dezavantjul era că trebuia plătit comisionul
brokerului. Avantajul era că dealerul putea să renunţe la tranzacţie
fără ca ceilalţi dealeri să ştie cine a fost interesat de o anumită cotaţie,
deoarece identitatea dealerului care opera prin brokeri era dezvăluită
doar dacă se încheia tranzacţia. În plus era posibil ca brokerul să îi
ofere o cotaţie mai bună decât cea pe care ar fi obţinut-o el.

După 1980 a avut loc o îmbunătăţire a negocierii directe prin introducerea aşa
numitului sistem automat de dealing (Reuters Dealing 2000 - 1)care permitea
comunicarea directă a cotaţiilor, a canttăţilor tranzacţionate şi a altor informaţii
între dealerii din întreaga lume. Sistemul permitea realizarea concomitentă a
maxim patru ‚conversaţii’ pe acelaşi ecran, permiţând dealerului să aleaga cea mai
bună variantă de tranzacţionare din cele patru afişate. Pe lângă faptul că se puteau
vizualiza direct cursurile şi într-un timp mult mai scurt decât în cazul negocierii
directe clasice, un alt avantaj al sistemului consta în faptul că tranzacţiile odată
încheiate erau automat înregistrate şi păstrate într-o bază de date.

Din 1992, acest sistem al negocierii directe cu brokerul a devenit istorie odată cu
introducerea sistemului automat de dealing Reuters Dealing 2000 – 2, urmat în
1993 de MINEX un sistem automat susţinut de un grup de bănci japoneze şi de Dow
Jones Telerate iar apoi de Electronic Broking Service (EBS) susţinut de un grup de
bănci americane şi europene. Cele două noi sisteme au fuzionat formând EBS
Partnership.
Aceste sisteme, permit introducerea directă de către dealeri a cotaţiilor numite
cotaţii ‚live’. Tranzacţiile se pot încheia la aceste cotaţii şi se păstrează anonimatul
dealerilor care au introdus cotaţia. Aceste sisteme au reuşit să înlocuiască cu succes
brokerajul prin telefon.

O altă inovaţie a fost introducerea unui sistem privat de compensare şi lichidare a


tranzacţiilor valutare. la începutul anilor’90 majoritatea tranzacţiilor erau lichidate
pe baza acordurilor bilaterale. Dată fiind creşterea volumului tranzacţiilor valutare
acest sistem al decontării bilaterale expunea sistemul la un risc de lichiditate şi la
un risc de creditare ridicat, în plus genera creşterea costurilor de tranzacţionare
generate de compensare şi lichidare. Soluţia a fost introducerea unui sistem
multilateral de compensare care reducea aceste riscuri. Unul dintre cele mai
cunoscute sisteme de compensare multilaterală este FXNET deţinut de un
consorţiu format din 14 bănci. Analizele făcute demonstrează că FXNET poate
reduce riscurile zilnice de lichidare cu mai mult de 50% .

Piaţa valutară cu amănuntul sau a clienţilor nebancari (corporate foreign


exchange trading)
Când se vorbeşte despre acest segment al pieţii, de regulă se face referire la acei
clienţi – corporaţii care derulează un volum mare de tranzacţii valutare. Un client
de acest gen îşi derulează tranzacţiile valutare prin intermediul unei bănci
comerciale(sau a mai multor bănci comerciale). Deseori acesta poate urmări
cotaţiile care apar pe ecranele serviciilor de dealing a mai multor bănci, şi apoi ia
decizia de a suna una sau mai multe bănci pentru a cere o cotare în direct ‚live’.
Clienţii mari pot utiliza sistemul automat de dealing (REUTERS Dealing 2000 -1) în
loc să obţină cotaţiile şi să efectueze tranzacţiile telefonic. În cadrul acestor sisteme
există un dealer care se ocupă de aceşti clienţi de genul corporaţii, firme mari,
diferit de dealerul de pe piaţa interbancară a unei bănci.Este foarte posibil ca acest
client să contacteze dealerul care se ocupă de corporaţii de pe piaţa FOREX în loc
să contacteze dealerul băncii de pe piaţa interbancară. Dealerul care se ocupă de
corporaţii trebuie să fie atent la: 2
- limitele de tranzacţionare ale clientului;
- stilul de tranzacţionare;
- sensibilitatea faţă de preţ a clientului.
El îl va întreba pe client ce sumă doreşte să vândă sau să cumpere şi abia apoi îi va
da o cotaţie. Este o cotaţie într-o singură direcţie, i se dă doar cursul de care este
interesat nu ambele cursuri (cumpărare- vânzare) ca pe piaţa interbancară.
Era Internetului şi a comerţului electronic a influenţat şi stilul de tranzacţionare pe
piaţa valutară. Astfel, dacă la sfârşitul anilor’90 se încerca crearea unui sistem de
licitaţii pe internet, în aprilie 2000 3 se lansa CURRENEX primul sistem de

2
Levich R., International Finanacial markets – Prices and Policies, ed. 2, Ed.McGrawHill, 2001, pp.99
3
Levich R., International Finanacial markets – Prices and Policies, ed. 2, Ed.McGrawHill, 2001, pp.100
tranzacţionare multibancară a valutei pe INTERNET. Acesta funcţionează pe
pricipiile licitaţiei valutare în care corporaţiile solicită cotaţiile de la băncile
participante.

De exemplu, să presupunem că Orange doreşte să cumpere echivalentul în euro a


25 de milioane de USD de pe piaţa la vedere (spot market). Orange introduce în
sistem o cerere pentru preţurile de cumpărare (bid) . Toate băncile care participă
la acest sistem şi cu care Orange are legături au la dispoziţie un interval scurt de
timp (20 de secunde pentru monedele principale şi mai mult pentru cele mai puţin
tranzacţionate) să introducă preţurile de cumpărare. Din momentul în care Orange
primeşte cotaţiile cerute are la dispoziţie 5 secunde să accepte oferta uneia dintre
bănci sau să refuze încheierea tranzacţiei. Orange poate să aleagă oricare dintre
cursuri, nu este obligat să îl accepte pe cel mai mic (cum ar fi de aşteptat) dacă ţine
cont de calitatea mai îndoielnică a băncii care a oferit cursul mai bun, care ar putea
să îi genereze riscuri suplimentare. Avantajul pe care îl oferă acest sistem este că
Orange poate să vadă atât cotaţiile cât şi băncile care le-au oferit în timp ce băncile
din sistem nu pot să vadă cotaţia oferită de băncile concurente.

CURREX percepe o taxă atât de la clienţii nebancari – Orange – cât şi de la bănci


care sunt la rândul lor clienţi ai acestuia pentru serviciile oferite.
Odată cu introducerea acestui sistem de tranzacţionare a avut loc creşterea
transparenţei pieţei valutare pentru clienţii nebancari şi simplificarea operaţiilor
de back - office, a înregistrării operaţiunilor şi a modalităţii de păstrare a
informaţiilor legate de tranzacţiile valutare. Pe de altă parte conduce la reducerea
spread-ului practicat de către bănci, ceea ce afectează însă câştigurile obţinute de
bănci din tranzacţiile valutare.

3.3 Tranzacţiile realizate pe piaţa valutară


Aceste tranzacţii sunt vânzări respectiv cumpărări de valută se pot clasifica după
mai multe criterii.

1. În funcţie de cursul la care se lichidează, operaţiile de pe piaţa valutară pot


fi:
1.1 Tranzacţii spot sau la vedere - acestea se încheie şi se lichidează la cursul la
vedere sau spot, predarea respectiv primirea cantităţii de valută
tranzacţionată realizându-se în maxim 48 de ore.
1.2 Tranzacţii forward sau la termen – acestea se încheie şi se lichidează la un
curs la termen stabilit în momentul încheierii contractului, predarea
respectiv primirea sumei pentru care a fost încheiat contractul realizându-se
la termenul convenit prin contract, adică la scadenţa acestuia.

2. În funcţie de intenţia celui care efectuează operaţia vorbim despre:


2.1 hedging valutar – intenţia celui care efectuează acest gen de tranzacţie este
de a se acoperi împotriva riscului valutar, de unde şi denumirea mai puţin
utilizată de operaţie de acoperire. Hedging-ul poate fi la rândul său, în
funcţie de cursul la care se realizează, la vedere sau la termen.
2.2 Speculaţia valutară este operaţia de vânzare – cumpărare de valută prin care
se urmăreşte nemijlocit obţinerea unui câştig rezultat din diferenţa de curs
care apare în timp pe o piaţă pentru o valută.

Speculator este cel care adoptă o poziţie de schimb deschisă sperând că în viitor
cursul valutar va înregistra o evoluţie conformă cu aşteptările sale.

Poziţia de schimb la un moment dat pentru un participant la operaţiile de pe


piaţa valutară se determină ca diferenţă între cantitatea de valută deţinută (cea
pe care o posedă şi cea pe care o are de încasat) şi cantitatea de valută datorată.
Ea poate fi:

- egală cu zero, se spune că este o poziţie închisă, ea fiind poziţia pe care


o adoptă un hedger.
- diferită de zero poziţia de schimb se numeşte poziţie deschisă.

- Dacă diferenţa este pozitivă se vorbeşte despre o poziţie long sau


acoperită. Cel care adoptă o poziţie de schimb long speră că valuta
în cauză se va aprecia şi că o va putea vinde la un curs superior celui
la care a achiziţionat-o. Este de regulă poziţia pe care o adoptă
cumpărătorii de valută. Speculaţia în acest caz poartă denumirea
de speculaţie ‚a la hausse’.

- Dacă diferenţa este negativă se vorbeşte despre o poziţie short sau


descoperită.Cel care adoptă o poziţie short speră că valuta se va
deprecia şi va putea răscumpăra valuta la un preţ mai mic. Este
poziţia pe cre o adoptă de regulă vânzătorii de valută. Acest tip de
speculaţie este cunoscut sub denumirea de speculaţie ‚a la baisse’.

Tot o atitudine speculativă este cea în care un comerciant, bazându-se pe


evoluţia cursului valutar întârzie sau grăbeşte efectuarea plăţilor, adică
jonglează cu termenele de plată, situaţie cunoscută în literatura de specialitate
sub denumirea de termaillage4.

4
Drăgoescu E., Relaţii valutare, financiare şi de credit internaţionale, Ed. Dimitre Cantemir, Târgu Mureş, 2000,
pp.155
Pierderea sau câştigul generat de speculaţie

- Pierderea sau câştigul în cazul speculaţiei la vedere se determină ca


diferenţă între cursul la vedere de la orice moment ulterior încheierii şi
lichidării tranzacţiei valutare şi cursul la vedere la care s-a încheiat şi s-a
lichidat tranzacţia valutară.

Δv = Cv1 – Cv0
Unde:
Δv – pierderea sau câştigul generate de speculaţia la vedere;
Cv1 – cursul la vedere din orice zi ulterioară încheierii şi lichidării
tranzacţiei;
Cv0 – cursul la vedere la care s-a încheiat şi lichidat tranzacţia.

- În cazul speculaţiei la termen, pierderea sau câştigul se determină ca


diferenţă între cursul la vedere de la data lichidării tranzacţiei şi cursul la
termen la care s-a încheiat şi s-a lichidat tranzacţia.

ΔF = CvL – Cf0
Unde:
ΔF – pierderea sau câştigul generate de speculaţia la termen;
CvL – cursul la vedere din ziua lichidării tranzacţiei;
Cf0 – cursul la termen la care s-a încheiat şi lichidat tranzacţia.

2.3 Arbitrajul valutar - este tranzacţia valutară încheiată de regulă între bănci,
de unde şi denumirea de arbitraj bancar, prin care se creează posibilittea de
valorificare a disponibilităţilor valutare ale unei bănci de care dispune la un
moment dat.
Această tranzacţie constă în vânzarea respectiv cumpărarea unei anumite valute
la un moment dat pe două peieţe diferite.
Arbitrajorul lucrează cu cursuri cunoscute, ca urmare a acestui fapt tranzacţia
soldându-se întotdeauna cu câştig.Arbitrajorul trebuie să urmărească un singur
lucru, diferenţa de curs care în principiu este în favoarea sa să fie suficient de
mare pentru a acoperi cheltuielile generate de tranzacţie şi să sigure şi un profit
în final.
Arbitrajul poate fi:
a. arbitraj direct sau simplu: în acest caz sunt implicate două
pieţe pe cre sunt afişate direct cursurile de care arbitrajorul
este interesat.
b. Arbitraj triungiular: în această situaţie intervenind trei
pieţe, pentru a afla pe care dintre pieţe vinde respectiv
cumpără arbitrajorul trebuind să obţină un curs valutar prin
încrucişare.
c. Arbitraj combinat-în acest caz arbitrajorul jonglează atât cu
pieţele cât şi cu termenele la care se încheie şi se lichidează
tranzacţia, respectiv cu dobânzile de pe pieţele respective.
Putem vorbi astfel despre un arbitraj al dobânzilor sau un
arbitraj valută – dobândă.

