Cap.IV. Activitatea de intermediere în asigurări şi intermediarii în asigurări.

Secţiunea 1. Consideraţii generale.

Comerţul cu asigurări nu şi-ar putea găsi finalitatea scontată dacă nu ar exista anumite
persoane care să distribuie produsele de asigurare şi să le explice potenţialilor asiguraţi.de
aceea , pentru promovarea şi ajungerea formelor de asigurări la consumatorii finali,
asigurătorii apelează la entităţi specializate în acest sens. Se ajunge astfel, ca în majoritatea
sistemelor legislative naţionale să fie recunoscute şi reglementate activităţile de intermediere
în asigurări şi, totodată, statutul juridic al intermediarilor în asigurări.
În dreptul nostru este reglementată atât activitatea de intermediere , cât şi cei care o
practică, adică intermediarii în asigurări.
După cum am precizat , după adoptarea Legii nr.237/2015 , iniţial activitatea de
intermediere şi supravegherea intermediarilor în asigurări şi reasigurări a făcut obiectul Legii
nr.32/2000 privind activitatea şi supravegherea intermediarilor în asigurări şi reasigurări, acest
act normativ fiind abrogat începând cu data de1octombrie 2018 , când aintrat în vigoare noul
cadru normativ , respectiv , Legea nr.236/2018 prin distribuitorii de asigurări, aceştia
reprezentând intermediarii în asigurări.
În acelaşi context , se impune preczarea că ASF exercită atribuţii şi în materia
autorizării intermediarilor în asigurări , respectiv , potrivit art. 4 din Legea nr.236/2018 , ASF
poate acorda , respinge , interzice temporar şi/sau retrage autorizaţia sau avizul după caz,
intermediarilor principali, pentru desfăşurarea activităţii de distribuţie de asigurări, aprobă
modificarea documentelor sau condiţiilor pe baza cărora sunt acordate acestea şi aprobă, la
cerere încetarea sau suspendarea activităţii de distribuţie, după caz.
Secţiuea 2. Activitatea de intermediere în asigurări.
După intrarea în vigoare a Legii nr.236/2018 , faţă de prevederile vechiului act
normativ, dispoziţiile art. 3 alin. 1pct. 9 din Legea nr.236/2018 definesc noţiunea ,,
distribuţie de asigurări” ca fiind activitatea careconstă în consultanţă cu privire la contracte
deasigurare, propunerea de astfel de contracte sau desfăşurarea altor acţiuni premergătoare în
vederea încheierii unor astfel de contracte, în încheierea uor astfel de contracte sauîn asistenţă
pentru gestionarea sau derularea unor astfel decontracte,în special în cazul unei solicitări de
despăgubiri,inclusiv în furnizarea de despăgubiri privind unul sau mai multe contracte de
asigurare în conformitate cu criteriile selectate de clienţi pe un site sau prin alte mijloace de
comunicare şi alcătuirea unui clasament al produselor de asigurare, inclusiv comparaţii de preţ
şi de produse, sau o reducere la o primă, în cazul în care clientul are posibilitatea de a încheia
direct sau indirect un contract de asigurare prin utilizarea unui site sau a altor mijloace de
comunicare.
După intrarea în vigoare a noului Cod civil, operaţiunile de
intermediere( operaţiunile de mijlocire în afaceri reglementate prin art. 3 pct. 12 din vechiul
Codul comercial, abrogat după intrarea în vigoare a noului Cod civil), care se realizează prin
intermediul unui contract de intermediere,îşi găsesc corespondent în dispoziţiile art. 2096-
2102 din noul Cod civil care reglementează contractul de intermediere. Astfel, potrivit
art. 2096 din Codul civil, intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă faţă
de client să îl pună în legătură cu un terţ, în vederea încheierii unui contract.

O varietate a contractului de intermediere îl constituie contractul de agenţie ,

reglementat prin art. 2072- 2095 din noul Cod civil, potrivit căruia agentul este un
intermediar independent care acţionează cu titlu profesional, el neputând fi în acelaşi timp
prepusul comitentului. Astfel, potrivit art. 2072 din Codul civil, prin contractul de agenţie
comitentul îl împuterniceşte în mod statornic pe agent fie să negocieze, fie atât să negocieze,
cât şi să încheie contracte, în numele şi pe seama comitentului , în schimbul unei remuneraţii,
în una sau în mai multe regiuni determinate. Dar , de la domeniul de aplicare a dispoziţiilor
privitoare la contractul de agenţie, dispoziţiile art. 2073 din Codul civil, instituie domeniile în
care persoanele nu pot încheia contracte de agenţie, după cum urmează :

- agentul nu poate acţiona ca intermediar în cadrul burselor de valori şi al pieţelor

reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate;

- persoanele care au calitatea de agent sau broker de asigurări şi reasigurări;

- persoanele care prestează un serviciu neremunerat în calitate de agent.

Rezultă aşadar , din contextul acestor dispoziţii legale faptul că activitatea de

intermediere în asigurări nu se reduce doar la mijlocirea încheierii contractelor de asigurare,,
ci , ea cuprinde şi toate operaţiunile specifice existenţei şi derulării raporturilor de asigurare,
precum încasarea sumelor de bani cu titlu de primă şi depunerea lor la caseria asigurătorului,
comunicarea survenirii cazului asigurat, acordarea asistenţei în constatarea , evaluarea şi
regularizarea daunelor, etc.1
Secţiunea 3.Intermediarii în asigurări.
3.1.Reglementare.
Noul cadru normativ instituit de Legea nr.236/2018 , defineşte pe lângă noţiunea de ,,

