Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
Din punctul nostru de vedere însă, importantă este definiţia dată de J.J. van Cuilenburg
conform căreia „pentru ca transferul de informaţie să devină un proces de comunicare,
emitentul trebuie să aibă intenţia de a provoca receptorului un efect oarecare ... comunicarea
devine un proces prin care un emiţător transmite o informaţie receptorului prin intermediul
unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte” (1998, p.27).
Această definiţie pune în evidenţă faptul că, pentru a comunica, oamenii trebuie să aibă
anumite scopuri şi obiective. Astfel, Petru Anghel enumeră scopurile comuncării umane
(2003, p.15):
- a informa;
- a convinge;
- a impresiona
- a amuza
- a ne face înţeleşi
- a fi acceptaţi
- a ne defula
- a nu tăcea
Pe de altă parte Nicki Stanton, reduce aceste scopuri la doar patru (1995, p.1):
- să fim înţeleşi;
- să fim acceptaţi;
şi continuă cu precizarea că „atunci când nu reuşim să atingem nici unul dintre aceste
obiective, înseamnă că am dat greş în procesul de comunicare”.
- cadrul didactic care informează adoptă o formă a comunicării ierarhică, prin care
autoritatea (ca posesor de informaţii) exercită o presiune privilegiată şi inhibitorie asupra
elevilor;
- cadrul didactic care comunică cu elevii îşi asumă poziţia de egalitate cu aceştia,
schimbând mesaje reciproce: „în timp ce cadrul didactic emite, locutorul-elev îşi construieşte,
pe baza elementelor informaţionale remise, mesajul său, care, în parte, va fi returnat”.
Comunicarea didactică este atât instrumentală (cu intenţia unui efect la interlocutor)
cât şi consumatorie (fără intenţia unui asemenea efect) deoarece „actul transmisiei şcolare nu
se face în mod mecanicist, ci pe fondul unui climat interuman care conţine şi reproduce toate
datele relaţionării interpersonale” (Ezechil, L., 2002, p.10).