2.4 Swap-ul valutar – presupune realizarea simultană a două operaţii egale ca


sumă dar de sens opus de către aceeaşi persoană. Poate fi:

2.4.1. Swap spot – forward . Constă în:


- vânzarea (sau cumpărarea) spot a unei cantităţi date de valută;
- cumpărarea (sau vînzarea) forward a aceleiaşi cantităţi de valută.

2.4.2. Swap forward – forward. Constă în:


- vânzarea (sau cumpărarea) forward la scadenţa ‚t’ a unei cantităţi date de
valută;
- cumpărarea (sau vînzarea) forward la scadenţa ‚t+1’ a aceleiaşi cantităţi de
valută.

De exemplu, vânzare de euro contra lei azi la cursul de 3,45 RON/EUR


însoţită de cumpărarea de lei contra euro la termen de 3 luni la cursul la
termen de 3,35RON/EUR, este un swap spot – forward care va genera un
profit de 3,45 RON - 3,35RON = 0,1RON pentru fiecare euro care a stat la
baza contractului. Deoarece cursul la vedere la care suma de euro a fost
vândută este mai mare cu 0,1 RON/EUR faţă de cea la care se va cumpăra
aceeaşi sumă de euro peste trei luni.

Este o tranzacţie utilizată de către băncile centrale în cadrul politicii valutare


în scopul susţinerii cursului monedei naţionale, atunci când rezervele monetare
ale ţării respective sunt în scădere, sau structura rezervei valutare nu este
corespunzătoare.
Swap-ul este practicat în cadrul acordurilor de cliring prevăzute cu clauza
devizelor cu reversibilitate, corectând temporar dezechilibrul apărut între
participanţii la acordul de cliring.
Este practicat şi între firme, însă într-o măsură redusă, scopul declarat în
acest caz fiind acela de a obţine o finanţare pe termen mijlociu şi lung în condiţii
mai avantajoase decât cele existente pe piaţa financiară sau pe piaţă
internaţională.

3.4 Tipuri de ordine utilizate în tranzacţiile de pe piaţa valutară

Principalele tipuri de ordine care pot fi întâlnite în tranzacţiile de pe piaţa


valutară sunt:
- ordinul “la piaţă”;
- ordinul la curs limitat;
- ordinul stop.

1.Ordinul “la piaţă” sau la cel mai bun curs (market order sau aux mieux ) Este
ordinul prin care se cere ca tranzacţia valutară să se execute la preţul pieţei
existent în momentul execuţiei. Acest ordin trebuie executat imediat ce este primit
de intermediar, la cel mai bun preţ disponibil în acel moment.
- ordinul de cumpărare “la piaţă” cere intermediarului să-l execute la cel
mai mic curs la care valuta este oferită spre vânzare.
- ordinul de vânzare “la piaţă”, cere intermediarului să-l execute la cel mai
mare curs la care valuta este cerută pe piaţă de către cumpărători.

2.Ordinul limită sau ordinul la curs limitat stabileşte:


- fie preţul maxim pe care cel care a dat ordinul este dispus să-l plătească
în cazul în care cumpără valută de pe piaţă, fiind în acest caz limită
maximă;
- fie preţul minim pe care cel care a lansat ordinul este dispus să îl accepte
în cazul în care vinde valuta pe piaţă.

În cazul acestui tip de ordin, intermediarul nu poate să depăşească, să încalce


limitele indicate de client. Ordinul limită poate să includă, în plus instrucţiunea sau
mai bine (or better). În această situaţie, intermediarul poate să cumpere valuta la
orice vurs care se găseşte sub limita stabilită de către client, sau să vândă valuta la
un curs peste limita stabilită de către client şi trebuie să acţioneze imediat ce
această oportunitate apare. Practic, dacă apare această specificaţie intermediarul
are o libertate de mişcare mai mare în luarea deciziei de vânzare sau cumpărare, în
plus cresc şi şansele de câştig ale clientului acestuia.

Ordinele limită au avantajul că îi protejează pe cei care le folosesc:


- de a cumpăra valuta mai scump decât doresc sau
- de a vinde valuta mai ieftin decât doresc.
Prezintă, însă dezavantajul că, dacă limitele sunt greşit stabilite, adică în
stabilirea lor nu se ţine cont de evoluţia cursurilor de pe piaţă, s-ar putea ca ele
(ordinele limită) să nu fie niciodată executate.

3. Ordinele stop. Menţiunea stop care însoţeşte ordinul transformă ordinul stop
într-un ordin “la piaţă” numai dacă tranzacţia se poate încheia la acelaşi curs cu cel
indicat prin specificaţia stop sau dincolo de preţul stop stabilit de client. Deci,
ordinul stop spre deosebire de ordinul limită se execută numai dacă preţul de pe
piaţă este egal sau depăşeşte (în cazul cumpărării) preţul stop sau dacă este egal cu
sau mai mic (în cazul vânzării) decât preţul stop stabilit de client. Se poate observa
că ordinele stop sunt ordine care accentuează tendinţa de evoluţie a pieţei,
încurajează tendinţa de creştere a acesteia când ea este în creştere şi accentuează
tendinţa de scădere în perioadele în care lipsa de interes se face simţită, aceasta
din cauza modului în care sunt executate.

Un ordin stop de cumpărare, poate fi introdus pentru unul din următoarele motive:
- pentru a reduce o pierdere în cazul în care un investitor a dat un ordin
anterior pentru vânzarea descoperită a valutei în cauză;
- pentru a ‚închide’ profitul obţinut ca urmare a unei vânzări descoperite,
anterioare.

Un ordin stop de vânzare poate fi introdus:


- pentru a proteja un profit ce s-a obţinut ca urmare a achiziţionării
anterioare a valutei;
- pentru a reduce o pierdere pentru valuta cumpărată anterior şi a cărei
curs este în scădere.

Din combinarea ordinelor stop cu ordinele limită apare ordinul STOP limită.
Acest tip de ordin, devine un ordin limită clasic imediat ce preţul STOP a fost atins
sau depăşit.
Testarea cunoştinţelor
1. Cum puteţi defini piaţa valutară ?
2. Care sunt cele două segmente ale pieţei valutare?
3. Ce înţelegeţi prin negociere directă?
4. Definiţi hedger-ul.
5. Ce înţelegeţi prin poziţie deschisă?
6. Ce este un ordin limită?
7. Prin ce se deosebeşte arbitrajul de speculaţie?
8. Care este diferenţa între dealerii de pe piaţa interbancară şi dealerii care
răspund de corporaţii?

Bibliografie
1. Bourguinat Henri, „Finance Internationales”, Ed. PUF, Paris, 1992
2. Ciobanu Gheorghe & colectiv: „Tranzacţii Economice Internaţionale”, Ed.
Imprimeria Ardealul, Cluj –Napoca, 2004
3. Drăgoescu Elena: „Relaţii valutare financiare şi de credit internaţionale”, Ed.
Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş, 2000
4. Gaftoniuc Simona: „Finanţe Internaţionale”; Ed. Economică Bucureşti, 2000
5. Levich Richard M., International Financial Markets, ed. 2, Ed. McGraw Hill
International, Boston, 2001
6. Mishkin Frederic S., Money, „Banking and Financial Markets”, ed. III,
Harper Collins Publishers, New York, 1992
7. Negruş Mariana, Plăţi şi Garanţii Internaţionale, ed. III, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2006
8. Voinea Gheorghe, “Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare
internaţionale”, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003
CONTABILITATEA CAPITALURILOR

STRUCTURA CAPITALURILOR
Capitalurile, pe considerentul că se află la dispoziţia instituţiei pe o perioadă mai mare de
timp, de regulă mai mare de un an, se regăsesc şi sub denumirea de capitaluri
permanente.
Din punct de vedere al provenienţei capitalurile îmbracă următoarele forme:
• Capital propriu;
• Capital străin;
• Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli.
Capitalurile proprii sunt cunoscute şi sub denumirea de active nete și sunt definite ca
fiind interesul rezidual în activele entităţii după deducerea tuturor datoriilor.
Având în vedere că marea majoritate a entităţilor sectorului public nu au capital social, la
nivel internaţional, prin IPSAS10 se recomandă să se realizeze prezentarea capitalurilor
proprii/activelor nete după următoarea structură:
• Capital subscris format din totalul cumulat a contribuţiilor de la proprietari din care se
elimină distribuirile către proprietari;
• Surplusuri şi deficite acumulate rezultate din compararea cheltuielilor şi veniturilor
perioadei;
• Rezerve evidenţiate după natura şi scopul fiecăreia;
• Interese minoritare, care sunt o parte din deficitul net şi din activele nete/capitalurile
proprii ale unei entităţi controlate atribuibile participaţiilor nedeţinute, direct sau
indirect, prin entităţi controlate, de entitatea care controlează.
Prin preluarea la nivel naţional a recomandărilor IPSAS, în România, capitalurile proprii
ale unei instituţii publice cuprind: rezerve şi fonduri, rezultatul reportat, şi rezultatul
patrimonial al exerciţiului. Prin comparaţie cu recomandarea internaţională, contribuţiile
proprietarilor (statul sau unităţile administrativ teritoriale sunt reprezentate de fonduri,
surplusuri şi deficite acumulate rezultate din compararea cheltuielilor şi veniturilor
perioadei îşi găsesc echivalentul în rezultatul patrimonial al exerciţiului şi rezultatul
reportat iar rezervele sunt evidenţiate după natura și scopul lor, iar interesele minoritare
aferente situaţiilor financiare consolidate nu se regăsesc, datorită nepreluării în
reglementările româneşti a IPSAS referitoare la situaţiile financiare consolidate.
Exercitarea controlului de către o entitate din sectorul public se poate realiza asupra altei
entităţi din sectorul public şi în cazul în care cea din urmă nu are capital social. În acest
caz se încadrează instituţiile publice finanţate integral de la un buget, şi care depind de
finanţator, respectiv gestionarul bugetului. De asemenea, o entitate publică poate avea un
interes minoritar în activele nete/capitalurile proprii ale unei entităţii din sectorul privat.
În acest din urma caz poate fi vorba despre o „ entitate economică de interes public”
privatizată parţial şi ca urmare pot exista acţionari privaţi care au interes financiar în
activele nete/capitalurile proprii ale entităţii.
Capitalurile străine reprezintă capitalurile împrumutate şi datoriile asimilate, pe
termen mediu şi lung de la instituţiile bancare şi de la alte persoane juridice şi sunt
formate din: împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni, credite contractate pe termen
mediu şi lung, credite garantate pe termen mediu şi lung şi dobânzi aferente
împrumuturilor.
Provizioanele sunt rezerve constituite în scop de autoprotecţie în faţa a numeroase
riscuri şi pierderi posibile. Poziţionarea provizioanelor între capitalurile proprii şi
capitalurile străine poate fi motivată de cele două situaţii extreme ce pot interveni:
• când riscurile pentru care s-au constituit nu mai există, provizioanele constituite pot fi
asimilate capitalurilor proprii;
• când riscurile există, ele reprezintă „cheltuieli de plătit”, fiind asimilate datoriilor care
urmează a fi decontate în exerciţiile următoare.
IPSAS 1 recomandă detalierea provizioanelor în provizioane pentru beneficiile angajaţilor
şi alte elemente. Reglementarea românească a preluat şi dezvoltat doar ultima parte, alte
elemente.
Un provizion trebuie recunoscut numai în momentul în care următoarele condiţii sunt
îndeplinite:
• o entitate are o obligaţie curentă (legală sau implicită) generată de un eveniment
ulterior;
• este probabil ca o ieşire de resurse care încorporează beneficii economice sau posibile
servicii să fie necesară pentru a deconta obligaţia respectivă şi;
• poate fi realizată o estimare credibila a valorii obligaţiei.