1
Ibidem , p.34.
distribuţie de asigurări” şi noţiunea de ,, distribuitor de asigurări” şi, respectiv ,, distribuitor
de reasigurări”, respectiv , faţă de vechea reglementare , care utiliza noţiunea de intermediar ,
noul cadru normativ include categoria intermediarilor în categoria distribuitorilor de asigurări.
Astfel, distribuitorii de asigurări sunt definiţi ca fiind: intermediari de asigurări ,
intermediari de asigurări auxiliare sau asigurătorii. Rezultă aşadar că potrivit noilor
reglementări , în categoria distribuitorilor de asigurări se includ şi asigurătorii , respectiv , o
societate de asigurare în sensul definiţiei prevăzute la art,1 alin.2 pct. 3 din Legea
nr.237/2015 şi care desfăşoară activităţi de distribuţie de asigurări şi reasigurări, potrivit pct. 9
şi 10.
După cum se poate constata , Legea nr.236/2018 defineşte categoriile de asigurări care
pot intermediate prin intermediul distribuitorilor de asigurări , precum şi sfera persoanelor
care pot dobândi calitatea de distribuitori de asigurări.
Astfel, în ceea ce priveşte categoriile de asigurări care pot intermediate prin
intermediul distribuitorilor de asigurări, Legea nr.236/2018 reglementează şi defineşte:
a)Intermediarul de asigurări şi reasigurări , calitate pe care o pot avea persoanele
fizice sau juridice, altele decât o societate/reasigurător sau angajaţii acesteia şi altele decât un
intermediar de asigurări auxiliare, care iniţiază sau desfăşoară activităţi de distribuţie de
asigurări/distribuţie de reasigurări, în schimbul unei remuneraţii;
b)intermediar de asigurări auxiliare- calitate pe care o pot avea persoanele fizice sau
juridice, altele decât o instituţie de credit sau o firmă de investiţii, în sensul definiţiei de la art.
4 alin. 1 pct. 1 şi 2 din Regulamentul nr.575/2013, care iniţiază sau desfăşoară, în schimbul
unei remuneraţii, activităţi de distribuţie de asigurări în mod auxiliar, cu îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
-să nu desfăşoare activitatea de distribuţie de asigurări ca activitate profesională
principală;
- să distribuie numai produse de asigurare care sunt complementare unui bun sau serviciu;
-produsele de asigurare în cauză exclud riscurile de asigurări de viaţă şi de răspundere
civilă, cu excepţia cazului în care acoperirea unor astfel de riscuri este complementară bunului
sau serviciului oferit ca parte a activităţii sale profesionale principale.
După cum , intermediarii de asigurări şi intermediari de asigurări auxiliare se pot
constitui ca persoane juridice , Legea nr.236/2018 stabileşte şi reglementează două categorii
de intermediari, respectiv:
a)intermediar principal, definit ca fiind un intermediar , persoană juridică, ce
desfăşoară activităţi de distribuţie ulterior obţinerii autorizării de către ASF şi instituţiile de
credit sau firmele de investiţii potrivit definţiei de la art. 4 alin. 1 pct. 1 şi 2 din Regulamentul
nr.575/2013, care obţin avizul ASF pentru desfăşurarea activităţii de distribuţie. Potrivit
Normei ASF nr.19/2018 , intermediarul principal, funcţionează sub forma unei companii de
brokeraj, persoană juridică română , autorizată în condiţiile legii. În cadrul companiei de
brokeraj îşi desfăşoară activitatea brokerii în asigurări-reasigurări , persoane fizice care
desfăşoară activitatea de distribuţie de asigurări în cadrul unei companii de brokeraj, în baza
unui contract individual de munică , altele decât conducerea companiei respective.
b)intermediar secundar, definit ca fiind un intermediar sau intermediar de asigurări
auxiliare, persoană fizică sau juridică, înregistrată la ASF, care desfăşoară activitate de
distribuţie sub deplina răspundere a unui intermediar principal sau a uneia sau mai multor
societăţi, după caz,şi instituţiile de credit sau firmele de investiţii, potrivit definţiei de la art. 4
alin. 1 pct. 1 şi 2 din Regulamentul nr.575/2013,care desfăşoară activitate de distribuţie sub
deplina răspundere a unei sau mai multor societăţi, după caz. Potrivit Normei ASF
nr.19/2018, intermediarul secundar care funcţionează sub forma unei societăţi este denumit
agent, persoană fizică , indiferent de regimul fiscal,sau persoană juridică , care desfăşoară
activităţi de distribuţie de asigurări sub răspunderea uneia sau mai multor societăţi, în baza
unui contract de colaborare cu acestea , iar , în cazul intermediarilor secundari organizaţii sub
forma unor instituţii de credit sau firme de investiţii, aceştia sunt definiţi agenţi afiliaţi. De
asemenea , potrivit Normei ASF nr.19/2018 , intermediarii secundari de asigurări auxiliare
sunt denumiţi agenţi secundari.
c)mandatul de brokeraj, reprezintă contractul dintre un client persoană juridică şi
compania de brokeraj prin care clientul încredinţează acesteia reprezentarea intereselor sale în
vederea încheierea contractului de asigurare;
d) mandat de intermediere-contractul dintre un client persoană juridică şi instituţia de
credit sau firma de investiţii, în calitate de intermediar principal, prin care clientul
încredinţează acesteia reprezentarea intereselor sale în vederea încheierii asigurării;
e)subagent-persoană fizică ce desfăşoară activitatea de distribuţie de asigurări în cadrul
unui agent persoană juridică, în baza unui contract individual de muncă, alta decât
conducătorul acesteia;
f)subagent afiliat- persoană fizică ce desfăşoară activitatea de distribuţie de asigurări în
cadrul unui agent afiliat , în baza unui contract individual de muncă, alta decât conducătorul
acesteia;
g)subagent auxiliar- persoană fizică ce desfăşoară activitatea de distribuţie de asigurări în
cadrul unui agent auxiliar , persoană juridică, în baza unui contract individual de muncă, alta
decât conducătorul acesteia;
h) subasistent/subasistent auxiliar- persoană fizică ce desfăşoară activitatea de
distribuţie de asigurări în cadrul unui asistent/asistent auxiliar , persoană juridică, în baza unui
contract individual de muncă, alta decât conducătorul acesteia;
În practica judiciară2 , cu referire la un accident produs de un autovehicul asigurat în
străinătate, s-a statuat că brokerul de asigurare , care are şi calitatea de mandatar al unei
întreprinderi de asigurare străine, fiind împuternicit de aceasta să soluţioneze cererile de
despăgubiri în eventualitatea accidentelor de circulaţie produse de autovehicule asigurate în
străinătate , nu este parte în raportul juridic obligaţional născut prin producerea faptului
delictual. Se arată că , întrucât brokerul de asigurare este terţ faţă de contractul de asigurare în
temeiul căruia au fost solicitate despăgubirile , acesta nu poate fi obligat în nume propriu la
plata despăgubirilor.
Contractul cu sine însuşi şi dubla reprezentare este permis şi de noul Cod civil, care
prin art.1304 având denumirea marginală ,,contractul cu sine însuşi şi dubla reprezetare”,
statuează că: ,,contractul încheiat de reprezentant cu sine însuşi, în nume propriu, este anulabil
numai la cererea reprentatului, cu excepţia cazului în care reprezentantul a fost împuternici în
mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât
să excludă posibilitatea unui conflict de interese.
Instituţiile de credit, care pot avea calitatea de intermediar principal sau intermediar
secundar, sunt relementate prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr.99/20063,care prin art. 3 statuează ă instituţiile de credit se pot organiza şi funcţiona ca:
bănci;organizaţii cooperatiste de credit;bănci de economisire şi creditate în domeniul locativ;
bănci de credit ipotecar;instituţii emitente de monedă electronică.
Instituţiile financiare nebancare sunt reglementate de Legea nr. 93/2009 privind
instituţiile financiare nebancare4, definite ca fiind entităţile care desfăşoară activitate de
creditare cu titlu profesional în condiţiile stabilite de lege.
Se impune de asemea precizarea că şi intermediarii în asigurări şi/sau reasigurări pot
constitui sucursale , sucursala unui intermediar în asigurări sau reasigurări fiind definită prin
art.3 pct.29 din Legea nr.236/2018, ca fiind o agenţie sau reprezetanţă permanentă a unui
intermediar, fără personalitate juridică, ce se află pe teritoriul unui alt stat membru decât

2
Î. C. C. J, S a II-a civ, dec. nr.2156/2013 , publicată în rezumat în revista Dreptul nr.7/2014 , p. 204.
3
Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr.1027 din 27 decembrie 2006, cu modificările şi
completările ulterioare.
4
Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr.259 din 21 aprilie 2009, cu modificările şi completările
ulterioare.
statul membru de origine.
Potrivit art.31 alin. 1 din Legea nr.236/2018 privind distribuitorii de asigurări actul
prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară, potrivit prevederilor art. 6 alin.10, refuză să
comunice intermediarilor sau intermediarilor de asigurări auxiliare informaţiile prevăzute la
art.21 alin.1 sau necomunicarea de către ASF a acestor informaţii se poate contesta la Curtea
de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ şi fiscal , în termen de 30 de zile de la
data comunicării actului respectiv sau de la expirarea termenului prevăzut la art.21 alin. 2.
Potrivit art.31 alin. 2 din Legea nr.236/2018 , actele adoptate de ASF, potrivit prevederilor
legale, cu privire la persoanele fizice şi juridice, potrivit art.28, pot fi contestate la Curtea de
Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ şi fiscal , în termen de 30 de zile de la data
comunicării actului respectiv. Textul art. 28 din Legea nr.236/2018 la care face trimitere art.
31 alin. 2 din Legea nr.236/2018 vizează sancţiuni administrative , respectiv decizii de
sancţionare emise de către ASF care trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept,
menţiunea că persoanele fizice şi juridice sancţionate au dreptul să conteste potrivit art. 31
alin. 2, termenul în care se poate depune contestaţia , instanţa căreia i se poate adresa.
Deciziile de sancţionareproduc efecte juridice de la data comunicării către persoanele şi
entităţile respective. Contestaţiile adresate Curţii de Apel Bucureşti , Secţia de contencios
administrativ şi fiscal nu suspendă, pe timpul soluţionării acestora , măsurile dispuse de ASF.
De asemenea , potrivit art.31 alin. 4 din Legea nr.236/2018 , ASF nu are calitate procesuală
pasivă şi nu poate fi chemată în judecată în procesele menţionate de acest text legal
Cap. V. Insolvenţa societăţilor de asigurare/reasigurare.
Secţiunea 1.Consideraţii generale.
În materia asigurărilor, legiuitorul manifestă o grijă deosebită asupra patrimoniului
societăţilor de asigurare, în scopul creării unei situaţii financiare solide a acestora, a unei
gestiuni sănătoase şi prudente a patrimoniului şi a protecţiei asiguraţilor şi a celor vătămaţi ca
urmare a producerii unor riscuri ce au constituit obiectul unui raport de asigurare5.
În acest context, falimentul constituie o măsură excepţională care va surveni numai
dacă măsura redresării financiare, ce alcătuieşte procedura ,, administrării speciale”. nu este
posibilă. Prin luarea unor măsuri de redresare financiară , se urmăreşte evitarea colapsului
financiar al asigurătorului, prin luarea unor măsuri menite să asigure restabilirea situaţiei
financiare. Măsurile speciale din procedura administrării speciale sunt luate de către
Autoritatea de Supraveghere Financiară, şi întreaga procedură se desfăşoară sub controlul

5
A se vedea pentru analiza detaliată a falimentului societăţilor de asigurare, V. Nemeş, Dreptul asigurărilor,
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită conform noului Cod civil, Editura Universul juridic , Bucureşti , 2011, p.113-158.
acestei autorităţi, şi nu pe cale judiciară, ca şi în cazul insolvenţei de drept comun
reglementată anterior de Legea nr.85/2006(abrogată) şi apoi de către noul cadru normativ in
materia insolvenţei , respectiv Legea nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei
şi de insolvenţă.
Secţiunea 2. Reglementarea insolvenţei în materia societăţilor de asigurare.
În materia redresării financiare şi a falimentului societăţilor de asigurare, având în
vedere complexitatea activităţii de asigurare, legiuitorul acordă o atenţie deosebită, adoptând
Legea nr.503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară
în activitatea de asigurări6. Se impune precizarea că , după intrarea în vigoare a Legii
nr.85/2014 , au fost abrogate expres prin art. 344 lit. d din Legea nr.85/2014 , dispoziţiile
secţiunilor 1-3 ale capitolului III din Legea nr. 503/2004 , care reglementează procedura
falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, dispoziţiile capitolului IV din Legea
nr.503/2004 care reglementează raporturile de drept internaţional privat în domeniul
insolvenţei societăţilor de asigurare/reasigurare , precum şi dispoziţiile art.83 din Legea nr.
503/2004 , care reglementează unele aspecte privitoare la falimentul societăţilor de
asigurare/reasigurare. Ca atare, după intrarea în vigoare a Legii nr.85/2014, procedura de
redresare financiară a societăţilor de asigurare/reasigurare, precum şi dizolvarea şi lichidarea
voluntară a asigurărilor/reasigurărilor şi brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare, va
rămâne în continuare reglementată de prevederile capitolului II al Legii nr.503/2004 şi ,
respectiv , secţiunea a 4-a din capitolul III al Legii nr.503/2004 , urmând ca procedura
falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare şi reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat în domeniul falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare să fie supuse
noilor reglementări instituite de capitolul IV al Titlului II din Legea nr.85/2014(,,Dispoziţii
privind falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare”) şi respectiv capitolului V al Titlului
III din Legea nr.85/2014(,,Reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în
domeniul falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare”).
De asemenea,dispoziţii referitoare la redresarea financiară a societăţilor de
asigurare/reasigurare întâlnim şi prin dispoziţiile Legii nr.237/2015 , fiind adoptată de
asemenea nr. 246/2015 privind redresarea şi rezoluţia asigurătorilor 7 prin care sunt stabilite
reguli şi proceduri privind redresarea şi rezoluţia asigurătorilor.
Astfel, Legea nr.237/2015 cuprinde prevederi cu caracter general care vizează
redresarea financiară a asigurătorilor aflaţi în dificultate , urmâmd ca prin Legea nr.246/2015