CONTABILITATEA FONDURILOR
Conţinut economic
Fondurile unei instituţii publice includ: fondul bunurilor care alcătuiesc domeniul public
al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, fondul bunurilor care alcătuiesc
domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi fondul activelor
fixe necorporale.
a. Fondul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului și al
unităţilor administrativ-teritoriale
Statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia
asupra bunurilor care alcătuiesc proprietatea publică (domeniul public). Proprietatea
publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale.
Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute în Constituţia României: bogăţiile
de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil,
de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi
ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică.
Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, şi anume:
a) nu pot fi înstrăinate, ele pot fi date numai în administrare regiilor autonome
prefecturilor, autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, altor instituţii publice
de interes naţional, judeţean sau local, concesionate sau închiriate; de asemenea, ele pot
fi date în folosinţa gratuită instituţiilor de utilitate publică; b) nu pot fi supuse executării
silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale; c) nu pot fi dobândite de către alte
persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună credinţă asupra bunurilor
mobile.
Dreptul de proprietate publică se dobândeşte; a) pe cale naturală; b) prin achiziţii publice
efectuate în condiţiile legii; c) prin expropriere pentru cauza de utilitate publică; d) prin
acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local,
după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public; e) prin trecerea unor bunuri din
domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale în domeniul public al
acestora, pentru cauza de utilitate publica; f) prin alte moduri prevăzute de lege.
Exemple de bunuri care aparţin domeniului public al statului: bogăţii de orice natură ale
subsolului, aflate în stare de zăcământ; spaţiul aerian; pădurile şi terenurile destinate
împăduririi; parcurile naţionale; rezervaţiile naturale şi monumentele naturii;
patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării"; infrastructura căilor ferate,
inclusiv tunelele şi lucrările de artă; tunelele şi casetele de metrou, precum şi instalaţiile
aferente acestuia; drumurile naţionale – autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionale,
europene, principale, secundare; reţelele de transport a energiei electrice; digurile de
apărare împotriva inundaţiilor; lucrările de regularizare a cursurilor de ape; porturile
maritime şi fluviale, civile şi militare; statuile şi monumentele declarate de interes public
naţional; muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public naţional.
Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute în reglementările legale
şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a
consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public
naţional.
Exemple de bunuri care aparţin domeniului public al judeţelor: drumurile judeţene;
terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi aparatul
propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean: biblioteci, muzee,
spitale judeţene şi alte asemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau interes public
naţional sau local.
Domeniul public al comunelor, al oraşelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile
prevăzute în reglementări legale şi din alte bunuri de uz sau de interes public local,
declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri
de uz sau de interes public naţional ori judeţean.
Exemple de bunuri care aparţin domeniului public al comunelor, oraşelor şi
municipiilor: drumurile comunale, vicinale şi străzile; pieţele publice, comerciale,
târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de agrement; terenurile şi
clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile
publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile;
locuinţele sociale; statuile şi monumentele, bogăţiile de orice natură ale subsolului, în
stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; cimitirele
orăşeneşti şi comunale.
b. Fondul bunurilor care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al
unităţilor administrativ-teritoriale
Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din
bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor
bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată.
Dreptul de proprietate privata al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra
bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu
dispune altfel.
Inventarierea bunurilor din domeniul public Inventarul bunurilor din domeniul public al
statului se întocmeşte, după caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, precum și de autorităţile publice centrale care au în
administrare asemenea bunuri. Centralizarea inventarului se realizează de către
Ministerul Finanţelor Publice şi se supune spre aprobare Guvernului.
Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ-
teritoriale se întocmeşte, după caz, de comisii special constituite, conduse de preşedinţii
consiliilor judeţene, respectiv de primarul general al municipiului Bucureşti sau de
primari. Inventarele astfel întocmite se însuşesc, după caz, de consiliile judeţene, de
Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale şi se aprobă prin
hotărâre de guvern.
Trecerea bunurilor dintr-un domeniu în altul
Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale în domeniul public al acestora, se face după caz prin hotărâre a Guvernului, a
consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a
consiliului local.
Trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăţilor comerciale, la care
statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar, se poate face numai cu plata și
cu acordul adunării generale a acţionarilor societăţii comerciale respective.
În lipsa acordului menţionat, bunurile societăţii comerciale respective pot fi trecute în
domeniul public numai prin procedura exproprierii pentru cauza de utilitate publica şi
după o justă şi prealabilă despăgubire.
Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţii
administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului
General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a
Guvernului. Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-
teritoriale în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a
consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a
consiliului local. Dreptul de proprietate publică încetează, dacă bunul a pierit ori a fost
trecut în domeniul privat.
Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a
Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.

CONTABILITATEA REZERVELOR DIN REEVALUARE


A. Conţinut economic
Activele fixe pot fi supuse reevaluării şi această reevaluare se efectuează potrivit
reglementărilor legale, caz în care sunt prezentate în bilanţ la valoarea reevaluată şi nu la
costul lor istoric. Reevaluarea acestora se face, în general, la valoarea justă.
Valoarea justă se determină pe baza unor evaluări efectuate de evaluatori autorizaţi. În
cazul în care, ulterior recunoaşterii iniţiale ca activ, valoarea unui activ fix este
determinată pe baza reevaluării activului respectiv, valoarea rezultată din reevaluare va fi
atribuită activului, înlocuind costul de achiziţie/costul de producţie. În astfel de cazuri,
regulile privind amortizarea se aplica activului având în vedere valoarea acestuia,
determinată în urma reevaluării.
Reevaluările trebuie făcute cu suficientă regularitate, astfel încât valoarea contabilă să nu
difere substanţial de cea care ar fi determinată folosind valoarea justă la data bilanţului.
În categoria activelor fixe corporale ale instituţiilor publice care se reevaluează se cuprind:
a) activele fixe corporale aflate în patrimoniu: terenuri și amenajări la terenuri,
construcţii, instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale și plantaţii, mobilier,
aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane și materiale și alte active
fixe corporale;
b) activele fixe corporale date în concesiune, cu chirie, în folosinţa gratuita persoanelor
juridice fără scop patrimonial, precum și cele date în administrarea regiilor autonome;
c) capacităţile puse în funcţiune parţial, de natura activelor fixe corporale pentru care încă
nu s-au întocmit formele de înregistrare ca active fixe corporale;
d) activele fixe corporale la care s-au efectuat lucrări de investiţii (modernizări, reparaţii
capitale, reabilitări, consolidări etc.) care au majorat valoarea de înregistrare în
contabilitate a acestora, indiferent de sursa de finanţare a investiţiilor. Reevaluarea se
efectuează separat pentru valoarea de înregistrare de la data intrării în patrimoniu sau
data ultimei reevaluări și separat pentru valoarea investiţiei, prin aplicarea indicilor de
preţ corespunzători perioadelor când acestea au intrat în patrimoniu sau au fost
reevaluate și când au fost efectuate investiţiile. Valoarea actualizată a activelor fixe
corporale modernizate se determină prin însumarea valorilor actualizate ale valorii de
înregistrare în contabilitate cu valoarea actualizata a investiţiilor;
e) activele fixe corporale achiziţionate de instituţiile publice în cadrul contractelor de
leasing financiar;
f) activele fixe corporale aflate la reprezentantele diplomatice, comerciale, militare din
străinătate, în zonele de conflict. Acestea se inventariază și se reevaluează de instituţiile
publice în patrimoniul cărora sunt înregistrate. Investiţiile efectuate la activele fixe
corporale închiriate de instituţiile publice se reevaluează de operatorii
economici/instituţiile publice care au efectuat investiţiile.
Nu se reevaluează următoarele categorii de active fixe corporale: a) activele fixe
corporale care au intrat în patrimoniul instituţiilor publice în cursul anului în care se
efectuează reevaluarea și au fost înregistrate în contabilitate la costul de achiziţie, de
producţie sau la valoarea justă, după caz; b) activele fixe corporale care la data reevaluării
au durata normală de funcţionare expirată; c) activele fixe corporale aflate în conservare,
precum și rezervele de mobilizare care sunt evidenţiate în contabilitate ca active fixe
corporale; d) activele fixe corporale pentru care au fost întocmite documentele, dar nu s-
au obţinut aprobările legale de scoatere din funcţiune, și care nu au fost demontate,
demolate sau dezmembrate, e) activele fixe corporale în curs de execuţie. Reevaluarea se
poate efectua de către evaluatori autorizaţi, sau de către o comisie numită de conducătorul
instituţiei publice.
Comisia trebuie să fie formată din persoane cu pregătire corespunzătoare economica și
tehnica în domeniu, care sa asigure efectuarea corecta și la timp a inventarierii activelor
fixe corporale și sa poată aprecia starea, respectiv gradul de uzura fizica și morala,
utilitatea și valoarea de piaţa a acestora.
Metodologia de reevaluare ce se aplică de instituţiile publice presupune cunoaşterea
următoarelor elemente: a) valoarea de înregistrare în contabilitate a activelor fixe
corporale care se reevaluează; b) data intrării în patrimoniu. Data intrării în patrimoniu
se consideră: – data înscrisă în documentele de achiziţie întocmite pentru activele fixe
corporale procurate cu titlu oneros, care nu au mai fost reevaluate; – data înscrisă în
documentele întocmite pentru activele fixe corporale construite sau produse de
instituţiile publice, care nu au mai fost reevaluate; – data înscrisă în documentele
transmise de donator, pentru activele fixe corporale dobândite cu titlu gratuit, care nu au
mai fost reevaluate; – data înscrisă în documentele de intrare în patrimoniu prin alte
modalităţi de dobândire (transfer, expropriere, hotărâre judecătorească etc.), care nu au
mai fost reevaluate; c) data ultimei reevaluări, pentru activele fixe corporale care au fost
reevaluate anterior; d) amortizarea calculată până la finele lunii când se efectuează
reevaluarea evidenţiată în contabilitate în creditul contului 281 „Amortizări privind
activele fixe corporale"; e) rata inflaţiei (indicele prețurilor de consum) comunicată de
Institutul Naţional de Statistică; f) valoarea de înregistrare în contabilitate actualizată
(valoare reevaluată la data când se efectuează reevaluarea), determinată prin înmulţirea
valorii de înregistrare în contabilitate cu rata inflaţiei (indicele prețurilor de consum).

În funcţie de caracterul amortizabil sau nu al activului fix corporal reevaluat, reflectarea


în contabilitate se realizează astfel:
a) Dacă rezultatul reevaluării activelor fixe corporale neamortizabile este:
– o creştere a valorii contabile, aceasta se tratează ca o creştere a rezervei din reevaluare
care se transferă concomitent în creditul conturilor de fonduri (conturile 101, 102, 103,
104, după caz).
– o descreştere a valorii contabile, aceasta se tratează ca o diminuare a rezervei din
reevaluare care se transferă concomitent în debitul conturilor de fonduri (conturile 101,
102, 103, 104, după caz).
b) Dacă rezultatul reevaluării activelor fixe corporale amortizabile este:
– o creştere a valorii contabile nete (valoarea contabila, mai puţin amortizarea cumulată),
aceasta se tratează astfel:
 ca o creştere a rezervei din reevaluare, prezentata în cadrul capitalurilor
proprii, dacă nu a existat o descreştere anterioara, recunoscută ca o
cheltuială aferenta acelui activ (contul 105);
 ca un venit care să compenseze cheltuiala cu descreşterea recunoscută
anterior la acel activ (contul 7813).
– o descreştere a valorii contabile nete (valoarea contabilă, mai puţin amortizarea
cumulată), aceasta se tratează astfel:
 ca o scădere a rezervei din reevaluare, prezentata în cadrul capitalurilor proprii, cu
valoarea minimă dintre valoarea acelei rezerve și valoarea descreşterii (contul
105); eventuala diferenţă rămasă neacoperită din rezervele din reevaluare
existente se înregistrează ca o cheltuială (contul 6813);
 ca o cheltuială cu întreaga valoare a descreşterii, dacă în rezerva din reevaluare nu
este înregistrată o suma aferentă acelui activ (contul 6813).
Tratarea amortizării cumulate la data reevaluării activelor fixe amortizabile, se
realizează în unul din următoarele moduri:
a) recalculată proporţional cu schimbarea valorii contabile a activului fix (înregistrata în
contul 2xx), astfel încât valoarea contabilă a activului fix, după reevaluare, să fie egală cu
valoarea sa reevaluată. Această metodă este folosită deseori în cazul în care activul fix este
reevaluat prin aplicarea unui indice (de exemplu, indicele prețurilor de consum – total);
b) eliminată din valoarea contabilă a activului fix (înregistrată în contul 2xx), iar valoarea
neta astfel obţinută devine valoarea reevaluată a activului fix. Metoda de reevaluare este
bazata pe valori nete, respectiv la fiecare reevaluare amortizarea calculată este eliminată
din valoarea contabilă a activului fix. Această metodă este folosită deseori pentru clădiri
care sunt reevaluate la valoarea lor de piaţă.
În situaţia în care activele fixe sunt amortizate integral, scoase din funcţiune, transferate
cu titlu gratuit sau vândute, diferenţele din reevaluare evidenţiate în contul 105 „Rezerve
din reevaluare" urmează să fie trecute asupra contului 117.15 „Rezultatul reportat
reprezentând surplusul realizat din reevaluare".

CONTABILITATEA REZULTATULUI REPORTAT


Conţinut economic
Rezultatul reportat reprezintă rezultatul patrimonial al exerciţiilor financiare anterioare.
La începutul fiecărui exerciţiu, rezultatul patrimonial de la sfârşitul anului, sub forma
excedentului sau deficitului bugetar, se repartizează asupra rezultatului reportat.
Eventualele erori constatate în contabilitate, după aprobarea și depunerea situaţiilor
financiare, se corectează în anul în care acestea se constată. Erorile contabile pot sa apară
ca urmare a unui calcul greşit, al aplicării greşite a metodelor contabile, al interpretării
greşite a evenimentelor, a fraudelor sau omisiunilor. Corectarea unei asemenea erori
aferente perioadei anteriore poate fi efectuata pe seama rezultatului perioadei curente.
Atunci când este afectată credibilitatea situaţiilor financiare prezentate, corectarea erorii
se efectuează pe seama rezultatului reportat.
CONTABILITATEA REZULTATULUI PATRIMONIAL
Conţinut economic
În limbajul financiar-contabil rezultatul exerciţiului se determină cu ocazia închiderii
conturilor de venituri şi finanţări şi cheltuieli la sfârşitul fiecărei perioade de gestiune
(lunii) şi poate lua forma de:
• excedent, dacă veniturile sunt mai mari decât cheltuielile perioadei, sau
• deficit, dacă veniturile sunt mai mici decât cheltuielile perioadei.
Rezultatul definitiv al exerciţiului se determină anual, la sfârşitul exerciţiului şi reprezintă
soldul final al contului de rezultate. Rezultatul exerciţiului reprezintă dimensiunea
performanţei instituţiei prin compararea veniturilor cu cheltuielile perioadei.
Rezultatul patrimonial cuprinde surplusul sau deficitul din activităţile curente (ordinare),
precum şi elemente extraordinare.

CONTABILITATEA FONDURILOR CU DESTINAŢIE SPECIALĂ


A. Conţinut economic
Instituţiile publice constituie în condiţiile legii fonduri cu destinaţie specială cum ar fi:
– la nivelul unităţilor administrativ teritoriale fondul de rulment, sume reprezentând
amortizarea activelor fixe deţinute de serviciile publice de interes local, sume aferente
depozitelor speciale constituite pentru construcţii de locuinţe şi fondul de risc, taxele
speciale;
– la nivelul bugetului asigurărilor sociale de stat fondul de rezervă al bugetului
asigurărilor sociale de stat;
– la nivelul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate fondul de rezervă pentru sănătate;
– la nivelul spitalelor fondul de dezvoltare a spitalului.
Fondul de rulment – se constituie din excedentul anual al bugetului local.
Disponibilităţile acestui fond pot fi utilizate temporar, pentru acoperirea golurilor de casă
provenite din decalaje între veniturile şi cheltuielile anului curent, precum şi pentru
acoperirea definitivă a eventualului deficit bugetar rezultat la finele exerciţiului bugetar.
Fondul de risc – se constituie distinct pentru garanţii locale la împrumuturi interne şi,
respectiv, pentru garanţii la împrumuturi externe, pentru acoperirea riscurilor financiare
care decurg din garantarea de către autorităţile administraţiei publice locale a
împrumuturilor contractate de agenţii economici şi serviciile publice de subordonare
locala.
Fondul de risc se constituie din: sumele încasate sub formă de comisioane de la
beneficiarii împrumuturilor garantate, dobânzile acordate de unităţile trezoreriei statului
la disponibilităţile fondului, dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru neplata în termen
de către beneficiarii împrumuturilor şi în completare de la bugetul local (contul 135).
Fondul de rezervă al bugetului asigurărilor sociale de stat – se constituie anual dintr-o
cotă de până la 3% din veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat. Fondul de rezerva
se utilizează pentru acoperirea prestaţiilor de asigurări sociale în situaţii temeinic
motivate sau a altor cheltuieli ale sistemului public, aprobate prin legea bugetului
asigurărilor sociale de stat. Fondul de rezervă se reportează în anul următor şi se
completează, iar eventualul deficit curent al bugetului asigurărilor sociale de stat se
acoperă din disponibilităţile bugetului asigurărilor sociale de stat din anii precedenţi şi,
în continuare, din fondul de rezervă (contul 132).
Fondul de rezervă pentru sănătate – se constituie în baza prevederilor legale în cota
de 1% din sumele constituite la nivelul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. Bugetul
fondului se aprobă ca anexă la legea bugetului de stat. Utilizarea fondului se stabileşte
prin legi bugetare anuale, iar sumele rămase neutilizate la finele anului se reportează în
anul următor având aceeaşi destinaţie (contul 133). Taxele speciale – sunt aprobate de
consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru
funcţionarea unor servicii publice locale, create în interesul persoanelor fizice şi juridice.
Nivelul taxelor speciale se stabileşte anual, iar veniturile obţinute din acestea se utilizează
integral pentru acoperirea cheltuielilor efectuate pentru înfiinţarea serviciilor publice
locale, precum şi pentru finanţarea cheltuielilor de întreţinere şi funcţionare ale acestor
servicii. Aceste taxe speciale se încasează într-un cont distinct, deschis în afara bugetului
local (contul 137). Fondul de dezvoltare a spitalului – se constituie din: cota parte din
amortizarea calculată lunar şi cuprinsă în bugetul de venituri și cheltuieli, sume rezultate
din valorificarea bunurilor disponibile, precum şi din cele casate, sponsorizări cu
destinaţia „dezvoltare”, o cotă de 20% din excedentul bugetului de venituri şi cheltuieli
înregistrat la finele exerciţiului bugetar. Acest fond constituit de spitale este utilizat
pentru achiziţionarea de echipamente şi aparatură medicală şi de laborator care este
necesară pentru desfăşurarea activităţii spitalului.

CONTABILITATEA PROVIZIOANELOR
Conţinut economic
Provizionul reprezintă un pasiv cu exigibilitate sau valoare incertă. Un provizion va fi
înregistrat în contabilitate dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
– există o obligaţie curentă generată de un eveniment anterior;
– este probabil ca o ieşire de resurse sa fie necesara pentru onorarea obligaţiei respective;
– suma poate fi estimată în mod credibil.
Valoarea recunoscută ca provizion trebuie să constituie cea mai bună estimare a costurilor
necesare stingerii obligaţiei curente. Astfel cea mai bună estimare a costurilor necesare
stingerii obligaţiei curente este acea sumă pe care instituţia urmează să o plătească pentru
stingerea obligaţiei respective la data raportării. Estimările provizioanelor sunt efectuate
de către conducerea instituţiilor, având ca punct de plecare experienţa unor tranzacţii de
acelaşi fel sau rapoartele elaborate de către experţi independenţi. Provizioanele vor fi
revizuite la data fiecărui bilanţ şi ajustate pentru a reflecta cea mai bună estimare curentă.
În cazul în care pentru stingerea unei obligaţii nu mai este probabilă o ieşire de resurse,
adică provizionul a rămas fără obiect, acesta trebuie anulat. Provizioanele trebuie să fie
strict corelate cu riscurile şi cheltuielile estimate, ele neputând avea drept scop corectarea
valorii activelor.
Instituţiile publice pot constitui provizioane pentru elemente cum sunt:
• litigiile, amenzile și penalităţile, despăgubirile, daunele şi alte datorii incerte;
• cheltuielile legate de activitatea de service în perioada de garanţie şi alte cheltuieli
privind garanţia acordată clienţilor;
• alte provizioane.
Provizioanele pentru garanţii de bună execuţie se constituie de către furnizorii de
produse, în special în cazul aparaturii electrocasnice, maşinilor şi utilajelor pentru care se
acordă garanţie un anumit termen. În termenul de garanţie defecţiunile apărute din vina
furnizorului sunt remediate de către acesta. În acest sens furnizorul constituie un
provizion pentru garanţiiconform clauzelor contractuale. Cheltuielile cu constituirea
provizionului pentru garanţii se calculează luând în considerare procentul mediu de
cheltuieli cu remedierea produselor livrate cu termen de garanţie efectuate în exerciţiul
precedent care se înmulţeşte cu valoarea vânzărilor exerciţiului curent. La expirarea
termenului de garanţie aferent produselor livrate sau la remedierea lor, provizioanele
constituite se anulează.
Exemplu: pentru echipamentele produse, un laborator finanţat de la stat, oferă o garanţie
de 6 luni. Dacă ar fi detectate defecte minore la toate echipamentele furnizate, costul
reparaţiilor ar fi de 1.000 lei. Dacă ar fi detectate defecte majore, costul reparaţiilor ar fi
de 4.000 lei. Conform statisticilor laboratorului, 75% din echipamente nu au defecte, 20
% au defecte minore iar 5% defecte majore. Valoarea preconizata a reparaţiilor este: (75%
x 0) + (20% x 1.000) + (5% x 4.000) = 400
Provizioanele pentru litigii se constituie la sfârşitul exerciţiului pentru litigiile aflate în
curs, întrucât câştigul de cauză nu poate fi sigur, deci există riscul ca acestea să se
finalizeze în defavoarea unităţii. Provizioanele trebuie constituite la nivelul sumelor aflate
în litigiu.
Alte provizioane. Din această categorie fac parte provizioanele pentru restructurare
constituite cu ocazia restructurărilor de către Guvern, ministere, cele pentru întreţinere,
etc.