6
Republicată în Monitorul oficial al României , partea I , nr.453 din 23 iulie 2013.
7
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.813 din 2 noiembrie 2015.
să fie reglementate în detaliu regulile şi procedurile privind redresarea financiară şi rezoluţia
asigurătorilor.
Secţiunea .3. Procedura de redresare financiară.
3.1.Procedura de redresare financiară a asigurătorilor şi reasigurătorilor
reglementată prin Legea nr.503/2004 privind redresarea financiară, falimentul,
dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări.
După cum am precizat mai sus, principalul act normativ care reglementează redresarea
financiară şi falimentul în activitatea de asigurări este Legea nr.503/2004 , republicată, care ,
prin art. 1 stabileşte sfera de aplicabilitate a acestui act normativ, respectiv, procedurile
privind redresarea financiară şi falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare se aplică:
asigurătorilor şi/sau reasigurătorilor, astfel cum aceştia sunt definiţi după intrarea în vigoare a
Legii nr.237/2015 prin art. 1 alin. 2 pct. 3 şi pct. 45 din Legea nr.237/2015, inclusiv
sucursalele acestora cu sediul în străinătate, precum şi sucursalelor şi filialelor societăţilor de
asigurare/reasigurare din state terţe care au sediul în România; procedurile privind redresarea
financiară şi falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare nu se aplică sucursalei unei
societăţilor de asigurare/reasigurare sau a unei societăţi mutuale dintr-un stat membru, care a
primit o autorizaţie de la autoritatea competentă a statului membru de origine. De
asemenea,după intrarea în vigoare a Legii nr.85/2014 dispoziţiile Legii nr.503/2004 nu se
aplică intermediarilor în asigurări,astfel cum aceştia sunt definiţi prin Legea nr.32/2000, cu
modificările şi completările ulterioare, aceştia fiind supuşi reglementărilor dreptului comun în
materie de insolvenţă cuprinse în Legea nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenţei şi insolvenţa..
De asemenea,după cum am precizat,dispoziţii referitoare la redresarea financiară a
societăţilor de asigurare/reasigurare întâlnim şi prin dispoziţiile Legii nr.237/2015 , fiind
adoptată de asemenea nr. 246/2015 privind redresarea şi rezoluţia asigurătorilor 8 prin care
sunt stabilite reguli şi proceduri privind redresarea şi rezoluţia asigurătorilor.
Astfel, Legea nr.237/2015 cuprinde prevederi cu caracter general care vizează
redresarea financiară a asigurătorilor aflaţi în dificultate , urmâmd ca prin Legea nr.246/2015
să fie reglementate în detaliu regulile şi procedurile privind redresarea financiară şi rezoluţia
asigurătorilor.
Întrucât, după cum am precizat , în materia redresării financare a societăţilor de
asigurare/reasigurare avem un act normativ special, prevederile art. 17 alin. 3 din Legea
nr.246/2015 precizează că de la data intrării în vigoare a Legii nr.246/2015, asigurătorilor
8
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.813 din 2 noiembrie 2015.
aflaţi în procedura de redresare financiară potrivit Legii nr.503/2004 , li se pot aplica
dispoziţiile acestei legi , dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 42 şi art. 43 alin. 2.
Se poate aşadar concluziona faptul că , după intrarea în vigoare a Legii nr.246/2015 în
materia redresării financiare a societăţilor de asigurare/reasigurare devin aplicabile atât
prevederile Legii nr.503/2004, cât şi prevederile Legii nr.246/2015, având în vedere obiectul
de reglementare diferit al celor două acte normative .Astfel, prevederile Legii nr.246/2015
reglementează posibilitatea ASF de a adopta măsuri de rezoluţie, a căror obiective sunt
prevăzute la art. 40 din Legea nr.246/2015, iar , pe de altă parte , măsura de rezoluţie este
necesară din perspectiva interesului public,în timp ce , Legea nr.503/2004 vizează redresarea
financiară pentru alte motive decât cele care reglementează posibilitatea ASF de a lua o
măsură de rezoluţie a asigurătorului . Aceasta este şi raţiunea pentru care legiuitorul prevede
expres prn art. 17 aln. 3 dn Legea nr.246/2015 că doar dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute la art. 42 şi art. 43 alin. 2 din Legea nr.246/2015 , asigurătorilor care se află în
procedura de redresare financiară potrivit Legii nr.503/2004 li se pot aplica prevederile Legii
nr.246/2015.
Potrivit art.3 alin. 1 lit. b din Legea nr.503/2004, procedura de redresare financiară,
reprezintă totalitatea modalităţilor şi a măsurilor cu caracter administrativ dispuse de
Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca autoritate competentă, care sunt destinate să
menţină sau să restabilească situaţia financiară a unei societăţi de asigurare/reasigurare.
Aceste măsuri vor fi duse la îndeplinire pe două căi distincte , alegerea uneia dintre aceste
măsuri fiind dispusă prin decizie de către Autoritatea de Supraveghere Financiară,
astfel:a)redresarea societăţii de asigurare pe baza unui plan de redresare financiară;
b)redresarea societăţii de asigurare prin administrare specială.
Rezultă aşadar , din conţinutul acestui text legal, coroborat cu art.5 alin. 2 din Legea
nr.503/2004, precum şi din conţinutul Legii nr.246/2015 că Autoritatea de Supraveghere
Financiară este singura autoritate competentă să decidă asupra modalităţilor şi a măsurilor de
redresare financiară în ceea ce priveşte societăţile de asigurare/reasigurare, inclusiv
sucursalele acestora din alte state membre, precum şi sucursalele şi filialele societăţilor de
asigurare/reasigurare din state terţe, care au sediul în România. Măsurile de redresare
financiară nu împiedică deschiderea, de către statul membru de origine, a unei proceduri de
faliment.
Procedura de redresare financiară implică orice intervenţie a Autorităţii de
Supraveghere Financiară pentru luarea măsurilor necesare restabilirii situaţiei financiare a
societăţii de asigurare/reasigurare, în scopul prevenirii stării de insolvenţă a acesteia şi al
evitării intrării în procedura falimentului.
Potrivit art.7 din Legea nr.503/2004 republicată, o societate de asigurare/reasigurare
intră în procedura de redresare financiară reglementată de această lege când există cel puţin
una dintre următoarele situaţii: a)se constată nerespectarea, în orice mod a prevederilor art.6
alin. 2, precum şi a oricăror altor prevederi legale referitoare la activitatea de
asigurare/reasigurare, punându-se în pericol onorarea obligaţiilor asumate faţă de creditorii de
asigurări; b)valoarea marjei de solvabilitate disponibile scade sub valoarea marjei de
solvabilitate minime determinate în conformitate cu reglementările legale în vigoare;
c)valoarea marjei de solvabilitate disponibile scade sub limita minimă prevăzută de
reglementările în vigoare pentru fondul de siguranţă.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii Autoritatea de Supraveghere Financiară emite
decizia privitoare la deschiderea procedurii de redresare financiară, prin care dispune
aplicarea de către societatea de asigurare/reasigurare a uneia sau unora dintre măsurile
prudenţiale principale enumerate prin art.8 alin. 3 lit.a-h din Legea nr.503/2004, putând
dispune , de asemenea, potrivit art. 8 alin. 4 din lege luarea măsurilor enumerate la lit.a-c a
acestui articol.
Totodată, dacă este cazul, Autoritatea de Supraveghere Financiară poate solicita
instanţei competente încuviinţarea unor măsuri asigurătorii cu privire la bunurile şi/sau
activele societăţii de asigurare/reasigurare, potrivit legii. Constatăm aşadar că, în privinţa unor
măsuri asigurătorii, competenţa luării acestor măsuri nu revine Autorităţii de Supraveghere
Financiară, care , poate doar propune instanţei competente luarea acestor măsuri.
Decizia de deschidere a procedurii de redresare financiară se publică în Monitorul
oficial al României , partea I, precum şi în două ziare de circulaţie naţională, urmând ca , după
publicarea deciziei în Monitorul oficial al României , partea I, Autoritatea de Supraveghere
Financiară să publice de îndată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene un extras din decizia
sa cu privire la măsurile de redresare financiară. În cazul în care statul român , prin
Autoritatea de Supraveghere Financiară, este informat cu privire la adoptarea unor măsuri de
reorganizare adoptate de autorităţile competente din alte state membre, acesta asigură, prin
autoritatea de supraveghere, publicarea acestor măsuri , conform alin. 1.
Măsurile de redresare financiară, potrivit art.9 alin.5 din Legea nr.503/2004, se aplică
indiferent de dispoziţiile privind publicarea mai sus expuse, inclusiv în ceea ce priveşte
acţionarii sau asociaţii şi angajaţii societăţii de asigurare/reasigurare, consideraţi ca atare, ale
căror drepturi sunt exclusiv afectate ca urmare a aplicării acestor măsuri. Se deduce aşadar din
conţinutul acestui text legal că, nepublicarea sau publicarea greşită în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene a deciziei de deschidere a procedurii de redresare financiară nu împiedică
aplicarea măsurilor dispuse de către Autoritatea de Supraveghere Financiară. Sub acest , în
tăcerea legii , în literatura de specialitate 9 s-a propus, de lege ferenda, ca neîndeplinirea
obligaţiei privind publicarea deciziei la nivel european să fie considerată ca fiind contravenţie
şi sancţionată ca atare.
Ca efect al principiului teritorialităţii care caracterizează procedura de redresare
financiară, dispoziţiile art. 11 din Legea nr.503/2004 statuează că procedura de redresare
financiară îşi produce efectele în întreaga Uniune Europeană, în conformitate cu legislaţia
statului român, fără alte formalităţi,inclusiv în ceea ce priveşte părţi terţe din alte state
membre, din momentul în care aceasta îşi produce efectele în statul membru unde ea s-a
declanşat. De la acest principiu există o excepţie instituită prin art. 11 alin. 2 teza finală din
Legea nr.503/2004 , care statuează că, măsurile de redresare financiară adoptate în
conformitate cu legislaţia unui stat membru se aplică în mod corespunzător pe teritoriul
statului român.
În ceea ce priveşte legea aplicabilă procedurii redresării financiare, dispoziţiile art.9
alin.6 din Legea nr.503/2004 prevăd că efectele deschiderii procedurii de redresare financiară
se află sub incidenţa legii române. Situaţiile în care legea română este exceptată de la aplicare
sunt menţionate prin dispoziţiile aceluiaşi art. 9 alin. 6, care statuează că legea română nu se
aplică în cazul contractelor şi a drepturilor care sunt sub incidenţa următoarelor norme.
a)contractele de muncă şi relaţiile de muncă sunt reglementate numai de legea statului
membru aplicabilă contractelor/relaţiilor de muncă; b) contractul care conferă un drept de
folosinţă sau prin care se dobândeşte proprietatea asupra unui bun imobil este reglementată
doar de legea statului membru pe al cărui teritoriu este situat acest bun; c)drepturile societăţii
de asigurare/reasigurare privind o proprietate imobiliară, o navă sau o aeronavă, supusă
înscrierii într-un registru public, sunt reglementate de legea statului membru sub a cărui
autoritate se ţine registrul respectiv.
De asemenea , potrivit art. 9 alin.7 din Legea nr.503/2004 , deschiderea procedurii de
redresare financiară nu afectează drepturile reale ale creditorilor sau terţilor în ceea ce
priveşte bunurile corporale ori necorporale, activele mobiliare sau imobiliare, care aparţin
societăţii de asigurare/reasigurare şi care sunt situate pe teritoriul altui stat membru în
momentul deschiderii procedurii.
Închiderea procedurii de redresare financiară a societăţii de asigurare/reasigurare se
dispune, potrivit art.20 din Legea nr.503/2004, prin decizie motivată, emisă de Autoritatea de
9
V. Nemeş, op. cit., p. 123.
Supraveghere Financiară , potrivit legii, atunci când , după caz: a) se constată restabilirea
situaţiei financiare a societăţii de asigurare/reasigurare, ca urmare a îndeplinirii în mod
corespunzător a modalităţii şi a măsurilor de redresare financiară; b) măsurile aplicate în
cadrul procedurii de redresare financiară nu au fost îndeplinite în mod corespunzător, în
termenele şi condiţiile stabilite, sau aplicarea acestora nu a putut conduce, pe perioada în care
au fost luate, la atingerea scopului urmărit şi înlăturarea cauzelor care le-au generat.
Ca efect al deciziei de închidere a procedurii de redresare financiară, prin decizia
emisă de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, se dispune , după caz: a)revocarea
deciziei de deschidere a procedurii de redresare financiară, pentru ipoteza în care s-a constat
restabilirea situaţiei financiare; b) retragerea autorizaţiei de funcţionare a societăţii de
asigurare/reasigurare, precum şi, dacă se constată insolvenţa acesteia, solicitarea, de îndată, a
intrării în procedura falimentului, în situaţia prevăzută la art.20 lit. b.
La fel ca şi în cazul deciziei de deschidere a procedurii de redresare financiară, şi
decizia de închidere a procedurii de redresare financiară se publică în Monitorul oficial al
României , partea I, precum şi în două ziare de circulaţie naţională, dispoziţiile art. 21 alin. 3
din Legea nr.503/2004 făcând trimitere doar la dispoziţiile art. 9 alin. 1 din lege. Se constată
aşadar că faţă de decizia de deschidere a procedurii de redresare financiară care se publică atât
în Monitorul oficial al României , partea I, precum şi în două ziare de circulaţie naţională,
urmând ca , după publicarea deciziei în Monitorul oficial al României , partea I, Autoritatea
de Supraveghere Financiară să publice de îndată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene un
extras din decizia sa cu privire la măsurile de redresare financiară, în cazul deciziei de
închidere a procedurii de redresare financiară, legea nu mai precizează necesitatea publicării
acesteia şi în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Sub acest aspect, apreciem că, pentru
identitate de raţiune, se impune, de lege ferenda, completarea dispoziţiilor art. 21 alin. 3 din
Legea nr.503/2004 , în sensul obligativităţii publicării deciziei de închidere a procedurii de
redresare financiară şi în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
De asemenea , ca efect al închiderii procedurii de redresare financiară şi al retragerii
autorizaţiei de funcţionare, , de la data publicării acestei decizii şi constatarea stării de
insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a
solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. Totodată, potrivit art.23 din Legea
nr.503/2004, în termen de 30 de zile de la data publicării deciziei de închidere a procedurii de
redresare financiară, societatea de asigurare/reasigurare pentru care au fost constatate de către
Autoritatea de Supraveghere Financiară indiciile existenţei stării de insolvenţă este obligată să
predea Fondului de garantare evidenţa contractelor de asigurare în vigoare la data închiderii
procedurii de redresare financiară, evidenţa completă a dosarelor de daună, precum şi
evidenţele tehnico-operative şi contabile aferente acestor contracte şi dosare, în vederea
publicării listei potenţialilor creditori de asigurări , beneficiari ai sumelor cuvenite din Fondul
de garantare. Orice persoană care nu figurează în lista creditorilor de asigurări şi care pretinde
vreun drept de creanţă de asigurări asupra societăţii de asigurare/reasigurare poate formula o
cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de garantare. Fondul de garantare se subrogă
în toate drepturilor creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din
disponibilităţile sale.
3.2.Procedura de redresare financiară a asigurătorilor şi reasigurătorilor
reglementată prin Legea nr.237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de
asigurare şi reasigurare şi Legea nr.246/2015 privind redresarea şi rezoluţia
asigurătorilor.
În acest context, Legea nr.237/2015 , prin art. 101 , având denumirea
marginală,,Măsuri adoptate în cazul deteriorării solvabilităţii,, statuează că fără a aduce
atingere prevederilor art. 99 şi 100, în cazul în care solvabilitatea societăţilor continuă să se
deterioreze, ASF adoptă măsuri pentru protejarea contractanţilor sau executarea obligaţiilor
rezultate din contractele de reasigurare, proporţional cu nivelul şi durata deteriorării, în
conformitate cu prevederile legale.
După cum se poate constata , prevederile cu caracter general instituite de art. 101 din
Legea nr.237/2015 trimit la prevederile art. 99 şi art. 100 din aceeaşi lege, potrivit cărora ,în
termen de două luni de la data constatării deteriorării situaţiei financiare, societăţile comunică
ASF acest lucru, transmiţând totodată în acest termen spre aprobare ASF un plan de redresare,
cu măsuri pentru restabilirea nivelurilor proprii eligibile sau pentru modificarea profilului de
risc.
În aplicarea normelor cu caracter general instituite de Legea nr.237/2015 a fost
adoptată , după cum am precizat Legea nr.246/2015 , care , în acord cu prevederile Legii
nr.237/2015 statuează că fiecare asigurător este obligat să elaboreze şi să actualizeze un plan
de redresare care să prevadă măsurile ce trebuie luate de acesta pentru restabilirea stuaţiei
financiare în cazul deteriorării semnificative a indicatorilor financiari, la elaborarea acestui
plan , asigurătorii neputându-se întemeia în nici un fel pe accesul la sprijin financiar public.
În ceea ce priveşte rezoluţia , dispoziţiile Legii nr.246/2015 definesc rezoluţia ca fiind
un regim juridic alcătuit dintr-un set de instrumente, la dispoziţia ASF , necesare pentru a
interveni cu promptitudine, într-un stadiu incipient , în activitatea unui asigurător neviabil sau
în curs de a intra în dificultate , astfel încât să se asigure continuitatea funcţiilor financiare şi
economice critice ale acestuia, reducând în acelaşi tmp la minimum impactul stuaţiei de
dificultate a asigurătorului asupra economiei şi sistemului financiar.
Totodată, în aplicarea prevederilor art.42 alin. 1 lit. a din Legea nr.246/2015, potrivit
căruia ASF poate lua o măsură de rezoluţie cu privire la un asigurător dacă stabileşte că
asigurătorul intră sau este susceptibil de a intra într-o stare de dificultate majoră, a fost emisă
Norma ASF nr.18/2016 privind criteriile pentru evaluarea impactului intrării în dificultate a
unui asigurător asupra pieţei de asigurări şi asupra altor asigurători10.
De asemenea , cu referire la serviciile critice sau faciltăţile pe care ASF poate să le
ceară unui asigurător supus rezoluţiei , a fost emisă Norma ASF nr.17/2016 privind stabilirea
activităţilor, serviciilor şi operaţiunilor care se încadrează în categoria funcţiilor critice,
criteriile pentru stabilirea liniilor de activitate de bază şi a serviciilor asociate, precum şi
serviciile critice pe care Autortatea de Supraveghere Financiară poate să le ceară unui
asigurător supus rezoluţiei11.
Astfel, potrivit art. 1 alin. 2 din Norma ASF nr.17/2016 , funcţiile critice sunt
identificate de către asigurător în contextul planului de redresare, ulterior de direcţia care
exercită funcţia de rezoluţie în procesul de planificare a rezoluţiei, iar serviciile critice sunt
intrinsec legate de funcţiile critice, identificarea lor făcându-se cu respectarea paşilor de
identificare a funcţiilor critice.
Se impune de asemenea precizarea că, potrivit art. 10 din Legea nr.246/2015, planul
de redresare se evaluează şi aprobă de către organul de conducere al asigurătorului înainte de
transmiterea acestuia către ASF.
Se constată că, spre deosebire de prevederile Legii nr.237/2015 , în sensul cărora
planul de redesare financiară trebuie comunicat de către asigurăror către ASF în termen de
două luni de la data constatării deteriorării situaţiei financiare, Legea nr.246/2015 , prin art.
11 prevede că asigurătorul este obligat să transmită planul de redresare către ASF în termen
de 90 de zile de la intrarea în vigoare a acestei legi, urmând ca ASF , în termen de 6 luni de la
primirea acestui plan ,să analizeze acest plan şi să evalueze dacă acesta conţine informaţiile şi
respectă cerinţele prevăzute la art. 8.
În cazul în care ASF apreciază că planul de redresare conţine deficienţe majore sau că
există obstacole semnificative în calea implementării planului, comunică asigurătorului
rezultatul evaluării şi solicită acestuia prezentarea, în termen de două lun, a unui plan revizuit
care să conţină soluţii pentru înlăturarea deficienţelor sau depăşirea obstacolelor. De