CONTABILITATEA ÎMPRUMUTURILOR ŞI DATORIILOR ASIMILATE


Considerente generale privind împrumuturile şi datoriile asimilate (peste un an).
Împrumuturile şi datoriile din această clasă reprezintă sume ce trebuie plătite într-o
perioadă mai mare de un an, conform acordului de împrumut.
Termen scurt înseamnă că durata de rambursare nu depăşeşte 1 an. Termen mediu
înseamnă că durata de rambursare este mai mare de 1 an, dar nu depăşeşte 5 ani. Termen
lung înseamnă că durata de rambursare depăşeşte 5 ani.
Contabilitatea împrumuturilor şi datoriilor asimilate acestora se ţine pe următoarele
categorii: împrumuturi interne şi externe contractate sau garantate de stat, împrumuturi
din emisiunea de obligaţiuni, împrumuturi interne şi externe contractate sau garantate
de autorităţile administraţiei publice locale, alte împrumuturi şi datorii asimilate, precum
şi dobânzile aferente acestora.
Datoria publică reprezintă datoria publică guvernamentală la care se adaugă datoria
publică locală.
Datoria publică guvernamentală - Datoria publică guvernamentală cuprinde totalitatea
obligaţiilor financiare interne şi externe ale statului, la un moment dat, provenind din
împrumuturile contractate direct sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finanţelor
Publice, în numele României, de pe pieţele financiare.
Datoria publică guvernamentală internă este partea din datoria publică guvernamentală
care reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi
contractate direct sau garantate de stat, de la persoane fizice sau juridice rezidente în
România, inclusiv sumele utilizate temporar din disponibilităţile contului curent general
al Trezoreriei Statului pentru finanţarea temporară a deficitelor bugetare.
Datoria publică guvernamentală externă este partea din datoria publică guvernamentală
reprezentând totalitatea obligaţiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi
contractate direct sau garantate de stat de la persoane fizice sau juridice nerezidente în
România.
Datoria publică locală - Datoria publica locala reprezintă totalitatea obligaţiilor
financiare interne și externe ale autorităţilor administraţiei publice locale, la un moment
dat, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea de pe pieţele
financiare.
Datoria publica locala interna este partea din datoria publica locala care reprezintă
totalitatea obligaţiilor financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale, provenite
din împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea, de la persoane fizice sau
juridice rezidente în România.
Datoria publica locala externa este partea din datoria publica locala reprezentând
totalitatea obligaţiilor financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale, provenind
din împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea de la persoane fizice sau
juridice nerezidente în România.
Împrumuturile din emisiunile de obligaţiuni, cunoscute şi sub denumirea de
împrumuturi obligatare, reprezintă împrumuturi pe termen lung care au ca scop
atragerea de mijloace băneşti necesare finanţării, contractate prin titluri de valoare
cunoscute sub denumirea de obligaţiuni.
În România35, emisiunile de obligaţiuni se pot face numai pe piaţa de capital
reglementată, supravegheată şi controlată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare
(CNVM).
Obligaţiunea este valoarea mobiliară negociabilă care conferă deţinătorului calitatea de
creditor. Acesta are dreptul de a încasa de la emitent dobânzile aferente sumei date cu
împrumut. De asemenea o obligaţiunile din aceeaşi emisiune acordă aceleaşi drepturi
deţinătorilor şi trebuie să aibă o valoare egală. Obligaţiunile sunt de fapt nişte
instrumente financiare de creditare, folosite pentru acoperirea temporară a datoriei
publice.
Obligaţiunile, în general, pot fi de două feluri:
• Fără opţiune, care reprezintă acele instrumente financiare ce sunt emise pentru
atragerea de pe piaţa financiară, pentru o perioadă mai lungă de timp, de active monetare
destinate completării unor fonduri proprii ce sunt necesare în general pentru efectuarea
de investiţii importante, iar în cazul statului, pentru acoperirea nevoilor statului;
• Cu opţiune – sunt instrumente financiare care în prima fază apar ca obligaţiuni, iar după
termenul stabilit pe obligaţiune, acestea, în loc să fie achitate creditorului, ele se
transformă în acţiuni.
Obligaţiunile care pot fi emise de stat sunt cele fără opţiune, iar cele cu opţiune pot fi
emise de către agenţii economici. Împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni sunt
împrumuturi pe termen lung purtătoare de dobândă care se calculează prin aplicarea
ratelor dobânzii la valoarea nominală a obligaţiunii. Pe lângă valoarea nominală
obligaţiunile mai pot fi evaluate la:
• preţul de emisiune, adică preţul cu care se vinde efectiv obligaţiunea. Acesta poate fi mai
mic sau cel mult egal cu valoarea nominală.
• preţul de rambursare, adică preţul la care obligaţiunile vor fi rambursate. Acesta poate
fi egal sau mai mare decât valoarea nominală.
Diferenţa dintre cele două preţuri constituie prima de rambursare a obligaţiunilor.
Primele emisiuni de obligaţiuni municipale de pe piaţa românească au avut loc în anul
2001, și aparţin municipalităţilor Mangalia și Predeal.
Imprumuturilor interne şi externe contractate sau garantate de autorităţile
administraţiei publice locale
Conţinut economic
Datoria publică locală este formată din împrumuturile contractate şi garantate de
autorităţile administraţiei publice locale precum şi din datoriile care rezultă din aceste
împrumuturi.
Unităţile administrativ-teritoriale au posibilitatea de a contracta şi garanta atât
împrumuturi interne cât şi externe pe termen scurt, mediu sau lung fie pentru activităţi
de investiţii proprii, fie pentru instituţiile aflate în subordonare.
Împrumuturile interne şi externe contractate sau garantate pe termen mediu şi lung sunt
împrumuturi acordate de către diverse instituţii financiare pe o perioada care depăşeşte
1 an, încadrându-le astfel în categoria capitalurilor permanente.

CONCEPTE ȘI TIPOLOGII PRIVIND DECONTĂRILE CU


TERȚII

Dinamica vieţii economice impune existenţa unor permanente interacţiuni între terţe
persoane, participanţi activi în „mediul de afaceri”. În urma acestor relaţii economice, iau
naştere o serie de datorii şi creanţe, a căror decontare pe termen scurt sunt delimitate
prin categoria de „decontări cu terţii”. Contabilitatea terţilor asigura evidenta datoriilor
și creanţelor instituţiei publice în relaţiile acesteia cu furnizorii, clienţii, personalul,
bugetul statului, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, decontările
referitoare la fondurile nerambursabile primite de la Comunitatea Europeana, cu
debitorii și creditorii diverşi, creanţe bugetare și creditori bugetari,decontările între
instituţii publice, precum și evidenta operaţiilor ce necesita clarificări ulterioare și alte
decontări. Aceste relaţii curente se concretizează, în contabilitate, în două categorii
patrimoniale distincte, şi anume:
• Creanţe curente – componente ale activelor patrimoniale;
• Datorii curente – componente ale pasivelor patrimoniale.
Creanţele reprezintă valorile economice avansate temporar de către titularul de
patrimoniu (creditor) altor persoane fizice sau juridice (debitor) și pentru care urmează
sa se primească un echivalent valoric.
O creanţă în calitatea ei de activ, trebuie clasificată ca şi activ curent în următoarele
situaţii:
• se aşteaptă ca această creanţă să fie decontată în cursul normal al ciclului de
exploatare al unei entităţi patrimoniale;
• se aşteaptă ca aceasta să fie realizată în termen de 12 luni de la data bilanţului.
Datoriile (obligaţiile) reprezintă obligaţii actuale ale entităţii provenite din evenimente
trecute prin decontarea cărora se aşteaptă sa rezulte o ieşire de resurse care incorporează
beneficii economice viitoare.
O datorie trebuie clasificată ca datorie curentă în următoarele situaţii:
• se aşteaptă ca datoria să fie decontată în cursul normal al ciclului de exploatare al
entităţii patrimoniale;
• datoria este exigibilă în termen de 12 luni de la data bilanţului.
Recunoaşterea elementelor în situaţiile financiare se realizează pe baza a doua
criterii care trebuie îndeplinite în mod cumulativ:
• probabilitatea realizării unui beneficiu economic viitor (pentru active), respective a unei
ieşiri de resurse purtătoare de beneficii economice (pentru datorii);
• evaluarea sa se poată realiza în mod credibil.
Exemplu: În cazul în care se vând mărfuri clienţilor, echivalentul valoric constă dintr-o
sumă de bani egală cu valoarea mărfii facturate; dacă însă se acordă un avans
salariaţilor care urmează să plece în delegaţie, echivalentul valoric constă în munca
prestată care este evaluată prin însumarea cheltuielilor privind transportul, cazarea şi
diurna delegatului.
În concluzie, ansamblul acestor interacţiuni între debitori și creditori dau naştere la o
serie de datorii şi creanţe curente, pe care literatura de specialitate le grupează astfel:
– datorii şi creanţe comerciale faţă de furnizori şi clienţi;
– datorii şi creanţe faţă de salariaţi;
– datorii şi creanţe faţă de bugetul de asigurări sociale, bugetul statului, bugetele locale,
bugetul asigurărilor sociale de stat;
– datorii şi creanţe faţă de Comunitatea Europeana;
– datorii şi creanţe faţă de diverşi creditori, respectiv debitori.

EVALUAREA CREANȚELOR ȘI DATORIILOR CURENTE


Evaluarea creanţelor și datoriilor curente tine seama de momentul în care se realizează.
Rezulta astfel, următoarele momente ale evaluării lor: evaluarea iniţiala, evaluarea la
momentul decontării creanţelor și datoriilor, evaluarea la data bilanţului.
A. Evaluarea iniţială
Creanţele și datoriile instituţiei publice se înregistrează în contabilitate la valoarea
nominala. Dacă datoriile şi creanţele sunt în devize se înregistrează în contabilitate atât
în lei, la cursul de schimb în vigoare la data efectuării operaţiunilor, cit și în devize.
Operaţiunile în valuta trebuie înregistrate în momentul recunoaşterii iniţiale în moneda
de raportare, aplicându-se sumei în valuta cursul de schimb dintre moneda de raportare
și moneda străina, la data efectuării tranzacţiei.
B. Evaluarea la momentul (decontării) lichidării creanţelor și datoriilor
Diferenţele de curs valutar ce apar cu ocazia decontării creanţelor și datoriilor în valuta la
cursuri diferite fata de cele la care au fost înregistrate iniţial pe parcursul perioadei sau
fata de cele la care au fost raportate în situaţiile financiare anuale anterioare trebuie
recunoscute ca venituri sau cheltuieli în perioada în care apar. O diferenţa de curs valutar
apare când exista o modificare a cursului de schimb între data efectuării tranzacţiei și data
decontării oricăror elemente monetare ce rezulta dintr-o tranzacţie în valuta. Atunci când
tranzacţia este decontata în decursul aceluiaşi exerciţiu financiar în care a survenit,
întreaga diferenţa de curs valutar este recunoscută în acel exerciţiu. Atunci când
tranzacţia este decontata într-un exerciţiu financiar ulterior, diferenţa de curs valutar
recunoscută în fiecare exerciţiu financiar, ce intervine pana în exerciţiul decontării, este
determinata ţinând seama de modificarea cursurilor de schimb survenita în cursul
fiecărui asemenea exerciţiu financiar.
C. Evaluarea la data bilanţului
La data întocmirii situaţiilor financiare, creanţele și datoriile în valuta se evaluează la
cursul publicat de Banca Naţionala a României, valabil pentru ultima zi a perioadei de
raportare. Creanţele și datoriile aferente fondurilor nerambursabile primite de la
Comunitatea Europeana se evaluează la data bilanţului la cursul publicat de Banca
Centrala Europeana, valabil pentru ultima zi a perioadei de raportare. Perioadele de
raportare pentru instituţiile publice sunt trimestrul și anul bugetar.

ORGANIZAREA SUPORTULUI INFORMAȚIONAL PRIVIND


DECONTARIILE CU TERȚII

Existenţa unei mari varietăţi de relaţii economice din care iau naştere datorii şi creanţe
curente generează o diversitate de documente primare care le consemnează. Prezentarea
succintă a categoriilor de datorii şi creanţe corelate cu principalele documentele aferente
ar fi:
• Factura și factura fiscală – în baza lor se decontează produsele și mărfurile livrate,
precum și lucrările prestate, fiind utilizate ca document de înregistrare în contabilitate;
• Dispoziţia de livrare – serveşte ca document pentru eliberarea din magazie a produselor,
mărfurilor sau a altor valori destinate vânzării și sta la baza întocmirii facturii sau avizului
de expediţie, după caz;
• Avizul de însoţire a mărfii – serveşte ca document de însoţire a mărfii pe timpul
transportului, sta la baza întocmirii facturii, dispoziţie de transfer a valorilor materiale de
la o gestiune la alta dispersate teritorial dar aparţinând aceleaşi unităţi, document de
primire în gestiunea comparatorului sau în gestiunea primitoare din cadrul aceleaşi
unităţi în cazul transferului.
• Statul de salarii – serveşte ca document pentru calculul drepturilor băneşti cuvenite
salariaţilor și al contribuţiei angajatorului și angajaţilor la bugetul statului, asigurărilor și
protecţiei sociale;
• Lista de avans chenzinal – serveşte ca document pentru calculul drepturilor cuvenite
salariaţilor ca avansuri chenzinale, pentru reţinerea din statele de plata a avansurilor
chenzinale plătite;
• Fișa de evidență a salariilor – reflecta timpul efectiv lucrat și salariile în scopul calculării
indemnizaţiilor pentru concediul de odihna precum și sumele care se reţin eşalonat (rate,
chirii);
• Biletul la ordin – este o promisiune scrisă şi semnată de către emitent prin care îşi ia
angajamentul faţă de o altă persoană de a-i plăti, la un anumit termen o anumită sumă de
bani. De obicei, un bilet la ordin este emis la cererea creditorului ca o recunoaştere a
datoriei debitorului.
• Cambia este un instrument prin care creditorul (trăgătorul) dă ordin debitorului său
(trasului) să achite la o anumită dată unei a treia persoane, numită beneficiar, sau la
ordinul acesteia, o sumă de bani determinată.