10
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.218 din 24 martie 2016.
11
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.213 dn 23 martie 2016.
asemenea , în situaţia în care ASF apreciază că deficienţele sau obstaolele nu au fost
soluţionate prn planul revizuit poate impune asigurătorului modificări punctuale ale planului.
Potrvit art. 16 din Legea nr.246/2015 , în cazul în care asigurătorul nu prezintă un plan
de redresare revizuit sau ASF, în calitate de autoritate competentă, stabileşte că planul de
redresare revizuit nu rezolvă problema deficienţelor sau obstacolelor semnificative
identificate în cadrul evaluării iniţiale şi că nici nu este posibilă rezolvarea prin impunerea
unor modificări punctuale ale planului, ASF solicită asigurătorului să identifice, în termen de
până la 60 de zile, modificări pe care le poate aduce activităţii sale pentru a înlătura
respectivele deficienţe sau depăşi respectivele obstacole din calea implementării planului de
redresare.
De asemenea , potrivit art. 16 alin. 4 din Legea nr.246/2015 , ASF poate solicita
asigurătorului întreprinderea următoarelor măsuri:
a)reducerea profilului de risc al asigurătorului, inclusiv reducerea riscului de
solvabilitate şi/sau lichiditate;
b)aplicarea de măsuri de recapitalizare;
c)revizuirea stategiei şi structurii operaţionale a asigurătorului;
d) modificarea structurii de administrare a asigurătorului şi de conducere;
e)verificarea adecvării rezervelor tehnice şi acoperrea acestora de active admise.
O precizare foarte importantă care reliefează faptul expus ma sus că prevederile Legii
nr.246/2015 completează prevederile Legii nr. 503/2004 , cu situaţiile reglemetate de Legea
nr.246/2015 , este aceea că, potrivit art. 17 alin. 2 din Legea nr.246/2015 , măsurile prevăzute
la art. 16 alin.4 , nu împiedică ASF să ia măsurile prevăzute de Legea nr.503/2004, în vederea
restabilirii situaţie financiare a asigurătorului.
Secţiunea 4. Procedura falimentului societăţilor de asigurare/ reasigurare.
4.1. Consideraţii generale. Reglementare.
Falimentul societăţilor de asigurare/ reasigurare este o măsură excepţională care
survine doar în cazul în care procedura de redresare financiară nu produce efectele scontate.
Sediul materiei falimentului societăţilor de asigurare/ reasigurare după intrarea în vigoare a
Legii nr.85/2014 îl constituie prevederile capitolului IV al Titlului II din Legea nr.85/2014,
având denumirea marginală,,Dispoziţii privind falimentul societăţilor de
asigurare/reasigurare”, dispoziţii care se completează cu dispoziţiile Legii nr.237/2015,
Legii nr.32/2000, ale Legii nr.136/1995, ale noului Cod civil, aprobat prin Legea nr.287/2009,
ale Legii nr.31/1990 a societăţilor, precum şi ale Legii nr.134/2010, republicată, privind
Codul de procedură civilă.
 Înainte de analiza procedurii falimentului societăţilor de asigurare/ reasigurare, se
impune a se defini procedura falimentului şi noţiunea ,, stare de insolvenţă” , care determină
intrarea în procedura falimentului.
Astfel, în ceea ce priveşte procedura falimentului, în accepţiunea art.3 alin. 1 lit. c din
Legea nr.503/2004 , republicată, în vigoare după intrarea în vigoare a Legii nr.85/2014( deşi ,
în opinia noastră trebuia abrogat , în contextul au fost abrogate dispoziţiile din Legea
nr.503/2004 care reglementau procedura falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare , n.
n. O.P) aceasta semnifică procedura de insolvenţă ce se aplică asigurătorului/reasigurătorului
care implică măsurile necesare pentru lichidarea averii acestuia în vederea acoperirii
pasivului.
În acelaşi sens , prevederile art. 2 pct.35 din Legea nr.246/2015 definesc procedura
obişnuită de insolvenţă ca fiind procedura falimentulu societăţilor de asigurare/reasigurare
prevăzută în captolul IV al titlului II din Legea nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenţei şi de insolvenţă.
În ceea ce priveşte condiţiile care atrag starea de insolvenţă a societăţilor de
asigurare/reasigurare,contrar normelor de tehnică legislativă instituite prin Legea nr.24/2000,
republicată, constatăm că în urma adoptării Legii nr.85/2014 , deşi starea de insolvenţă a
acestor societăţi este definită prin art.5 pct.31 din Legea nr.85/2014 , nu au fost abrogate
dispoziţiile art.3 alin. 1 lit. j din Legea nr.503/2004,care definesc de asemenea starea de
insolvenţă a societăţilor de asigurare/reasigurare. În acest context , se constată , contrar
normelor de tehnică legislativă , un paralelism existent între dispoziţiile Legii nr. 85/2014 şi
cele ale Legii nr.503/2004 , ambele texte legale definind starea de insolvenţa a societăţilor de
asigurare/reasigurare ca fiind acea stare a societăţii de asigurare/ reasigurare caracterizată
prin una dintre următoarele situaţii:
1.incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu datoriile băneşti;
2.scăderea valorii marjei de solvabilitate disponibile sub jumătate din limita minimă
prevăzută de reglementările legale în vigoare pentru fondul de siguranţă;
3.imposibilitatea restabilirii situaţiei financiare a societăţii de asigurare/ reasigurare în
cadrul procedurii de redresare financiară.
4.2.Sfera de aplicabilitate a procedurii falimentului societăţilor de
asigurare/reasigurare.
În contextul noului cadru normativ instituit prin Legea nr.85/2014 , procedura
falimentului reglementată de această lege se aplică societăţilor de asigurare/reasigurare
prevăzute la art. 2 din Legea nr.32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv
sucursalelor acestora cu sediul în străinătate, precum şi sucursalelor şi filialelor societăţilor de
asigurare din state terţe , care au sediul în România. Nu intră, potrivit art.243 alin. 2 din Legea
nr.85/2014, sub incidenţa prevederilor cuprinse în acest act normativ, procedura falimentului
unei sucursale aparţinând unei societăţi de asigurare/reasigurare sau a unei societăţi mutuale
dintr-un stat membru al Uniunii Europene, care a primit o autorizaţie de la autoritatea de
supraveghere a statului membru de origine.
Din conţinutul acestui text legal rezultă că legiuitorul exclude în mod expres de la
aplicarea acestei legi sucursale aparţinând unei societăţi de asigurare/reasigurare sau a unei
societăţi mutuale dintr-un stat membru al Uniunii Europene, care a primit o autorizaţie de la
autoritatea de supraveghere a statului membru de origine.
De asemenea , la fel ca şi în cazul procedurii redresării financiare , nici procedura
falimentului nu se aplică intermediarilor în asigurări , aceştia intrând sub incidenţa legii
nr.85/2006.
4.3.Deschiderea procedurii falimentului şi organele care aplică procedura
falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare.
Deschiderea procedurii falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare debutează cu
o cerere introductivă formulate, potrivit art. 245 alin. 1 din Legea nr.85/2014 , fie de către
Autoritatea de Supraveghere Financiară, fie de către societatea de asigurare/reasigurare
debitoare sau de creditorii acesteia, după caz. Cu toate acestea , în cazul prevăzut la art. 3 alin.
1 lit. j pct.1 din Legea nr.503/2004 , şi art. 5 pct. 31 lit. a din Legea nr.85/2014 ,adică atunci
când starea de insolvabilitate derivă din incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu
datoriile băneşti, dispoziţiile art.246 alin. 1 din Legea nr.85/2014, instituie obligativitatea ca
societatea de asigurare/reasigurare aflată în stare de insolvenţă pentru acest motiv să adreseze
tribunalului o cerere pentru a fi supusă procedurii falimentului, această cerere trebuind să fie
depusă în termen de 20 de zile de la data apariţiei stării de insolvenţă. Tot în acest termen de
20 de zile , înainte ca societatea de asigurare/reasigurare să înregistreze cererea la tribunal,
aceasta este obligată să înainteze cererea Autorităţii de Supraveghere Financiară odată cu
actele şi documentele doveditoare, în vederea analizării acesteia şi a formulării întâmpinării
prevăzute la art. 248 alin. 1 din Legea nr.85/2014.
De asemenea , potrivit art. 247 alin. 1 din Legea nr.85/2014 ,cererea de deschidere a
procedurii falimentului poate fi formulată şi de către creditorii societăţii de
asigurare/reasigurare debitoare , alţii decât creditori de asigurări ale căror sume pretinse se
plătesc din disponibilităţile Fondului de garantare, dacă aceştia deţin o creanţă care
îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 5 pct. 20 şi 72. După cum se poate constata ,
prevederile art. 247 alin. 1 din Legea nr.85/2014 aduc precizări importante cu privire la
categoriile de creditori care au capacitatea de a formula o cerere în vederea deschiderii
procedurii falimentului. Astfel, potrivit art. 247 alin. 1 din Legea nr.85/2014 creditorii
societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, alţii decât creditorii de asigurări prevăzuţi la art.
23 alin. 3 , art.24 alin.7 şi la art.25 alin. 1 ale căror sume pretinse se plătesc din
disponibilităţile Fondului de garantare, pot înregistra la tribunal o cerere de deschidere a
procedurii de faliment împotriva societăţii debitoare, în condiţiile prezentei legi, dacă deţin o
creanţă certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 60 de zile, cu o valoare minimă de 40.000
lei., care în accepţiunea art. 5 pct.72 din Legea nr.85/2014 reprezintă valoarea-prag care
trebuie atinsă pentru a putea fi introdusă cererea de deschidere a procedurii insolvenţei. Şi în
această ipoteză în care cererea se formulează de către creditorii societăţii de
asigurare/reasigurare, anterior înregistrării la tribunal aceasta , împreună cu actele şi
documentele doveditoare, trebuie înaintată către Autoritatea de Supraveghere Financiară.
Din conţinutul textului art. 247 alin. 1 din Legea nr.85/2014 rezultă că legiuitorul
împarte creditorii în două categorii, respectiv:creditorii societăţii de asigurare/reasigurare şi
creditorii de asigurări. Legea defineşte creditorii de asigurări , prin art.3 alin. 1 lit. h din Legea
nr.503/2004 republicată, ca fiind persoane asigurate, titulari de poliţe de asigurare, beneficiari
ai contractelor de asigurare, precum şi orice alte terţe persoane prejudiciate prin nerespectarea
condiţiilor de asigurare ale contractelor, ale căror creanţe nu au fost plătite de societatea de
asigurare/reasigurare. În acelaşi sens , sunt definiţi creditorii de asigurări şi prin dispoziţiile
art. 2 pct. 13 dn Legea nr.246/2015 şi respectiv dispoziţiile art.4 alin. 1 lit. a din Legea
nr.213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.
Constatăm că legiuitorul nu defineşte noţiunea ,, creditori ai societăţii de
asigurare/reasigurare. Sub acest aspect , după cum s-a remarcat în literatura de specialitate 12,
în lipsa unei conceptualizări legale acestui termen , prin comparaţie cu creditorii de asigurări,
se înţelege că au această calitate toţi creditorii ale căror creanţe nu izvorăsc din raporturi de
asigurare. Aceştia pot fi : instituţii de credit ce acordă împrumuturi societăţii de
asigurare/reasigurare şi alte persoane fizice sau juridice care desfăşoară relaţii juridice de altă
natură decât de asigurare cu asigurătorii. Rezultă aşadar din conţinutul textului art. 247 alin. 1
din Legea nr.85/2014 că nu toţi creditori unei societăţi de asigurare/reasigurare pot formula
cereri de faliment,ci,legiuitorul conferă acest drept exclusiv creditorilor societăţilor de
asigurare/reasigurare , nu şi creditorilor de asigurări. Dar, după cum s-a remarcat13, nu

12
V. Nemeş, op. cit., p. 141.
13
Ibidem.
înseamnă că, dacă creditorii de asigurări nu pot formula cererea de faliment, creanţele
acestora rămân neplătite , ci , din contră, ei sunt plătiţi cu prioritate din Fondul de garantare, la
care trebuie să cotizeze.
În ceea ce priveşte organele abilitate cu aplicarea procedurii falimentului societăţilor
de asigurare/reasigurare, potrivit art.254 din Legea nr.85/2014, procedura falimentului, cu
excepţia apelului prevăzut la art. 256 alin. 2 , formulat împotriva hotărârilor judecătorului-
sindic , este de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul
principal al societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, care figurează în evidenţele oficiului
registrului comerţului, şi este exercitată de un judecător-sindic desemnat în condiţiile legii.
Potrivit art. 248 din Legea nr.85/2014, cererea se înregistrează de tribunal odată cu
întâmpinarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, prin care aceasta comunică dacă
societatea de asigurare/reasigurare debitoare face sau nu obiectul unei proceduri de redresare
financiară, potrivit art. 3 lit.b din Legea nr.503/2004, pentru restabilirea situaţiei sale
financiare sau , după caz, pentru onorarea plăţilor către creditori, în cadrul unor măsuri
administrative de redresare financiară. Procedura falimentului, potrivit art. 248 alin. 2 din
Legea nr.85/2014 se pronunţă de judecătorul-sindic, în următoarele cazuri.
a)Autoritatea de Supraveghere Financiară a comunicat, prin întâmpinare, că la data
formulării cererii de deschidere a procedurii falimentului nu se află în desfăşurare o
procedură de redresare financiară a activităţii societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, în
condiţiile Legii nr.503/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;sau
b)Autoritatea de Supraveghere Financiară a comunicat, prin întâmpinare, că nu există
posibilităţi reale de restabilire a situaţiei financiare a societăţii şi de plată a creanţelor tuturor
creditorilor acesteia în cadrul unei proceduri de redresare financiară. Hotărârile judecătorului
–sindic, potrivit art.256 din Legea nr.85/2014 sunt executorii şi pot fi atacate numai cu apel,
care se judecă de către Curtea de Apel Bucureşti,cu celeritate şi cu precădere. Prin hotărârea
de deschidere a procedurii falimentului, judecătorul-sindic, potrivit art.255 şi art.253 alin. 1
din Legea nr.85/2014, ridică administratorilor societăţii de asigurare/reasigurare dreptul de a
reprezenta societatea, de a administra bunurile acesteia şi de a dispune de ele, interzicându-
se , de asemenea, prin hotărârea de deschidere a procedurii falimentului, sub sancţiunea
nulităţii,acţionarilor semnificativi ai societăţii de asigurare/reasigurare debitoare sau
persoanelor care au deţinut funcţii de conducere să înstrăineze acţiunile deţinute la societatea
de asigurare/reasigurare, fără avizul prealabil al Autorităţii de Supraveghere Financiară şi fără
aprobarea judecătorului-sindic. În urma pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii
falimentului, potrivit art. 252 alin. 1 din Legea nr.85/2014, lichidatorul comunică de îndată
despre aceasta părţilor interesate, Fondului de garantare,precum şi oficiului registrului
comerţului unde este înregistrată societatea de asigurare/reasigurare, în vederea efectuării
menţiunii ,, societate de asigurare/reasigurare în faliment”.
4.4. Efectele deschiderii procedurii falimentului.
Un prim efect al hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, reglementat expres
prin dispoziţiile art.262 alin. 2 din Legea nr.85/2014 este acela de retragere a autorizaţiei de
funcţionare de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, dacă această măsură nu a fost
dispusă anterior pronunţării hotărârii. Lichidatorul judiciar va publica hotărârea judecătorului-
sindic în monitorul Oficial al României, Partea a IV-a , precum şi în cel puţin două ziare de
circulaţie naţională. Odată cu publicarea va comunica hotărârea atât autorităţii competente ,
cât şi Fondului de garantare. Cu toate acestea , potrivit art. 263 alin. 3 din Legea nr.85/2014,
retragerea autorizaţiei de funcţionare nu împiedică lichidatorul sau orice altă persoană
împuternicită de acesta, să desfăşoare , dar numai cu avizul prealabil al Autorităţii de
Supraveghere Financiară, unele dintre operaţiunile de asigurare ale societăţii de
asigurare/reasigurare debitoare,în măsura în care acest lucru este necesar sau adecvat, în
scopul finalizării procedurii de faliment.
Un alt efect al hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit art.262 alin.4
din Legea nr.85/2014 este acela al suspendării de drept al tuturor acţiunilor judiciare sau
extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de
asigurare/reasigurare debitoare. Creanţele pretinse în aceste procese se înregistrează la dosarul
de faliment al tribunalului şi se supun examinării şi înscrierii lor în tabelul creanţelor, potrivit
legii. Efectele procedurii de faliment asupra unui proces civil în curs privind un bun sau un
drept de care a fost deposedată societatea de asigurare/reasigurare sunt reglementate de legea
statului membru în care procesul este în curs.
Deşi , procedura falimentului poate fi declanşată numai de către creditorii societăţii de
asigurare/reasigurare, în privinţa creanţelor de asigurări, constate prin titluri executorii
obţinute ulterior pronunţării hotărârii de faliment, dispoziţiile art.262 alin.5 din Legea
nr.85/2014, statuează că şi aceste creanţe se înregistrează la tribunal, sub sancţiunea decăderii
din drept, în termen de cel mult 10 zile de la data obţinerii titlului. Lichidatorul,este obligat să
verifice aceste creanţe şi, dacă este cazul, să le înscrie în tabelul creanţelor, cu respectarea
ordinii de preferinţă şi/sau a privilegiilor ori a garanţiilor legale ale acestora. Creanţele de
asigurări, potrivit art. 267 alin. 1 din Legea nr.85/2014 , se bucură de prioritate absolută faţă
de orice alte creanţe, în ceea ce priveşte activele admise să reprezinte rezervele tehnice ale
societăţii de asigurare/reasigurare aflate în procedură de faliment. Aceste creanţe se plătesc în
lei,imediat după plata creanţelor prevăzute la art. 159 alin. 1 pct.2 din Legea nr.85/2014. De
asemenea , prin dispoziţiile art. 267 alin.2 din Legea nr.85/2014, creanţele Fondului de
garantare sunt considerate creanţe de asigurări şi se achită în ordinea de preferinţă prevăzută
la alin. 1, beneficiind de toate drepturile şi/sau garanţiile ori privilegiile legale ale acestora,ca
urmare a subrogării în drepturile creditorilor de asigurări ale căror sume cuvenite au fost
achitate din disponibilităţile Fondului de garantare.
De asemenea, un alt efect al deschiderii procedurii falimentului este acela că, potrivit
art.339 alin. 1 din Legea nr.85/2014, procedura falimentului declanşată împotriva unei
societăţi de asigurare/reasigurare care cumpără un bun, nu afectează drepturile garantate ale
vânzătorului atunci când, în momentul deschiderii procedurii respective, bunul respectiv se
află pe teritoriul unui stat membru, altul decât statul în care procedurile respective au fost
deschise. În acelaşi sens, alin. 2 al art.339 din Legea nr.85/2014, statuează că în ipoteza în
care societatea de asigurare/reasigurare împotriva căreia s-a declanşat procedura falimentului
vinde un bun , după livrarea acestuia, nu constituie o cauză de rezoluţiune sau de denunţare a
vânzării şi nu împiedică dobândirea de către cumpărător a proprietăţii, dacă bunul respectiv se
află,la momentul deschiderii procedurii, pe teritoriul unui stat membru,altul decât acela în
care procedurile respective au fost deschise. De asemenea, potrivit art.339 alin.4 din Legea
nr.85/2014, procedura falimentului reglementată de această lege nu împiedică şi nu afectează
exercitarea drepturilor creditorilor de asigurări privind compensarea creanţelor lor cu
creanţele societăţii de asigurare/reasigurare supuse acestei proceduri, în condiţiile legii.
4.5 Închiderea procedurii de faliment şi răspunderea organelor care au
contribuit la starea de insolvenţă a societăţii de asigurare/
În privinţa organelor de conducere ale societăţilor de asigurare/reasigurare, precum şi
a oricăror persoane care au contribuit la ajungerea în stare de insolvenţă a
asigurătorului/reasigurătorului, în condiţiile art.268 din Legea nr.85/2014, judecătorul-sindic