CONTABILITATEA RELAŢIILOR CU FURNIZORII ȘI CLIENŢII


Conţinut economic
1. Furnizorii și conturi asimilate În contabilitatea furnizorilor se înregistrează
operaţiunile privind cumpărările de mărfuri și produse, lucrările executate și serviciile
prestate, precum și cumpărările de active fixe. Avansurile acordate furnizorilor se
înregistrează în contabilitate în conturi distincte. Operaţiunile privind cumpărările de
bunuri, executările de lucrări și prestările de servicii, precum și cumpărările de active fixe
pe baza efectelor comerciale, se înregistrează în contabilitate în conturile corespunzătoare
de efecte de plătit. Efectele comerciale scontate neajuns la scadenta se înregistrează într-
un cont în afara bilanţului și se menţionează în notele explicative. Efectele comerciale
trebuie sa îndeplinească condiţiile de forma și fond prevăzute de reglementările în
vigoare, fără de care validitatea lor poate fi contestata sau anulata. Bunurile cumpărate,
lucrările executate și serviciile prestate pentru care nu s-au primit facturi, se evidenţiază
distinct în contabilitate. Contabilitatea analitică se ține pe fiecare furnizor, grupaţi în
furnizori interni și externi, iar în cadrul acestora pe termene de plata: sub un an și peste
un an.
2. Clienţi și conturi asimilate În contabilitatea clienţilor se înregistrează operaţiunile
privind vânzările de mărfuri și produse, lucrările executate și serviciile prestate. Bunurile
vândute, lucrările executate și serviciile prestate pentru care nu s-au întocmit facturi, se
evidenţiază distinct în contabilitate. Avansurile încasate de la clienţi se înregistrează în
contabilitate în conturi distincte. Operaţiunile privind vânzările de bunuri, executările de
lucrări și prestările de servicii, pe baza efectelor comerciale, se înregistrează în
contabilitate în conturile corespunzătoare de efecte de primit. Creanţele incerte se
înregistrează distinct în contabilitate. Contabilitatea analitică a clienţilor se ține pe fiecare
client, grupaţi în clienţi interni și externi, iar în cadrul acestora pe termene de încasare:
sub un an și peste un an.
3. Creanţele și datoriile în valută Tranzacţiile referitoare la creanţele și datoriile în
valuta generează diferenţe de curs valutar, a căror recunoaştere în conformitate cu
tratamentul de baza83, determina:
• Recunoaşterea diferenţei de curs valutar în exerciţiul aferent decontării și efectuării
tranzacţiei;
• Recunoaşterea diferenţei de curs valutar aferenta fiecărui exerciţiu în funcţie de
modificarea cursurilor de schimb, pana la exerciţiul decontării dacă tranzacţia este
decontata intr-un exerciţiu ulterior realizării ei.

CONTABILITATEA DECONTĂRILOR CU PERSONALUL, ASIGURĂRILE ȘI


PROTECŢIA SOCIALA. CONTABILITATEA DECONTĂRILOR CU BURSIERII
ȘI DOCTORANZII
Conţinut economic
Contabilitatea decontărilor cu personalul evidenţiază drepturile salariale, sporurile,
adaosurile, premiile din fondul de salarii, indemnizaţiile pentru concediile de odihna,
precum și cele pentru incapacitate temporara de munca, plătite din fondul de salarii și
alte drepturi în bani si/sau în natura datorate de instituţia publica personalului pentru
munca prestata și care se suporta, potrivit reglementarilor în vigoare, din fondul de
salarii.
Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de
o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau
a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de
denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru
incapacitate temporară de muncă.84 Sunt asimilate salariilor în vederea impunerii:
• indemnizaţiile din activităţi derulate ca urmare a exercitării unei funcţii de demnitate
publică;
• drepturile de soldă lunară, indemnizaţiile, primele, premiile, sporurile şi alte drepturi
ale personalului militar;
• indemnizaţia lunară brută, inclusiv suma din profitul net cuvenite administratorilor la
companiile/societăţile naţionale, societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a
administraţiei publice locale este acţionar majoritar, precum şi la regii autonome;
• sume acordate de organizaţii nonprofit şi de alte entităţi neplătitoare de impozit pe
profit, peste limita de 2,5 ori nivelului legal stabilit pentru indemnizaţia primită pe
perioada delegării şi detaşării în altă localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul
serviciului, pentru salariaţii din instituţiile publice;
• indemnizaţii prevăzute în contractul de muncă plătite de angajator pe perioada
suspendării contractului de muncă urmare a participării la cursuri sau la stagii de formare
profesională ce presupune scoaterea integrală din activitate;
• indemnizaţii lunare brute şi alte avantaje de natură salarială acordate membrilor
titulari, corespondenţi şi membrilor de onoare ai Academiei Române;
• orice alte sume sau avantaje în natură salarială ori asimilate salariilor.
Veniturile din salarii se determină în urma negocierilor dintre angajatori şi reprezentanţii
salariaţilor (sindicatele), iar rezultatele concrete ale acestora se inserează în contractele
colective sau individuale de muncă, prin intermediul cărora ambele părţi îşi asumă
drepturi şi obligaţii.
Contabilitatea decontărilor cu pensionarii evidenţiază drepturile de pensie și alte drepturi
prevăzute de lege, cuvenite pensionarilor conform legii. Contabilitatea decontărilor cu
şomerii – evidenţiază indemnizaţiile de şomaj datorate şomerilor.
În contabilitate se înregistrează distinct alte drepturi și avantaje care, potrivit
reglementarilor în vigoare, nu se suporta din fondul de salarii (masa calda, alimente
antidot etc.), precum și avansurile acordate potrivit legii Drepturile de personal neridicate
în termenul legal se înregistrează întru cont distinct, pe persoane. Reţinerile din salariile
personalului pentru cumpărări cu plata în rate, chirii sau pentru alte obligaţii ale
salariaţilor, datorate terţilor (popriri, pensii alimentare și altele), se efectuează numai în
baza unor titluri executorii sau ca urmare a unor relaţii contractuale. Sumele datorate și
neachitate personalului (concediile de odihna și alte drepturi de personal), respectiv
eventualele sume ce urmează a fi încasate de la acesta, aferente exerciţiului în curs, se
înregistrează ca alte datorii și creanţe în legătura cu personalul. Debitele provenite din
avansuri de trezorerie nedecontate, din distribuiri de uniforme și echipamente de lucru,
precum și debitele provenite din pagube materiale, amenzile și penalităţile stabilite în
baza unor hotărâri ale instanţelor judecătoreşti, și alte creanţe fata de personalul unitarii
se înregistrează ca alte creanţe în legătura cu personalul. Contabilitatea decontărilor cu
bursierii și doctoranzii evidenţiază decontările cu elevii, studenţii, doctoranzii, pentru
bursele cuvenite. Contabilitatea decontărilor privind asigurările sociale evidenţiază
contribuţiile angajatorilor – instituţii publice – pentru asigurări sociale de stat, asigurări
sociale de sănătate, accidente de munca și boli profesionale, asigurări pentru şomaj
precum și contribuţiile asiguraţilor pentru asigurări sociale, asigurări sociale de sănătate
și pentru şomaj. Alături de componentele drepturilor salariale care compun fondul de
salarii, alte cheltuieli suportate de angajator se referă la:
• contribuţia unităţii la asigurările sociale (CAS); • contribuţia unităţii la fondul de şomaj
(CFS); • contribuţia unităţii la fondul de asigurări sociale de sănătate (CASS); • contribuţia
de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale • contribuţia la Fondul de
garantare pentru plata creanţelor salariale • comision datorat Inspecţiei Teritorială a
Muncii (aplicat la fondul total de salarii brute realizate)
Contribuţiile asiguraţilor se referă la:
• contribuţia personalului la asigurările sociale • contribuţia personalului la fondul de
şomaj • contribuţia angajaţilor pentru asigurările sociale de sănătate • impozitul pe
veniturile de natura salariilor .
Eventualele sume datorate sau care urmează a se încasa în perioadele următoare, aferente
exerciţiului în curs, se înregistrează ca alte datorii și creanţe sociale.

CONTABILITATEA DECONTĂRILOR CU BUGETUL STATULUI, BUGETUL


LOCAL ȘI CONTURI ASIMILATE

Conţinut economic
În cadrul decontărilor cu bugetul statului, bugetele locale și fondurile speciale se cuprind:
taxa pe valoarea adăugata, impozitul pe venituri de natura salariala, impozitul pe clădiri,
taxa asupra mijloacelor de transport și alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate. Taxa
pe valoarea adăugata este un impozit indirect datorat bugetului statului de către
persoanele impozabile, conform legii. În România taxa pe valoarea adăugata este
reglementata de Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal, cu modificările și completările
ulterioare. Sunt considerate persoane impozabile, cele care desfăşoară de o maniera
independenta și indiferent de loc, activitatea economice, oricare ar fi scopul sau rezultatul
acestor activitatea. Instituţiile publice nu sunt insa persoane impozabile pentru
activităţile desfăşurate în calitate de autoritatea publice, chiar dacă pentru desfăşurarea
acestor activitatea se percep cotizaţii, onorarii, redevenţe, taxe sau alte plaţi, cu excepţia
acelor activitatea care ar produce distorsiuni concurenţiale dacă instituţiile publice ar fi
tratate ca persoane neimpozabile.
Instituţiile publice sunt insa persoane impozabile pentru următoarele activitatea: a)
telecomunicaţii; b) furnizarea de apa, gaze, energie electrica, energie termica, agent
frigorific și altele de aceeaşi natura; c) transport de bunuri și de persoane; d) servicii
prestate în porturi și aeroporturi; e) livrarea de bunuri noi, produse pentru vânzare; f)
activitatea târgurilor și expoziţiilor comerciale; g) depozitarea; h) activităţile
organismelor de publicitate comerciala; i) activităţile agenţiilor de calatori; j) activităţile
magazinelor pentru personal, cantine, restaurante și alte localuri asemănătoare; k)
operaţiunile posturilor publice de radio și televiziune.
De asemenea, instituţiile publice sunt considerate persoane impozabile pentru o serie de
activitatea de interes general, desfăşurate în calitate de autoritatea publice, dar care sunt
scutite de taxa fără drept de deducere, printre care se număra:
a) spitalizarea, îngrijirile medicale și operaţiunile strâns legate de acestea, desfăşurate de
unitatea autorizate pentru astfel de activitatea, indiferent de forma de organizare,
precum: spitale, sanatorii, centre de sănătate rurale sau urbane, dispensare, cabinete și
laboratoare medicale, centre de îngrijire medicala și de diagnostic, baze de tratament și
recuperare, staţii de salvare și alte unitatea autorizate sa desfăşoare astfel de activitatea;
b) prestările de servicii efectuate în cadrul profesiunii lor de către stomatologi și
tehnicieni dentari, precum și livrarea de proteze dentare efectuata de stomatologi și de
tehnicieni dentari; c) prestările de îngrijire și supraveghere efectuate de personal medical
și paramedical, conform prevederilor legale aplicabile în materie; d) transportul
bolnavilor și al persoanelor accidentate, în vehicule special amenajate în acest scop, de
către entităţi autorizate în acest sens; e) livrările de organe, sânge și lapte, de provenienţa
umana; f) activitatea de învățământ prevăzuta în Legea învățământ ului nr. 84/1995,
republicata, cu modificările și completările ulterioare, formarea profesionala a adulţilor,
precum și prestările de servicii și livrările de bunuri strâns legate de aceste activitatea,
efectuate de instituţiile publice sau de alte entitatea autorizate; g) livrările de bunuri sau
prestările de servicii realizate de căminele și cantinele organizate pe ranga instituţiile
publice în folosul exclusiv al persoanelor direct implicate în activităţile scutite conform
lit. f); h) meditaţiile acordate în particular de cadre didactice din domeniul învățământ
ului şcolar, preuniversitar și universitar; i) prestările de servicii si/sau livrările de bunuri
strâns legate de asistenta si/sau protecţia sociala, efectuate de instituţiile publice sau de
alte entitatea recunoscute ca având caracter social; j) prestările de servicii si/sau livrările
de bunuri strâns legate de protecţia copiilor și a tinerilor, efectuate de instituţiile publice
sau de alte entităţi recunoscute ca având caracter social; k) prestările de servicii si/sau
livrările de bunuri furnizate membrilor în interesul lor colectiv, în schimbul unei cotizaţii
fixate conform statutului, de organizaţii fără scop patrimonial care au obiective de natura
politica, sindicala, religioasa, patriotica, filozofica, filantropica, patronala, profesionala
sau civica, precum și obiective de reprezenta re a intereselor membrilor lor, în condiţiile
în care aceasta scutire nu provoacă distorsiuni de concurenta; l) prestările de servicii
strâns legate de practicarea sportului sau a educaţiei fizice, efectuate de organizaţii fără
scop patrimonial pentru persoanele care practica sportul sau educaţia fizica; m) prestările
de servicii culturale si/sau livrările de bunuri strâns legate de acestea, efectuate de
instituţiile publice sau de alte organisme culturale fără scop patrimonial, recunoscute ca
atare de către Ministerul Culturii și Cultelor.
Taxa pe valoarea adăugata datorata bugetului de stat se stabileşte lunar, pe baza de
decont, ca diferenţa între valoarea taxei exigibile aferente bunurilor livrate sau serviciilor
prestate (taxa pe valoarea adăugata colectata – contul 4427) și a taxei deductibile pentru
cumpărările de bunuri și servicii (taxa pe valoarea adăugata deductibila-contul 4426). În
situaţia în care exista decalaje între faptul generator de taxa pe valoarea adăugata și
exigibilitatea acesteia, totalul taxei pe valoarea adăugata se înregistrează într-un cont
distinct, denumit taxa pe valoarea adăugata neexigibila (contul 4428) care, pe măsura ce
devine exigibila, se trece la taxa pe valoarea adăugata colectata, respectiv la taxa pe
valoarea adăugata deductibila. De asemenea, în contul de taxa pe valoarea adăugata
neexigibila se înregistrează și taxa pe valoarea adăugata deductibila sau colectata, pentru
livrări de bunuri și prestări de servicii pentru care nu au sosit sau nu s-au întocmit
facturile. (contul 4428). Diferenţa de taxa, în plus sau în minus, între taxa pe valoarea
adăugata colectata și taxa pe valoarea adăugata deductibila se înregistrează în conturi
distincte (taxa pe valoarea adăugata de plata – contul 4423, respectiv taxa pe valoarea
adăugata de recuperat – contul 4424) și se regularizează în condiţiile legii.
Impozitul pe venituri de natura salariilor, ce se înregistrează în contabilitate,
cuprinde totalul impozitelor individuale, calculate asupra veniturilor impozabile lunare
ale personalului angajat permanent al instituţiei publice, impozitul reţinut din drepturile
băneşti acordate salariaţilor temporari și colaboratorilor de orice fel, impozitul reţinut din
pensii potrivit legii. Impozitul pe venitul din salarii se calculează prin aplicarea cotei
asupra bazei de calcul (bazei impozabile).
• La locul unde se afla funcţia de baza, baza de calcul se determina ca diferenţa între
venitul net și deduceri. Deducerile sunt reprezentate de deducerea personala, cotizaţia
sindicala plătita în luna respectiva și contribuţiile la fondurile de pensii facultative;
• În celelalte cazuri, baza de calcul se determina ca diferenţa între venitul brut și
contribuţiile obligatorii pe fiecare loc de realizare a veniturilor.