poate dispune ca o parte din pasivul acestor societăţi ajunse în stare de insolvenţă să fie
suportată de către aceste organe, pentru una dintre faptele enumerate de art.268 lit.a-j din
Legea nr.85/2014. În vederea pronunţării hotărârii de obligare a acestor persoane la plata
parţială a pasivului societăţii, judecătorul-sindic poate fi sesizat de către lichidator,de oricare
dintre creditorii de asigurării, de Autoritatea de Supraveghere Financiară, precum şi de
preşedintele comitetului creditorilor, în condiţiile prevăzute la art. 169 alin.2 din Legea
nr.85/2014.
Procedura falimentului se închide, potrivit art.271 din Legea nr.85/2014,de
judecătorul-sindic,prin hotărâre, care se notifică tuturor părţilor implicate, la solicitarea
lichidatorului,în situaţia în care , după caz, se constată una dintre următoarele împrejurări:
a) S-a aprobat raportul final;
b) Toate fondurile şi/sau bunurile din averea societăţii de asigurare/reasigurare
debitoare au fost distribuite;
c) Creanţele creditorilor de asigurări au fost plătite în baza unui acord ori a unei alte
măsuri asemănătoare;
d) Toate sumele cuvenite Fondului de garantare au fost recuperate de către acesta.
Dar, pe lângă aceste cazuri în care judecătorul-sindic poate pronunţa o hotărâre de
închidere a procedurii falimentului, acesta poate , potrivit art.272 din Legea nr.85/2014 , în
orice stadiu al procedurii, o astfel de hotărâre de închidere a procedurii,, dacă se constată că
nu există active în patrimoniul societăţii de asigurare/reasigurare debitoare ori că acestea sunt
insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative şi nici un creditor nu se oferă să
avanseze sumele necesare.
4.6.Reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în domeniul
falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare.
4.6.1.Domeniul de aplicare.
Reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în domeniul falimentului
societăţilor de asigurare/reasigurare face obiectul capitolului V al Titlului III din Legea
nr.85/2014. Sub aspectul domeniului de reglementare al acestui capitol, din conţinutul art. 323
al Legii nr.85/2014,rezultă că acest capitol reglementează:
a)procedura falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare persoane juridice române
şi a sucursalelor acestora, cu sediul pe teritoriul altor state membre ale Uniunii Europene,
aflate în stare de insolvenţă. Rezultă că această ipoteză vizează societăţile de
asigurare/reasigurare şi sucursalele acestora constituie în România, potrivit legii române, dar
cu sediul pe teritoriul altor state membre;
b)procedura falimentului privind o sucursală situată într-un stat membru şi aparţinând
unei societăţi de asigurare/reasigurare al cărei sediu este situat într-un stat terţ;
b)condiţiile în care autorităţile implicate se informează şi se consultă reciproc în ceea
ce priveşte procedura de faliment a societăţilor de asigurare/reasigurare.
Dar, pe lângă aspectele menţionate de art. 323 din Legea nr.85/2014, constatăm că,
prin secţiunea a 3-a din capitolul V sunt reglementate reguli privind procedura falimentului,
aplicabilă sucursalelor societăţilor de asigurare/reasigurare din alte state membre ale Uniunii
Europene, care au sediul în România, iar, prin secţiunea a 4-a din capitolul V sunt
reglementate reguli privind sucursalele societăţilor de asigurare/reasigurare din statele terţe.
 De asemenea , potrivit art.82 din Legea nr.503/2004, în vigoare, dispoziţiile
capitolului IV se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte raporturile de drept
internaţional privat în privinţa redresării financiare a societăţilor de asigurare, de asigurare-
reasigurare, de reasigurare,a societăţilor mutuale de asigurări, inclusiv sucursalele acestora cu
sediul în străinătate, precum şi sucursalelor şi filialelor societăţilor de asigurare/reasigurare
din alte state terţe, care au sediul în România,inclusiv în ceea ce priveşte informarea şi
drepturile creditorilor de asigurări.
4.6.2 Determinarea instanţei competente şi a legii aplicabile în cazul insolvenţei
societăţilor de asigurare/reasigurare, persoane juridice române, şi sucursalele acestora,
constituie în România, potrivit legii române, dar cu sediul pe teritoriul altor state
membre.
Aspectele specifice falimentului sucursalelor societăţilor de asigurare/reasigurare,
persoane juridice române, care au sediul pe teritoriul altor state membre , constituie obiectul
Secţiunii 1 din capitolul V al Legii nr.85/2014, cuprinzând reglementări privitoare la legea
care guvernează procedura falimentului, determinarea instanţei competente, urmând ca prin
Secţiunea a 2-a 1 din capitolul V al Legii nr.85/2014 să fie reglementate reguli privitoare la
informarea şi drepturile creditorilor de asigurări.
O primă constatare care se impune a fi reliefată este aceea care derivă din prevederile
art. 324 din Legea nr.85/2014 care, în acord cu prevederile Directivei nr.2001/17/EC
consacră principiul aplicării legii statului membru de origine. Astfel, potrivit art. 324 din
Legea nr.85/2014, instanţa determinată conform legii române este singura autoritate
competentă împuternicită să decidă cu privire la aplicarea procedurii falimentului în ceea ce
priveşte o societate de asigurare/reasigurare persoană juridică română, inclusiv sucursalele
acesteia din alte state membre. Hotărârea instanţei se poate lua în absenţa ori după adoptarea
unor măsuri de redresare financiară. Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului,
precum şi efectele acesteia se află sub incidenţa legii statului român. Prevederile art. 9 şi 10
din Legea nr.503/2004 se aplică în mod corespunzător.
De asemenea, prin alin. 2 al art.324 din Legea nr.85/2014 se statuează că hotărârea
judecătorească pronunţată de către autorităţile jurisdicţionale ale statului român privind
deschiderea procedurii falimentului împotriva unei societăţi de asigurare/reasigurare persoană
juridică română, inclusiv în ceea ce priveşte sucursalele acesteia din alte state membre, este
recunoscută, fără o altă formalitate, pe teritoriile tuturor celorlalte state membre şi îşi produce
efectele în aceste state, de îndată ce decizia îşi produce efectele în statul român. Totodată ,
autorităţile competente , respectiv, autorităţile jurisdicţionale ale statului român, informează
de îndată Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu privire la hotărârea de a deschide o
procedură de faliment, inclusiv cu privire la efectele practice pe care o astfel de procedură le
poate avea, urmând ca, la rândul său, Autoritatea de Supraveghere Financiară să informeze de
urgenţă autorităţile de supraveghere din toate celelalte state membre despre hotărârea de a
deschide o procedură de faliment, inclusiv despre efectele concrete posibile ale unei astfel de
proceduri. După informare, Autoritatea de Supraveghere Financiară, este obligată să ia de
îndată măsurile necesare pentru publicarea hotărârii de deschidere a procedurii falimentului în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. De asemenea , potrivit art.326 alin. 1 din Legea
nr.85/2014, hotărârea de deschidere a procedurii falimentului poate fi înregistrată, la
solicitarea instanţei determinate potrivit legii române, în registrul imobiliar,în registrul
comerţului, precum şi/sau în orice alt registru public ţinut în alte state membre.
Potrivit art. 327 alin.1 din Legea nr.85/2014, lichidatorul desemnat de instanţa de
judecată română, poate acţiona pe teritoriul unor state membre gazdă, fără a fi necesară o altă
formalitate, fie în baza unei copii certificate de pe hotărârea instanţei competente care l-a
desemnat, fie în temeiul unui certificat emis de aceasta. Cu valoare de principiu, prin alin. 2 al
art.327 din Legea nr.85/2014, lichidatorul poate exercita pe teritoriul statelor membre gazdă
toate competenţele ce îi revin potrivit legii române şi poate numi orice persoană care să îl
ajute şi/sau să îl reprezinte în derularea procedurii pe teritoriul acelor state,în special în scopul
de a înlătura dificultăţile întâmpinate de creditorii de asigurări din aceste state. În aceleaşi
condiţii, lichidatorul desemnat potrivit legii unui alt stat membru poate acţiona pe teritoriul
statului român, atunci când acesta este stat membru gazdă. Prin excepţie de la regula de
principiu instituită prin alin. 2 al art.327 din Legea nr.85/2014, prin alin. 3 al art. 327 se
statuează că, în ceea ce priveşte procedurile de valorificare a activelor şi furnizarea
informaţiilor angajaţilor societăţii de asigurare/reasigurare din statul membru
respectiv,lichidatorul se supune legilor statului pe al cărui teritoriu acţionează.
Tot astfel,potrivit art. 328 din Legea nr.85/2014, validitatea actului juridic prin care o
societate de asigurare/reasigurare, după deschiderea procedurii falimentului, înstrăinează cu
titlu oneros un activ imobiliar , o navă şi/sau o aeronavă supusă înregistrării într-un registru
public sau , după caz, valori mobiliare şi/sau titluri a căror existenţă sau transfer presupune
introducerea într-un registru sau cont stabilit de lege ori care sunt plasate într-un sistem
central de depozite reglementat de legea unui stat membru, se află sub incidenţa legii statului
membru pe al cărui teritoriu se află activul imobiliar sau sub a cărui autoritate se ţine
registrul/contul/sistemul respectiv.
4.6.3 Informarea şi drepturile creditorilor de asigurări.
 Legea nr. 85/2014 republicată, prin art. 321,obligă Autoritatea de Supraveghere
Financiară sau , după caz, lichidatorul,ca , după deschiderea procedurii de redresare financiară
sau , după caz, a falimentului, să informeze în limba română de îndată creditorii de asigurări
cunoscuţi,care au reşedinţa obişnuită, domiciliul ori sediul social în România sau într-un alt
stat membru,sub forma unei notificări scrise, comunicată în mod individual fiecărui creditor
de asigurări.
Potrivit art. 330 din Legea nr.85/2014,creditorii de asigurări care , după caz, au
reşedinţa obişnuită, domiciliul ori sediul central pe teritoriul unui stat membru, inclusiv
autorităţile publice din acel stat, au dreptul să prezinte şi să înregistreze creanţe de asigurări
sau să facă observaţii scrise referitoare la acestea, în condiţiile legii. Formularele,,Cererile de
admitere a creanţei”, ,, termene ce trebuie respectate” sau , după caz,,, Invitaţie de a prezenta
observaţii referitoare la o creanţă” vor fi scrise în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene.
În orice caz, dacă un creditor cunoscut deţine o creanţă de asigurare, informarea cuprinsă în
notificare va fi furnizată în limba oficială ori în una din limbile oficiale a/ale statelor membre
în care creditorul îşi are reşedinţa obişnuită, domiciliul sau sediul principal, după caz. Aceşti
creditori care au reşedinţa obişnuită, domiciliul ori sediul central pe teritoriul unui stat
membru beneficiază de acelaşi tratament şi de acelaşi rang ca şi creanţele de aceeaşi natură,
susceptibile de a fi prezentate de creditorii de asigurări care au reşedinţa obişnuită, domiciliul
sau sediul central în România.
Potrivit art. 330 alin. 5 din Legea nr.85/2014, Fondul de garantare şi/ sau lichidatorul
judiciar , sunt obligaţi să asigure informarea periodică a creditorilor de asigurări în condiţiile
legii, în special cu privire la stadiul valorificării activelor societăţii de asigurare/reasigurare.
La rândul lor, autorităţile de supraveghere din statele membre pot solicita informaţii privind
evoluţia procedurii de faliment de la Autoritatea de Supraveghere Financiară.
4.6.4. Reguli privind procedura redresării financiare şi a falimentului, aplicabilă
sucursalelor societăţilor de asigurare/reasigurare din alte state membre, care au sediul
în România.
Potrivit art.332 alin. 1 din Legea nr.85/2014 procedura falimentului dispusă asupra
unei societăţii de asigurare/reasigurare dintr-un alt stat membru care desfăşoară activitate pe
teritoriul României , se aplică fără alte formalităţi pe teritoriul României şi produce efecte în
condiţiile şi de la data prevăzute în legislaţia din statul membru respectiv. În aceleaşi condiţii,
procedura falimentului instituită prin această lege se aplică pe teritoriul statelor membre în
ceea ce priveşte o societate de asigurare/reasigurare, persoană juridică română,inclusiv
sucursalele acestora stabilite pe teritoriul acelor state. În ceea ce priveşte procedura
falimentului, aceasta se aplică potrivit legislaţiei din statul membru de origine, cu excepţiile
expres prevăzute de lege.
Tot astfel, potrivit art.331 din Legea nr. 85/2014 autorităţile administrative sau
judiciare ale statului membru de origine sunt singurele împuternicite să decidă în ceea ce
priveşte deschiderea unei proceduri de redresare financiară sau , după caz, a unei proceduri de
faliment împotriva unei societăţii de asigurare/reasigurare, inclusiv cu privire la sucursalele
acesteia stabilite în statele membre.
De asemenea , potrivit art. 333 din Legea nr.85/2014 ,persoanele împuternicite să
aplice măsurile dispuse de autorităţile competente din statul membru de origine pot acţiona
fără nicio altă formalitate pe teritoriul României, aceste persoane putând să exercite pe
teritoriul României toate competenţele ce le revin potrivit legislaţiei membru de origine. De
asemenea , aceste persoane, prin derogare e la regula de principiu mai sus expusă, în
exercitarea atribuţiilor şi competenţelor lor pe teritoriul României, sunt obligate să respecte
legislaţia română, în special cu privire la procedurile de valorificare a activelor şi la furnizarea
de informaţii angajaţilor din România ai societăţilor de asigurare/reasigurare străine.
Decizia de deschidere a procedurii de faliment se comunică oficiului registrului
comerţului la care societatea de asigurare/reasigurare este înregistrată, pentru a fi efectuate
menţiunile corespunzătoare, operaţiune care se efectuează prin grija autorităţilor
administrative sau judiciare din statul membru de origine sau a lichidatorului judiciar, după
caz. În privinţa hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, dispoziţiile art.335 alin. 1
din Legea nr. 85/2014 statuează că instanţa competentă,potrivit legii române,este obligată să
informeze de îndată, prin intermediul Autorităţii de Supraveghere Financiară, autorităţile
competente din statele membre gazdă hotărârea de deschidere a procedurii falimentului,
inclusiv asupra efectelor pe care le poate avea această procedură, dacă hotărârea a fost dispusă
cu privire la o sucursală sau o filială din România a unei societăţi de asigurare/reasigurare
având sediul stabilit în alt stat decât un stat membru, dar care are deschise sucursale şi/sau
filiale pe teritoriul altor state membre.
4.6.5.Reguli privitoare la falimentul sucursalelor din România aparţinând
societăţilor de asigurare/reasigurare din statele terţe.
Pentru analiza acestei problematici vom porni de la conceptualizarea legală a noţiunii
de stat terţ, instituită prin art. 3 lit. o din Legea nr. 503/2004 republicată, în sensul căruia, prin
stat terţ se înţelege statul care nu este membru al Uniunii Europene sau care nu aparţine
Spaţiului Economic European. În scopul aplicării legii privind procedura de faliment privind
o sucursală situată într-un stat membru şi aparţinând unei societăţi de asigurare/reasigurare al
cărui sediu central este localizat în afara Uniunii Europene, prin dispoziţiile art. 336 alin. 1
din Legea nr. 85/2014 sunt definite următoarele noţiuni :a) stat membru de origine înseamnă
statul membru în care sucursala a primit autorizaţia de funcţionare;b) autorităţi de
supraveghere şi autorităţi competente înseamnă autorităţile statului membru în care sucursala
a primit autorizaţia.
Rezultă aşadar că dezmembrămintele din România ale societăţilor de
asigurare/reasigurare autorizate în străinătate vor fi supuse unui regim juridic diferit în ceea ce
priveşte falimentul acestora, după cum statul în care societatea –mamă a fost autorizată
aparţine sau nu, Uniunii Europene.14 Dacă societatea-mamă a fost autorizată într-un stat
membru, falimentul sucursalelor acesteia din România, va fi guvernat de legea statului
membru respectiv. Din contră, procedura falimentului sucursalelor şi filialelor din România,
ce au fost autorizate în state din afara Uniunii Europene, se va institui şi desfăşura după legea
statului român.
Potrivit art.336 alin. 2 din Legea nr.85/2014, în cazul în care o societate de
asigurare/reasigurare al cărui sediu central se află în afara Uniunii Europene are sucursale
stabilite în cel puţin două state membre, fiecare sucursală beneficiază de un tratament
independent în ceea ce priveşte aplicarea legii. Autorităţile competente şi autorităţile de
supraveghere, precum şi lichidatorii desemnaţi din aceste state membre vor coopera şi îşi vor
coordona acţiunile, în vederea exercitării atribuţiilor şi competenţelor stabilite de lege.

14
V. Nemeş, op. cit., p.158.