Impozitul din pensii se calculează prin aplicarea cotei asupra venitului impozabil lunar
din pensii. Acest venit se determina prin deducerea din venitul din pensii a unei sume
neimpozabile lunare și a contribuţiilor obligatorii calculate, reţinute și suportate de către
persoana fizica. Alte impozite, taxe și vărsăminte datorate bugetelor locale cuprind:
impozitul pe clădiri sau alte impozite și taxe. Acestea se defalca în Contabilitatea analitică
pe feluri de impozite, taxe și vărsăminte datorate bugetelor locale. Alte datorii și creanţe
cu bugetul statului cuprind: drepturile de personal neridicate, prescrise, datorate
bugetului statului potrivit legii, sumele datorate creditorilor, cuvenite bugetului statului
după prescrierea lor, plusul de numerar din casierie, amenzi și penalităţi, vărsăminte
efectuate în plus la buget și altele.

CONTABILITATEA DECONTĂRILOR CU DEBITORII ȘI CREDITORII


DIVERŞI; DEBITORII ȘI CREDITORII BUGETELOR DE STAT ŞI LOCALE

Conţinut economic

Creanţele fata de alte persoane fizice sau juridice se înregistrează în conturile de debitori
diverşi. Sumele datorate de instituţia publica unor terţe persoane juridice sau fizice, altele
decât personalul propriu, furnizorii și clienţii-creditori, se înregistrează în contul de
creditori diverşi.
Evidenta creanţelor bugetare ale bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor
sociale de stat, bugetului asigurărilor pentru şomaj și al Fondului naţional unic de
asigurări sociale de sănătate, se realizează pe baza declaraţiilor fiscale depuse de către
persoanele fizice și juridice.
Evidenta analitica se ține pe tipuri de impozite și pe plătitori, pe structura clasificaţiei
bugetare. Contabilitatea operatiunilor specifice bugetului de stat se organizeaza de către
compartimentele de contabiliate a creantelor bugetare din cadrul directiilor generale a
finantelor publice judetene și a municipiului Bucuresti denumite în continuare
compartimente de contabilitate a creantelor bugetare.
Creditorii bugetari – reprezentând sumele de restituit contribuabililor sau de compensat
cu alte creanţe ale aceluiaşi buget sau cu alte creanţe ale altor bugete, la cererea acestora,
se evidenţiază pe tipuri de impozite și pe plătitori. Tot cu ajutorul conturilor din aceasta
grupa se evidenţiază împrumuturile pe termen scurt acordate din bugetul de stat, bugetul
local, bugetul asigurărilor pentru şomaj.
CONTABILITATEA DECONTĂRILOR ÎNTRE EXERCIŢIILE FINANCIARE.
OPERAŢII ÎN CURS DE CLARIFICARE

Conţinut economic

Decontările între exerciţiile financiare se refera la cheltuielile înregistrate în avans


respectiv veniturile înregistrate în avans.
Cheltuielile anticipate sau efectuate în avans, urmează sa fie recunoscute ca și cheltuieli
efective în perioadele următoare. În aceasta categorie se includ: cheltuielile cu
abonamentele, asigurările, etc., efectuate în luna decembrie pentru anul următor.
Veniturile realizate în perioada curenta, dar care privesc perioadele sau exerciţiile
următoare, se înregistrează distinct în contabilitate, la venituri în avans. În aceste conturi
se înregistrează, în principal, următoarele venituri: veniturile din chirii, abonamente și
alte venituri aferente perioadelor sau exerciţiilor următoare. Operaţiunile care nu pot fi
înregistrate direct în conturile corespunzătoare, pentru care sunt necesare clarificări
ulterioare, se înregistrează, provizoriu, într-un cont distinct de operaţii în curs de
clarificare. Sumele înregistrate în acest cont trebuie clarificate de către persoana juridica
într-un termen cat mai scurt.

CONTABILITATEA DECONTĂRILOR ÎNTRE INSTITUŢII

Conţinut economic

Contabilitatea decontărilor între instituţii cuprinde operaţiunile de decontare intervenite


în cursul execuţiei între instituţii reprezentând valoarea materialelor transmise și primite
în vederea executării unor acţiuni în cadrul instituţiei precum și cu sumele transmise de
instituţia superioară câtre instituţiile din subordine pentru efectuarea cheltuielilor din
alocaţii bugetare, din fonduri speciale, fonduri cu destinaţie speciala, împrumuturi
externe rambursabile și nerambursabile.

Contabilitatea decontărilor între instituţiile publice, cuprinde operaţiile care se


înregistrează reciproc și în aceeaşi perioada de gestiune, atât în contabilitatea unitarii
debitoare, cât și a celei creditoare aparţinând aceluiaşi ordonator principal de credite.

CONTABILITATEA AJUSTĂRILOR PENTRU DEPRECIEREA CREANȚELOR


Conţinut economic
Pentru deprecierea creanţelor, la sfârşitul exerciţiului bugetar instituţiile publice pot
constitui ajustări pe seama cheltuielilor. În situaţia în care ajustările pentru deprecierea
creanţelor devin total sau parţial fără obiect, întrucât motivele care au dus la constituirea
acestuia au încetat sa mai existe intr-o anumita măsura, atunci acea ajustare trebuie
reluata corespunzător la venituri. În situaţia în care se constata o depreciere reversibila
suplimentara fata de cea care a fost înregistrata, ajustarea trebuie majorata.
Determinarea valorii pentru care se constituie ajustarea deprecierii creanţei se determina
pe baza relaţiei:
Ajustări pentru deprecierea creanţei = Valoarea creanţei x Probabilitatea de
neîncasare a creanţei B.

STRUCTURA TREZORERIEI

Contabilitatea trezoreriei asigură reflectarea existenţei şi mişcării titlurilor de plasament,


a altor valori de trezorerie, a disponibilităţilor existente în conturi la trezoreria statului,
Banca Naţională a României, băncile comerciale şi în casierie.
În scopul întăririi rolului finanţelor publice şi al asigurării unei discipline bugetare ferme,
instituţiile publice indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv
activităţile de pe lângă unele instituţii publice, finanţate integral din venituri proprii,
efectuează operaţiunile de încasări şi plăţi prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului
în raza cărora îşi au sediul şi unde au deschise conturi de venituri, cheltuieli şi
disponibilităţi, în condiţii de siguranţă.
Este interzisă efectuarea operaţiunilor de mai sus prin băncile comerciale, cu excepţia
unor situaţii prevăzute de lege. Instituţiile publice, în vederea efectuării cheltuielilor
prevăzute în buget, au obligaţia de a prezenta trezoreriei statului la care au conturile
deschise, bugetul de venituri şi cheltuieli sau bugetul de cheltuieli, iar creditele bugetare
aprobate pot fi folosite de instituţiile finanţate de la buget, la cererea ordonatorilor de
credite, doar după deschiderea şi repartizarea creditelor bugetare.
Creditele bugetare aprobate în bugetul instituţiilor publice finanţate integral sau parţial
din venituri proprii pot fi folosite doar în limita disponibilităţilor aflate în cont.
Contabilitatea instituţiilor publice asigură înregistrarea plăţilor de casă şi a cheltuielilor
efective, pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare, potrivit bugetului aprobat. În cadrul
trezoreriei sunt incluse: Investiţii pe termen scurt – reprezentate de obligaţiunile emise
şi răscumpărate. Pentru a-şi asigura sursele de finanţare, unităţile administrativ-
teritoriale pot emite obligaţiuni cu dobândă sau cu discount pe care le răscumpără la
termen.
Disponibilităţi la trezoreria statului şi la bănci – din această grupă fac parte: disponibilul
din împrumuturi din disponibilităţile contului curent general al trezoreriei statului,
valorile de încasat sub forma cecurilor, disponibilul în lei şi valută al instituţiilor publice
păstrat la băncile comerciale, disponibilităţile în lei şi valută provenind din împrumuturi
interne şi externe contractate şi garantate de stat, disponibilul din fonduri externe
nerambursabile, disponibilul din împrumuturi interne şi externe contractate şi garantate
de autorităţile administraţiei publice locale, dobânzile de plătit, dobânzile de încasat,
împrumuturi pe termen scurt primite.
Disponibil al bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor locale –
aceste conturi au ca scop evidenţierea veniturilor încasate şi a cheltuielilor efectuate în
aceste bugete. De asemenea din această grupă mai fac parte: disponibilul din fondul de
rulment al bugetului local, disponibilul din cote defalcate din impozitul pe venit pentru
echilibrarea bugetelor locale, disponibilul din venituri încasate pentru bugetul capitalei,
disponibilul bugetului asigurărilor sociale de stat pentru constituirea fondului de rezervă,
disponibilul din fondul de rezervă al asigurărilor sociale de sănătate, disponibilul din
sume încasate în cursul procedurii de executare silită, disponibilul din sume colectate
pentru bugete. Casa şi alte valori – Contabilitatea disponibilităţilor aflate în casieria
instituţiilor publice, precum şi a mişcării acestora ca urmare a operaţiunilor de încasări și
plăţi efectuate în numerar, se ţine distinct în lei şi în valută. Acreditive – instituţiile
publice pot deschide acreditive la bănci, în lei sau în valută, în favoarea unor furnizori.
Disponibil din fonduri cu destinaţie specială – din această grupă fac parte: alocaţiile
bugetare cu destinaţie specială acordate instituţiilor publice; sumele de mandat şi sumele
în depozit pe care instituţiile publice le pot păstra la finele anului într-un cont de
disponibil distinct deschis la trezoreria statului; disponibilităţile unor fonduri gestionate
de unităţile administrativ-teritoriale în afara bugetelor locale, respectiv: disponibilul din
taxe speciale, disponibilul din amortizarea activelor fixe deţinute de serviciile publice de
interes local, disponibilul fondului de risc, disponibilul din depozitele speciale constituite
pentru construirea de locuinţe; disponibilul din valorificarea unor bunuri intrate în
proprietatea privată a statului precum şi disponibilul din cofinanţarea de la buget aferentă
programelor/proiectelor finanţate din fonduri externe nerambursabile. Disponibil al
instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din venituri proprii – din această
categorie fac parte: veniturile proprii ale instituţiilor publice, precum şi subvenţiile
primite de la buget în completarea acestora. Disponibil al fondurilor speciale – din
categoria fondurilor speciale fac parte: fondul naţional unic de asigurări sociale de
sănătate şi bugetul asigurărilor pentru şomaj. Viramente interne – înregistrează
transferurile de disponibilităţi băneşti între conturile de la trezoreria statului şi bănci
comerciale, precum şi între conturile de la trezorerie sau bănci, după caz şi din casieria
instituţiei. Fonduri externe nerambursabile – Comisia Europeană transferă Guvernului
României sume cu titlu de asistenţă financiară nerambursabilă.

CONTABILITATEA INVESTIŢIILOR PE TERMEN SCURT

Conţinut economic
Investiţiile pe termen scurt la instituţiile publice sunt prezentate de către obligaţiuni
emise şi răscumpărate. Aceste obligaţiuni emise şi răscumpărate sunt de fapt nişte titluri
de credit emise de către unităţile administrativ-teritoriale pentru a-şi asigura surse de
finanţare.
Obligaţiunile emise, cu dobândă sau cu discount, sunt răscumpărate la termen şi apoi
anulate. La intrarea în patrimoniu, investiţiile pe termen scurt se evaluează la costul de
achiziţie, sau la valoarea stabilită potrivit contractelor, iar la data bilanţului, investiţiile
pe termen scurt trebuie prezentate la valoarea de intrare mai puţin ajustările cumulate
pentru pierderea de valoare.
Contabilitatea analitică a investiţiilor pe termen scurt se ţine distinct pe categorii de
obligaţiuni emise ce urmează să fie răscumpărate şi apoi anulate.
CONTABILITATEA DISPONIBILULUI AFLAT LA TREZORERIA STATULUI
ŞI ÎN BĂNCI

Conţinut economic

Instituţiile publice indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv


activităţile de pe lângă unele instituţii publice, finanţate integral din venituri proprii,
efectuează operaţiunile de încasări şi plăţi prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului
în raza cărora îşi au sediul şi unde au deschise conturile de venituri, cheltuieli şi
disponibilităţi, în condiţii de siguranţă.

Este interzis instituţiilor publice de a efectua operaţiunile de mai sus prin băncile
comerciale, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege. În categoria disponibilităţilor
instituţiilor publice la trezoreria statului şi la bănci sunt incluse: disponibilul din
împrumuturi din disponibilităţile contului curent general al trezoreriei statului valorile
de încasat sub forma cecurilor, disponibilul în lei şi valută al instituţiilor publice păstrat
la băncile comerciale, disponibilităţile în lei şi valută provenind din împrumuturi interne
şi externe contractate de stat şi garantate de stat, disponibilul din fonduri externe
nerambursabile disponibilul din împrumuturi interne şi externe contractate de
autorităţile administraţiei publice locale şi garantate de acestea, dobânzile de plătit,
dobânzile de încasat, împrumuturi pe termen scurt primite.

Dobânzile de încasat aferente disponibilităţilor aflate în conturi la bănci sunt înregistrate


în contabilitate în mod distinct, faţă de dobânzile de plătit, aferente împrumuturilor
primite pe termen scurt.

În cursul unui exerciţiu financiar, atât dobânzile de încasat, cât şi cel de plătit,se
înregistrează la cheltuieli financiare sau venituri financiare, după caz. De asemenea,
sumele virate sau depuse la bănci ori prin mandat poştal, pe bază de documente
prezentate instituţiei şi neapărate încă în extrasele de cont, se înregistrează într-un cont
distinct, iar depozitele bancare constituite sunt evidenţiate distinct în cadrul conturilor
sintetice de disponibilităţi. Contabilitatea disponibilităţilor aflate în conturi la bănci
comerciale şi a mişcării acestora, ca urmare a încasărilor şi plăţilor efectuate în valută, se
ţine distinct în lei şi în valută.

Toate operaţiunile privind încasările şi plăţile în valută se înregistrează în contabilitate la


cursul zilei, curs care va fi comunicat de Banca Naţională a României. În acelaşi timp,
operaţiunile de vânzare-cumpărare de valută se înregistrează în contabilitate la cursul
utilizat de banca comercială la care se efectuează schimbul valutar, fără ca acestea să
genereze diferenţe de curs valutar

La sfârşitul exerciţiului, diferenţele de curs care rezultă în urma evaluării


disponibilităţilor în valută la cursul comunicat de Banca Naţională a României, valabil
pentru această dată, se înregistrează în conturile de venituri sau cheltuieli din diferenţe
de curs valutar. Conturile curente la bănci se dezvoltă în analitic pe fiecare bancă în parte.

CONTABILITATEA DISPONIBILULUI BUGETELOR

Conţinut economic
Conturile de disponibil ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi
bugetelor locale nu au un corespondent ca atare în contabilitatea trezoreriei statului şi au
drept scop evidenţierea veniturilor încasate şi a cheltuielilor efectuate din aceste bugete.
Pe lângă disponibilul bugetului de stat, cel al bugetului asigurărilor sociale de stat şi cel al
bugetelor locale, această grupă mai include: disponibilul din fondul de rulment al
bugetului local (contul 522), disponibilul din cote defalcate din impozitul pe venit pentru
echilibrarea bugetelor locale (contul 523), disponibilul din venituri încasate pentru
bugetul capitalei (contul 524), disponibilul bugetului asigurărilor sociale de stat pentru
constituirea fondului de rezervă (contul 526), disponibilul din fondul de rezervă al
asigurărilor sociale de sănătate (contul 527), disponibilul din sume încasate în cursul
procedurii de executare silită (contul 528), disponibilul din sume colectate pentru bugete
(contul 529).

CONTABILITATEA DECONTĂRILOR ÎN NUMERAR ŞI A ALTOR VALORI

Conţinut economic

În cadrul instituţiilor publice, o serie de operaţiuni de încasări şi plăţi, pot fi efectuate în


numerar. Astfel, contabilitatea disponibilităţilor aflate în casieria instituţiilor publice,
precum şi cea a mişcării acestora ca urmare a operaţiunilor de încasări şi plăţi efectuate
în numerar, se realizează distinct în lei şi în valută, ţinând cont şi respectând
reglementările emise de Banca Naţională a României şi Ministerul Finanţelor Publice,
precum şi alte reglementări în domeniu. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi în valută
se înregistrează în contabilitate la cursul zilei, curs care este comunicat de Banca
Naţională a României, iar la sfârşitul perioadei, disponibilităţile în valută şi alte valori de
trezorerie, cum ar fi: acreditivele, depozitele pe termen scurt în valută, se evaluează la
cursul de schimb în vigoare la acea dată, diferenţele de curs rezultate înregistrându-se în
contabilitate ca venituri sau cheltuieli din diferenţe de curs valutar. Instituţiile publice pot
ridica din contul de finanţare sau din conturile de disponibil, deschise la trezoreria
statului, sume pentru efectuarea de plăţi în numerar, reprezentând drepturi de personal,
precum şi pentru alte cheltuieli care nu se justifică a fi efectuate prin virament.

Obligaţia instituţiilor publice este de a-şi organiza activitatea de casierie, aşa încât
încasările şi plăţile în numerar să fie efectuate în condiţii de siguranţă, respectând
dispoziţiile legale în vigoare şi în limita plafonului de casă stabilit de către trezoreria
statului pentru fiecare instituţie publică. Încasările efectuate de acestea prin casieria
proprie se depun în conturile bugetare deschise la trezoreria statului şi reprezintă venituri
ale bugetului de stat, ale bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor
fondurilor speciale, iar veniturile încasate în numerar care sunt lăsate la dispoziţia
instituţiilor publice ca venituri proprii, se depun în conturile de disponibilităţi ale
acestora.
Refrenţialul IPSAS 2 prezintă conceptele de numerar şi echivalente de numerar.
Numerarul cuprinde disponibilităţile băneşti şi depozitele la vedere, iar echivalentele de
numerar sunt definite ca fiind investiţiile financiare pe termen scurt, extrem de lichide,
care sunt uşor convertibile în sume cunoscute de numerar şi care sunt supuse unui risc
nesemnificativ de schimbare a valorii.

Tot în cadrul instituţiilor publice se conduce şi contabilitatea „altor valori”. În cadrul


„altor valori” se includ: timbrele fiscale şi poştale, biletele de tratament şi odihnă, tichetele
şi biletele de călătorie, bonurile valorice pentru carburanţi auto, biletele cu valoare
nominală, tichetele de masă, alte valori etc.

CONTABILITATEA ACREDITIVELOR ŞI AVANSURILOR DE TREZORERIE

Conţinut economic
Acreditivul este o formă de decontare, utilizată în special în relaţiile de internaţionale,
cerută de către furnizori pentru a avea siguranţa încasării contravalorii bunurilor livrate,
a lucrărilor executate şi a serviciilor prestate. Acreditivele sunt, de fapt, disponibilităţi
băneşti ale unei instituţii publice, blocate într-un cont distinct, la dispoziţia furnizorilor
şi destinate achitării unor obligaţii faţă de furnizori, în momentul când sunt prezentate
documentele de livrare.
Acreditivul este o garantare a plăţii obligaţiilor faţă de terţe persoane şi se deschide de
către beneficiar la momentul prevăzut în contract, prin virarea disponibilităţilor din
conturile de disponibil sau din cele de finanţări.
Instituţia publică poate efectua plăţi din acest cont doar pentru persoana juridică în
favoarea căreia a fost deschis contul. Plata se va face atunci când furnizorul prezintă
băncii dovada realizării obiectivului stabilit în contract. Avansurile de trezorerie sunt
sumele în numerar, puse la dispoziţia personalului sau a terţilor, în vederea efectuării
unor plăţi în numele instituţiei.
Instituţiile publice pot acorda avansuri de trezorerie salariaţilor în vederea aprovizionării
cu stocuri, achitării unor servicii prestate, deplasărilor în interes de serviciu. Aceste
avansuri de trezorerie se înregistrează în contabilitate distinct.
CONTABILITATEA DISPONIBILULUI DIN FONDURI CU DESTINAŢIE
SPECIALĂ
Conţinut economic
Tot din cadrul disponibilităţilor fac parte şi disponibilităţile din fondurile cu destinaţie
specială. Din această categorie distinctă de disponibilităţi fac parte: alocaţiile bugetare cu
destinaţie specială acordate instituţiilor publice; sumele de mandat şi sumele în depozit
pe care instituţiile publice le pot păstra la finele anului într-un cont de disponibil distinct
deschis la trezoreria statului; disponibilităţile unor fonduri gestionate de unităţile
administrativ-teritoriale în afara bugetelor locale, respectiv: disponibilul din taxe
speciale, disponibilul din amortizarea activelor fixe deţinute de serviciile publice de
interes local, disponibilul fondului de risc, disponibilul din depozitele speciale constituite
pentru construirea de locuinţe; disponibilul din valorificarea unor bunuri intrate în
proprietatea privată a statului; precum şi disponibilul din cofinanţarea de la buget
aferentă programelor/proiectelor finanţate din fonduri externe nerambursabile

CONTABILITATEA DISPONIBILULUI INSTITUŢIILOR PUBLICE ŞI


ACTIVITĂŢILOR FINANŢATE INTEGRAL SAU PARŢIAL DIN VENITURI
PROPRII

Conţinut economic
Instituţiile publice, pe lângă activităţile finanţate de la buget, pot desfăşura şi activităţi
finanţate integral sau parţial din venituri proprii. În cadrul disponibilului instituţiilor
publice şi activităţilor finanţate integral sau parţial din venituri proprii sunt incluse atât
veniturile proprii ale instituţiilor publice, precum şi subvenţiile primite de la buget în
completarea acestora.
De asemenea, excedentele rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice finanţate
din venituri proprii şi subvenţii acordate de la buget, se regularizează la sfârşitul anului
cu bugetul din care au fost acordate subvenţiile, dar doar în limita sumelor primite de la
acesta. Aceste excedente anuale rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice
finanţate integral din venituri proprii, se reportează în anul următor.

CONTABILITATEA AJUSTĂRILOR PENTRU PIERDEREA DE VALOARE A


CONTURILOR DE TREZORERIE
Conţinut economic
Pentru deprecierea investiţiilor pe termen scurt, la sfârşitul exerciţiului financiar, cu
ocazia inventarierii, instituţiile publice pot reflecta ajustări pentru pierderea de valoare.
La sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar, ajustările pentru pierderea de valoare a
investiţiilor pe termen scurt se diminuează sau anulează, prin reluarea la venituri. În
situaţia în care se constată o depreciere suplimentară faţă de cea care a fost reflectată,
ajustarea trebuie majorată. La ieşirea din instituţie a investiţiilor pe termen scurt,
eventualele ajustări pentru pierderea de valoare se anulează.